Sunteți pe pagina 1din 5

1

MECANISMUL “SARPELUI MONETAR”

În urma Acordurilor de la Bretton Woods semnate la 22 iulie 1944, a


devenit obligatorie pentru băncile centrale menţinerea unui curs fix faţă de
dolarul SUA, cu o marjă de fluctuaţie faţă de paritate de ± 1%.
În dorinţa de a restrânge marja de fluctuaţie între monedele europene,
Acordul Monetar European semnat la 5 august 1955 şi aplicat din 27
decembrie 1958, impunea băncilor centrale europene participante un sistem de
cursuri fixe faţă de dolarul american cu o marjă de fluctuaţie restrânsă, de
±0,75% faţă de paritate.
Acordul Monetar European a fost dictat de considerente economice, de
dorinţa de a încuraja comerţul intraeuropean, prin reducerea incertitudinii
indusă de variaţiile cursului de schimb.
Raţionamentul a fost următorul: dacă două monede europene menţin
cursul valutar faţă de dolarul SUA în marja de ±1% (ecart de 2%) acceptată pe
plan internaţional, banda de fluctuaţie între ele este de 4%. Prin reducerea
marjei de fluctuaţie a monedelor ţărilor semnatare faţă de dolarul american de
la ±1% la ±0,75%, în mod automat şi variaţia maximă dintre două monede
europene scade de la 4% la 3%.

Planuri pentru o uniune monetară europeană


La 8 octombrie 1970 Raportul Werner propunea realizarea unei uniuni
monetare între ţările Comunităţii Europene într-o perioadă de zece ani.
Atingerea uniunii monetare presupunea în prealabil monede convertibile,
cursuri de schimb cu fluctuaţii reduse între monedele comunitare iar ulterior
fixarea lor irevocabilă, şi liberalizarea mişcărilor de capital. Deşi nu a fost dus
până la capăt, din cauza dispariţiei etalonului aur-devize pe care se baza, unele
din ideile Planului de acţiune propus de primul-ministru luxemburghez Pierre
Werner au fost valorificate în conturarea actualei uniuni monetare europene.

Prin Acordul de la Washington din 18 decembrie 1971, într-un


moment de criză al sistemului monetar internaţional, se hotărăşte creşterea
marjei de fluctuaţie de la ±1% la ±2,25% faţă de dolar, deci un ecart de 4,5%.
Cum însă referinţa este dolarul, între două monede europene, pe baza cursurilor
încrucişate, aplicând ceea ce se numeşte regula cumulului de marje, rezultă un
ecart de 9% (dublul marjei de 4,5% autorizată pentru fiecare monedă în raport

1
2

cu dolarul american).
La 12 aprilie 1972 Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi
Olanda, ţările CEE la acel moment, semnează la Basel un Acord prin care

convin ca, începând din 24 aprilie 1972, ecartul între două monede europene
participante (calculat pe baza cursurilor încrucişate faţă de dolar) să fie redus la
2,25%, deci marja de fluctuaţie este limitată la ±1,125%.
Astfel este creat mecanismul “şarpelui monetar”, denumirea
simbolizând mişcarea solidară a monedelor europene, care flotează concertat
faţă de celelalte valute.
Mecanismul şarpelui monetar a prevăzut iniţial o dublă corelare:
±2,25% faţă de paritate între fiecare monedă din sistem şi dolarul SUA –
conturând “tunelul” – obligaţie pentru băncile centrale prevăzută prin
Acordul de la Washington;
±1,125% faţă de paritate între o monedă europeană din sistem şi fiecare
din celelalte monede membre – formând astfel “şarpele” – constrângere
nou asumată de băncile centrale europene participante.
Rezultatul celor două constrângeri, urmărirea variaţiei unei monede atât
faţă de dolar, cât şi faţă de toate celelalte monede din sistem, a fost numit
“şarpele în tunel”.
Practic, totul se reduce la urmărirea ecartului dintre moneda cea mai
puternică şi cea mai slabă; în aceste condiţii, diametrul şarpelui (2,25%) este
egal cu jumătatea diametrului tunelului (4,5%), iar şarpele fluctuează liber în
tunel.
Băncile centrale membre îşi asumau obligaţia de a interveni în dolari la
limitele tunelului şi în una din monedele comunitare, după caz, la limitele
şarpelui.

2
3

Exemplu:
Figura nr. 4.2. Şarpele monetar în tunel

Cursul plafon faţă de dolar t3

Curs
2,25 2,25 FRF/USD
% % Paritate
a faţă
de
dolar
2,25 Curs
% DEM/USD

t1 t2 Cursul prag faţă de dolar

3
4

La momentul t1, între FRF şi DEM ecartul este maxim şi este necesară intervenţia
băncilor centrale; Banca Franţei şi Bundesbank intervin pe piaţă şi vând mărci, respectiv
cumpără franci.
La momentul t2, marca s-a apreciat faţa de dolar, atingând pragul care necesită
intervenţia Bundesbank, care trebuie să cumpere dolari (contra mărci).
La momentul t3, francul s-a depreciat la nivelul maxim admis faţă de dólar şi Banca
Franţei trebuie să intervină pe piaţa valutară prin vânzare de dolari (contra franci).

Obligaţia băncilor centrale participante de a menţine cursurile fixe şi faţă de


monedele europene, a determinat apariţia unei noi probleme: ele aveau nevoie acum nu doar
de rezerve valutare în dolari SUA (monedă internaţională recunoscută, care în orice caz s-ar
fi regăsit în rezervele lor valutare), ci şi în monedele tuturor celorlalte ţări membre ale
mecanismului şarpelui monetar, dintre care unele de importanţă nesemnificativă în
comerţul mondial şi fără statut de monede internaţionale.
Inconvenientul creării unor rezerve respectabile în toate monedele participante a
fost evitat printr-o înţelegere între băncile centrale, prin care îşi acordau reciproc, în mod
automat, facilităţi de credit, în cantităţi nelimitate
(sub forma unor swap-uri) pe termen foarte scurt, reînnoibile până la trei luni.
Dobânda plătită pentru creditul acordat era media aritmetică a ratelor de scont ale băncilor
centrale.
În data de 16 martie 1973, la Conferinţa monetară de la Paris, participanţii la
mecanismul şarpelui monetar convin asupra unor modificări în modul de funcţionare,
impuse de recentele schimbări produse în sistemul monetar internaţional. În condiţiile
renunţării pe plan internaţional la cursurile fixe şi generalizării cursurilor flotante (din
martie 1973), se renunţă la obligativitatea susţinerii cursul monedelor lor naţionale faţă
de dolarul SUA – mai ales că acesta tocmai fusese din nou devalorizat, la 12 februarie 1973 –
dar rămâne valabilă obligaţia fluctuării concertate a cursurilor monedelor europene:
dispare tunelul în care fluctua “şarpele monetar”, şi începe cea de-a doua etapă a şarpelui
monetar, “şarpele fără tunel”.
În perioada de existenţă a şarpelui monetar, între 24 aprilie 1972 şi 12 martie 1979,
au avut loc mai multe “revizuiri” ale parităţilor oficiale (devalorizări şi revalorizări).
Astfel, marca germană este revalorizată de 4 ori, guldenul olandez şi coroana
norvegiană o dată, coroana daneză este devalorizată de 4 ori, francul francez o dată,
coroana norvegiană de cinci ori şi cea suedeză de două ori.
Întrucât menţinerea cursului monedelor naţionale în limitele stabilite se făcea uneori
cu dificultate şi cu preţul unor grave tensiuni monetare interne, când revizuirile de parităţi
nu au mai fost suficiente, autorităţile monetare au fost nevoite să apeleze chiar la măsura
extremă a retragerii monedei naţionale din sistem, fapt evidenţiat în tabelul următor.

Tabelul nr. 1. Intrări şi ieşiri ale monedelor europene în/din şarpele monetar

Data Moneda intrată (ieşită) în (din) şarpele monetar


1 mai 1972 Aderarea coroanei daneze, lirei irlandeze şi lirei
sterline*
23 mai 1972 Aderarea coroanei norvegiene
23 iunie 1972 Retragerea lirei irlandeze şi a celei sterline
27 iunie 1972 Retragerea coroanei daneze
10 octombrie 1972 Reintrarea coroanei daneze

4
5
13 februarie 1973 Retragerea lirei italiene
14 martie 1973 Aderarea coroanei suedeze
19 ianuarie 1974 Retragerea francului francez
10 iulie 1975 Reintrarea francului francez
15 martie 1976 Retragerea francului francez
28 august 1977 Retragerea coroanei suedeze
12 decembrie 1978 Retragerea coroanei norvegiene
* Monedele celor trei ţări care urmau să intre în CEE la 1 ianuarie 1973.

Astfel, înainte de renunţarea la şarpele monetar în sistem rămăseseră doar cinci


monede comunitare: marca germană, guldenul olandez, francul belgian şi cel
luxemburghez şi coroana daneză.
Absenţa coordonării între ţări a transformat şarpele monetar într-un recul al
integrării europene, la dispariţia sa ţările fiind mai departe de uniunea monetară decât
fuseseră cu câţiva ani înainte, în momentul planului Werner.
-