În renașterea neoplatonică, umaniștii nu au respins creștinismul; dimpotrivă, cele mai multe lucrări

renascentiste au fost dedicate bisericii, care patrona operele de artă. O schimbare subtilă s-a
petrecut în modul în care intelectualii abordau religia, reflectându-se în multe domenii culturale.
Multe lucrări creștine grecești, inclusiv și Noul Testament scris în greacă, au fost aduse
din Bizanț în Europa de Vest, fiind cercetate. Umaniști ca Lorenzo Valla și Erasmus din
Rotterdam militau pentru revenirea la originalul Noul Testament în limba greacă, ceea ce a deschis
astfel calea spre Reforma Protestantă.

Școala de la Atena-Sanzio

Întoarcerea artistică la clasicism poate fi exemplificată în sculptură lui Nicola Pisano, iar pictorii
florentini conduși de Masaccio s-au străduit să-i înfățișeze portretul cât mai realist, dezvoltând
tehnici pentru a redă o perspectiva, lumina și umbre cât mai naturale. Filosofii politici, ca Niccolò
Machiavelli, au căutat să descrie viață politică așa cum era în realitate pentru a o înțelege. O
contribuție esențială a avut-o umanistul italian Giovanni Pico della Mirandola, care a scris, în 1486,
"De hominis dignitate" (Discursul despre demnitatea omului), ce constă într-o serie de teze filosofice
despre gândirea naturală și credință. Autorii renascentiști, de asemenea, începeau să utilizeze
limbile vernaculare, iar apariția tiparului a permis accesul la cărți (ca Biblia), a cât mai multor
persoane.
Renașterea presupune și o încercare a intelectualilor de a studia și îmbunătăți lumea seculară, prin
revigorarea ideilor din antichitate și adoptarea unor noi metode de gândire. Inovațiile renașterii au
făcut că structurile politice și bisericești să fie mai receptive și au dus la apariția capitalismului. În
timp ce marile regate europene, ca Franța și Spania, au rămas monarhii absolutiste, iar altele se
aflau sub controlul direct al Bisericii, republicile italiene au preluat principiile capitalismului, ceea ce a
dus la o înflorire comercială fără precedent .

Condiții istorico-culturale[modificare | modificare sursă]

Renașterea începe în Italia la finele secolului al XIV-lea, răspândindu-se inițial în Europa de vest
meridională, după care, gradual, atinge și Europa de vest septentrională, sfârșindu-se
în Anglia începutului de secol al XVII-lea.[1] Explicația pentru care Italia a fost punctul de plecare al
umanismului renascentist este gradul de urbanizare ridicat al jumătății nordice a peninsulei: aceasta
era zona cea mai citadină și secularizată a Europei în epocă. În această arie puternic urbanizată,
clerul creștin era mai puțin probabil să domine guvernul și educația, până și bisericile fiind construite
și administrate aici de laici.[2] Spitalele și organizațiile caritative care țineau de biserică fuseseră
reorganizate și centralizate sub control guvernamental. [2] În contrast cu Europa nordică, unde
educația avea menirea de a pregăti preoți pentru biserici, în orașele Italiei educația era mult mai
probabil să fie supravegheată de administrațiile orășenești iar rolul ei era de a prepara forța de
muncă pentru comerț, aceasta fiind calificată în contabilitate, aritmetică și redactarea de scrisori de
afaceri.[2] În secolele XIV-XV în universitățile Europei septentrionale dominau logica și scolastica, în
timp ce în Italia educația era concentrată, mai degrabă, pe aspectele practice ale vieții urbane decât
pe speculații teologice[2], în timp ce italienii secolelor XIV-XV erau neîncrezători în programe
ideologice sau morale bazate pe argumente filozofice sau presupuneri religioase despre natura
umană. Primele manifestări artistice și literare ale Renașterii apar în Florența, oraș care poseda o
imensă bogăție generată de comercianții și bancherii locali, care controlau operațiile bancare ale
papalității. Din poziția lor de zapcii (colectori de taxe) ai papilor, familiile comercianților florentini au
ajuns să domine finanțele Europei întregi, de-o parte și de cealaltă a Alpilor. [3] Banii din împrumuturi,
investiții și schimb monetar care se revărsau în Florența au fost pompați în industriile locale, fapt
care a contribuit la vitalitatea economică a orașului. Renașterea apărută în orașele comerciale ale
Italiei a făcut din limba italiană a doua limbă a oricărui individ educat, până pe la finele secolului al
XVII-lea.[4], în timp ce s-au impus tuturor europenilor și moda literară, stilul arhitectonic și chiar
gusturile italiene în materie de îmbrăcăminte și mobilă interioară. Republicile (care, de fapt, erau
niște oligarhii în care politica era dominată de familii de comercianți și bancheri) italiene, gen
Veneția, Florența, Genova și Milano, se aflau în permanentă competiție sau conflict deschis pentru
supremație, ele inaugurând, pentru prima oară în istoria politică a Europei, și instituția
ambasadorului permanent.[5]
Originea ideii de renaștere aplicată vieții intelectuale și artistice trebuie căutată în chiar perioada pe
care și azi o numim Renaștere, la chiar cei care au inițiat-o[6]: în cercurile umanistice apare conștiința
faptului că între momentul prăbușirii Imperiului roman și epoca contemporană lor a existat o " epocă
a tenebrelor", marcată de războaie și decăderea vieții urbane și în care din punct de vedere
intelectual și artistic a prevalat barbaria. [7] Primul care a utilizat în epocă termenul de "Renaștere" a
fost istoricul artei și artistul Giorgio Vasari.[8]
După ce în prima jumătate a secolului al VI-lea împăratul creștin Iustinian a închis școlile de filozofie,
interzicând păgânilor să mai predea nu numai filozofia, ci și orice altă disciplină [9], însăși literatura în
limba latină începe lungul proces de decădere: din chiar secolul al VI-lea, un creștin important
precum era (Papa) Grigore (I) cel mare, considera că "un episcop nu trebuie să predea gramatică,
pentru că nu-l poți sluji în același timp și pe Hristos și pe Jupiter." [10], iar în secolul al VI-lea Grigore
de Tours spunea că "orașele Galiei au lăsat studiul literelor să decadă, ba chiar să piară." [11] La doar
câteva secole distanță, un Gerard (episcop) de Cenad consideră, în acord cu numeroși alți creștini
importanți ai Evului mediu, că un creștin n-are nevoie să se îndeletnicească cu știința, care ea în loc
de înțelepciune aduce nebunia.[12] Istoricul catolic al filozofiei Étienne Gilson consideră[13] că (Sfântul)
Petru Damiani ilustrează o atitudine medievală răspândită față studiul disciplinelor nereligioase
(profane): pentru creștin, care crede în posibilitatea unei vieți după moarte, condiționată de credința
în articolele religiei lui Hristos, singurul lucru important de știut este Scriptura; restul e de "disprețuit",
"abia ne poate interesa" și e "de evitat", gramatica însăși fiind pentru sfântul Petru Damiani diabolică
("născocire a diavolului, care el a fost primul dascăl de gramatică"), pentru că "ne învață să declinăm
Dumnezeu la plural." (în aceeași notă, un alt contemporan al sfântului Damiani, anume Manegoldus
din Lautenbach, care a fost unul dintre primii profesori de teologie creștină, respingea și el dialectica
citându-l în sprijin pe Cicero, care alegea în cursurile lui de retorică drept exemplu de propoziție
irecuzabilă afirmația "dacă a născut, înseamnă că s-a culcat cu un bărbat" - "si peperit, cum viro
concubuit"[14] ), fapt care contravenea dogmei creștine a nașterii lui Hristos din fecioară. Dihotomia
între latina cultă, a clasicilor, și latina biblică a Vulgatei sfântului Ieronim este un factor agravant în
animozitatea pe care creștinii medievali o manifestau pentru gramatică, așa cum era ea prescrisă de
Donatus.[15]
În opinia unor istorici, precum Will Durant, factorul declanșator al Renașterii nu a fost atât
redescoperirea civilizației clasice (manuscrisele așteptau doar de secole în mânăstiri și în bibliotecile
private ale iubitorilor de cultură și frumos ca să fie "descoperite"), cât factori materiali, precum
existența la acel moment a unei civilizații urbane suficient de complexe, ca și înființarea
universităților cu aproape două secole înainte.[16]
În urma cercetărilor istorice din ultimii ani, Evul Mediu nu mai este considerat drept o epocă
întunecată, lipsită de creativitate culturală. Datorită așa-ziselor "scriptoria" din mănăstirile medievale
se păstraseră exemplare în limba latină din scrierile autorilor greci sau romani,
ca Aristotel și Thucydide, Virgiliu, Seneca, Cicero și Ovidiu. Scriptoria mânăstirilor nu erau însă,
nicicum, unicele locuri în care s-au copiat scrieri mai vechi sau mai recente în perioada dificilă a
Evului Mediu: în ciuda obstacolelor au existat continuu copiști, anticari și vânzători de cărți, așa cum
știm din mărturiile lui Cassiodorus în secolul al VI-lea, ale lui Isidor și Benedict de Wearmouth în
secolul VII, ale lui Gerbert (Papa Silvestru al II-lea) în secolul al X-lea, ale lui Petru de Blois în
secolul al XII-lea, ale lui De Bury și Dante în secolul XIII. [17] Apoi, manuscrisele de literatură clasică
latină, care au fost descoperite de renascentiști în mânăstiri, își au originea, în opinia unor istorici
precum William Birney, mai degrabă în donații spre mânăstiri din partea unor persoane private
(practică despre care amintește și F. Somner Merryweather în "Bibliomania"), bibliotecile personale
ale acestora conținând și lucrări ale autorilor clasici, decât datorită muncii de copiere a operelor de
literatură latină efectuată de călugări în scriptoria[18]: în perioada cuprinsă între înființarea primei
mânăstiri creștine și până spre finele secolului al XII-lea, istoricul american William Birney n-a reușit
să găsească numele niciunui călugăr copist menționat pentru copierea de literatură latină, iar
Merryweather, autor deja amintit și care s-a aplecat cu multă simpatie asupra tagmei călugărești, nu
menționează nici el vreunul care să fi trăit și copiat literatură latină până în anul 1178. Scriptoria
mânăstirilor erau, de altfel, locurile unde se copia literatura religioasă necesară clerului creștin, iar
faptul semnificativ că în mod sistematic căutătorii renascentiști de manuscrise de literatură clasică în
limba latină spun că nu le-au găsit în bibliotecile mânăstirilor explorate, amintind în schimb de locuri
puțin onorabile în care le-au găsit (poduri, beciuri, puțuri dezafectate, turnuri, donjoane, și holuri),
sugerează că ele fuseseră achiziționate sau păstrate (dacă au fost primite gratuit) pentru valoarea
lor materială (pergamentul refolosibil pe care erau scrise) și nu pentru valoarea lor literar-artistică.
[19]
 "Vânătorii" moderni de manuscrise antice confirmă și ei acest șablon al dezinteresului călugărilor
creștini pentru literatura nereligioasă în general: Lord Prudhoe a găsit un teanc de manuscrise
acoperite de un gros strat de praf într-o mânăstire nitriană, în 1828, într-un pod; parlamentarul
Robert Curzon, vizitând o mânăstire egipteană, în 1833, îi găsește pe călugări, în capelă, stând
fiecare cu picioarele pe câte un manuscris folio, pentru a se feri de frig, aceștia având și ei un pod
plin cu manuscrise aflate în toate gradele de descompunere, iar relatarea împrejurărilor în care von
Tischendorf găsește "codex Sinaiticus" (anume în coșul pregătit cu material de ars în sobă) e
binecunoscută.[19] Laicii iubitori de literatură care au donat continuu colecții personale de cărți, în
ciuda notoriului dezinteres al călugărilor pentru literatura nereligioasă, știau că în timpuri de război
mânăstirile sunt unul dintre puținele locuri protejate. [20]
Sistemul de drept din societatea modernă își are originea în dreptul civil și canonic din secolele al
XII-lea și al XIII-lea. Gânditorii Renașterii s-au ocupat mai departe cu
studiul gramaticii și retoricii medievale. În domeniul teologiei au continuat
tradițiile filozofiei scolastice, iar interpretarea filosofiei platoniciene și aristoteliene și-a păstrat mai
departe un rol decisiv. Școlile din Salerno (Italia) și Montpellier (Franța) reprezentau centre vestite
pentru studiul medicinei.