NICOLAE NEGRILĂ

Cununa cerească
Volumul V

Versuri dedicate sfinţilor pământului

e-mail: nicolaenegrila@yahoo.com

Alba Iulia, jud. Alba

https://www.facebook.com/nicolae.negrila

1
 Cuvânt înainte

Poetul Nicolae Negrilă e o apariție distinctă și benefică în spațiul poeziei românești și, în
general, în poezia actuală. Ca și celelalte volume de poezii, Cununa cerească, volumul V, este
un fel de întoarcere la Origini; un fel de întoarcere a lui Adam în paradisul inițial, întoarcere
la normalitate, la lumină. Versurile sale sunt simple ca un fluviu curat, limpede și adânc. El
reușește să spună lucruri esențiale pentru cunoașterea metafizică, spiritală, esențială pentru
fericirea oamenilor.
Cuvintele curg în simplitatea și derularea lor după adevărul relatat despre Sfinți, despre
Sfânta Treime, despre Maica Domnului, îmbogățind universul sufletesc al oricărui cititor care
are curiozitatea să încerce prin căutare revenirea la Frumusețea și Adevărul care vor birui
lumea. Este semnificativ că e din Transilvania, din Alba Iulia, Cetatea de suflet, de suferință,
de dor, de iubire, de unire și înălțare a neamului românesc.

6 iunie 2016 Pr. Nicolae Popescu,

Biserica “Sfântul Andrei”, București

2
 Maică Sfântă

Maică Sfântă și curată,

Te-ai gândit la lumea toată
Când ai venit pe pământ
Să-L aduci pe Domnul Sfânt!
Iată, Domnul a venit,
Fiindcă mult ne-a mai iubit,
Vrând ca El să ne învețe,
Să ne dea multe povețe,
Dar povața minunată
I-a fost însăși viața toată,
Cea trăită în nevoi
Și-n iubire pentru noi.
Doamne, cât ne-ai mai iubit,
Doamne, cât ne-ai mai vorbit,
Și prin vorbe, și prin fapte,
Ai sfințit pământ și ape,
Ai sfințit pământ și văi
Și ne-ai sfințit și pe noi!
Doamne, ce mare păcat
Pentru ce s-a întâmplat,
Prea puțini au înțeles
Acest prea minunat gest!
Ce ești, omule, ce faci?
În întuneric te-mbraci;
Și de ce fugi fără vină
De minunata lumină?
Mintea care ți s-a dat
De Cel care te-a creat
A fost instrumentul tău,
Să-L cunoști pe Dumnezeu.
Harurile ce-ai primit
Toate tu nu le-ai plătit,
Dar ce este și mai rău,
Ai plătit bine cu rău!
Dar să știi, că-n lumea toată
Este plată și răsplată,
Și că vine, dar, o zi,
Singur te vei osândi!
Ce păcat, omule, vai,
Că ai renunțat la Rai,
3
Dar ce este și mai rău,
Că renunți la el mereu.

Poemul Sfântului Efrem cel Nou

Doamne Dumnezeu şi Sfinte,

Ne îndemni să luăm aminte
La a Ta sfântă lucrare,
Pentru-a sufletului salvare.
Lucrarea-i după a Ta lege,
Şi greu omul o înţelege.
Mănâncă şi bea-n voie bună
Şi mereu păcate adună.
Dar vai, vine o zi în care
Nu-i mai trebuie mâncare,
Trup şi suflet este-nvins,
O boală grea l-a cuprins.
Şi-n această grea-ncercare,
Văzând că n-are scăpare,
Un gând bun îi vine în minte:
Să-l salveze cele sfinte.
Domnul aude ale lui cuvinte
Şi un sfânt din cer trimite,
Tocmai lui, cel urâcios,
Până ieri necredincios.
Şi astfel ne dovedeşte
Cât de mult ne îndrăgeşte,
Cât de dragi îi suntem noi,
Chiar atunci când suntem răi.
Un exemplu vă dau eu:
Cu Sfântul Efrem cel nou,
Stea sfântă, strălucitoare,
Ce în creştinism apare.
500 de ani nimic nu s-a ştiut
De acest minunat sfânt,
Despre marea-i suferinţă
Nimeni n-avea cunoştinţă.
Maica Macaria a încercat,
Pe Colina Neprihăniţilor s-a aşezat,
Cu multă rugăciune zisă cu foc,
Să i se arate mucenicii în acel loc.
Ei care pentru Hristos au murit
În chinuri greu de inchipuit.
Dar iată, că în chilie i s-a arătat
Un bărbat înalt, slab şi puţin aplecat,
Cu haină monahală fiind îmbrăcat
Şi cu părul pe umeri lăsat.
La urechea măicuţei s-a pogorât
4
Şi despre martirajul lui i-a vorbit:

La 5 mai 1526 am murit eu,

Fiind martirizat, iubindu-L pe Dumnezeu.
De şapte ori i-a spus aceste cuvinte,
Ca Măicuţa să le ţină minte.
Apoi, sfântul pe maică a invitat
Să-i arate locul unde trebuie săpat.
Şi săpând în jos şi mai în jos,
Maica dădu de moaşte cu miros frumos.
Acestea sunt, sfântul a confirmat,
Iar monahia cu delicateţe le-a ridicat,
Apoi într-o raclă le-a aşezat frumos,
Şi sfântul, atunci a fost bucuros.
Apoi chiar sfântul i-a vestit
De felul cum a fost chinuit.
De la 14 ani viaţa Domnului şi-a închinat
Şi în Mănăstirea „Nea Makri” s-a aşezat.
27 de ani sfântul s-a nevoit,
Călugăr în mănăstire a vieţuit.
Dar vai, ce mare păcat,
Turcii mănăstirea au invadat
Şi toţi cei care de Iisus nu s-au lepădat
În chinuri groaznice sufletul şi-au dat!
Aşa şi Sfântul Efrem, fiind prins,
Întâi în închisoare a fost închis.
De 14 Septembrie, ziua Sfintei Cruci,
A fost chinuit şi omorât de turci.
Lucru de neînţeles şi greu de crezut,
Căci Sfântul Efrem atunci s-a născut,
Dar iconomia Domnului lucrează pentru noi,
Pentru a ne scoate din necazuri şi nevoi.
Crucea Domnului sfinţii au purtat,
Precum Bunul Dumnezeu i-a binecuvântat.
De Sfântul Efrem cel Nou ce să spun:
Este un sfânt extraordinar de bun,
Exact ca soarele ni s-a arătat,
Pe calea martirajului la Domnul a urcat.
Pentru aceasta, Domnul l-a înnobilat
Cu virtuţi şi calităţi greu de imaginat,
Cu o cunună mucenicească strălucitoare,
Fiind pregătit să ajute multe popoare.
Cu minunile lucrează în întreaga lume,
Ajută celor ce vin la moaşte, să se închine,
Dar şi celor care îi cer ajutor,
Sfântul fiindu-le grabnic folositor.
Dumnezeiescul har îl revarsă peste noi,
Peste bieţii oameni cuprinşi de nevoi.
Pe cei care cheamă tainic numele său
Îi vindecă de boli şi îi scapă de cel rău.
5
Noi, păcătoşii, văzând a sa iubire,

Ridicăm rugi de caldă mulţumire

Către Cel ce l-a împodobit cu haruri divine,
Și i-a dat pentru noi o imensă iubire;
Iubirea lui Dumnezeu e nespus de mare
Pentru creaţia Lui, ca o minunată floare!

Poemul Sfântului Serafim de Sarov

În Rusia, în oraşul Kursk, s-a născut,

Din părinţii creştini, ce frumos l-au crescut.
Dar, iată, că la zece ani, s-a îmbolnăvit,
Iar Măicuţa Domnului în visul lui a venit,
Şi Măicuţa, astfel, îl îmbărbăta,
Spunându-i că ea îl va vindeca.
Nu a trecut mult de când l-a înştiinţat
Şi cum a zis, aşa s-a întâmplat.
Căci o procesiune, iată trecea,
Cu icoana Maicii, pe la poarta sa.
Şi ca din senin, o furtună s-a iscat,
Iar cei cu icoana în curte au intrat.
Sfinte, împreună cu mama ta în curte ai ieşit,
În faţa icoanei degrabă aţi venit,
Unde abia ce te-ai aşezat,
Şi pe loc ai fost vindecat.
Paharul era pregătit de luptă,
Cu sabia ce nu poate fi văzută.
Căci îţi doreai, din tot sufletul tău,
Să lupţi împotriva celui ce face rău.
Măicuţa ta te-a binecuvântat,
Şi la Mănăstirea Sarovului ai plecat.
În 20 noiembrie 1778 aici ai venit,
Iar Stareţul Pahonie frumos te-a primit.
Şi pe rând, multe munci ai îndeplinit,
Dar cea de tâmplar, tare mult ţi-a priit.
De toţi oamenii te bucurai,
Cu “Bucuria mea“ îi salutai.
Până la 30 de ani este sfatul tău
Să duci lupta, ca să scapi de rău.
Căci viaţa de călugăr nu este uşoară,
Mulţi venit-au şi iute plecară.
Rugăciunea din a ta minte
În inimă coboar-o, de vrei să te ajute.
Sufletul se hrăneşte cu multă rugăciune!
Nu privi la altul, ci uită-te la tine.
El multe reguli avea să stabilească
Pentru cei ce voiau să se călugărească.
Îşi ține treaz curajul său,
Pentru a sluji lui Dumnezeu.
6
Fiind în ascultare, el se smereşte

Şi simte cum darul de la Domnul creşte.

Somnul e puţin, rugăciunea-i multă,
Că de-o zici cu drag Domnul ţi-o ascultă.
O boală peste sfânt avea să vie,
Medici nu erau în astă pustie.
Atunci, sfântul, la Maica s-a gîndit:
Vreau ca pe Măicuţa aici s-o invit.
Nu a terminat bine ce avea de spus,
Căci Măicuţa la el a şi ajuns.
A zis Măicuţa către unsul său :
Să ştii, Serafime, că eşti din neamul meu.
Când mânuţa pe frunte Maica i-a aşezat
Îndată sfântul s-a şi vindecat.
Iată, că Cerul pe el l-a salvat,
Pe sfântul Serafim, minunat bărbat.
Dar el, primind haine monahale,
Opt ani a stat în ascultare.
Şi numele Serafim i s-a dat:
În ebraică, “Cel înflăcărat“.
Diacon şi preot a fost hirotonit,
În această calitate mult s-a ostenit.
Pentru Sfânta Liturghie mult se pregătea,
Şi-n Biserică mult mai rămânea.
De multe vedenii s-a învrednicit,
Şi la monahi el le-a povestit,
Dar bătrânii călugări l-au avertizat:
Din mândrie să nu cadă în păcat.
Sfântul, însă, nu era începător,
El ştia că smerenia e baza credinţelor.
Cu Domnul, dorind a te uni,
Nu este cale a te mai opri.
După 16 ani, trăiţi în curăţie,
Cere binecuvântare să plece în pustie.
Căci viaţa întru Domnul, e bine să se ştie,
E de obşte, în schit, dar şi în pustie.
Iar în pustie, când viaţa şi-o trăiesc,
Arată că-s maturi, în sens duhovnicesc.
Celor neîncercaţi, avântaţi cu uşurinţă,
Viaţa în pustie le e cu neputinţă.
Cei din mănăstire se luptă ca nişte porumbei,
Dar cei din pustie se luptă cu leoparzi şi lei.
Pe malul râului, în pădure a venit,
Şi din lemn, o căsuţă schit şi-a clădit.
Trupul prin canon îl strunea,
Căci numai patru ore noaptea dormea.
Aşa de mult el s-a rugat,
Încât uneori duhul lui în cer era luat.
Deodată, în Cer privirea aţintea,
7
Minute în şir sfântul aşa sta.

S-a rugat perseverent şi neîncetat,

Limbajul ceresc el l-a învăţat.
Rugăciunea e o cheie pentru bolta cerească
Şi de mântuire, pentru fiinţa omenească.
Cu animalele a fost în armonie,
Cu un urs mare avea prietenie.
Când avea vizitatori, la el în pustie,
Ursul cu un figure avea să-i îmbie.
Când inima e înfocată către Dumnezeu
Este un semn că Domnul e în trupul tău.
Când celui ce ţi-a greşit îi dai iertare
Sufetul se eliberează şi se bucură tare.
Metoda tăcerii sfântul a aplicat,
Pacea în suflet i s-a aşezat.
Căci nimic nu îţi e mai de folos
Decât să ai în tine pacea Lui Hristos.
Stareţul Mânăstirii din pustie l-a chemat,
El, fiind smerit, l-a ascultat.
După 16 ani de zăvorâre în mănăstire
A cerut binecuvântare, să plece iar în pustie.
Predica unui ales al Duhului Sfânt
E însăşi viaţa lui, trăită pe pământ.
A învăţa pe alţii e mai uşor de realizat,
Dar a-ţi pune viața în practică e mai minunat.
A început viaţa să şi-o trăiască
În chilia lui cea monahicească.
La 71 de ani, trăiţi duhovniceşte, cu zel,
Putea să-i ajute pe cei ce vin la el.
Venea la el tot natul,
Iar în 1825 a venit chiar împăratul.
O troică în faţa chiliei s-a oprit,
Şi un ofiţer din ea a coborât.
Sfântul, până la pământ s-a înclinat,
Şi amândoi în chilie au intrat.
Iar la plecare, în loc de rămas bun:
Am, împărate, o vorbă să-ţi spun!
Ai grijă pe unde mergi, viaţa să-ţi fie grijulie,
Că ce ţi-am spus, aşa o să fie.
Din acest moment lumea sfânt l-a numit,
În sens literal, cel bătrân şi îmbunătăţit.
Uşa chiliei nu i s-a mai zăvorât,
Pe toţi cei ce veneau la el i-a primit.
Cu răbdare, fără grabă îi asculta,
Iar la unii comorile duhovniceşti le arăta.
Printre harurile ce i s-au dat,
Şi vedere înainte a căpătat.
Știa necazurile la cei pe care-i vedea,
Astfel, îndrumări potrivite le dădea.
8
Un ţăran a venit la el cu o problemă vitală:

I se furase calul, şi curtea era goală.

Sfântul i-a luat capul între mâinile lui
Şi i l-a apropiat de tâmpla capului.
Mergi în satul vecin cu satul tău,
Înainte de a intra în sat, să asculţi sfatul meu.
Să o iei la dreapta, şi înainte s-o ţii,
Să mergi prin spatele acelor gospodării.
O poartă albă de vei vedea,
Să intri pe poartă, şi calul îl vei dezlega.
Apoi du-l acasă, că e calul tău,
Aşa să te-ajute bunul Dumnezeu.
Ţăranul sfatul sfântului l-a ascultat,
A găsit calul şi acasă l-a luat.
Primirea de oaspeţi la Domnul e plăcută,
Că şi îngerii au bucurie multă.
Când cineva pe sfânt îl saluta
El răspundea: “Bine ai venit, bucuria mea!”.
Deşi bătrân, slăbit şi încovoiat,
Copiii tare mult l-au adorat,
Căci ei exclamau, în cor zicând:
“Părinte nu mai te faci, că eşti bătrân!“.
Când în pustie pelerinii îl căutau,
Pe sfânt în rugăciune îl găseau,
În genunchi cădeau şi se rugau în cor,
Iar îngerul păcii zbura deasupra lor.
Multe daruri Domnul i-a dăruit,
Fiincă pe Domnul mult l-a iubit.
În aer se ridica şi aşa umbla,
Iar cu alţi pustnici în duh comunica.
Dar şi darul de a vindeca l-a căpătat,
Şi astfel, pe mulţi sfântul i-a vindecat.
Acest dar Măicuţa Domnului i l-a dat,
Pe malul râului, când i s-a arătat,
Cu sceptrul în pământ Măicuţa a lovit,
Şi apă tămăduitoare pe loc a ţâşnit.
Dar Măicuţa mai avea ceva să-l înştiinţeze:
O comunitate de măicuţe el să înfiinţeze.
Comunitatea de la moară să se numească,
Acolo 12 fecioare să se nevoiască.
Măicuţa această poruncă i-a dat
Şi tot Măicuţa l-a ajutat.
Pe un tânăr bolnav, ce era bogat,
Către sfânt măicuţa l-a îndemnat.
Sfântul îl primeşte, îi dă vindecare
Și un sfat îi dă, înainte de plecare:
“Tinere bogat, acum eşti sănătos,
Să păstrezi banii, că ne vor fi de folos!”.
Dar iată că prilejul s-a şi ivit,
9
Căci o bisericuţă e de construit.

Sfântul a chemat pe plăcutul lui

Şi i-a zis: Hai să facem lăcaş Domnului,
Cele 12 orfane să se simtă bine,
Să aibă şi ele lăcaş de închinăciune!
Bisericuţa degrabă s-a construit,
Iar pe 6 august s-a şi sfinţit.
Şi chiar pravila, ce trebuia aici urmată,
Tot de Măicuţa a fost inspirată.
Iată un ţăran, la sfânt aleargă,
Căzând în genunchi, pe sfânt îl roagă
Pe soţia lui bolnavă să o scape,
Căci zace de mult şi este pe moarte.
Liniştindu-l pe ţăran, cu voce domoală,
Îi explică că soţia lui trebuie să moară.
Dar săracul soţ, varsă lacrimi multe,
Insistă la sfânt, ca să-l ajute.
Sfântul spre Cer se se uită, ochii îi închide,
Înalţă acum o rugă fierbinte,
Dar deodată faţa i se-nveseleşte
Şi către soţul necăjit aşa grăieşte:
“Ei, bucuria mea, cea mare,
Domnul a mai dat viaţă femeii tale!”.
Țăranul fugi repede, acasă se întoarse,
Își găsi soţia perfect sănătoasă.
Omul, fiind de Dumnezeu creat,
Multe virtuţi şi calităţi a căpătat,
Ascunse în fiinţa lui spirituală,
Acestea doar prin trudă se scot la iveală.
Iar viaţa, cum este ea pe pământ,
Urme a lăsat peste-acest mare sfânt,
Căci greutăţile pe care le-a-ndurat
În trupul lui fizic urme au lăsat.
Dar cel mai mult pe sfânt îl apasă
Purtarea linguşitoare, chiar duşmănoasă
A unor fraţi din aceeaşi credinţă,
Că ce făcea sfântul le era cu neputinţă.
Sfântul pe toate acestea le ştia,
Şi în cugetul lui rău se mâhnea.
Dar duhovniceşte mult s-a bucurat,
Căci Maica Domnului, de 12 ori i s-a arătat.
În ultima vizită solemn l-a anunţat:
Bucură-te, sfinte, că Domnul te iubeşte
Şi în curând în Cer te pofteşte,
Căci inima ta e un palat,
Unde Dumnezeu frumos s-a aşezat.
Apoi, sfântul avea să ştie
Când va pleca în marea călătorie.
În ziua de 1 ianuarie la biserică a venit
10
 Şi la Sfânta Liturghie s-a împărtăşit,

Pe cei din Biserică i-a binecuvântat,

Apoi pe toţi i-a îmbrăţişat.
În cursul zilei lume multă a primit,
Iar în cursul nopţii sufletul lui la Domnul a pornit.

Poemul Sfântului Grigorie Decapolitul

Sfinte, viața ți-ai trăit-o minunat,

Căci la numele tău numele cetății s-a adăugat.
Mama ta, Maria, iubitoare de Dumnezeu,
A avut mare înrâurire în destinul tău.
De mic la biserică ai alergat
Și multă învățătură de acolo ai luat,
Ca un înțelept o ai aplicat.
De cele cerești mult te-ai alipit,
Pe cele pământești tu nu le-ai iubit.
Ai înțeles că bucatele alese și multe
Fac ca trupul de suflet să uite,
Și acele bucate simple și puține
Strâns de trup sufletul îl țin.
Nu te îmbuibai cu mâncare bună,
Preferai cititul din “Sfânta Scriptură“,
Erai ca un pom sădit lângă izvoare,
Ce își va da rodul când va fi mare.
Părinții te sileau să iei haine scumpe,
Tu le preferai pe cele ponosite și rupte,
Amintindu-ți cuvântul că cine poartă haine noi
Au case împodobite, dar la suflet sunt goi.
Părinții au vrut ca să te însoare,
Dar tu ai fugit de astă prinsoare.
Păstrat-ai fecioria cu înțelepciune,
Ai fugit și te-ai dus într-o mănăstire.
Ai dorit viața de îmbunătățit,
Egumenul cu dragoste te-a primit,
Într-un loc te-a pus să te nevoiești,
Pentru a te deprinde cu cele monahicești.
Trecând la cele veșnice tatăl tău,
Mama vrea să-l vadă pe fiul său,
A căutat peste tot și mult s-a ostenit
Până l-a găsit pe fiul său iubit.
Aflând că monah vrea să se facă
Și toată viața să slujească,
Mama nu s-a întristat și nu te-a împiedicat,
Ci pentru alegere te-a lăudat,
Te-a îndemnat la mănăstire de obște să pornești
Și împreună cu fratele tău să te nevoiești.
11
Ai dat peste un egumen ce eretic era,

Dar având credință adevărată în inima ta,

Ai criticat pe eretic cu asprime,
Spunând că nu-i vrednic de funcția ce o deține
Și că e păcat că în așa mănăstire mare
Slujește cel ce prigonește sfintele icoane.
Egumenul s-a înfuriat foarte mult,
A pus pe călugări și tare te-au bătut,
Ai primit cu bucurie această suferință,
Având bucuria de a suferi pentru dreapta credință.
Ai mers la o mănăstire unde egumel Simion era
Și două cetăți avea sub păstorirea sa.
Rănile primite i le-ai arătat,
Și de la Simion bucurie ai căpătat.
L-a rânduit cu ceilalți frați să locuiască,
Dându-i canon să se nevoiască,
Dar având în inimă semințele duhovnicești,
Repede ai sporit în cele monahicești.
Ai avut răbdare și blândețe către aproapele tău
Și dragoste multă către Dumnezeu.
În scurt timp de toți a fost iubit,
Și ca pe un înger ei te-au socotit.
Când ai socotit căci cu cele de sus ești înarmat
Ai cerut binecuvântare și-n singurătate ai plecat.
În peșteră te rugai, cu Dumnezeu vorbind,
Dar acolo ai găsind mulți draci locuind.
Și s-au pornit peste Grigorie cu oaste să-l doboare,
Vrând ca pe sfântul chiar să-l omoare,
Ca niște dihănii veneau să-l atace,
Ca sfântul la Domnul să nu se mai roage.
Dar sfântul, rugându-se perseverent și de zor,
N-a băgat în seamă uneltirile lor.
Având nădejde în Domnul, ce l-a iubit,
Pe ticăloșii diavoli el i-a gonit.
Dar iarăși au venit cu arme de război,
Să-l facă pe sfântul precum vroiau ei.
Sfântul, făcându-și semnul crucii, spre ei s-a uitat
Și cu foc din cer pe draci i-a alungat.
Văzând căci cu cele din stânga nu l-au biruit,
Cu cele din dreapta ei l-au ispitit,
Astfel, de ziua celor 40 de mucenici,
Au venit cu cununi pe cap, foarte smeriți,
Au spus că ei sunt cei 40 de mucenici
Și că-i vor da putere să gonească dracii de aici.
Dar sfântul, cunoscând a lor viclenie,
I-a certat, gonindu-i de aici pe vecie.
Și rămânând singur, rugându-se la Dumnezeu,
A avut o vedenie de s-a uimit duhul său,
Căci a strălucit peștera ca soarele minunat,
12
Și această strălucire mai multe zile a stat.

Ucenicul său la ușă a bătut,

Spunând că pe fratele său greu l-a găsit.
Sfântul, auzind, s-a trezit ca dintr-un vis minunat,
Și pe ucenicul lui l-a întrebat:
Cum de te-ai întors așa de îndat’,
Că parcă de vreun ceas doar ai plecat?
N-am venit curând, că mult am căutat,
Și zăbovind atâta, fără izbavă am umblat.
Dar câte zile ai umblat ca să-i dai de urmă?
Am plecat de duminică și azi e joi, a doua săptămână.
Sfântul intră la griji cu astă întâmplare.
Să nu fie și aceasta a dracilor lucrare?
Spre dumirire, îi scrie lui Simeon o scrisoare,
Ca dascălul lui să-i aline astă tulburare.
Arhimandritul, văzând ce scrie în scrisoare,
A simțit în suflet bucurie mare,
Căci pe loc el seama și-a dat
Că fiul său duhovnicesc mult a avansat.
I-a răspuns: Să nu fii mâhnit în duhul tău,
Că lumina strălucitoare e de la Dumnezeu,
Iar buna mireasmă, pătrunzând în toate,
Te-a izbăvit de necurățirea aducătoare de moarte,
Deci nevoiește-te cât poți și mereu,
Căci ai ajutor de la Bunul Dumnezeu.
Care așa răsplătește pe robii săi minunați,
Ce devin exemple vii pentru ai lor frați.
Domnul îi răsplătește pentru râvna duhovnicească,
Ca robi vrednici de Împărăția Cerească.
După ce s-au curățit de patima sufletească și trupească
Au primit Duhul Sfânt, strălucind cu lumina cerească,
Făcându-se bună mireasmă a lui Hristos,
Lucrare au făcut în lume ce le-a fost de folos.
Așa cum pe Avraam în pământ străin Domnul l-a chemat,
La fel și pe Sfântul Grigorie să iasă de la ai lui l-a îndemnat,
Să se înstrăineze în folosul său
Și al celor pe care-i va întoarce la bunul Dumnezeu.
Sfântul, auzind acest minunat sfat,
A ieșit din peșteră și la Efes a plecat,
Primăvara o corabie a căutat,
Și către Constantinopol a plecat.
Nevăzut de barbari, în ostrovul Proconisului a ancorat,
În acest ostrov ceva vreme a stat,
Și de nici un creștin nu a fost cazat,
Căci împărații, de eresul sfintelor icoane fiind contaminați,
Au dat aspre porunci împotriva unor monahi aflați.
Dar un sărac de el s-a miluit,
Și în căsuța lui cu bucurie l-a primit,
Iar pentru fapta lui plăcută Lui Dumnezeu
13
A fost îndestulat cu de toate, la rugăciunea musafirului său.

În drum spre Constantinopol mult a pătimit,

Dar cu rugăciune pe toate le-a biruit,
Căci tâlharii unor neamuri s-au minunat,
Văzând curajul său, când cu ei în vorbă a intrat.
Văzându-l cinstit, ca pe un sfânt al Lui Dumnezeu,
L-au trecut râul cu barca, nefăcându-i rău.
Vrând să meagă în Italia, din Tesalonic a plecat,
Și peste câteva zile în Corint a adăstat,
Apoi în Sicilia cu o corabie a plecat,
Și nici barbarii arabi nu l-au atacat.
Ajungând în Rignion, fericit că a scăpat,
La un cucernic creștin a fost cazat.
Niște vecini cu bani vroiau să-l miluiască,
Dar sfântul nu a vrut ca să-i primească,
Aceasta pentru că prin darul ce l-a primit
A cunoscut că banii prin necinste i-au agonisit.
Sfântul i-a mustrat să se lase de aceste fapte,
Să nu mănânce din averea lui Mercur strânsă cu nedreptate.
În Regnion într-o corabie a intrat,
Iar un tânăr monah de el s-a apropiat.
Plecând spre Roma o furtună s-a pornit,
Și către uscat cu greu au ieșit.
Făcându-se seară, când lumea mănâncă,
Călugărul a plecat în corabie mâncare să aducă,
Dar s-a împiedicat și în mare a alunecat,
Sfântul degrabă la Domnul s-a rugat,
Domnul rugăciunea lui a ascultat,
Și viu din mare călugărul a scăpat.
Ajungând la Roma, într-o chilie s-a nevoit,
Dorea ca de nimeni să nu fie știut,
Dar pe un îndrăcit sfântul l-a tămăduit,
Și acela pe sfântul l-a făcut cunoscut,
Apoi mulți bolnavi la el au venit.
Văzând aceasta, în Siracuza Siciliei a poposit,
Acolo într-un turn se nevoia,
Însă dracii, când el noaptea se ruga,
Au pus foc la rogojina pe care dormea.
Dar sfântul pe o piele s-a odihnit
Și mulțime de șoareci la el au venit,
Cu rugăciunile stăruitoare i-a alungat,
Ca potârnichile cu toții au plecat.
În turn era o femeie destrăbălată,
Care ademenea bărbații la faptă necugetată,
Dar sfântul pe bărbați îi sfătuia
Să se ferească de această femeie rea.
Pe ea o învață că ce face e păcat mare,
În chinuri veșnice se duce când moare.
Femeia și-a schimbat viața în bine,
14
Ajungând călugăriță la o mănăstire.

Potrivnicului nu i-a plăcut acest lucru minunat

Și într-un balaur înfricoșător s-a transformat,
Sfântul de el nu s-a înfricoșat,
Și din gură așa i-a cuvântat:
Dacă Domnul ți-a dat dezlegare
Gata sunt să stau pentru mâncare,
Dar dacă nu-l vezi pe cel ce se teme de Dumnezeu,
Du-te de aici și lasă-l pe robul Său!
Balaurul, ca și când ar fi fost bătut a fugit,
Și nici o lucrare nu a mai făcut.
Această întâmplare când s-a aflat
Mulți oameni către Domnul s-au îndreptat.
A vindecat un om ce era îndrăcit,
Căci de rugăciunea sfântului dracul a fugit,
Dar numele lui dracul l-a strigat,
Astfel lumea despre sfântul a aflat.
Dar văzând că lumea prea îl cinstaște,
Fuge de acolo și se smerește.
Într-o altă cetate el a fugit,
Dar niște oameni răi l-au bătut,
L-au legat la ochi, vrând capul să-i taie,
Sfântul se roagă la Dumnezeu și inima le-o înmoaie.
Prin oastea seracinilor a trecut,
Și niciunul din aceștia nu l-a văzut.
Ajuns la un puț, un seracin apă scotea,
Văzând pe sfântul, sulița-și scotea,
Voia ca să-l ucidă, fiind furios,
Dar mâna i s-a uscat, devenind ca un os.
Mâna i-a rămas în văzduh atârnată,
Sfântul îl iartă, rugându-se de îndată.
După ce sfântul s-a rugat,
I-a atins mâna, și i s-a vindecat.
Apoi, sfântul către Tesalonic a pornit,
Și la Mănăstirea Sfântul Mina a poposit,
Dar s-a căit de aceasta și s-a rușinat,
Apoi în biserică mereu a stat.
Dar Dumnezeu pe o femeie a luminat,
Și cu mâncare la sfânt s-a prezentat.
O femeie săracă la sfântul a venit,
Spunându-i că a ei casă a putrezit.
Făcându-i-se milă de năpasta sa,
Sfântul grăi către ea așa:
Du-te, începe lucrul, că Domnul te va ajuta!
Având credință în ce sfântul a zis,
A prins curaj și temelie la casă a pus,
Dar în locul acela smoală a apărut,
Și smoala degrabă ea a vândut.
A terminat casa și era fericită,
15
La Domnul s-a întors inima ei rătăcită.

În cetate un frate milostiv trăia,

Și cu iubire pe săraci îi ajuta.
Acestuia un iubitor de Hristos un porc i-a dat,
Ca să-l împartă celor săraci din sat.
Tăind porcul, fratele la săraci l-a împărțit,
Dar o parte din carne la el a oprit.
Apoi merge la biserică și cu pumnul în piept se bate,
Ca Domnul să-I ierte ale lui păcate.
Văzându-l, sfântul de el s-a apropiat,
Și ce i-a spus l-a speriat:
Degeaba-ți bați pieptul cu atâta trudă,
Că de nu împarți carnea săracilor
Domnul ruga nu ți-o ascultă!
Auzind aceasta, a rămas uimit,
Și cerându-și iertare, carnea la săraci a împărțit.
Multe lupte cu diavolul a dat,
Și pe toate sfântul le-a câștigat.
Dracul într-o zi într-un om a intrat,
Rugându-se, sfântul pe drac l-a alungat.
Dar dracul, ca să se răzbune, în chilie a intrat,
Pe spinarea sfântului și pe genunchii lui a stat,
Râzând, fără rușine se veselea.
Dar sfântul în taină la Domnul se ruga,
Domnul ruga sfântului a auzit
Și imediat pe diavol l-a izgonit.
Sfântul, ce avea darul vederii înainte,
A sfătuit pe mulți la suflet să ia aminte,
Căci nu mai au multe zile de trait,
Dar sufletește ei nu s-au pregătit.
Așa cum um monah lucru de mână făcea,
Dar de sufletul lui el nu se îngrijea,
Sfântul îl îndeamnă lucru de mână să nu mai facă,
Că în curând într-o călătorie străină pleacă.
Spusele sfântului s-au adeverit,
Căci peste câteva zile monahul a adormit.
Un oarecare monah se prefăcea
Că are un drac ce-l chinuia,
Oamenii, văzându-l că face lucru necurat,
L-au prins și strașnic l-au legat,
La sfântul l-au adus ca pe un rebel,
Ca sfântul să scoată dracul din el.
Dar știind că nu este adevărat,
Pe acel monah așa l-a mustrat:
Minți, ticălosule, că de vrei să te mântuiești
De ce vrei ca lumea să o amăgești?
Lasă-te acum de fățărnicie, fă fapte bune,
Roagă-te la Dumnezeu să te mântuie pe tine!
Un boier cu rang a căzut într-o greșeală mare,
16
Îl aștepta pedeapsa, căci voiau să-l omoare.

Sfântul nu știa nimic de cel osândit,

Îndată la locul acela s-a pornit,
Și rugăciunea către Domnul l-a izbăvit.
Un monah dator era un galben unui tânăr să-i dea.
A mers la sfânt la chilie
Și i-a spus de a lui datorie:
Sârguiește-te repede de a plăti,
Că tânărul de îndată va muri,
Ca datoria să nu ți se ție
Și în vremea care va să vie.
Monahul de îndată s-a grăbit
Și datoria tânărului a plătit,
Și precum sfântul a cuvântat,
Tânărul la cele veșnice a plecat.
Un prieten de-al tânărului l-a anunțat,
Dar sfântul de îndată s-a întristat,
Și vestitorului îi spune cu voce dulce:
Nu te întrista, că și tu către el te vei duce.
Monahul Atanasie, pregătindu-se de plecare,
A mers la sfântul să ia binecuvântare.
Sfântul i-a zis că l-a vizualizat
Că toate lucrurile în corabie le-a lăsat,
Căci la Constantinopol vrea să meargă apoi.
Lăsându-le acolo, s-a întors înapoi,
Iar Atanasie a zis cu luare aminte:
Au, doară pentru mine ți s-a descoperit acesta, părinte?
Sfântul, mărturisind că este adevărat,
Monahul Atanasie mult s-a mai mirat.
Pregătindu-se Atanasie pentru plecare,
La Sfântul Grigorie boierul Gheorghe apare,
În Bizanț vrea să mergă pe uscat,
Dorește binecuvântare, că-i greu de umblat.
Sfântul mâna lui Gheorghe și Atanasie a unit,
Și stângându-le, așa le-a grăit:
Mergeți cu ajutorul lui Dumnezeu,
Și trimit cu tine pe ucenicul meu,
Că multe necazuri și strâmtori vei avea,
Și acest frate din toate te va scăpa.
Atanasie, uitând ce în corabie a lăsat,
Cu boierul Gheorghe la Bizanț a plecat,
Dar iată necazurile încep să apară,
Căci apropiindu-se de Hrisopoli, l-au prins și-l legară,
Căci împăratul poruncă strașnică a dat
Cine intră în cetate să fie legat.
Dar Atanasie a făcut multe rugăciuni,
Și Gheorghe a fost eliberat din legături.
Călătorind cu bine, au ajuns la mare,
Au plutit cu spor fără supărare.
17
Ajungând în Bizanț acolo au stat,

Și Gheorghe treburile sale le-a rezolvat,

O boierie de la Împărat a luat.
Întorcându-se acasă, pe sfânt l-a căutat,
L-a îmbrățișat, sărutând cinstitele sale picioare,
Mulțumindu-i pentru rugăciuni și binecuvântare.
Cu multă evlavie i-a povestit ce-a îndurat
Și cum din toate Dumnezeu l-a scăpat.
Monahul Zaharia la Salonic o biserică a zidit,
Dându-i numele Sfântului Mina, mare mucenic.
Lângă biserică o văduvă locuia,
Pe care Zaharia nu o suferea.
Pe femeia văduvă vrea s-o gonească,
Ca pe lumea ce vine la biserică să n-o smintească.
Femeia la Sfântul Grigorie a alergat,
S-o izbăvească de răutatea acestui bărbat.
Cuviosul pe Zaharia l-a rugat așa:
Să n-o superi, că nu are necaz de la ea!
Dar Zaharia sfatul cuviosului nu l-a ascultat
Și să-i dărâme casa poruncă a dat.
Sfântul l-a lăsat în pace, dar s-a rugat la Dumnezeu
Să iconomisească lucrul după scump numele său,
Și Dumnezeu, ce de orfani și de văduvi e iubit,
A trimis peste Zaharia un drac cumplit.
Zaharia la cuviosul degrabă a alergat,
Făgăduindu-i că face ce l-a rugat.
Auzind Zaharia a lui făgăduință,
Făcându-i-se milă de astă suferință,
Domnului îndată s-a rugat,
Și pe Zaharia l-a izbăvit de acel drac.
Petrecând cuviosul cu nevoințele pustnicești,
Vorbind cu ucenicul cuvinte duhovnicești,
În una din nopți, când cuviosul vorbea,
A văzut ucenicul cum din gură
Raze luminoase îi ieșeau.
Văzând aceasta, ucenicul s-a înfricoșat,
L-a rugat pe cuvios să-i spună ce s-a întâmplat.
Cuviosul i-a răspuns cu umilință:
Aceasta o pricinuiește a ta credință.
Sfântul, smerindu-se, a zis că-i păcătos.
Dar dacă omul întoarce fața către Hristos,
Și cuvântul Domnului este un foc luminat.
De te vei nevoi, vei fi curățat.
Dacă patima trupului și sufletului o vei tăia
Cu sabia Domnului spinii patimilor vor cădea.
Locaș Domnului vei face în tine,
Și cuvintele tale vor străluci ca la mine.
Domnul mi-a ascultat rugăciunea umilă
Și m-a cercetat cu dumnezeiasca Lui milă
18
Și mi-a trimis o sabie ascuțită bine,

A cărei frumusețe nu o pot spune,

Și din dânsa vin raze cu frumos colorit,
Pe care bunul Dumnezeu ți le-a descoperit.
Păzește taina, să nu fie spre laudă,
Că slava de la oameni este deșartă.
Unui ucenic al cuviosului, cucernic bărbat,
Multe în preajma cuviosului i s-au arătat.
Ieșind din chilie, se ruga undeva,
Mergând pe cale cu dânsul, o dată dispărea.
Căutându-l degrabă, nu l-au găsit,
Abia la al șaselea ceas s-au reîntâlnit.
Uitându-mă în spate, văd cu uimire
Că sfântul venea agale după mine.
Dar când să zic: Iată, părintele a apărut,
Deodată părintele s-a făcut nevăzut,
Abia după trei zile ne-am reîntâlnit.
Părintele zice: Da, ne-am depărtat,
Că tu ai luat-o către alt sat.
Eu, nevrednicul, de doresc să pun în acest poem
Toate minunile săvârșite de acest minunat om,
Ele covârșesc a noastră minte
Cu lucrările cuviosului, pline de învățăminte,
Și chiar cuvântul nu poate să le cuprindă
Și vremea poate să nu ne ajungă,
Căci darurile de la Dumnezeu le-a înmulțit
Acest sfânt de Dumnezeu mult iubit.
Cu dumnezeiasca cugetare calea către Hristos netezea,
Stricându-i celui potrivnic lucrarea sa.
Frânarea poftelor mult a păzit,
Și ca un înger pe pământ a viețuit.
Precuviosul Simion pentru Grigorie s-a rugat,
Și Dumnezu putere sfântului i-a dat,
Și încet-încet, cu ajutorul Celui de sus,
Cuviosul la Constantinopol a ajuns.
Și văzându-se cu unchiul său, cu bucurie,
S-au îmbrățișat cu drag și duhovnicie,
Și ca pe un iubit fiu l-a sărutat
Pe cel ce cu multă iubire l-a ajutat.
Și după ce un an s-a chinuit,
Ziua trecerii la cele veșnice i s-a vestit.
La casa prietenilor de străini l-a așezat,
Și după două zile la Domnul a plecat.
Dar lucrarea sfântului aici nu s-a oprit,
Căci după trecerea la cele veșnice,
Mari minuni a săvârșit
Și le săvârșește și azi, mereu,
Acest minunat sfânt al lui Dumnezeu.
Sfintele moaște în mănăstire mult au stat,
19
Săvârșind sfântul tămăduiri neîncetat.

Și făcând vindecări pentru multe boale,

Peste tot s-a întins vestea minunilor sale.
Atunci preabinecredinciosul Ban Barbu Craiovean,
Ce se trage din al basarabenilor neam,
Umplând Țara Românească cu sfinte mănăstiri,
Cu aceste minunate și sfinte zidiri,
A zidit Sfânta Mănăstire Bistrița prin zelul său,
În cinstea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Și cu sârguință, cu multă rugăciune,
A adus moaștele în această mănăstire,
De atunci se află ca niște nestemate,
Întregi, minunate și nestricate,
Izvorând miresme minunate de la Dumnezeu
Celor ce cu credință cheamă numele său.

Poemul Sfântului Ioan Iacob Hozevitul

Un flăcău din țara noastră,

Din plaiul moldovenesc,
A plecat să se nevoiască
În pustiul creștinesc.
El de mic a fost, săracul,
Necăjit și supărat,
Căci părinții lui devreme
Către Domnul au plecat.
Dar bunica, sărăcuța,
L-a luat în a ei seamă,
El crezând că bunicuța
Este chiar scumpa lui mamă.
Când a fost să se boteze,
Numele de Ilie i-au dat,
Dar o să vedem cu toții
Că-i nume predestinate.
Plecând bunica la muncă,
Și pe Ilie îl lua,
Câte-un pom stingher în drum
Pe Ilie îl umbrea.
A avut noroc Ilie
Cu bunica credincioasă,
Căci rugăciuni și metanii
Făcea când intra în casă.
Iată, deci, sămânța bună
Sădită-n sufletul său
Lui i-a fost ca o cunună,
Iubindu-L pe Dumnezeu.
Când Ilie îi citea
Despre-ale Domnului patimi
Bunicuța lui plângea,
20
Având ochii plini de lacrimi.

Și văzând-o mereu tristă

Și-n durere tot mereu,
O întreabă: Bunicuțo,
Ce ai pe sufletul tău?
Să știi că în casa noastră
Necazul ne-a mântuit,
Nu sunt eu măicuța ta,
Mama ta s-a prăpădit.
De acum eu sunt bătrână,
Să trăiesc ani mulți nu am,
Tu rămâi singur pe lume,
Biet copil, sărac orfan.
Dar te rog acum, copile,
Să ții minte sfatul meu:
Tu să-ți întărești credința,
Să-l iubești pe Dumnezeu,
Și la maica Lui cea Sfântă
Să te rogi, să-ți fie mamă,
Că Măicuța nu respinge
Pe cel ce numele-I cheamă!
Când bunica lui se trece
Și pleacă la Dumnezeu
Durerea lui iarăși crește
Și-i umple sufletul său.
Iar la școală Iliuță
E un copil întristat,
Dar are purtare-aleasă,
Că Domnul l-a luminat.
Și singur rămas pe lume,
Se roagă la Dumnezeu,
Milă la rude să facă
Pentru trist sufletul său.
Iată, ruga lui dă roade,
Că moș Alecu, unchiul său,
L-a luat așa, de milă,
Fiind iubitor de Dumnezeu.
N-a voit ca moleșeala
Să cuprindă a lui ființă,
La lucru cu unchiul său
Punea multă stăruință.
La școală învățătorul
Mult l-a iubit pe Ilie,
Sfătuind pe moș Alecu
La liceu ca să-l înscrie.
Astfel, terminând gimnaziul,
Se înscrie la liceu.
Când și-a dat bacalareatul
Primul fiind din leatul său.
21
Dar Dumnezeu îi vestește

Și în taină îi vorbește:
Iar de vrei mie să-mi placi,
Tu călugăr să te faci!
Urmând tainicul Lui sfat,
Ce din inimă-i răzbate,
El degrabă a plecat
La loc sfânt, să fie frate.
Către Mănăstirea Neamț
Pașii lui acum pornesc,
Să ducă la-ndeplinire
Tainic sfat dumnezeiesc.
Dar în drum spre mănăstire
A trecut prin satul său,
Ca să-și ia la revedere
Acest minunat flăcău.
Și trecând pe la Suceava,
A făcut un mic popas,
La moaștele Sfântului Ioan cel Nou
Câteva clipe a rămas.
Și la douăzeci de ani împliniți,
În anul de grație 1933,
În ziua Adormirii Maicii Lui Dumnezeu,
În oastea Mănăstirii Neamțului era cu frații săi.
Starețul Nicodim, viitorul patriarh,
L-a primit pe Ilie cu drag.
L-a întrebat: De ce ai ales acest drum greu?
Să-mi plâng păcatele și să-l slăvesc pe Dumnezeu.
De răspuns starețul s-a bucurat,
Și pe tânărul Ilie l-a încurajat:
Pe toate cele bune de le vei semăna
Cu sfinții în ceruri te vei număra.
Învățăturile sfinte hrană să-ți fie,
Iar ascultarea s-o faci cu vrednicie.
Apoi la icoana Maicii s-a rugat,
Ca să-l ocrotească pe acest drum minunat.
Părintelui Iov i l-a încredințat,
Călugăr farmacist și devotat,
Ca să-l asculte și să-l slujească,
De la Sfânta Liturghie să nu lipsească.
Tânărul Ilie se simte fericit,
Că ceea ce a dorit, iată, a găsit-
Frumusețea slujbelor în marea mănăstire,
Iscusința călugărilor și marea lor iubire.
Această mănăstire, din vechime zidită,
A fost pentru monahi o școală desăvârșită,
Și pentru Ilie acest lucru s-a dovedit,
Căci pe mulți călugări deja i-a întrecut.
Făcând ascultare la părintele farmacist,
22
În prepararea medicamentelor devine iscusit.

Starețul, văzând a lui măiestrie,

A vrut să-l trimită la Facultatea de farmacie,
Dar Ilie nu la farmacie se gândea,
Ci la locurile sfinte să plece voia.
Dar fiindcă armata nu și-a onorat,
Autoritățile pașaport nu i-au eliberat.
Din București la mănăstirile din Oltenia a plecat,
Și rând pe rând pe acestea le-a vizitat.
Dar la Mănăstirea Turnu s-a așezat,
Într-un peisaj de Ilie mult visat.
Întors din nou la a Neamțului Mănăstire,
A primit ordin să meargă la oștire,
La Regimentul 29 Dorobanți a venit,
Aici la infirmerie a fost rânduit.
Cei îngrijiți mult l-au stimat
Pentru bunătate pe acest bărbat.
Terminând datoria ostășească,
Din nou la mănăstire avea să sosească,
Dar starețul, știindu-l smerit și sfios,
L-a tuns cu numele de Ion, ca ostaș al lui Hristos.
Și știindu-l pe Ion citit și cult,
Starețul bibliotecar l-a făcut;
Aici a citit multe manuscrise,
De starețul Paisie și ucenicii lui scrise.
Râvna Sfântului Paisie pentru cele sfinte
Și scrierile Sfinților Părinți de mai înainte
În inimă lui Ion i-au semănat
Să viețuiască precum Hristos ne-a învățat.
Dar dorința lui cea mare,
Ce în inimă e arzătoare,
Era ca să se închine
La locurile cele sfinte,
Să urce tainic Golgota,
Unde mare jale fost-a,
Să atingă fruntea plângând
De al Domnului mormânt.
Drumul costa foarte mult,
Dar avea curaj, și sfântul nu s-a înșelat,
Că Măicuța minunată
Îl ajută și de astă dată:
Iată că mănăstirea drumul a plătit
Pentru el și încă doi ce l-au însoțit.
Cu blagoslovirea Mitropolitului Nicodin,
Au plecat cu toții la Ierusalim.
Ajunși la locurile sfinte,
S-au rugat cu luare aminte,
Pe cuvioșii din Valea Iordanului i-au cercetat,
Și la Mănăstirea Sfântului Sava au iernat.
23
Primind binecuvântare de la patriarh,

În această mănăstire s-a așezat.

Fiind priceput muncitor și smerit,
Felurite sarcini a îndeplinit.
Astfel a fost: paracliser, ghid cu al său har,
Econom, dar și bibliotecar.
Dar având și harisma iubirii,
Se îngrija și de bolnița mănăstirii.
Așa de mult era apreciat,
Că și beduinii ca să-i vindece l-au căutat,
Mulțime de arabi veneau la vindecare,
Iar Sfântul Ioan se ocupa de fiecare.
Cuviosul avea multă iubire către Dumnezeu,
Și aceeași iubire o avea către aproapele său,
Toată ziua în ascultare muncea,
Iar noaptea în chilia lui se ruga.
Având harisma ajutorării semenilor,
A învățat bine și limba lor,
A tălmăcit învățături multe
Pentru nevoitorii români din locurile sfinte.
A învățat și limba arabă,
Și limba engleză o învață degrabă.
La toate Ion era priceput,
Căci avea și harisma omului smerit.
Aici a primit chipul îngeresc al schimniciei
Și viața de pustnic al sihăstriei,
Aici a fost mângâiat de Dumnezeu,
Cu lacrimi ce au spălat sufletul său.
A avut parte de o grea încercare,
Când de la Ierusalim mergea pe cale,
Căci beduinii, dintr-o eroare,
Erau cât pe-aci să-l omoare,
Cu iconomul Pavel l-au confundat,
Pe care îl pândeau să-i dea cu bâta-n cap,
Dar unul dintre beduini a zis de zor
Că-i medicul mănăstirii în dreptul lor.
Părintele Ion, fiind dornic de sihăstrie,
S-a hotărât să plece în pustie.
Primind blagoslovenia ce i s-a cuvenit,
Pleacă în pustie cu un ucenic,
Toată ziua ei au umblat,
Dar spre seară apa li s-a terminat.
Oprindu-se să se odihnească pe o stâncă,
Au zărit apă într-o vale adâncă,
Având o funie, de ea s-au folosit,
Și unul din ei în vale a coborât.
Luând apă, Domnului i-au mulțumit
Pentru felul în care de sete i-a izbăvit.
Au ajuns la peștera ce și-au dorit,
24
Dar peștera nu oferea condiții de sihăstrie,

Apa nu era bună, fiind sălcie.

Cu ucenicul său a plecat,
Și la peștera Calomona s-au așezat,
Aveau râul Iordan ca vecin,
Aproape de Mânăstirea Sfântului Gherasim.
Dar fratele Acachie s-a îmbolnăvit,
Și plecând în țară l-a părăsit.
Dar monahul Ioanichie Parâială o dorință are:
Părintele Ioan să-l primească-n ascultare.
Părintele Ioan și noul său ucenic
În pustia Calomona s-au nevoit,
În peștera umedă, în lipsuri și ispite,
Boli ca reumatismul și altele cumplite.
Noaptea, părintele Ioan în pustie se ducea,
Să se roage precum Duhul Sfânt îl îndemna.
Abia în zori la peșteră Sfântul Ioan vine,
Liniștit și înpăcat după o noapte de rugăciune.
Datorită condițiilor greu de suportat,
Sănătatea sfântului Ioan s-a deteriorate,
Dar sfântul mare preț pe corp nu și-a pus,
Căci sufletul lui strălucea nespus.
A găsit forța și puterea să scrie
Și gândurile să le puie în scumpa-i poezie;
Din greacă a tradus “Prohodul Maicii Domnului”,
În stihuri făcându-l, ca dar românilor.
Dar multe lucrări duhovnicești a scris
Și multă dragoste în toate a pus.
Pe maica Magdalena o avea ca nevoitoare în pustie,
Fiind soră după trup a ucenicului său Ioanichie.
Ucenicul său Ioanichie a povestit
Că niciodată pe sfânt nu l-a văzut necăjit,
Să glumească niciodată nu l-a aflat
Sau să râdă, căci suferința cu tărie a îndurat.
Războiul mondial și pe el l-a afectat,
Căci nouă luni într-un lagăr a stat.
După eliberare la Mânăstirea Sfântul Sava a venit,
Cu corpul fizic tare slăbit.
La praznicul Mânăstirii Sfântul Tudosie a plecat,
Și la moaștele sfântului s-a rugat,
Sfântul Tudosie pe loc l-a vindecat,
Iar pentru această vindecare lacrimi a vărsat.
Dar sfântul, cu darul său de poet minunat,
O frumoasă poezie Sfântului Tudosie i-a dedicat:
“O, sfinte doctor minunat,
La prăznuirea ta cinstită,
Cu darul tău m-ai vindecat
De pătimirea mea cumplită!”
La biserica de lângă Iordan cea românească
25
Era nevoie de un preot ca să slujească,

Astfel, în 1947, de “Înălțarea Sfintei Cruci”,

A fost hirotonisit ieromonah și egumen la acest schit.
Cinste și mare har a primit,
Căci în Biserica Sfântului Mormânt a fost hirotonisit.
Încă de la Mânăstirea Neamț vrednic s-a vădit,
Dar, socotindu-se mai prejos, el s-a smerit.
Smerenia l-a ajutat să meargă înainte,
Căci râvna lui a fost la mare cinste,
Râvna la schit a fost o minunăție.
A ridicat chilii și a slujit Sfânta Liturghie.
Nevoința lui a fost strictă și grea,
Dar sfântul zilnic o înfăptuia.
Pe călugări și credincioși îi consilia,
Iar noaptea pe malul Iordanului se ruga.
Și vestea cea bună s-a răspândit,
Căci mulțime de lume l-a îndrăgit.
În opera poetică a zugrăvit
Aceste locuri pe care le-a iubit.
El a fost un minunat sihastru și poet,
Un cântăreț al lui Dumnezeu din al lui piept.
Biserica i-a întocmit o cântare,
În care se ilustrează sfânta lui lucrare.
Venind vechiul egumen la schit,
Ioan la Mânstirea Sfântului Gheorghe Hozevitul a venit,
Dar într-o peșteră a dorit să locuiască,
Trupul și sufletul să-l liniștească,
De oameni vrând să se înstrăineze,
Fiind hărțuit mereu,
Aici să fie cu totul al lui Dumnezeu.
Pe oameni cu rugăciunea să-i ajute,
Nu numai cu cuvântul, cum făcea înainte.
Aici s-a nevoit Sfântul Ilie, minunatul,
Când l-a prigonit Ahab împăratul,
Tot aici Sfânta Ana a venit îndată,
Când Maica Domnului la templu a fost dată.
A viețuit aici până la a sa moarte,
Când în vis i s-au arătat ale ei moaște,
Această peșteră în biserică s-a transformat,
Iar biserica numele Sfintei Ana a luat.
Venind războiul, călugării la Athos au plecat,
Și moaștele Sfintei Ana cu ei le-au luat.
După un an de viețuire în mănăstire,
A cerut binecuvântare să plece în sihăstrie.
Egumenul i-a făgăduit că-i va trimite bucate hrănitoare,
Pentru a-și îndeplini dorința-i arzătoare.
Astfel, în 1953 cu Pavel a plecat,
Și în pustia Schitului Sfintei Ana s-au așezat.
Vara sufereau arșița soarelui arzător,
26
Iar iarna frigul și gerul necruțător.

Toate acestea și sărăcia l-au slăbit,

Și cuviosul de reumatism s-a îmbolnăvit,
Dorme pe o scândură acoperită cu o rogojină,
Iar o piatră îi servea drept pernă.
Abia trei ore pe noapte dorme,a
Căci cuviosul în rugăciune stăruia.
În zile de sărbătoare la peștera monahului Pavel se ducea,
Și acolo Sfânta Liturghie săvârșea,
Acestea erau momentele să se veselească,
Căci avea posibilitatea să se împărtășească.
Chilia Sfântului Ioan pe Valea Hozevei era,
Pe coasta stâncoasă, ca un cuib de rândunea,
Iar chilia monahului Pavel era pe aproape,
Unde săvârșea Sfânta Liturghie cu al său frate.
Greu era de ajuns la chilie,
Căci avea o scară ce o trăgea cu o frânghie,
Deci era greu de ajuns la a sa locuință,
El primea numai pe cine credea de cuviință.
Nici o femeie acolo nu a urcat,
Dar și pe bărbați strașnic i-a triat,
Dar cei ce ajungeau primeau minunată învățătură,
Viața să și-o cârmuiască după Sfânta Scriptură,
Să-L iubească pe Domnul Hristos răstignit pentru noi,
Și să gândească la ziua de apoi.
Cât a fost bolnav nu a oftat,
Ci tare pe toate le-a răbdat,
Nevoința i-a fost aspră cu puțină mâncare,
Dar boala își face a ei lucrare,
Căci în 5 august 1960,
Săvârșind această viață, trece la cele de veci.
În acestă zi se sărbătorește “Schimbarea la față”,
Iată că și sfântul își schimbă a lui viață!
Ca un cerb Taborul ai urcat,
La Hristos, în vârful cel mai înalt!
Lumina lumii îi schimbă întreaga ființă
Celui ce urcă prin sfânta credință.
Data morții sale sfântul a aflat,
Căci pe peretele peșterii a notat.
Iar după 20 de ani în vis i s-a arătat
Ca să dezgroape pe cel ce l-a luminat,
Fostului său ucenic, pe nume Pantelimon,
Sfântul i s-a arătat în vis și i-a dat îndemn:
Vino să mă vezi de ți-e dor de mine,
Că de vei veni vei afla o minune!
Cu toate că părintele Pantelimon în America era,
Dorea din suflet pe părintele lui a-l vedea.
Cu un grup de pelerini în Țara Sfântă vin
Și întreabă: Pe părinte unde îl găsim?
27
Află că sfântul de mult a plecat,

Căci de 20 de ani era decedat,

Insistă să-l vadă, căci sfântul l-a chemat,
Mormântul să-i fie deschis dorește necurmat.
Rugăciunea lui a fost ascultată,
Mormântul fiind deschis deodată,
Peștera se umple de miros plăcut,
Trupul e intact, așa cum l-au pus,
Trpul e intact, iată o minune!
Sfântul parcă doarme în nestricăciune,
Emoția îi cuprinde pe cei ce sunt de față,
Unii chiar plângeau cu lacrimi pe față.
O voce se înalță de la toți în cor:
Doamne, mântuiește pe Sfântul Părinte Ion!
Cu toții îngenunchează la Domnul și se roagă,
Mulțumindu-i că le-a rânduit o minune să vadă.
Un sicriu de la mănăstire i-au adus,
Și cu grijeă în el l-au pus,
Din prșteră l-au scos, ca să-l coboare,
Dar sicriul s-a ușurat- minune mare!
Pe 15 August sicriul a sosit,
De ziua Maicii Domnului, când a adormit.
Un sobor de preoți și un popor uimit
Spuseră în cor: Bine ai venit!
Când Patriarhul Benedict a răposat,
Patriarhul Diodor în scaun a urcat,
Acest patriarh pe sfânt l-a cunoscut,
Era încredințat că Ion este sfânt.
Sinodul Ortodox Român a luat act
De sfințenia Sfântului de necontestat,
Și în ședința din 22 iunie 1992 s-a hotărât
Ca Ion Iacob în rândul sfinților să fie trecut .
Minuni multe a făcut sfântul
Când cutreiera pământul,
A fost sfânt după Scriptură,
Având întru Hristos învățătură.
Și tu astfel de vei face,
Sfânt în Cer te vei întoarce!

Poemul cuviosului David din Evia

Cuvioase, Domnul Dumnezeu a rânduit,

Și dintr-o familie de preoți te-ai născut
Împreună cu frații tăi ai avut o creștere frumoasă,
Tatăl ca preot și o mamă credincioasă.
Încă de mic, cuvioase David, ai arătat
Că Bunul Dumnezeu misiune mare ți-a dat,
28
Căci în vedenie Sfântul Ioan Înainte-Mergătorul ți s-a arătat,

Care drăgălaș de mânuță te-a luat

Și în pareclisul închinat lui ați intrat.
Sfântul Ioan în icoana sfinției sale a pătruns,
Iar tu șase zile acasă n-ai ajuns.
Părinții tăi și întregul sat te-au căutat,
Și peste tine cuvioase nu au dat.
În a șasea zi, într-o sâmbătă, tatăl tău
A mers la paraclis să se roage pentru fiul său,
Când a ajuns, a rămas uimit de ce a văzut în fața sa:
Micuțul David, stând în genunchi, în fața icoanei se ruga.
Fața lui minunat și frumos strălucea
Și se părea că nici o vătămare nu avea.
Au înțeles că acest copil când va fi mare
Va face lucrări sfinte cu a Domnului binecuvântare.
La vârsta de 15 ani cuviosul pleacă din sat,
Intrând în ascultarea Ieromonahului Acachie, experimentat.
Prin minunata ascultare și extrem de smerită,
Ceilalți monahi îi ziceau bătrânul David, dându-i cinstea cuvenită.
Urmându-l pe bătrânul Agachie, mult au umblat,
Și la o mănăstire din Ossa s-au așezat,
Acolo au rămas un timp mai îndelungat,
Iar cuviosul David la treapta de diacon a fost înălțat.
Următoarea oprire a fost la Sfântul Munte apoi,
Unde a cunoscut mulți sfinți nevoitori.
Apoi bătrânul Agachie la Constantinopol a plecat,
Iar cuviosul David în Lavra Cuviosului Atanasie s-a așezat.
Patriarhul pe cuviosul David în episcopia lui l-a luat
Și la treapta de preot l-a ridicat.
Ascultarea cuviosului David era pilduitoare,
Acest lucru se vede și din această întâmplare:
Fiind trimis de Acachie în Arta cu misiune,
Călătoria a durat patru zile,
Pe cărări aspre și greu accesibile.
Locuitorii, când l-au văzut, l-au rugat, că aveau un necaz mare:
Să-i scape de țânțari. Cuviosul s-a rugat și țânțarii cădeau morți în mare.
Altă dată, Cuviosul în Elefsina se afla pentru al creștinilor folos
Și a fost găzduit de un creștin evlavios.
Stăpânul la masă i-a oferit un dovleac, legumă rară,
Îndată ce au gustat această legumă era amară,
Cuviosul, făcând rugăciune în gând, evlavios,
Îndată dovleacul a devenit gustos.
Pentru partea de nord a Eviei, mănăstirea a devenit flacără vie,
Mângâind pe creștini în acei ani de grea robie.
Sfîntul David era îndurerat de săraci, de nefericirea mare,
Iar cei ce veneau la ușa mănăstirii primeau cele necsare.
Iar el la locul de nevoință în pustie a plecat,
Toată săptămâna se ruga cu Domnul în comuniune,
Iar sâmbăta la amiază venea la mănăstire.
29
Duminica slujea Sfînta Liturghie și se împărtășea,

După ce-i povățuia și mângâia pe pelerini la peșteră pleca.

Ajuns la bătrânețe, Cuviosul a văzut dumnezeiasca sa adormire,
A chemat pe monahi și părinți, spunându-le că timpul a sosit,
Și cu dragoste părintească a dat monahilor sfat potrivit
Și a zis: Dar iată, frații mei, Stăpânul Hristos a venit!
Multe sunt minunile Cuviosului David,
De-a lungul veacurilor care au trecut.
Oamenii cu boli sufletești, aflându-se la sfântul său cap,
Acolo crucea bolilor lor au lăsat.
Pleacă omul de acolo sănătos, cu bucurie în sufletul său
Și slăvind numele Lui Dumnezeu!

Poemul Sfântului Ierarh Modest

Sfinte Ierarh Modest, din părinți ortodocși te-ai născut,

Iar mama ta era stearpă de la început.
Dar la rugăciunea părinților tăi, Domnul i-a binecuvântat,
Și după patruzeci de ani de căsnicie în dar pe tine le-a dat.
Dar iată că un necaz mare s-a arătat:
Tatăl tău, fiind creștin, la Maximilian a fost denunțat,
Iar acesta l-a legat și în temniță l-a băgat.
Mama ta, Teodula, când a aflat,
Cu tine în brațe la închisoare a plecat.
Acolo, rugându-se împreună Domnului,
Și-au dat duhul în mâinile îngerului.
Deci duhurile lor de bunăvoie și-au dat,
Primind cununa mucenicească, ca dar minunat.
Paznicii închisorii i-au găsit morți pe amândoi,
Iar pe tine viu între ei.
Te-au luat și lui Maximilian te-au dus,
Acesta, văzându-te frumos și plăcut, să te dea unui senator le-a zis.
Să crească frumos și știința să-și însușească,
Să devină vrednic lui Zeus să-i slujească.
Crescând mai mare, Modest a aflat
Că părinții lui viața lui Hristos și-au dat.
La vârsta de treisprezece ani el a aflat
Un dascăl creștin îmbunătățit și iluminat.
Acesta l-a învățat dreapta credință, și el se lumina,
Iar fericit cu tot sufletul s-a atașat de ea.
Fiindcă împăratul i-a poruncit ca jertfă la zei să înalțe,
Ca să-l scape din mâna păgânilor, care-l vor să-l înhațe,
Și să-l învrednicească de harul dumnezeiesc,
Iată un argintar din Atena l-a găsit,
L-a luat cu el și l-a ocrotit.
La un arhiereu l-a dus, în credință să avanseze,
Să-l pregătească ca să-l boteze.
Pe când se săvârșea botezul, argintarul a văzut
Că un stâlp de foc pe capul lui a căzut.
30
După botez pe fratele argintarului l-a vindecat

De o boală, care cu certitudine l-ar fi secerat.

Numai cu rugăciune și cu mâna pusă pe cap
Pe un îndrăcit l-a vindecat.
Murind argintarul și soția lui,
L-a înscris în testament alături de fiii lui,
Dar el, partea sa fiilor argintarilor a dat,
Apoi a plecat în pustie și s-a rugat.
Dar fiii argintarului, văzându-l cinstit și de omenie,
Plini de invidie și-au ieșit din fire.
Când au plecat la negustorie în Egipt
L-au înduplecat să meargă cu ei, și acolo l-au vândut
Unui stăpân necredincios, la care mult a îndurat,
Dar cu rugăciune stăruitoare pe stăpân l-a înduplecat,
Și acesta să se boteze a acceptat.
Stăpânul de o boală grea s-a îmbolnăvit,
Dar cu rugăciunile sfântului s-a însănătoșit.
După moartea stăpânului său a plecat,
A ajuns la mormântul Domnului și s-a rugat,
Apoi la Muntele Sinai a poposit,
Și acolo multe minuni a săvârșit.
Când arhiereul Ierusalimului la Domnul a plecat,
Prin descoperire sfântă în locul lui a fost instalat,
La vârsta de cinzeci și nouă de ani a fost făcut arhiereu
Și multe minuni a făcut prin harul său.
Fiii argintarului, ce l-au vândut în Egipt,
Sosiseră în Ierusalim și nu știau că Modest e premărit.
Dar el nu s-a purtat cu ei necinstit,
Ci cu multă dragoste i-a găzduit,
Și acestora, ca bine să le fie,
Le-a făcut bine cu multă dărnicie!
Acest mare părinte, iubitor de Dumnezeu,
A viețuit cu cuvioșie treizeci și opt de ani ca arhiereu.

Poemul Sfântului Patapie, tămăduitorul de boli

În cetatea Tebaida din Egipt Patapie s-a născut,

Acest fericit și tămăduitor de boli renumit,
Din părinți creștini întru fericirea lui,
În bună credință și în frica Domnului.
Crescând și venind în vârsta desăvârșită,
A trecut cu vederea deșertăciunea lumii, uneori urâtă,
A lăsat casă, părinți și prieteni și a plecat
În pustia Egiptului și s-a făcut monah.
Acolo a viețuit după porunca Lui Dumnezeu,
Cu post și rugăciune, nevoindu-se mereu.
În scurt timp el a devenit vestit,
Și oameni mulți la el în pustie au venit.
Dar mulțimea de oameni ce l-au căutat
31
Liniștea și pacea lui au tulburat,

Căci oamenii aceia îl lăudau mereu,

Iar acest lucru nu era pe placul său.
Aceasta a fost pricina pentru care din pustie a plecat,
A ajuns la Constantinopol și într-o colibă s-a așezat.
A vrut să stea ca în pustie, de nimeni știut,
Ci numai de bunul Dumnezeu, pe care L-a iubit.
Dar așa cum o cetate care în vârful muntelui e așezată
Nu poate fi ascunsă, ci o vede lumea toată,
Este preamărit cel ce preamărește pe Dumnezeu,
Și lumea îl descoperă pe cel ce s-a umplut de duhul Său.
Deci și acest desăvârșit prin sârguință
S-a aflat ca o comoară în țarină ascunsă,
Căci un tânăr ce era orb din naștere,
Prin descoperire, a venit la coliba lui Patapie.
Rugându-l pe fericitul să mijlocească la Dumnezeu
Pentru dânsul, să-i dea vedere ochiului său.
Dar fericitului, ce multă smerenie avea,
Milă i s-a făcut de tânăr, dar să-l vindece nu îndrăznea,
Socotindu-se nevrednic în ființa sa.
Apoi, ca să vadă ce anume la el l-a adus,
Către tânăr cuviosul Patapie a zis:
Ce lucru minunat ai cunoscut la mine și așa cucernic
De nu-l poate să-l facă decât Cel Atotputernic?
Dar tânărul striga cu jale, rugându-se sfios,
Spunând că el crede în sluga adevărată a Lui Hristos.
În numele Lui Hristos, în harul căruia crezi,
Să ți se dea ție vedere, și acum să vezi!
Atunci, ochii orbului s-au deschis și s-au luminat,
A mulțumit Lui Dumnezeu și slavă I-a dat.
Lumea, văzându-l că are vedere, îl întreba
Cine i-a dat vedere și se minuna.
Dar el tăinuia pe făcătorul lui de bine,
Prin care de la Dumnezeu a făcut această minune.
Dar a ieșit vestea în popor și s-a răspândit,
A fost descoperit, și multă lume la el a venit.
Un bărbat din Constantinopol de boala hidropiziei zăcea,
Și trupul lui foarte se umfla,
Multă avere cu boala lui a cheltuit,
Dar sănătate el n-a dobândit.
Auzind de Sfântul Patapie, la el a vrut să pornească,
Ajungând la el, l-a rugat cu harul lui să-l tămăduiască.
La Doctorul cel fără de arginți întâi s-a rugat,
Apoi cu semnul crucii l-a însemnat,
L-a uns cu untdelemn sfințit,
Și toată boala din trupul lui a ieșit.
Un alt tânăr oarecare pătimea cumplit,
Căci un diavol îl izgonea în ținutul pustiit,
Și poate că diavolul l-ar fi terminat
32
Dacă Bunul Dumnezeu nu l-ar fi apărat.

Ducându-l diavolul, ca să-l înece în mare,

A întlnit pe Patapie ca din întâmplare,
Dar se pare că n-a fost o întâmplare,
Ci mai degrabă a Domnului lucrare.
Diavolul l-a văzut pe cuvios de departe
Și a început cu groază să se poarte.
Apropiindu-se de Sfântul Patapie, a strigat:
O primejdie, ce este aceasta că m-am speriat?
Că aici este omul acesta ce are Duh Sfânt,
Unde să mă ascund pe acest pământ?
Ce voi face, unde mă voi duce,
Că aici viețuiam bine cu viață dulce,
Dar acum cu nevoie mă gonește dintr-însul,
Căci cu semnul crucii, în numele Său,
Mă biruiete și mă izgonește și ce mă fac eu?
Acestea zicând necuratul, aruncă tânărul în sus,
Iar Patapie, făcând semnul crucii, pe cap i l-a pus,
Zicând: Ieși, necurate, du-te în pustie !
Iisus îți poruncește aceasta prin mine!
Aceasta zicând sfântul, necuratul a ieșit acum
Din tânăr, pe gură ca un fum.
Tânărul, văzându-se în simțire ca atare,
Plângea de bucurie pentru vindecare.
O femeie ce avea o mare vătămare
La piept, și de la doctori n-a primit vindecare,
A venit la cuviosul și la picioare i s-a așezat.
Însemnând-o cu semnul crucii, ea s-a vindecat.
Aceasta și multe minuni a mai făcut,
Dar a sosit și fericitul său sfârșit,
A trecut la Dumnezeu, căruia I-a plăcut.
Apoi a fost îngropat în Biserica Înaintemergătorului,
Întru slava Lui Dumnezeu și a tuturor sfinților Lui!

Pilde din înțelepciunea sfinților

1.Când un sfânt vede că lumea-l cinstește

Fuge de acolo și se smerește.

2.Degeaba te rogi, bătând pieptul cu trudă,

Că de nu faci milostenie, Domnul nu te ascultă.

3.La suflet e bine să fii trudit,

Că nu știi câte zile mai ai de trăit.

4.Omului multă lucrare de mână îi place să facă,

Fără să bănuiască că în curând la Domnul pleacă.

33
5.Unii oameni, vorbind de mântuire,

Duc pe bieții oameni în amăgire.

6.Cuvântul Domnului este un foc luminat,

De te vei nevoi vei fi curățat!

7.Rugăciunea fără fapte bune

Nu duce omul la mântuire.

8.Dacă la Domnul cu fața te vei întoarce,

Lăcaș Domnul în tine va face.

9.Credința ta să nu fie spre laudă,

Că slava de la oameni este deșartă.

10.Omul, dacă frânarea poftelor o păzește,

Ca un înger pe pământ viețuiește.

11.Dacă pe toate cele bune le vei semăna

Cu sfinții în ceruri te vei număra.

12.De alegi ca învățăturile sfinte hrană să-ți fie,

Hrană îți vor fi și în veșnicie.

13.Iubește-L pe Domnul, răstignit pentru noi,

Căci astfel vei dobândi viața de apoi.

14.Lumina lumii îți schimbă a ta ființă,

De vei urca prin sfânta credință.

15.Poți deveni sfânt după Scriptură,

Întru a Lui Hristos învățătură.

16.Cine ce a spus: „Domnul va face”,

Sfânt în Cer se va întoarce.

17.Este preamărit cel ce preamărește pe Dumnezeu

Și îl descoperă pe cel ce s-a umplut de harul Său.

18.Cel ce ce devine desăvârșit prin sârguință

Află comoara în țarină ascunsă.

19.Oamenii fără de omenie

Sunt tari în cerbicie.

20.Când greșesc ai lor părinți

Fiii sunt ieșiți din minți.

21.Cine zice la bine rău

34
Îl hulește pe Dumnezeu.

22.Adevărul, dragii mei,

Supără oamenii răi!

23.Sfântul, de mic credincios,

Crescând e de mare folos.
Sfântul zice cu glas frumos
Numai ce e de folos.

24.Vezi cum viața ți-o petreci,

Ca la Domnul te întorci.

25.Sfinții, în viața lor scurtă,

Au făcut lucrare multă.
Sfinții, cu minuni nenumărate,
Au fost oamenilor frate.

26.La Domnul, cei zgârciți

Prea puțin îi sunt plăcuți.

27.Sfinții au pe cap cunună,

C-au făcut lumea mai bună.

28.Iubind pe aproapele tău,

Ai slujit pe Dumnezeu.

29.Cel ce pe Domnul a urmat

A făcut apostolat.

30.La sfinți mintea-i luminată

De credința adevărată.

31.Ei fapte bune au făcut,

Cămara li s-a umplut.

32.Ei pe unde au umblat

Lumea au încreștinat.

33.Domnul, care știe și vede toate,

Dăruiește daruri așa cum doar El poate.

34.Sfinții au răbdat și mult au suferit,

Dar din credință nu s-au clintit.

35.Ei au fost pavăza celor batjocoriți,

A celor credincioși, ce erau umiliți.

36.Prin viața lor de nevoință

Au adus pe mulți la sfânta credință.
35
37.Bucură-te, chivot fără neghină,
Pentru pacea veacului ce va să vină!

38.Pe toți cei care la sfinți s-au rugat

Îndată sfinții i-au ajutat.

39.Unii s-au suit în munte,

Să facă rugăciuni multe.

40.Mulți păgâni s-au tulburat

Și pe sfinți s-au supărat.

41.Pe sfinți la chinuri i-au pus,

Să-L lepede pe Iisus.

42.Ei pe toate le-au răbdat,

Domnul putere le-a dat.

43.Când oamenii au supărare

Vin la sfinți în graba mare.

44.Trupul lor n-a putrezit,

Sfinte moaște s-a făcut.

45.Frumos sfinții-au dezlegat

Ce vicleanul a legat.

46.Sfărâmând lucrarea lui,

Din trupul creștinului.

47.Sfinții cu-al lor sânge au spălat

Pe mulți oameni de păcat.

48.Sfinții, cu a lor lucrare,

N-au în lume asemănare.

49.Omului credința-i crește

După felul cum viețuiește.

50.Sfântul, chiar din tinerețe,

Nu vrea pe cele mărețe.

51.Îi plăceau faptele bune,

Nu dorea cele din lume.

52.Mulți în munți s-au nevoit,

Feriți fiind de ispitit.

36
53.Toate le-au fost de folos,

Trupul fiind nestricăcios.

54.Sfinții știu mai dinainte,

Având descoperiri sfinte,
Data când Domnul Iisus
Le va lua sufletul sus.

55.Sfinții muncesc cu mult spor

Pentru sfântul adevăr.

56.Trăiesc viața cu folos,

Aduc oameni la Hristos.

57.Ei au ca dar bunătatea,

Iubindu-i toată cetatea.

58.Sfântu-i frate ascultător,

Și Domnului slujitor.

59.Ei doresc mereu să crească

Viața cea duhovnicească.

60.Sfinții multe-n viață fac,

Toate pe-al Domnului plac.

61.Sfinții arată că nu-i drept

Să-L iei pe Domnul în deșert,
Nici pe cel ce se nevoiește
Și Domnului îi slujește.

62.Sfinții au și multă știință,

Plămădită în credință.

63.Când îl cunoști pe Hristos

Viața strașnic ți s-a-ntors.

64.Ei se gândesc la bolnavi,

La bătrâni și la cei slabi.

65.Sfinții au minte ascuțită,

De fapte mari pregătită.

66.Uneori, studiind știința,

Au descoperit credința,
Credința adevărată,
De la Dumnezeu lăsată,
Adusă de fiul Său,
Ce și El e Dumnezeu.
37
67.Sfinții, datorită vredniciei,
Urcă treptele duhovniciei.

68.Ei obțin avere multă,

Ce cu ei în Cer se mută.

69.Au înființat vetre monahale.

Toate de certă valoare.

70.Ei sunt pentru cinste și dreptate,

Slavă Domnului în toate!

71.Sfântul e pregătit de luptă

Cu o sabie nevăzută,
El vrea din tot sufletul său
Să lupte împotriva celui rău.

72.Viața de călugăr nu-i ușoară,

Că mulți venit-au și iute plecară.

73.Rugăciunea sfântului din a lui minte

În inimă coboară, făcând lucruri sfinte.

74.Sfântul, fiind în ascultare, se smerește

Și simte cum darul de la Domnul crește.

75.Puțin le e somnul, rugăciunea-i multă,

Că de-o zici cu drag Domnul ți-o ascultă.

76.Sfinții, primind haine monahale,

Toată viața lor o au în ascultare.

77.Sfinții simt cu toții chiar în sinea lor

Că sfânta smerenie e baza credințelor.

78.Ei cu Domnul vor a se uni,

Și nu mai au cale de a se opri.

79.Viața întru Domnul, bine-i să se știe,

E de obște, în schit sau mănăstire, dar și în pustie.

80.Căci în pustie, când viața și-o trăiesc,

Arată că-s maturi, în sens duhovnicesc.

81.Dar celor neîncercați, avântați cu ușurință,

Viața în pustie le e cu neputință.

82.Căci cei din mănăstire se luptă ca niște porumbei,

38
Dar cei din pustie se luptă cu leoparzi și lei.

83.Trupul prin canon ei și-l înfrânează,

Ca mintea spre Domnul să le rămână trează.
Așa de mult se roagă, că uneori duhul în ceruri le pleacă,
Căci deodată privirea privește spre cer, și toate cele din jur deodată pier.

84.Ei se roagă perseverent și neîncetat,

Căci limbajul ceresc l-au învățat.

85.Rugăciunea e o cheie pentru bolta cerească

Și de mântuire pentru ființa omenească.

86.Cu animalele sunt în armonie,

Cu urși și căprioare ei au prietenie.

87.Când celui ce ți-a greșit îi dai iertare

Sufletul se eliberează și se bucură tare.

88.Metoda tăcerii sfinții-au aplicat,

Și pacea în suflet li s-a așezat.

89.Căci nimic nu ți-e mai de folos

Decât să ai în tine pacea Lui Hristos.

90.O șoaptă tainică în pustie i-a chemat;

Ei, fiind smeriți, șoapta au ascultat.

91.Predica unui ales al Duhului Sfânt

Este însăși viața lui trăită pe pământ.

92.A-i învăța pe alții e ușor de realizat,

Dar de pus în practică e mai minunat.

93.Trăindu-și viața duhovnicește, cu zel,

Sfântul îi ajută pe toți care vin la el.

94.La sfinți vine tot natul,

Uneori vine și împăratul,
Sfătuindu-l ca viața să-i fie grijulie,
Că ce i-a spus sfântul așa o să fie.

95.Sfinții se învrednicesc de daruri multe,

Precum este darul vederii înainte.

96.Celor ce vin la ei cu orice necaz

Lacrimile durerii le fug de pe obraz.

97.Primirea de oaspeți la Domnul e un lucru plăcut,

Căci și îngerii din cer se bucură mult.
39
98.Când oaspeții în pustie pe sfânt îl căutau
Atunci în rugăciune pe el îl găseau,
În genunchi cădeau și se rugau în cor,
Și îngerul păcii zbura deasupra lor.

99.Multe daruri de la Domnul au primit,

Fiindcă pe Domnul tare mult l-au iubit.

100.Unii sfinți în aer se ridicau

Și cu alți sfinți în duh comunicau.

101.Și darul vindecării ei au căpătat,

Mulțime de oameni au vindecat.

102.Multe porunci sfinte Măicuța le-a dat,

Ca să le îndeplinească tot Ea i-a ajutat.

103.Omul, fiind de Domnul creat,

Cu multe virtuți a fost înzestrat.

104.Ele, fiind ascunse în ființa spirituală,

Oamenii nu știu de ele și rămân cu traista goală.

105.Sfinții, lucrând în duhovnicie,

Se întorc în cer cu multă bogăție.

106.Dar viața, fiind grea pe pământ,

A lăsat urme în trupul lor sfânt.

107.Cel mai mult pe sfinți îi apasă

Purtarea lingușitoare și chiar dușmănoasă
A unor frați, din aceeași credință,
Ce își întunecă a lor ființă.

108.Sfinții, în cugetul lor,

Pe aceștia îi știau,
Și adesea ei se mâhneau,
Dar duhovnicește se bucurau
Că sfinții îngeri în vedenii li se arătau.

109.Primeau data când viața pe pămînt li se sfârșește,

Spunându-li-se că Domnul în cer îi poftește.

110.Inima sfântului era un palat

Unde Dumnezeu frumos s-a așezat.

111.Sfinții au înțeles că bucatele multe

Fac pe om de suflet să uite.
40
112.Dar cu bucate simple și puține
Strâns de trup sufletul lor se ține.

113.Ei nu se hrăneau cu mâncare multă,

Ci mai degrabă citeau din scriptura sfântă.

114.Ei și-au dus viața ca pomul sădit lângă izvoare,

Ce își va da rodul când va fi mare.

115.Părinții lor îi sileau să poarte haine scumpe,

Ei preferau pe cele ponosite și rupte.

116.Ei știau că cei ce poartă haine noi

Stau în case împodobite, dar la suflet sunt goi.

117.Părinții lor voiau să-i însoare,

Dar ei fugeau de astă prinsoare.

118.Și-au păstrat fecioria cu înțelepciune,

Au alergat, stabilindu-se în mănăstire.

119.În viața lor au avut multă suferință,

Dar se bucurau, suferind pentru credință.

120.Ei aveau în inimă calități și virtuți cerești

Și sporeau repede în cele duhovnicești.

121.Sfântul aveau răbdare și blândețe față de semenul său

Și dragoste multă față de Dumnezeu.

122.În scurt timp ei deveneau iubiți,

Ca niște îngeri erau socotiți.

123.În pustie se roagă, cu Domnul vorbind,

Dar acolo uneori găsea diavoli locuind,
Ei se porneau pe sfânt să-l doboare,
Vrând ca pe el chiar să-l omoare.

124.Ca niște dihanii veneau pe sfinți să-i atace,

Ca aceștia la Domnul să nu se mai roage.

125.Dar ei se rugau perseverent și de zor,

Nu luau în seamă uneltirile lor.

126.Aveau nădejde că Domnul îi iubește,

Și pe ticăloși degrabă îi gonește.

127.Dracii veneau uneori cu arme de război,

41
Să-i facă pe sfinți precum vroiau ei.

128.Sfinții, făcându-și semnul crucii, spre ei se uitau,

Și cu foc din cer pe draci îi alungau.

129.Văzând că cu cele din stânga nu biruiau,

Cu cele din dreapta ei îi ispiteau.

130.Veneau uneori în chip mieros și smeriți,

Cu intenția să-i ducă în eroare pe sfinți.

131.Dar sfinții, cunoscând a lor viclenie,

Îi certau, gonindu-i de acolo pe vecie.

132.Ei se nevoiau, fără prea multă odihnă,

Primind ajutor din Slava Divină.

133.Ei sunt răsplătiți pentru râvna duhovnicească

Ca locuitori vrednici de Împărăția Cerească.

134.Lucrarea în lume le-a fost de folos,

Făcându-se bună mireasmă a Lui Hristos.

135.Dacă pe toate cele bune le vei semăna,

Cu sfinți în ceruri te vei număra.

136.Învățăturile sfinte hrană le-au fost,

Iar nevoința și ascultarea de mare folos.

137.Mulți la icoana Maicii Domnului s-au rugat,

Să-i ocrotească pe acest drum minunat.

138.Mănăstirile din veac zidite

Au fost pentru sfinți școli desăvârșite.

139.Cei ce ajung la sfinți primesc minunată învățătură,

Viața să și-o ducă după Sfânta Scriptură.

140.Să iubeasă pe Domnul Hristos, răstignit pentru noi,

Și să se gândească serios la Ziua de Apoi.

141.Ei au devenit sfinți după Scriptură,

Întru a Domnului Hristos învățătură.

42
 CUPRINS

Cuvânt înainte

Maică Sfântă

Poemul Sfântului Efrem cel Nou

Poemul Sfântului Serafim de Sarov

Poemul Sfântului Grigorie Decapolitul

Poemul Sfântului Ioan Iacob Hozevitul

Poemul cuviosului David din Evia

Poemul Sfântului Ierarh Modest

Poemul Sfântului Patapie, tămăduitorul de boli

Pilde din înțelepciunea sfinților

43