Sunteți pe pagina 1din 5

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte

de razboi
De Camil Petrescu
Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este scris la persoana I,
sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu. Preocuparea pentru
epicul propriu-zis există, deşi în roman predomină analiza, evenimentele fiind de fiecare dată
filtrate estetic prin conştiinţă. Naratorul este protagonistul romanului, perspectiva
narativă fiind subiectivă şi unică. Naraţiunea la persoana I presupune existenţa unui narator
implicat, planul naratorului identificându-se cu cel al personajului. Punctul de vedere unic şi
subiectiv, al personajului care mediază înte cititor şi celelalte personaje, face ca cititorul să
cunoască despre ele tot atâta cât ştie şi personajul principal. Însă situarea eului narativ în
centrul povestirii conferă autenticitate, iar faptele şi personajele sunt prezentate ca
evenimente interioare, interpretate, analizate. Prin monolog interior, Ştefan Gheorghidiu
analizează, alternând sau interferând, aspecte ale planului interior (trăiri, sentimente,
reflecţii) şi ale planului exterior (fapte, tipuri umane, relaţii cu alţii).
             Tema romanului o constituie drama intelectualului lucid care trece prin două
experienţe fundamentale, iubirea şi războiul, pe care le analizează în încercarea de a găsi
semnificaţia profundă a existenţei sale. Romanul este structurat în două părţi, precizate încă
din titlu: prima parte este reprezentată de „ultima noapte de dragoste”, iar a doua de „întâia
noapte de război”. Prima parte prezintă drama iubirii, iar a doua drama războiului. Dacă
prima parte este o scriere pur ficţională, a doua parte se bazează pe experienţele reale ale
scriitorului care a participat la luptele din primul război mondial. Unii critici au considerat că
de fapt ar trebui să fie două romane distincte, dar unitatea lor nu poate fi contestată. Cele
două părţi nu pot fi separate, omogenitatea lor este dată de psihologia personajului-narator,
Ştefan Gheorghidiu.
             Acţiunea romanului începe sub semnul războiului. În incipitul romanului, autorul se
foloseşte de un artificiu compoziţional deoarece acţiunea primului capitol, intitulat La Piatra
Craiului în munte,este posterioară întâmplărilor relatate în celelalte capitole din prima parte.
Capitolul pune în evidenţă cele două planuri temporale ale discursului narativ: timpul narării
/ cronologic(prezentul frontului, războiul) şi timpul narat / psihologic (trecutul poveştii de
iubire). În primăvara anului 1916, Ştefan Gheorghidiu se află concentrat undeva la graniţă,
deasupra Dâmbovicioarei. Într-o zi la popota ofiţerilor se porneşte o discuţie despre
căsătorie şi dragoste, despre un ofiţer care îşi ucide soţia adulterină şi este achitat la proces.
Este prima scenă memorabilă a romanului în care Gheorghidiu îşi exprimă concepţia despre
iubire. Această discuţie declanşează memoria afectivă a personajului, trezindu-i amintirile
legate de cei doi ani şi jumătate de căsnice cu Ela. Personajul vrea neapărat să meargă la
Câmpulung să-şi vadă soţia şi de aici prima serie de fapte se întrerupe.
             Cel de-al doilea capitol, intitulat Diagonalele unei moşteniri, debutează abrupt cu
următoare frază care constituie şi intriga romanului: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu
o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşeală.” Urmează o lungă poveste de dragoste
şi gelozie. Gheorghidiu, pe atunci student la Filozofie, se căsătoreşte din dragoste cu Ela,
studentă la Litere, orfană crescută de o mătuşă. Iubirea lui se naşte la început din
duioşie: „Iubeşti mai întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o
face fericită”, dar apoi mărturiseşte că poţi iubi şi din orgoliu: „Începusem să fiu totuşi
măgulit că admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de
pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente, şi cred că acest orgoliu a constituit
baza viitoarei mele iubiri.” Personajul este în căutarea iubirii absolute pe care crede că a
găsit-o prin soţia lui, Ela. După căsătorie, cei doi soţi trăiesc modest, dar sunt fericiţi. O
moştenire nesperată le permite să frecventeze cercurile mondene, dar în acelaşi timp le
strică relaţia. Ela se implică în discuţiile despre bani, lucru care lui Gheorghidiu îi displace
profund: „Aş fi vrut-o mereu feminină, deasupra acestor discuţii vulgare.” Mai mult, spre
deosebire de soţul ei, Ela este atrasă de viaţa mondenă, la care noul statut social al familiei îi
oferă acces.
Cuplul evoluează spre o inevitabilă criză matrimonială, al cărei moment culminant are
loc cu ocazia excursiei la Odobeşti. În timpul acestei excursii, se pare că Ela îi acordă o
atenţie exagerată unui anume domn G., care, după opinia personajului-narator, îi va deveni
mai târziu amant. Gheorghidiu începe să fie torturat de gelozie, iar cuplul se destramă. După
o scurtă despărţire, Ela şi Ştefan se împacă. Vrând să afle dacă este sau nu înşelat, eroul îşi
pune întrebări şi mai ales interpretează. La un moment dat, fiecare nouă probă aruncă o altă
lumină asupra vieţii şi dramei sale, încât aceeaşi întâmplare capătă mereu alte semnificaţii,
opuse chiar, în funcţie de ultima certitudine. De câteva ori în romanul geloziei, se revine la
problema războiului prin prezentarea unei şedinţe de parlament sau atunci când, într-un
compartiment de tren, avocatul Predescu din Piteşti vorbeşte despre vitejia legendară a
soldatului român. În finalul primei părţi se revine la acţiunea de pe front: înrolat pe frontul
românesc, Gheorghidiu cere o permise, ca să verifice dacă soţia lui îl înşeală, fapt nerealizat
din cauza izbucnirii războiului.
             Partea a doua demitizează imaginea războiului văzut ca un catalizator de energii, de
care presa vremii abuzase atât de mult. Frontul înseamnă de fapt haos, măsuri absurde,
învălmăşeală şi dezordine. Ordinele ofiţerilor superiori sunt contradictorii, legăturile dintre
unităţi sunt aleatorii, nimeni nu ştie cu claritate ce trebuie să facă. Fiecare soldat acţiona mai
mult de unul singur, apărându-şi mecanic viaţa şi neavând nicio dorinţă de a muri pentru
patrie. Din cauza informaţiilor eronate, artileria română îşi fixează tunurile asupra propriilor
batalioane. Iar la confruntarea cu inamicul se adaugă frigul şi ploaia. Operaţiunile încep cu
atacarea postului vamal maghiar. Ştefan Gheorghidiu şi unitatea lui pătrund în localitatea
Bran, cuceresc măgura cu acelaşi nume, apoi Tohanul Vechi, comuna Vulcan, trec Oltul, se
opresc pe dealurile de dincolo de râu, în Cohalm, şi se îndreaptă spre Sibiu.
             Experienţele dramatice de pe front modifică atitudinea personajului-narator faţă de
celelalte aspecte ale existenţei sale, ale trecutului său: „Atât de mare e depărtarea de cele
întâmplate ieri, că acestea sunt mai aproape de copilăria mea, decât de mine cel de azi... De
soţia mea, de amantul ei, de tot zbuciumul de-atunci, mi-aduc aminte cu adevărat, ca de o
întâmplare din copilărie.” Capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu ilustrează
absurdul războiului şi tragismul confruntării cu moartea. Viaţa combatanţilor ţine de hazard,
iar eroismul este înlocuit de spaima de moarte, care păstrează doar instinctul de
supravieţuire şi automatismul: „Nu mai e nimic omenesc în noi.” Drama colectivă a războiului
pune în umbră drama individuală a iubirii.
             Romanul se încheie odată cu epuizarea experienţei războiului. Finalul romanului este
elocvent pentru transformarea psihologică a personajului: Ştefan Gheorghidiu vine acasă
într-o permisie şi-i dăruieşte nevestei casele de la Constanţa, cu tot ce este în ele:  „I-am scris
că îi las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ, la cărţi... de la lucruri personale, la
amintiri. Adică tot trecutul.”

Caracterizarea lui Stefan Gheorghidiu


  Ştefan Gheorghidiu, personajul principal al romanului, şi în acelaşi timp personajul-
narator, reprezintă tipul intelectualului lucid. Drama personajului este de natură
intelectuală deoarece el este, în primul rând, un pasionat al adevărului, al certitudinii, al
absolutului. El trăieşte două experienţe fundamentale, care sunt prezentate prin
intermediul conştiinţei: iubirea şi războiul. Ştefan Gheorghidiu este un tânăr intelectual,
abolvent al Facultăţii de Filozofie, însurat cu o colegă de la Universitate, studentă la Litere,
pe nume Ela. Drama iubirii este prezentată încă de la început când peronajul asistă la o
discuţie la popotă despre un ofiţer care şi-a ucis soţia adulterină şi totuşi a fost achitat.
Această scenă oferă o primă imagine a personajului-narator. Prin intermediul reacţiei sale ne
sunt prezentate câteva dintre frământările interioare ale lui Gheorghidiu şi câteva dintre
ideile sale: vede iubirea ca pe un tot, o unitate pe viaţă în care cei doi „au drept de viaţă şi
de moarte unul asupra celuilalt”. În momentul în care personajul trăieşte această dramă, se
oferă cititorului o retrospectivă a întregii poveşti.
             Gheorghidiu este filozof, un spirit lucid care analizează totul, interpretează totul,
fiecare gest al soţiei este un chin pentru el, este interpretat ca un gest de trădare. Personajul
suferă mai ales pentru că nu poate avea iubirea absolută pe care şi-a dorit-o şi care ar trebui
să fie o modalitate de cunoaştere. De asemenea, suferă pentru că nu are certitudinea. Din
orgoliu Gheorghidiu încearcă să o modeleze pe Ela după propriul tipar de idealitate, ceea ce
favorizează eşecul. Datorită perspectivei unice cititorul nu se ştie clar dacă Ela îşi înşeală sau
nu soţul. Se sugerează că Ela se schimbă datorită moştenirii, dar poate că aşa a fost
dintotdeauna, dar trăsăturile ei ies la iveală odată cu obţinerea unei situaţii materiale.
Pentru că există doar perspectiva lui, se pune problema dacă nu cumva femeia se schimbă
doar în ochii soţului gelos.
             În capitolul Diagonalele unui testament, personajul dă dovadă de alte calităţi, cum ar
fi tăria de caracter, indiferenţa faţă de partea materială a existenţei, dar
şi onestitateaşi inteligenţa, calităţi care îl determină pe unchiul Tache să îi lase o mare parte
din avere.În ziua în care se duce împreună cu mama şi surorile lui la masă la unchiul Tache,
Nae Gheorghidiu îi reproşează lui Ştefan căsătoria din dragoste cu o fată săracă, ca şi a
tatălui său mort, pe care în plus îl acuză de a nu fi lăsat fiului nicio moştenire. În încercarea
de a-şi apăra părintele, Ştefan expune motivele pentru care nu s-a însurat pentru avere, aşa
cum a făcut unchiul lui. Impresionat de izbucnirea lui Ştefan, unchiul Tache îi lasă cea mai
mare parte a moştenirii, spre surprinderea celorlalţi membrii ai familiei care îl vedeau ca un
inadaptat. Nae Gheorghidiu îl caracterizează direct: „N-ai spirit practic... Ai să-ţi pierzi averea
[...]. Cu filozofia dumitale nu faci doi bani. Cu Kant ăla al dumitale şi cu Schopenhauer nu faci
în afaceri nicio brânză. Eu sunt mai deştept decât ei când vine vorba de parale.” Dezgustat de
reacţia familiei care îi intentează proces, inclusiv mama şi surorile lui, Ştefan cedează o parte
din avere, dar se simte tot mai izolat de lumea meschină şi egoistă în mijlocul căreia trăieşte,
mai ales că îşi dă seama că nici femeia iubită nu-l înţelege.
             Primirea moştenirii are efecte şiîntr-un plan mult mai profund, deoarece generează
criza matrimonială. Dintr-un orgoliu exagerat refuză să intre în competiţie cu ceilalţi, fiindcă i
se pare sub demnitatea lui de intelectual să-şi schimbe garderoba şi să adopte
comportamentul superficial al dansatorilor mondeni apreciaţi de Ela. De aceea nici nu
întreprinde nimic pentru a recâştiga preţuirea pierdută a soţiei. Gheorghidiu descoperă
realativitatea sentimentului de iubire şi îşi dă seama de eşecul pe acest plan. În acelaşi timp,
recunoaşte că suferinţa sa se datorează evenimentelor banale, micilor gesturi ale Elei.
Singurele care contează sunt evenimentele din conştiinţa sa, personjul fiind conştient că îşi
agravează suferinţa prin exagerarea anumitor fapte. El trăieşte iubirea în mod raţional,
intelectual şi se raportează mereu la absolut.
             Cu ocazia excursiei la Odobeşti gelozia sa este amplificată, este momentul în care îşi
dă seama că nu poate obţine cunoaşterea prin intermediul iubirii pentru soţia sa. Mici
incidente, gesturi fără importanţă poate, privirile pe care Ela le schimbă cu domnul G., se
amplfică în conştiinţa personajului. Fiind un personaj lucid, nu face doar o analiză a lumii
exterioare, ci şi a propriilor sentimente, dar şi a psihlogiei feminine. Femeile îi apar ca nişte
fiinţe schimbătoare, capricioase, care uită de orice morală când este vorba de a-şi satisface
dorinţele. Această constatare o face când observă reacţiile de tristeţe sau bucurie ale Elei în
legătură cu prezenţa sau absenţa domnului G, pe care nu se sfieşte să le ascundă.
Sentimentele lui sunt analizate cu intensitate, elocvent fiind episodul când doreşte să
dezerteze pentru a-i ucide pe cei doi amanţi. În drama iubirii, greşeala este şi a lui: o aşează
pe Ela pe un piedestal şi apoi este dezamăgit că ea nu reprezintă femeia ideală la care visase.
Gelozia, îndoiala personajului înregistrează şi alte etape ale destrămării cuplului: ruptura,
împăcarea temporară, până la izbucnirea războiului. Despărţirea de Ela, pierderea acestei
iubiri pe care el o credea absolută, echivalează cu pierderea unei părţi din personalitate, care
va fi recuperată parţial prin experienţa războiului.
             În ceea ce priveşte relaţia lui Gheorghidiu cu familia şi cu societatea, se observă că
este un inadaptat. Incompatibilitatea dintre el şi familie / societate reiese cel mai bine din
capitolul în care primeşte moştenirea. Intelectual veritabil, opusul omului deştept şi „cu
spirit” reprezentat de unchiul său, Gheorghidiu nu este interesat de partea materială a
existenţei. După cum constată şi el, luptă cu mai multă îndârjire pentru o idee în conferinţele
de filozofie, decât pentru moştenire. Societatea îl respinge la rândul ei: colegii îi apreciază
inteligenţa, dar îl ocolesc, rudele sale îi ironizează pasiunea pentru filozofie, prietenii
mondeni nu îi înţeleg gelozia şi frământările. Una dintre doamnele din societatea bună a
Bucureştiului îl acuză de prea multă luciditate, iar mai târziu chiar şi soldaţii de pe front îl vor
ocoli, chiar dacă îi apreciază curajul.
             Nici personajul nu apreciază lumea care îl înconjoară şi nu face mari eforturi să se
integreze. Lumea lui Tache şi Nae Gheorghidiu este una brutală în ochii intelectualului. El
opune inteligenţei instinctuale care se află în scopul supravieţuirii, inteligenţa veritabilă care
urmăreşte cunoaşterea absolută. Este considerat un inadaptat atât în plan sentimental, cât şi
în plan social. Societatea avidă îl dezamăgeşte, aşa cum îl dezamăgise şi femeia iubită, motiv
pentru care putem vorbi de o dramă a omului superior.
             O ultimă încercare de a ajunge la acea cunoaştere absolută este participarea la
război. Deşi ar fi putut să evite participarea la război, profitând de averea sa, aşa cum face
Nae Gheorghidiu, Ştefan se înrolează voluntară din dorinţa de a trăi această experienţă
existenţială şi ca act moralmente necesar. Nu se înrolează din patriotism, ci din orgoliu, din
dorinţa de a nu se simţi inferior. La fel ca şi în cazul iubirii, Gheorghidiu analizează cu
luciditate războiul nu pentru a sublinia eroismul ci absurditatea acestuia. El polemizează cu
imaginea războiului din cărţile de literatură sau din articolele din ziarele vremii, deoarece
aceasta nu corespunde cu realitatea. Războiul este unul haotic, prost organizat în care
soldaţii mor fără acel sentiment patriotic descris în cărţi ci cu regret, disperare şi resemnare.
Pentru Gheorghidiu, războiul este o modalitate de a-şi verifica personalitatea, îşi
analizează reacţiile pe câmpul de luptă. Confruntat cu situaţii-limită, se autoanalizează
lucid: „Ştiu că voi muri, dar mă întreb dacă voi putea îndura fizic rana care îmi va sfâşia
trupul.” Adevărata „dramă” a războiului este tot de natură interioară, psihologică. Războiul
reprezintă experienţa finală care îi va arăta lipsa de importanţă a problemei din dragoste.
Rănit şi spitalizat, Gheorghidiu se întoarce acasă la Bucureşti, dar se simte detaşat de tot ce îl
legase de Ela. Finalul romanului prezintă sfârşitul dramei personale, a iubirii. Obosit, Ştefan
îşi priveşte acum soţia „cu indiferenţa cu care priveşti un tablou”,iar ruptura este de data
aceasta definitivă. Personajul ia decizia de a-i lăsa toată averea Elei, adică tot trecutul care
acum nu mai are importanţă: „I-am scris că îi las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de
preţ, la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.” Astfel, drama războiului
anulează drama iubirii.
             Dintre modalităţile de caracterizare a personajului, portretul lui Gheorghidiu este
realizat mai ales prin caracterizare indirectă, care se desprinde din fapte, gânduri, limbaj,
gesturi, atitudini şi relaţiile cu celelalte personaje. La aceasta se adaugă autocaracterizarea,
dar şi procedee specifice prozei moderne: autoanaliza lucidă, introspecţia, monologul
interior, fluxul conştiinţei.