Termenul de pragmatică a fost utilizat pentru prima dată de către filosoful Charles Morris, care

distinge în teoria sa despre semne (semiotica) cele trei domenii de cercetare: sintaxa, semantica şi
pragmatica. Ultimul domeniu amintit tratează relaţiile semnelor cu protagoniştii actului lingvistic.
Mai exact, Morris a definit pragmatica ca „studiul relației semnelor cu interpreții”. În lingvistica
modernă, pragmatica este în general definită ca studiul utilizării limbajului în context.

Sarcina principală a pragmaticii este de a descrie interpretarea completă a enunţului, pornind de

la interpretarea parţială a frazei pe care o furnizează lingvistica înţeleasă în sens strict (fonologie,
sintaxă, semantică); pe de o parte, urmăreşte selectarea unor interpretări în cazurile în care
analiza lingvistică produce mai multe interpretări, pe de altă parte, de a face ca diferiţilor termeni
referenţiali să li se atribuie referenţi. Dezambiguizarea enunţului cât şi atribuirea de referenţi sunt
două dintre sarcinile interpretării pragmatice; în acest caz, interpretarea pur lingvistică nu este
suficientă. Astfel, „obligaţia” pragmaticii constă în a permite o interpretare completă a enunţului,
pornind de la interpretarea parţială oferită de interpretarea lingvistică

Contextul este un concept central şi caracteristic pentru pragmatică. În literatura lingvistică,

termenul de „context” a fost folosit cu semnificaţii diferite: pentru a desemna vecinătatea
lingvistică a unui termen sau a unui enunţ; pentru a desemna un ansamblu de informaţii de care
dispune interlocutorul, care îi servesc acestuia pentru a interpreta discursul sau fragmentul de
discurs luat în considerare

Un alt concept de bază al pragmaticii este cel de performanţă. Opusul competenţei, performanţa
reprezintă, în accepţia lui Chomsky, capacităţile pe care le are un individ de a produce un enunţ
sau altul, pe care îl produce efectiv; altfel spus, actualizarea cunoştinţelor pe care un locutor-
auditor ideal le are despre limba sa.

Termenul de implicatură, introdus de Paul Grice, desemnează unele concluzii care pot fi trase din
enunţuri, fără ca relaţia dintre aceste concluzii şi enunţurile în cauză să se poată reduce la relaţia
logică de implicaţie. Ele corespund, în limbajul curent, sugestiei sau insinuării.

Pragmatica franceză introduce noţiunea de presupoziţie prin Oswald Ducrot. Într-un enunţ, se
poate face deosebirea între ceea ce este spus (exprimat) şi ceea ce este presupus. În cazul
presupoziţiei, un enunţ presupune pe altul, dacă adevărul celui de-al doilea este o precondiţie a
adevărului primului.
Actul de vorbire este unul dintre cele mai importante concepte utilizate de pragmatică. O teorie a
actelor de limbaj începe să prindă contur o dată cu interesul manifestat de către filosoful englez J.
L. Austin pentru filosofia limbajului. Acest filozof a afirmat că funcția limbajului este de a
efectua acte sau acțiuni de vorbire (sau conceptul lui Wittgenstein de „jocuri de limbă”), cum ar fi
descrierea sau raportarea vremii, solicitarea unei scrisori de recomandare de la un profesor,
cererea de scuze pentru sosirea târzie sau plângându-se șefului nostru de o sarcină nedreaptă de
muncă.

Actele de vorbire reprezintă un concept cheie în domeniul pragmaticii care poate fi definit în
general ca utilizare a limbajului în context, luând în considerare contribuțiile verbale și non-
verbale ale vorbitorului și ale destinatarului la negocierea sensului în interacțiune.

Deși teoria actului de vorbire (Austin 1962; Searle 1969) nu a fost concepută pentru a examina
secțiunile de vorbire în interacțiunea socială, a oferit fundamentul pentru analiza acțiunii sociale.
Austin a propus o taxonomie în trei direcții a actelor de vorbire:

 un act locuționar - se referă la actul de a spune ceva semnificativ, adică actul de a rosti un
fragment sau o propoziție în sens literal (referire și predicare)
 un act ilocuționar este efectuat prin a spune ceva care are o forță convențională, cum ar fi
informarea, ordonarea, avertizarea, reclamația, solicitarea sau refuzul
 un act perlocuționar se referă la ceea ce realizăm „spunând ceva, cum ar fi convingerea,
descurajarea

Principalul interes al lui Austin a fost exprimările folosite pentru a efectua acțiuni cu cuvinte (de
exemplu, „Te pronunț soț și soție”). Pentru ca aceste acțiuni să fie realizate, acestea trebuie
executate în condițiile corespunzătoare:

 procedură convențională și un efect

 circumstanțele adecvate
 executarea corectă și completă a procedurii de către toate persoanele
 anumite gânduri și sentimente cu privire la realizarea actului din partea persoanelor
implicate
 Noțiunea de „acțiune performativă” este fundamentală pentru analiza interacțiunilor
instituționale formale și non-formale, deoarece are în vedere atât vorbitorul, cât și auditorul,
construind acțiuni comune în contexte socioculturale specifice.

Austin identifică trei niveluri distincte de acțiune dincolo de actul rostirii în sine. El distinge
actul de a spune ceva, ceea ce face cineva spunându-l și ceea ce face, spunându-l, și le descrie
actul locuționar, ilocuționar și respectiv perlocuționar. Să presupunem, de exemplu, că un
barman pronunță cuvintele „Barul va fi închis în cinci minute”, care poate fi raportat cu citat
direct. El efectuează astfel actul locuționar de a spune că bara (adică cea pe care o îngrijește) va
fi închisă în cinci minute (de la momentul rostirii), unde ceea ce se spune este raportat prin
cotație indirectă (observați că ceea ce barmanul spune, conținutul actului său locuționar, nu este
pe deplin determinat de cuvintele pe care le folosește, deoarece acestea nu specifică bara în cauză
sau timpul rostirii). Spunând acest lucru, barmanul efectuează actul ilocuționar de a informa
patronii despre închiderea iminentă a barului și poate și actul de a-i îndemna să comande o ultimă
băutură. În timp ce rezultatul acestor acte ilocuționare este înțelegere din partea audienței, actele
perlocuționare sunt efectuate cu intenția de a produce un efect suplimentar. Barmanul
intenționează să efectueze actele perlocuționare de a-i determina pe patroni să creadă că barul
este pe cale să se închidă și să îi determine să comande o ultimă băutură. El efectuează toate
aceste acte de vorbire, la toate cele trei niveluri, doar rostind anumite cuvinte.

În concluzie, cele trei concepte prezentate pe scurt (context, performanţă, act) deţin în nucleul lor
explicativ o dimensiune personalizată a limbajului, o dimensiune subiectivă care se traduce în
opoziţia lingvistică sistem/ uzul sistemului de către vorbitori, de aceasta din urmă ocupîndu-se
tocmai pragmatica.
 Bibliografie

1. Armengaud, F., La pragmatique, Presses de Universitaires de

France, Paris, 1985. Austin, J. L., How to do Things with Word,
Oxford, 1962.
2. Benveniste, E., Problèmes de linguistique générale, Gallimard, Paris,
I, 1966, II, 1974. Dragoş, E., Introducere în pragmatică, Casa Cărţii
de Ştiinţă, Cluj, 2000.
3. Ducrot, O.,/Schaeffer, J. M., Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului,
Editura Babel, Bucureşti, 1996.
4. Levinson, S.C., Pragmatics, Cambridge University Press, Cambridge, 1984.
5. Moeschler, J., Reboul, A., Dicţionar enciclopedic de pragmatică, Editura
Echinox, Cluj, 1999.
6. Moeschler, J.,/ Reboul, A., Pragmatica, azi. O nouă ştiinţă a comunicării, Editura
Echinox, Cluj, 2001.