Sunteți pe pagina 1din 12

Cursul nr 4

Examenul obiectiv al sistemului osteo articular

Baza a arhitecturii corpului uman, sistemul osteoarticular reprezinta un


complex de structuri vii si solide, interconectate prin articulatii si tesuturi
specifice, care asigura un cadru organismului nostru, protectie, mobilitate si
anumite resurse.

Ca orice structura de rezistenta, in lipsa unei ingrijiri adecvate si a


atentiei, sistemul osteoarticular devine vulnerabil si fragil.

Sistemul ostearticular este o constructie cu „viata complexa”, aflat intr-o


stransa relatie cu majoritatea organelor corpului nostru, care creste si se
maturizeaza odata cu noi, resimtind toate experientele prin care trecem.
Elementele de baza ale acestei constructii sunt oasele, care formeaza scheletul,
ce poate functiona doar cu ajutorul articulatiilor, ligamentelor si cartilajelor.

A. Oasele

In medie, scheletul nostru cuprinde la maturitate 206 oase, insa numarul


acestora variaza de la o persoana la alta. La nastere, nou-nascutul are
aproximativ 350 de oase, insa in timp acestea fuzioneaza intre ele, formand
structuri mai mari. Scheletul are doua parti distincte: scheletul axial si scheletul
apendicular.

Scheletul axial cuprinde craniul, coloana vertebrala, coastele si


sternul, aproximativ 80 de oase, si ajuta corpul sa se mentina in
pozitia vertical asigurand totodata protectie anumitor organe.
Scheletul apendicular include oasele umarului, ale bratului,
incheieturilor, mainii, soldului, piciorului, gleznei si labei
piciorului, aproximativ 126 de oase. Acesta este implicat in
miscarile pe care le face corpul nostru.

Oasele sunt tesuturi active, alimentate prin reteaua sangvina, mobile,


aflate intr-un process continuu de distrugere si de regenerare. Acestea isi
adapteaza forma in timpul cresterii, ca urmare a unei accidentari sau ca raspuns
la un factor de stres.

Tesutul osos este alcatuit din celule osoase, proteine, minerale, apa si alte
substante. Raportul acestor compusi este diferit de la os la os, ceea ce face ca
anumite oase sa poata suporta o presiune mai mare. Varsta de asemenea este un
factor care influenteaza nivelul elementelor din structura osoasa. Daca in
copilarie cantitatea redusa de minerale confera oaselor elasticitate, la batranete
oasele devin mai fragile si din cauza unui procent mare de minerale in oase.

Celulele osoase se impart in:

osteoblaste – celule tinere, active, care calcifiaza osul pe masura ce


acesta se formeaza,
osteocite – celule osteoblaste mature care sustin matricea osoasa,
osteoclaste – formatiuni celulare cu mai multe nuclee, responsabile
de distrugerea oaselor bolnave sau nefolositoare.

Dezvoltarea tesutului osos, osteogeneza, debuteaza inca din viata


intrauterina si continua pe parcursul intregii vieti. Oasele se dezvolta din
structuri cartilaginoase care se transforma in tesut osos prin depozitarea
sarurilor minerale, fosfatilor si carbonatilor de calciu.

Un rol important in osteogeneza il joaca anumiti hormoni si alimentatia


(sursa de calciu, fosfor, vitamina D). Cresterea in inaltime din copilarie se
datoreaza cresterii oaselor lungi.
La extremitatile oaselor lungi exista o zona de crestere unde se multiplica
celulele cartilajului, formand coloane spre axul osos. Pe masura ce celulele
cartilajului cresc, acestea sunt inlocuite de celule osoase prin osificare. Procesul
de crestere se opreste in jurul varstei de 20 de ani, atunci cand suprafata de
crestere se transforma in tesut osos.

Dezvoltarea corecta a sistemului osos, integritatea si sanatatea acestuia ne


influenteaza foarte mult prin prisma functiilor pe care le are.

Principalele funcții ale oaselor sunt:

determina forma,
dimensiunile si proportiile corpului; servesc ca sprijin pentru
intregul corp;
alcatuiesc cavitati care protejeaza organele (creierul, inima);
servesc ca elemente de insertie pentru muschi, fiind elemente-cheie
in miscare;
constituie o rezerva de minerale, in special de calciu (la nivelul
oaselor se desfasoara continuu procese de fixare sau de mobilizare
a substantelor minerale);
au un rol determinant in formarea celulelor sangvine – in maduva
oaselor spongioase se formeaza elementele figurante ale sangelui:
eritrocitele, leucocitele, trombocitele.

In functie de forma, oasele pot fi plate (oasele boltei craniene, coastele),


lungi (femurul, tibia, ulna), scurte (vertebrele, oasele carpiene). Forma oaselor
indica si functia. Oasele plate, cum ar fi scapula din centura umarului,
reprezinta suprafete pe care se prind muschii, in timp ce oasele lungi, cum sunt
cele ale bratului, antebratului, coapsei, functioneaza ca niste parghii care misca
membrele.
B. Cartilajul

Este un tesut moale, rezistent si flexibil al scheletului. La adulti, cartilajul


se gaseste in articulatii, acoperind extremitatile osoase si alte puncte ale
scheletului unde este necesara flexibilitatea.

Acesta este alcatuit dintr-o matrice gelatinoasa formata din proteine (ex.
colagen), carbohidrati, fibre si celule care-i asigura reinnoirea
(condrocite). Cartilajul nu conține vase de sânge, insa primeste nutrienti
prin procesul de difuzie. In funcție de ponderea compusilor din structura,
cartilajul poate fi de trei tipuri: cartilajul hialin, fibrocartilajul si cartilajul
elastic.

Cartilajul hialin are o cantitate mare de colagen de tip II, avand o mare
capacitate de creștere. Acesta se găsește in scheletul embrionului,
contribuind la creșterea acestuia. Cartilajul hialin acoperă capetele
oaselor din articulatii, prinde coastele de stern si se mai găsește la nivelul
cailor respiratorii.
Fibrocartilajul este bogat in fibre de colagen de tip I dur, dens si foarte
solid. Acesta se gaseste la nivelul meniscului si al discurilor
intervertebrale.
Cartilajul elastic are o pondere mare de elastina, ceea ce-l face foarte
flexibil. Acesta se gaseste in zone precum pavilionul urechii, epiglota si
laringe.

C. Articulatiile

Sunt structurile care unesc oasele intre ele, facand posibila miscarea.
Corpul uman are aproximativ 300 de articulatii.

In functie de gradul de mobilitate, articulatiile pot fi:


Mobile sau sinoviale– sunt articulatii mai numeroase, versatile si
flexibile. Acestea permit executarea multor miscari si, daca sunt solicitate
corect, pot functiona foarte multi ani.
Articulatiile sinoviale sunt acoperite de o membrana externa – capsula
articulara. La interiorul acestei capsule se produce un lichid, numit si
lichid sinovial, care lubrifiaza articulatia si diminueaza efectele frecarii
din timpul miscarii.
Imobile – sunt articulatii rugoase, neregulate sau dintate. Oasele aproape
sunt sudate unele de altele printr-un cartilaj sau tesut fibros, asa cum este
cazul oaselor craniului.
Semimobile – sunt articulatii in care oasele sunt legate printr-un tesut
fibros sau cartilaj, fara sa existe o cavitate articulara, asa cum se intampla
la cele mobile. Acest tip de articulatii leaga discurile intervertebrale.

D. Ligamentele

Sunt benzi de tesut fibros care leaga oasele intre ele si permit stabilizarea
miscarii. Ligamentele sunt formate,in principal, din colagen si elastina. Acestea
sunt asezate in fasii la nivelul oaselor si articulatiilor, fixandu-le. Ficare
articulatie este inconjurata de ligamente specifice, acestea regasindu-se chiar si
in interiorul articulatiei (ligamente intraarticulare).

Ligamentele sunt mai usor predispuse accidentarilor, ca urmare a presiunilor si


intinderilor pe care le suporta, in special atunci cand facem activitati fizice
intense.

Sistemul osteo-articular-examenul obiectiv

Sistemul osos ,(scheletul) este alcatuit din 206 oase, conectate intre ele
prin articulatii, in majoritatea cazurilor. Rolul principal al acestuia este de a
suporta greutatea corpului, de a permite mobilitatea acestuia si de a proteja
organele interne.

In general, sistemul osos este impartit in:

scheletul cefalic
scheletul axial (cavitate toracica, stern si coloana vertebrala)
scheletul apendicular (membrele).

Articulatiile: sunt zone de jonctiune formate din totalitatea elementelor


care participa launirea a doua sau mai multe oase adiacente sau la distanta. Prin
intermediul lor se permite miscarea fara frecarea suprafetelor osoase, distributia
fortelor si amortizarea presiunilor aplicate la acest nivel.

De studiul articulatiilor se ocupa artrologia.

Clasificarea articulatiilor:

diartroze (articulatii sinoviale)


sinartroze: sinostoza, sincondroza, sindesmoza.
gomfoze: localizate la nivelul dintilor- alveolele dentare.

Majoritatea articulatiilor din corpul uman sunt articulatii sinoviale, in care


lichidul sinovial atenueaza socurile si lubrifiaza articulatia, preveninid astfel
frecarea oaselor unul de celalalt.

O articulatie de tip sinovial este alcatuita din patru mari componente care
protejeaza si mentin miscarile normale.

1. Capsula articulara este un invelis care inconjoara articulatia, fiind


alcatuita din tesut fibros; mentine capetele articulare unite.

2. Membrana sinoviala este stratul intern al capsulei articulare. Este


alcatuita din tesut conjunctiv moale, care acopera cavitatea sinoviala si secreta
lichidul sinovial, lubrifiind astfel cavitatea si permitand moleculelor sa treaca
prin straturile pielii si muschilor, in membrana articulatiei.

3. Lichidul sinovial (denumit si lichid articular) este vascos si contine


proteine si acid hialuronic care lubrifiaza si amortizeaza, imbunatatind
mobilitatea articulara.

4. Cartilajul acopera capetele oaselor. Este format din tesut conjunctiv


dens (denumit si colagen) care este dur si alunecos. Protejeaza oasele impotriva
frecarii directe si permite articulatiei sa se miste usor. Cartialjul contine de
asemenea, acid hialuronic care lubrifiaza articulatia si amortizeaza socurile.

Examenul obiectiv al oaselor:

Fracturile: se caracterizeaza prin mobilitate anormala a unui segment osos si


crepitatii osoase, dar si prin lipsa transmiterii miscarilor sau vibratiilor.

Tipuri de fracturi:

- fractura stabila (capetele rupte ale osului sunt aliniate si foarte putin dislocate)
- fractura deschisa (pielea este perforata de catre os sau de un obiect exterior)

- fractura transversala (prezinta o linie orizontala a rupturii osoase)

- fractura oblica (ruptura are o forma unghiulara)

- fractura cominutiva (osul se fragmenteaza in trei sau mai multe segmente)

Deformarile osoase: apar prin cresterea si dezvoltarea anormala a oaselor,


prin proliferari tumorale sau tulburari endocrine (acromegalie) sau metabolice
(rahitism, osteomalecie, boala Pager)."

Deformarile mai sunt generate de dezvoltarea anormala a oaselor in viata


intrauterina."
In acromegalie pacientul prezintă dezvoltarea monstruoasă a oaselor la
nivelulmasivului facial şi la nivelul membrelor.

In boala Paget apar modificări osoase craniene, cifoză, încurbarea


membrelor inferioare.

La nivelul articulaţiilor examenul obiectiv urmăreşte:

ţesuturile periarticulare,
sensibilitatea,
volumul,
mobilitatea,
prezenţa deformărilor.

Rahitismul este o boala a copilariei si adolescentei, care se caracterizeaza


prin mineralizarea incompleta a oaselor in conditiile carentei de vitamina D.

Aceasta se datoreaza pierderii de calciu din oase, care devin flexibile si se


deformeaza.

Examenul obiectiv al articulatiilor:

Congestia: coloratia rosiatica a tegumentelor din jurul artritelor


(inflamatii articulare).

Tumefactia tesuturilor periarticulare duce la deformarea articulara,


durere spontana la miscare si limitarea mobilitatii articulare."Un aspect de
tumefiere articulară foarte tipic este cel întâlnit în poliartrita
reumatoidă:creşterea în volum a articulaţiilor interfalangiene proximale ale
mâinilor dând aspectul de degete în fus şi de asemenea tumefierea articulaţiilor
radiocarpiene carpofalangiene dând aspectul de mână în "spate de cămilă" (sau
"M")."
Tofii gutosi: nodozitati cutanate ce se formeaza prin depozite de urat de
sodiu in jurul articulatiilor si au semnificatie pentru boala metabolica numita
guta.

Tofii gutosi: "sunt rotunzi, unici sau multipli, de culoarea pielii sau
roşietici, cu zone palide în locurile unde se află uraţii, duri, insensibili." (5)
Durere articulara: poate fi evidenţiată prin palpare directă sau presiune pe
unele zonede inserţie ligamentară, tendinoasă precum şi prin mobilizare activă
sau pasiva a articulaţiei examinate. Articulaţiile sunt dureroase in artrite,
artroze, reumatism abarticular

Deformarile articulare: se observa la inspectia atenta, avand semnificatie


in artrite sau in artroze (procese degenerative articulare, cu caracter cronic).

Artrita se defineste ca fiind o inflamatie a unei articulatii. Este o eroziune,


o deteriorare treptata a cartilajului care acopera osul unei articulatii ce incepe sa
se uzeze; apare odata cu inaintarea in varsta, dupa o lovitura sau la sportivi.

In urma acestui proces, osul de dedesubt incepe sa se ingroase si sa se


deformeze si astfel nu mai permite o flexibilitate normala in articulatia
respectiva.

Artroza este o afecţiune în care cartilagiul se deteriorează şi devine mai


moale şi mai subţire.

Osteofitele sunt proemineţe marginale ale articulaţiilor realizând


deformarea acestoraalături de contracţii musculare şi tracţiuni aponevrotice."
(6)Mobilitatea articulara: se evidentiaza prin miscarile active sau pasive ale
articulatiilor, bolile articulare determinand cresterea, reducerea sau disparitia
mibilitatii unei articulatii fie din cauza durerilor die din cauza anchilozei sau
semianchilozei articulare.
Cauze extraarticulare de scădere a mobilităţii articulare: scurtări
capsuloligamentare, musculare, tendinoase, indurări, îngroşări ale tegumentelor
(sclerodermia).

Cauze articulare: hidrartroza, osteofitoza, corpi străini intraarticulari


(fragmente decartilaj, menisc) Când mobilitatea articulară este abolită vorbim
de anchiloză.

Anchiloza apare ca urmare a sudării capetelor osoase ce formează


articulaţia printr-un ţesut fibros (pseudoanchiloză) sau osos(anchiloză
adevărată).

Creşterea mobilităţii în articulaţii se întâlneşte în boli ereditare ale


ţesutului conjunctiv ce duc lahiperlaxitate ligamentară (ex: sindromul Marfan).
Bolnavul poate efectua mişcări ce depăşesccadrul anatomic prezentând frecvent
alunecări articulare ale capetelor osoase.

Metode de testare a mobilitatii articulare:

Testul Schober: urmăreşte alungirea coloanei vertebrale lombare în


cursul unei mişcări de aplecare a trunchiului. Se ia ca reper
vertebra L5 măsurându-se 10cm în sus şi marcându-se punctul;
distanţa dintre cele două puncte creşte la 15cm în mod normal la
aplecare
Testul "degete-sol": evaluează de asemenea mobilitatea coloanei
vertebrale. Aceste teste sunt modificate mult în spondilita
anchilozantă

Osteoporoza

Osteoporoza este o afectiune caracterizata prin fragilitatea oaselor si risc


mare de fracturi, ca urmare a scaderii gradului de mineralizare osoasa. Boala
este determinata de scaderea productiei hormonale si afecteaza in special
femeile dupa menopauza. Potrivit datelor International Osteoporosis
Foundation, in Romania prevalenta osteoporozei postmenstruale este de 11,5% ,
ceea ce inseamna ca una din trei femei va avea osteoporoza dupa varsta de 55
de ani.

Pierderea osoasa este un fenomen care se instaleaza dupa varsta de 35 de


ani, insa devine o problema in momentul in care rata de distrugere a fibrelor si
mineralelor din oase este mult mai mare decat cea a formarii de tesut nou.

Cauzele care determina aparitia acestui fenomen pot fi fiziologice,


deficitul hormonal, anumite afectiuni care determina demineralizarea
(hipertiroidie, sindroame de malabsorbtie, ciroza hepatica), tratamentele
medicamentoase, factorii genetici si anumite vicii (alcoolismul, fumatul).

Pe fondul bolii, creste foarte mult riscul fracturilor, iar recuperarea este
lenta si dificila. In plus, osteoporoza mai poate cauza diformitati multiple la
nivelul scheletului.

Traumatismele

Desi sistemul osteoarticular este rezistent, oasele, articulatiile si


ligamentele pot fi afectate ca urmare a unui traumatism.

Printre cele mai frecvente traumatisme se numara:

fracturile,
luxatia,
entorsa,
pierderea unui membru,
hernia de disc,
intinderea sau ruptura de ligament etc.
Fiecare traumatism are o simptomatologie specifica, in functie de tipul de
leziune, localizare, parte afectata.

Oasele au proprietatea de a se repara, insa de fiecare data este necesar un


diagnostic corect si stabilirea conduitei ulterioare. Oasele sunt alimentate de o
retea sangvina bogata.

In cazul unei fracturi, sangele se coaguleaza. Dupa cateva zile,


fibroblastele construiesc un nou tesut fibros de-a lungul rupturii, de aceea, in
aceasta etapa este importanta imobilizarea.

In urmatoarele saptamani, osteoblastele se multiplica si formeaza un tesut


osos. Dupa 2-3 luni, vasele se reunesc in zonele unde au fost sectionate, noul
tesut se modeleaza si capata fermitate.