Curs 10

Şcoala Catehetică din Alexandria

1. Preliminarii

1.1 În primele secole creştine şi în special în secolul al III-lea forţa cerştinismului se manifetă
mai ales în domeniul şcolilor teologice şi în cel al producţiei literare. Tot mai des întâlnim în
această perioadă oameni aprţinând clasei sociale înalte care îmbrăţişează credinţa creştină.
Aceştia se vor simţi datori să slujească prin cultura, prin cuvântul şi prin scrisul lor creştinismul.
Cu aceasta se crează deja bazele pentru dezvoltarea unei teologii elevate, ştiinţifice. Primele
începuturi se pot observa încă din secolul al II-lea, când neofiţi bine pregătiţi, precum Justin
Martirul şi Filozoful sau Taţian în Roma, elevul lui Justin, vor deschide aşa zisele „şcoli
particulare“, unde aceşti „Lehrer der neuen Philosophie“ vor introduce, pe cei ce doreau să
îmbrăţişeze crestinismul, în noua învăţătură.
Trebuie remarcat aici că la început aceste şcoli nu făceau parte din instituţiile imperiului roman sau ale Biserici. Aici
este vorba de iniţiative particulare. Abia începând din sec.III, datorită faptului că unii dintre aceşti „învăţători
particulari“ au căzut în erezii, s-a simţit nevoia ca aceste şcoli să treacă sub supravegherea şi controlul Bisericii. Cu
aceasta învăţământul se instituţionaliza sub forma şcolilor de catehumeni .

De remarcat este faptul că atât la Roma, cât şi, în general, în vestul imperiului roman nu s-au
putut înfiinţa, în această perioadă, şcoli teologice în adevăratul sens al cuvântului, pentru simplul
fapt că lipseau condiţiile necesare, atât în ceea ce priveşte activitatea ştiinţifică, cât şi lipsa
personalităţilor care ar fi putut face acesata. Nu la fel stau lucrurile în estul imperiului. Capitala
Egiptului, Alexandria, cu tradiţia ei ştiinţifică şi cu deschiderea ei pentru preocupările religios-
filozofice, a constituit premisa fundamentală pentru dezvolatrea unei teologii ştiinţifice.
Întemeiată la gurile Nilului, de către Alexandru cel Mare în anul 331, Alexandria avea să ajungă
mai târziu cel mai de seamă centru cultural al lumii antice, rivalizând cu Roma şi Atena. Aşezată
la intersecţia drumurilor între Orient şi Occident, devine repede cel mai înfloritor oraş comercial
din acel timp. Cuceririle romane în Orient favorizează venirea aici a unui mare număr de evrei,
greci şi romani care, împreună cu populatia indigenă, dau farmec şi culoare unui oraş
cosmopolit. Mare centru comercial la început, Alexandria nu întârzie să devină unul dintre cele
mai importante centre culturale ale lumii vechi. Aici functionau faimoasele biblioteci de la
Serapion şi de la Museion cu aproximativ 700.000 de volume. Aici se editau texte ale clasicilor
greci şi se întreţinea o atmosferă filozofică, îndeosebi platonică. Filozofia greacă o aduseseră aici
elinii care înfiinţaseră şi numeroase şcoli în care se preda cultura greacă. Preocupările spiritual-
culturale capătă acum noi dimensiuni prin contactul dintre cele două culturi, elenistică şi
orientală. După cucerirea statului evreu de către romani şi prin exodul masiv al evreilor, viaţa
intelectuală în Alexandria se intensifică şi mai mult.
Contactul dintre aceste culturi diferite deschide drumuri noi pentru cugetarea umană prin
apropierea şi armonizarea ce va rezulta din aceasta. De altfel această simbioză reprezintă un
fenomen dintre cele mai caracteristice şi mai natrurale, pentru vremurile acelea. Şi într-adevăr,
nu se putea un loc mai favorabil pentru apariţia noilor direcţii în gândirea filozofico-religioasă a
timpului, precum Alexandria. N.I. Lungulescu analizând această problemă precizează: „Am
văzut că aici erau concentrate din această cauză atâtea culturi, fiecare cu caracterele ei specifice:
elenismul cu platonismul lui filozofic, iudaismul cu tradiţionalismul său cabalistic, orientalismul
cu misticismul teosofic şi panteismul emanaţionist.“ Toate aceste doctrine îşi aveau şcolile lor şi
mediul lor cultural în care se dezvoltau, încât adepţii fiecărei direcţii, fiecărui sistem, se socoteau
ca fiind singurii posesori ai adevărului.
Acest lucru a condus la ideea că advărul ultim nu poate exista decât în alăturarea şi armonizarea
principiilor esenţiale şi fundamentale ale fiecărui sistem. Astfel, noile doctrine religioase şi
filozofice capătă acum un caracter sincretist şi eclectic. „După aproape zece secole de meditaţii
şi studii filozofice, Potamon din Alexandria consideră geniul grec epuizat. Grecia trebuia să
adopte o doctrină combinată a celor mai înalte genii pe care le-a produs. Aşa trebuia să fie
eclectismul pur, compus din doctrinele greceşti şi din principii compatibile unele cu altele.“ La
fel ca Potamon, încearcă şi Filon Alexandrinul, la rândul său, să contopească diversele doctrine
existente pe atunci în Alexandria. Acelaş lucru il vor încerca atât gnosticismul cât şi
neoplatronismul. Reţinem doar că o astfel de încercare, de creare aunui nou sistem filozofic, nu
era decât o utopie, pentru simplul fapt că este imposibil a concilia doctrine ale căror principii se
exclud.
1.2 În aceste împrejurări şi condiţii apare creştinismul mai întâi la Ierusalim, iar mai apoi
răspândindu-se în toate provinciile romane. Astfel, se poate afirma cu certitudine că în
Alexandria creştinismul a pătruns încă din timpurile apostolice. După unii istorici, originea
creştinismului în Alexandria este îvăluită într-o oarecare obscuritate. Totuşi, există dovezi
suficiente care ne îndeamnă a afirma originea apostolică a creştinismului în Alexandria. Se
cunoaşte faptul că evreii întemeiasereă în Alexandria unul dintre cele mai importante centre
culturale şi economice ale diasporei cu mult înainte de apariţia creştinismului. Prin ei,
creştinismul va pătrunde în părţile acestea încă de la începuturi. Deşi scrierile Noului Testament
nu consemnează nimic despre activitatea Sfinţilor Apostoli sau a ucenicilor lor în Alexandria, e
puţin probabil ca ei să fi neglijat marea metropolă a lumii antice, Alexandria.
La pogorârea Duhului Sfânt, printre cei aflaţi la Ierusalim, se găseau şi oameni veniţi din Egipt şi
Cirene (Fapte 2, 10). La Ierusalim exista o sinagogă a cirenenilor şi una a alexandrinilor (Fapte
6, 9). După o veche Tradiţie preluată de la istoricul Eusebiu de Cezareea, Sfântul Apostol şi
Evanghelist Marcu ar fi întemeietorul Bisericii din Alexandria. „Despre acest Marcu se spune că
a fost cel dintâi timis să predice evanghelia în Egipt, aşa cum a compu-o, şi tot el a întemeiat
acolo primele biserici.“ O mărturie importantă în ceea ce priveşte vechimea creştinismului în
Alexandria ne-o furnizează tot istoricul Eusebiu de Cezareea, care ne dă o listă cu zece episcopi,
care i-au precedat episcopului Demetrius, fapt ce permite presupunerea că prin anii 61/62
creştinismul nu numai că se răspândise în Alexandria, ci că la acea dată exista aici o organizaţie
bisericească puternică în frunte cu un episcop. Aceste mărturii, precum şi relaţiile strânse dintre
Palestina şi nord-estul Africii, ne fac să considerăm că în Alexandria cerştinismul a pătruns încă
din epoca apostolică şi că în cursul secolului al II-lea exista aici o puternică organizaţie
bisericesacă care necesita, pentru susţinerea ei şi pentru propăvăduirea învăţăturii creştine,
existenţa unei şcoli creştine.
2. Începuturile învăţământului creştin în Alexandria. Şcoala catehetică.
Prin predica Apostolilor creştinismul cunoaşte o răspândire rapidă între popoarele lumii antice şi
deci s-a simţit nevoia, chiar de la început, să se formeze, mai ales în oraşele mari, centre
catehetice cu scopul de a pregăti pe cei ce voiau să intre în creştinism. Cu timpul aceste modeste
centre catehetice au devenit focare puternice de învăţământ teologic. Începuturile acestei şcoli
sunt şi ele învăluite de un oarecare mister. Fireşte, această şcoală, ca de altfel toate celelalte, a
fost la început un loc de întâlnire a creştinilor, o simplă şcoală de edificare asupra învătăturii de
credinţă. Deoarece aici ea trebuia să facă faţă păgânismului, iudaisnului şi tuturor sistemelor şi
curentelor filozofice, foarte curând a fost nevoie ca această şcoală să se transforme într-un centru
de cultură care să rivalizeze cu ştiinţa timpului.
Asupra timpului şi modului cum a luat fiinţă această şcoală în Alexandria şi cum a evoluat ea în
timp până în veacul al II-lea, nu avem decât presupuneri, istoriografia nefiind precisă în acest
sens. Istoricul Eusebiu susţine că originea ei urcă până în timpurile apostolice şi că ar fi fost
înfiinţată odată cu întemeierea Bisericii din Alexandria de către Sfântul Apostol şi evanghelist
Marcu. „După un vechi obicei - scrie Eusebiu - exista la ei un didascaleion al ştiinţelor sacre care
s-a păstrat până în vremea noastră şi stim că el e condus de cei mai capabili bărbaţi în filozofie şi
teologie.“ Desigur nu poate fi vorba aici de şcoala catehetică, aşa cum ocunoaştem în secolul al
III-lea. Din cele arătate de Eusebiu trebuie să înţelegem că exista la Alexandria încă de la
începutul creştinismului o şcoală pentru catehumeni cu scopul de a pregăti pe cei ce voiau să se
boteze. Abia mai târziu ajunge această şcoală la strălucirea de care vorbeşte Eusebiu.

Aceste nuclee incipiente de învăţământ teologic organizate în toate comunităţile creştine nou
înfiinţate, funcţionau la început în case particulare, aşa cum se oficia de altfel şi cultul divin.
După toate aparenţele, această şcoală era dependentă de Biserică, fapt observat la mai toate
şcolile creştine de pretutindeni. Episcopul locului se interesa îndeaproape de soarta ei şi
intervenea ori de câte ori era nevoie, chiar şi în ceea ce privea numirea şi revocarea
conducătorilor ei. Deci, era o şcoală a Bisericii. Conducerea şcolii era încredinţată unui dascăl
ajutat de un coleg, care apoi îi urma la conducerea şcolii. La începuturi, organizarea acestei şcoli
pare să fi fost dintre cele mai rudimentare; căci nu avea local propriu, iar cei ce o frecventau se
adunau în casa dascălului. De remuneraţie nu putea fi vorba, dascălii fiind întreţinuţi de cei mai
înstăriţi. Amintim aici cazul lui Ambrozie care întreţinea pentru Origen un întreg personal de
copişti şi scriitori.
Recrutarea auditoriului se făcea din mediile cele mai diverse; existau elevi de toate condiţiile şi
toate vârstele: păgâni, catehumeni sau creştini daja botezaţi. Cu timpul însă acest modest început
didactic ia amploare, ajungând în cele din urmă, la dimensiunile pe care le cunoaştem în secolul
al treilea, când Şcoala Catehetică devine o veritabilă şcoală de teologie creştină. La început,
foarte probabil, programa de studii cuprindea numai exegeza biblică, dar cu timpul, pe măsura
creşterii numărului şi calităţii auditorilor, ea s-a îmbogăţit şi cu filozofia, poate încă din perioada
lui Panten, pentru ca în timpul lui Origen să ajungă la două cicluri bine distincte: ciclul profan,
cuprinzând dialectica, ştiinţele naturii şi etica; şi ciclul creştin, care se ocupa cu exegeza biblică,
geometria, astronomia şi filozofia creştină. În privinţa aceasta, cuvântul de despărţire rostit de
Grigorie Taumaturgul (+ 270) la plecarea din Cezareea Palestinei poate fi edificator: „... Ne
învâţa fizica, acea ştiinţă înaltă şi admirată de toţi şi celelalte discipline la fel de importante ca:
geometria, dragă tuturor, ale cărei date nu pot fi puse la îndoială, şi astronomia, ştiinţa
înălţimilor.“ (Sfântul Grigorie Taumaturgul, Discursul adresat lui Origen în Cezareea Palestinei, în: PSB,
vol. 10, partea II, traducere de Pr. Constantin Corniţescu, Bucureşti, 1984, p. 26 ). Profesorul şi
patrologul Ioan G. Coman considera Şcoala Catehetică din Alexandria un ‚didascaleion‘, un
institut propriu-zis de cercetare ştiinţifică, cu un program de studii, profesori şi studenţi, şcoală
diferită de acelea pe care le conduceau, Sf. Justin la Roma, Tertulian la Cartagina sau Irineu la
Lyon.
Această primă „Universitate cerştină“ era o vastă enciclopedie, unde spiritul se forma printr-o
solidă cultură generală. Metoda de interpretare a Sfintei Scripturi era alegorică şi mistică.
Această metodă preluată de la filozofii greci, era considertă de exegeţii din Alexandria ca
meritorie, deoarece ea releva un sens mai adânc al textului sacru. „Dacă Clement (Alexandrinul)
foloseşte alegorismul destul de mult – cum afirmă Părintele I.G. Coman – Origen l-a adoptat
integral.“ Întâlnirea dintre filozofia greacă alegorizantă şi revelaţia biblică a deschis uşile
teologiei creştine, şcoala alexandrină fiind creatoarea teologiei ca ştiinţă. Desigur că la aceasta au
contribuit într-o măsură definitorie reprezentanţii acestei şcoli care şi-au pus amprenta asupra
întregii evoluţii ulterioare a teologiei.
2.1 Reprezentanţi de seamă ai Şcolii catehetice din Alexandria.
2.1.1 Panten
Panten s-a născut probabil în Sicilia. Informaţia aceasta ne este furnizată de Clement
Alexandrinul în lucrarea sa intitulată “Stromate”, unde acesta îl numeşte “albina siciliană”. Cu
siguranţă că şcoala din Alexandria a avut şi alţi reprezentanţi înaintea lui Panten, despre care însă
istoriografia nu a consemnat, din păcate, nimic. Cert este că această şcoală intră în istorie odată
cu Panten, el fiind primul ei reprezentant consemnat de istoriografie. După ştirile aceluiaşi
Eusebiu, Panten se afla la conducerea acestei şcoli pe la anul 179/180: “Şcoala credincioşilor din
Alexandria o conducea pe atunci un bărbat foarte vestit pentru erudiţia sa. Numele lui era
Panten” (Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească). El aparţinuse mai înainte şcoli filozofice a
stoicilor, trecând apoi la pitagoreism şi sfârşind prin a deveni unul din marii dascăli ai
creştinismului. El este acela care pune, de fapt, bazele unui învăţământ organizat, de înaltă ţinută
teologică. Deşi Panten a fost o mare personalitate, care a jucat un rol important în viaţa Bisericii
din Alexandria, de la acest mare dascăl de teologie nu ni s-a păstrat nici o lucrare. Pentru istorie
– afirma Părintele Prof. Dumitru Fecioru – Panten rămâne un sacrificat, aproape un necunoscut.
Totuşi există câteva elemente cu ajutorul cărora se poate aprecia activitatea desfăşurată de acesta
în Alexandria. Cunoscător profund al sistemelor filozofice, el se preocupa deopotrivă de
studierea şi adâncirea învăţăturii creştine, dar şi a ştiinţelor profane. Dintr-un fragment redat de
Clement reiese, măcar în parte, felul în care înţelegea el să fie interpretată Sfânta Scriptură: “Dar
al nostru Panten a zis că în multe locuri profeţii au stil neprecis şi se folosesc de prezent pentru
viitor şi tot aşa de acelaşi prezent pentru trecut.” Aceasta înseamnă că în exegeza biblică Panten
folosea deopotrivă atât metoda de interpretare alegorică, specifică şcolii din Alexandria, cât şi pe
cea literală, specifică şcolii din Antiohia. Panten s-a impus şi prin calităţile sale de predicator şi
misionar al creştinismului. Toate aceste calităţi l-au aşezat în fruntea şcolii din Alexandria, unde
aduna în jurul său un număr important de elevi (catehumeni). Dar el a adunat nu numai cel mai
mare număr de elevi, ci a trasat şi liniile directoare ale acestei şcoli, oferind un model pentru toţi
dascălii alexandrini care îi vor urma. Părintele D. Fecioru referindu-se la activitatea desfăşurată
de Panten în Alexandria, apreciază că: “Rolul pe care l-a avut acesta pentru dezvoltarea de mai
târziu a gândirii alexandrine va fi pentru istorie conjunctural. Şi după cum Socrate a avut un
salvator, pe Platon, tot aşa şi Panten l-a avut pe Clement.” Se pare că Panten a murit în jurul
anului 200, conducerea şcolii fiind preluată de Clement Alexandrinul.
2.1.2. Clement Alexandrinul.
Clement Alexandrinul, pe numele lui adevărat şi complet Titus Flavius Clemens, s-a născut,
probabil, la Atena, în jurul anului 150 din părinţi păgâni, care au dat copilului lor o educaţie
aleasă, lucru ce-i va permite mai târziu să-şi desăvârşească cunoştiinţele în domeniul filozofiei şi
culturii elene. Stăpânit de o sete imensă de învăţătură, asemenea lui Aristide şi Sfântului Justin
Martirul şi Filozoful, Clement a căutat cu ardoare profesori vestiţi care să-i arate calea spre
adevăr. Clement, ca şi Justin şi ca atâţia alţii din primele veacuri creştine, era un rătăcitor şi un
pribeag pe toate drumurile cunoscute ale lumii antice şi pe toate drumurile filozofiei timpului
său. El bate la toate porţile în încercarea, disperată, de a găsi adevărata cunoaştere; dezamăgit,
bate apoi şi la porţile filozofilor păgâni; dar îi va părăsi şi pe aceştia, pentru că găsise ceea ce
căuta; îl găsise pe marele Dascăl, pe “cântăreţul cântecului celui nou”, cum îi plăcea lui Clement
să-l numească pe Hristos.
Aşa cum mărturiseşte în Stromate, Clement a făcut nenumărate călătorii, pentru a asculta pe
dascălii adevărului, pe acei bărbaţi fericiţi şi vrednici de pomenire; dintre aceştia unul era ionian
şi locuia în Elada, ceilalţi în Grecia-Mare, primul originar din Celesiria, iar celălalt din Egipt,
alţii erau din părţile Răsăritului, unul asirian, iar ceilalţi erau din Palestina. Dar cel din urmă, pe
care l-a găsit şi care era superior prin valoarea sa, l-a descoperit în Egipt, unde stătea ascuns.
Acel dascăl era Panten, pe care l-a găsit în Alexandria, predicând învăţătura creştină la şcoala
catehetică de aici. Foarte curând Clement devine colaboratorul lui Panten la conducerea şcolii
catehetice, iar după moartea acestuia preia destinele acestei şcoli.
Prelegerile sale atrag un auditoriu numeros dintre creştini, dar şi dintre păgâni. Între timp,
episcopul Alexandru îl hirotoneşte întru preoţie, pentru ca prelegerile sale să nu mai fie primite
cu reticenţă. Între anii 203 şi 204 Clement este obligat să închidă şcoala din pricina persecuţiei
lui Septimui Sever (193-211) şi să părăsească şcoala, refugiindu-se împreună cu ucenicul său,
Alexandru, în Capadocia. Despre ultimii ani ai lui Clement avem puţine ştiri şi le datorăm lui
Alexandru, fostul său elev. Ştirile provin din două scrisori ale lui Alexandru păstrate de Eusebiu
al Cezareei în Istoria sa bisericească. Prima scrisoare este adresată Bisericii din Antiohia. La
sfârşitul acestei scrisori se precizează faptul că este trimisă prin Clement: “Vă trimit această
epistolă, domnii mei şi fraţii mei, prin Clement, prefericitul preot, bărbat virtuos şi cinstit, pe
care şi voi îl cunoaşteţi şi-l veţi recunoaşte.” A doua scrisoare datează din anul 215 sau 216 şi
este adresată lui Origen, pe când Alexandru era episcop al Ierusalimului(213-251), scrisoare în
care aminteşte atât de Panten, cât şi de Clement: „Cunoaştem într-adevăr, pe acei fericiţi părinţi
care au trăit înainte de noi şi după care ne vom înşirui şi noi în curând, atât pe Panten, cu
adevărat fericitul şi domnul nostru, cât şi pe Clement, care a fost domnul meu şi ajutorul meu,
precum şi pe alţii, dacă au mai fost.” În această scrisoare Alexandru vorbeşte de Clement ca
despre unul care murise nu de mult. Presupunem deci, că moartea lui s-a întâmplat nu mult
înainte de 215.
Clement a fost un gânditor profund şi original. Într-o perioadă când orice influenţă a culturii şi
civilizaţiei păgâne constituia un pericol pentru credinţă, creştinismul însuşi fiind ameninţat cu
elenizarea, Clement este singurul dintre contemporani care a avut o viziune nouă faţă de stiinţa şi
filozofia veacului respectiv. Patrologul Quasten consideră: “că nu e exagerat a-l considera pe
Clement fondator al teologiei speculative”. Comparându-l cu Sf. Irineu, el reprezintă cu
certitudine un model cu totul diferit faţă de acesta ca şi faţă de ceilalţi Părinţi ai Bisericii. Irineu
este omul tradiţiei, pentru care orice influenţă a culturii şi civilizaţiei reprezintă un pericol
pentru credinţă. Clement, dimpotrivă, este creatorul unei şcoli care-şi propune să apere şi să
aprofundeze credinţa cu ajutorul filozofiei. Ca şi Irineu, Clement combate falsa gnoză, dar nu
printr-o simplă negare, ci opunând falsei gnoze o gnoză autentică creştină. El încearcă şi reuşeşte
să pună în serviciul credinţei întregul tezaur de adevăr al diverselor sisteme filozofice,
demonstrând armonia dintre ştiinţă şi credinţă.
Cu ajutorul credinţei şi prin cunoaştere omul poate să ajungă un creştin perfect şi un adevărat
gnostic. Credinţa este principiul şi fundamentul filozofiei. Pe de altă parte, filozofia este de
maximă importanţă pentru creştinul care doreşte să aprofundeze conţinutul propriei credinţe cu
ajutorul raţiunii. În acelaşi timp, filozofia demonstrează că atacurile directe împotiva religiei sunt
lipsite de fundament. “Filozofia greacă, când se apropie de învăţătura cea adevărată, nu face
adevărul mai puternic; dar pentru că filozofia face neputincioase atacurile sofisticii şi respinge
maşinaţiile viclene pornite împotriva adevărului, pentru aceea a fost numită în chip potrivit gard
şi zid al viei.” Clement expune într-o manieră fericită raportul dintre credinţă şi ştiinţă,
recunoscând însă superioritatea credinţei: “Credinţa este, deci, mai importantă decât ştiinţa,
pentru că aceasta, credinţa, este criteriul ştiinţei.” Încercarea lui Clement de a apropia ştiinţa şi
credinţa şi de a le da chiar o unitate logică, se adresa, în primul rând, gnosticilor eretici ai vremii,
care compromiteau şi ştiinţa şi credinţa în rândul catehumenilor alexandrini. Această încercare
pune temeliile teologiei ca ştiinţă.
Clement doreşte să edifice un sistem teologic, punând ca punct de plecare şi ca fundament ideea
de “logos”. Această noţiune domină toată găndirea şi raţiunea sa. El se pune, aşadar, pe acelaşi
teren cu Sf. Justin, dar ajunge mai departe. Ideea de “logos” la Clement e mult mai concretă şi
mult mai fecundă. Logosul e creatorul lumii. Logosul e prin esenţă raţiunea divină. Ideea de
logos formează centrul sistemului teologic al lui Clement şi interiorul gândirii sale creştine.
Temeliile teologiei ca ştiinţă, puse de Clement, vor fi adâncite şi închegate în sistem de ucenicul
său, Origen, sistem ce va fi mereu perfecţionat de Şcoala alexandrină, până la sfârşitul ei.
Opera
 1. Cuvânt către elini (Protrepticul); alcătuit din 12 capitole; este o chemare și un îndemn
făcut închinătorilor la idoli de a pune capăt cântecelor lor religioase și de a căuta cântecul
cel nou, pe care l-a cântat omenirii Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Un îndemn
adresat lumii păgâne de părăsi datinile și obiceiurile religioase și a primi credința cea
adevărată.
2. Pedagogul; alcătuit din trei cărți. Este un manual de morală și educație creștină.
3. Covoare (Stromate).

Doctrina

3. Concluzii
Deşi cu un început modest, Şcoala alexandrină a reuşit, încă de la jumătatea secolului al doilea,
să se ridice graţie reprezentanţilor săi de seamă precum: Panten, Clement, Origen şi alţii la
înălţimea unei strălucite şcoli teologice. Cu Origen, Şcoala alexandrină devine, prin programul
de studii introdus de acesta, prima universitate creştină, unde spiritele se formau atât cu ajutorul
filozofiei clasice, considerată ca instrument al teologiei, cât mai ales, prin studierea şi
aprofundarea Sfintei Scripturi.
În circa patru secole de existenţă, Şcoala alexandrină a adus, prin reprezentanţii ei contribuţii
remarcabile la patrimoniul culturii cerştine şi universale. Gândirea alexandrină a promovat un
monoteism trinitar şi hristologic, combătând politeismul păgân şi gnosticismul.
Părinţii alexandrini sau de orientare alexandrină au pregătit primele patru sinoade ecumenice şi
au contribuit direct la elaborarea formulelor trinitare. Sfântul Atanasie a avut un rol esenţial în
combaterea şi condamnarea arianismului la Sinodul I ecumenic din 325. La fel ca acesta, Sf.
Chril al Alexandriei este cel care precizează atât de clar doctrina hristologică la Sinodul III
ecumenic, din anul 431, înfruntându-l pe Nestorie.
Datorită metodei alegorice de interpretare a Sfintei Scripturi şi a curentului mistic iniţiat de
această şcoală, importanţa ei în evoluţia teologiei creştine în epoca marilor controverse
hristologice a fost hotărâtoare. În sfârşit, reprezentanţii Şcolii alexandrine au creat şi lăsat un
bogat material ştiinţific din care spiritualitatea creştină se inspiră şi astăzi.