Sunteți pe pagina 1din 305

SUMAR

3 - Doamnă Ana Blandiana (un editorial de Adrian Alui Gheorghe) * 5


- Aniversări: Arhitectură-n mișcare (un poem de Ana Blandiana) * 6 -
Euforii (un poem de Ioan Moldovan) * 7 - Arlechin la marginea
câmpului (un poem de Nichita Danilov) * 8 - *** (un poem de Aurel
Pantea) * 9 - Furnica trecând ca un triumf (un poem de Arcadie
Suceveanu) * 10 - Aniversări: G.T. Kirileanu la Broşteni (un eseu de
Gheorghe Pantza) * 13 - Rațiunile inimii (o cronică de Vasile Spiridon)
* 18 - Cine se află în spatele oglinzii (o proză de Gheorghe Schwartz) *
20 - felina (un poem de Vlad A. Gheorghiu) * 21 - Invitatul revistei:
"Exprimarea în public a ajuns a fi sinonimă cu vorbirea în deşert… "
(Al. Dobrescu în dialog cu Mircea Zharia) * 34 - Cât și cum a fost
Victor Brauner ”dadaist” (un eseu de Emil Nicolae) * 42 - Birt (un
poem de Gellu Dorian) * 43 - „România a fost o colivie aurită pentru
papagalii de scriitoriactivişti pentru aparatul de propagandă şi o
cuşcă pentru cei neînregimentaţi…” (III) (Magda Ursache în dialog cu
Adrian Alui Gheorghe) * 61 - Poeme de Victor Munteanu * 65 - Viața
de zi cu zi într-o Colonie pierdută, trăită după Metoda lui Voronca.
Ilarie Voronca (un reportaj de Mihai Barbu) * 71 - Eveniment: Horațiu
Mihaiu sau Poezia ca antidot (Emil Nicolae) * 73 - Antologie Conta:
Grinda (un poem de Nicolae Panaite) * 74 - Fructe secrete (un poem de
Virgil Diaconu) * 75 - Albul cel mai alb traversa o apă (un poem de
Nicolae Corlat) * 76 - Nicăieri nu e mai curată lumina decât pe o
piatră de râu (un poem de Aurelian Titu Dumitrescu) * 77 - Fericirea
de a traversa parcul (un poem de Traian Ștef) * 78 - Plutonul de
execuție (un poem de Christian W. Schenk) * 79 - Dragoste de Cernăuți
(o proză de Cornelia Păun Heinzel) * 91 - Cartea de poezie: 8 cronici de
Adrian Alui Gheorghe (la cărți semnate de Liviu Mățăoanu, George
Vasile Dâncu, Dorina Stoica, Ion Barb, Ioana Burghel, Liliana
Hinoveanu, Andrei Novac, Ottilia Ardeleanu) * 105 - Epilog (un poem
de Emil Nicolae) * 106 - De la etica scrisului la estetica supravieţuirii
(o cronică de Dumitru Hurubă)
* 109 - Poeme de Dimitrie Grama * 114 - "Publicul nostru nu e
învățat cu ideea de a-și cumpăra un bilet, de a da niște bani pentru a
participa la un atelier de lectură" (Alex Ciorogar în dialog cu Adrian G.
Romila) * 118 - Daniela Varvara sau între poezia golului și a
dispariției (o cronică de Șerban Codrin) * 121 - Evadări din
contingență (o cronică de Octavian Mihalcea) * 122 - O voce distinctă
în lirica feminină contemporană (o cronică de Diana Dobrița Bîlea) *
124 - Cartea de proză: Dan Perșa, ”Înapoi pe Solaris” (o recenzie de
Adrian Alui Gheorghe) * 126 - Poezii de Vali Orțan * 130 - Istoria
unei cărți sau Lecția neuitării (un eseu de Magda Ursache) * 157 -
Spiritualitate: "Ca să fim fericiți e necesar să ne precizăm mulțumirile
și bucuriile și să ne limităm drastic vanitățile" (Ioan Pintea în dialog cu
Marius Avram) * 168 - Poezii de Alexandru Cazacu * 171 - Un fabulos
jurnal de lectură (o cronică de Constantin Tomșa) * 175 - Sonetul unei
pasiuni (un poem de Mihai Merticaru) * 176 - Adrian G. Romila vă
recomandă * 183 - Poezii de Mihaela Oancea * 186 - Prizonierul
tăcerii (o cronică de Dan D. Iacob) * 188 - Poezii de Liviu Gaspar * 194
- Dumitru Bostan Sr. şi pictura "cu tâlc" (Emil Nicolae) * 199 -
Contribuţia evreilor nemţeni la Războiul de Independenţă şi al doilea
Război balcanic din 1913 (un studiu de prof. Emanuel Bălan) * 210 -
Franz Bartelt: Frumusețea Absolută (traducere de Elena David) * 239
- Geopoetica: James Franco și Charlie Sheen (SUA) (traduceri de Vlad
A. Gheorghiu) * 242 - Maurizio Soldini (Italia) (traducere de George
Nina Elian) * 244- Întâlnire la ceasul fără rost (Dialog internautic între
Luca Pițu și Vasile Spiridon) * 274 - Litera-Tura-Vura: Superlativele
culturale ale anului 2016

2
Editorial

Doamnă Ana Blandiana,


I-aţi ajutat pe mulţi dintre români, în
vremuri tulburi, să spere, să nu cadă.
Aţi ajuns la statutul de model pentru o
societate ca a noastră căreia i s-au refuzat
modelele adevărate vreme de patru, cinci
decenii. Iar semnul că aţi devenit unul din
necesarele modele din societatea românească îl
constituie faptul că aţi fost iubită şi urîtă
deopotrivă în numele adevărului şi al
intransigenţei adevărului.
Înainte de 1989 aţi demonstrat că în vreme
de ciumă o femeie poate singură să plîngă sau să
deplîngă un popor de bărbaţi.
Aţi acţionat, înainte de 1989 şi după momentul decembrie aşa cum
îndemna părintele Iustin Pârvu pe un intelectual român devenit ţinta
vulnerabilă a neocartezienilor care susţineau că trebuie să uităm ca să
existăm: spune adevărul şi nu vei păţi nimic, nu te vor putea atinge. I-aţi
învăţat şi pe alţii, prin exemplul personal, acelaşi lucru.
Aţi dat un nume nobil poeziei.
Prea arare, de la Eminescu încoace, limba română a sunat atît de
bine, poezia română a generat atîta energie.
Poezia dvs reiterează o veche/ străvechea aserţiune că omul este o
trestie, cea mai fragilă din natură, dar o trestie gînditoare. Frumoasă ca
poezia însăşi, dvs ați făcut din frumuseţea poeziei o chestiune (de) etică.
Căci poezia adevărată, în orice epocă, sub dictatură sau în libertate, a fost
receptată ca subversivă, s-a opus unor sisteme politice aberante dar şi
conformismelor de orice fel.
Spuneţi într-o carte exemplară, în “Fals tratat de manipulare”:
“Toate cărţile lumii se împart în doar două categorii: cele care au fost
scrise din dragoste şi cele care au fost scrise din ură. În orice caz, autorii
lor pot fi definiţi cel mai exact prin mobilul scrisului lor: unii o fac pentru
că iubesc oamenii, alţii pentru că îi urăsc. Ca şi în Biblie, cei căldicei, cei
neutri nu contează”. Cărţile dvs sunt o probă a dragostei, aţi demonstrat că

3
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

şi contextele, că şi ideologiile pot fi supuse cu arma cu care Iisus a


îmblînzit lumea: iubirea.
Aţi pledat, alături de Romulus Rusan, prin “Academia civică”, prin
crearea “Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei” de la
Sighetul Marmaţiei, pentru formularea “proiectului de ţară” pe suportul
memoriei. Pentru că fără memorie şi implicit, fără istorie, orice „proiect de
ţară” este o schiţă politicianistă creionată pe genunchi, ipocrită, fără nicio
valoare.
Aţi tras un semnal de alarmă care nu lasă loc de concesii sau
interpretări: tindem să devenim fiinţe aculturale, din categoria celor care
nu mai sunt dispuşi să îşi însuşească cultura strămoşilor sau care au uitat-o
sau, mai grav, au pierdut-o. Ne-aţi îndemnat mereu, aşa cum a făcut-o cu
mai bine de două decenii în urmă, tot în acest loc, doamna Monica
Lovinescu: "Să nu uităm! Să nu uităm împreună!"
La mulţi ani, doamnă Ana Blandiana!

* Cuvînt la manifestarea dedicată doamnei Ana Blandiana la Biblioteca Judeţeană "G.T.


Kirileanu" - Teatrul Tineretului, Piatra Neamţ, 21 martie 2017

4
Aniversări 2017

Ana Blandiana

Arhitectură-n mişcare

Cine şi ce ar putea să oprească vreodată


Această arhitectură-n mişcare
Mereu renăscând şi murind,
Această mănăstire ce vine spre mine
Se-apropie, se umflă, şi creşte, şi iată,
Cu bolţi şi cupole de spumă
Ca nişte scufe-coroane atârnând,
Se-aruncă în aer, se-mprăştie lent, se prăvale,
Se destramă-ntr-un nor de meduze, şi alge, şi crabi
Şi se scurge-n pământ?

Cine-ar putea să încremenească odată


Mişcarea aceasta prea vie pentru a nu mai muri
Şi pentru a nu mai renaşte prea muritoare,
Cine-ar putea să strige valurilor "Staţi!"
Şi apelor să nu mai fie mare,
Şi-acestei mănăstiri mereu surpată
În sine însăşi ca într-un ecou
Să îi clocească stâlpii-osificaţi
În aerul făcut în juru-i ou?
5
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Ioan Moldovan

Euforii
Au revenit băieţii acasă
şi cel sătul de roşcove şi cel din câmpul
cu vite cu miei cu de toate

ne-am cumpărat scaune noi


şi o masă nouă
mie personal mi-a revenit scrisul cărunt

soare nori somnii mâncăruri spălări de vase


puterea înnebuneşte
şi pe cei tineri şi pe cei bătrâni

azi e ziua de ieri şi mainimicul a rămas


în cartier
ca un incendiu nereuşit

iar partea grea a slujbei mele:


să-mi amintesc timpul să cânt iertările
să ieşim împreună pe unde-am venit.

6
Aniversări 2017

Nichita Danilov

Arlechini la marginea cîmpului


Stă în umbra mea cel a cărui umbră sînt eu.
Mă priveşte în ochi şi-şi clatină
încetişor capul. Tot sîngele i s-a scurs din faţă,
e palid într-adevăr ca un mort
şi abia-şi mai ţine pleoapele întredeschise.

Din timp în timp îşi clatină capul.

Stă în spatele meu cel a cărui umbră sînt eu


şi-mi sprijină spatele. Umbra i s-a scurs
de pe trup şi trupul i s-a înnegrit tot. Dacă ar bate
un pic de vînt, s-ar prăbuşi în cenuşă.

Stă în spatele meu şi-şi clatină încetişor capul.

Eu stau pe un scaun înalt,


la o masă neagră de joc. Amestec cărţile
şi fumez o ţigară. În jurul meu e un cîmp gol.

Bate un pic de vînt şi-mi clatină capul.

7
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Aurel Pantea

***
Cine trăiește acum, seamănă cu tine,
uriașa mea lehamite, contemplativii plecând,
au rămas să ne privească gropile, stai, nu pleca,
dragostea murind face azi ultima mărturisire, că nu ea, că nu ea,
că, în nici un caz, nu ea…,
cine trăiește acum, seamănă cu tine, uriașa mea lehamite.
La o terasă, în plină amiază, lumina taie gâtul
domnișoarei de-alături, domnul de la masa vecină e foarte preocupat
să-și taie venele, vine un suflu rece, semn că oaspetele de toți așteptat
e pe aproape, dar toți sunt foarte preocupați, mi-amintesc
de prietenul meu mort nu demult, simțea când e aproape oaspetele
și înjura cumplit, mi-ar trebui un pumnal
pentru această normalitate

8
Aniversări 2017

Arcadie
Suceveanu

Furnica trecând ca un triumf


Toată noaptea s-a auzit huruind ghilotina ploii
Dimineața, un soare tânar s-a arătat de după nori
și ai văzut primăvara explodând într-o salcie
lucrurile spălându-și cu lăbuțe mici de pisică, fața
Fiu-fiu, fiu-fiu, descoperi uimit boboceii de puf
printre ramuri - ei, care mai au ceva
de spus lumii…

Pe masa de scris furnica trezită din amorțire


trece invulnerabilă peste coala ta de hârtie
ca un triumf

Nu, nu trebuie neapărat să mori


ca să-ți vezi sufletul urcând la cer, îți zici împăcat,
în timp ce te încălzești la flacăra lucrurilor mărunte.
Și renunți în gând la literatură

Apoi, ziua apune cu o buburuză în palmă


și nori eleganți se amestecă
cu sângele tău ușor electrizat
bun conducător de moarte

9
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Aniversări

G.T.Kirileanu
la Broşteni

un eseu de Gheorghe Patza

Cărturarul G.T. Kirileanu a avut preocupări multilaterale din


domeniul științelor umaniste. El are contribuții la cunoașterea lui Ion
Creangă și Mihai Eminescu, scrieri juridice și social-economice, de
istoriografie literară și folclor, istoriografie, contribuții la cunoașterea lui
Costache Conachi și a descris din multiple puncte de vedere moșia regală
Broșteni din județul Suceava.
Postum i s-au publicat: un volum din vasta sa corespondență, de
peste 700 p., în Editura Minerva (1977), două volume de Scrieri, în
colecția „Restitutio” a aceleeași edituri (vol. I, 1989, 438p., vol. II, 1997,
460 p.), precum și Însemnări zilnice (Ed. Albatros, 2004, 386 p.).
G.T. Kirileanu are scrieri etnografico-folclorice propriu-zise, acestea
fiind Descrierea moșiei regale Broșteni (Ed. Carol Göbl, București, 1906),
Cartea țăranului român, Cercetări asupra hranei țăranului, Folclor și scrieri
în care întâlnim doar observații de natură etnografică: corespondență,
însemnări zilnice.
Dintre aceste lucrări cea mai importantă este, fără îndoială,
Descrierea moșiei regale Broșteni, concepută în două părți: Descrierea
moșiei; Scurtă descriere a locuitorilor din Broșteni. Sub aspect etnografic
mai reprezentativă este partea a două, prin care G.T. Kirileanu aduce o
contribuție importantă la cunoașterea populației, în mare parte transilvane,
viața muntenilor din Broșteni, de păstori și muncitori la exploatările
10
Aniversări

forestiere, despre drumuri și șosele, aprovizionarea cu porumb, despre


transporturile de călători și mesagerii, tăierea lemnelor, plutăria pe Bistrița,
curăturile de pădure (crearea de terenuri cu fânețe), despre vite și curățenia
corporală a muntenilor, scosul lemnăriei din păduri, locuința tradițională,
îmbrăcăminte, despre sifilis și alcoolism, alte boli (de plămâni, gușele,
anghina difterică, scarlatina), despre colibele lucrătorilor la pădure, părțile
sufletești slabe ale munteanului (nepăsare, ușurătate), purtarea ușuratică a
femeilor, crime, bătăi, hoții, sentimente religioase (practicarea obiceiurilor
în dauna sentimentului religios, felurite superstiții).
Datorită izolării în care trăiesc muntenii, afirmă pe bună dreptate
G.T. Kirileanu, populația din Broșteni (dar și din celelalte localități de
munte, n.n.) a dobândit unele caracteristici deosebitoare de alte zone
(fizice, psihice, în limbaj), evidențiate literar de un Ion Creangă și Calistrat
Hogaș.
Cartea țăranului român e un studiu asupra hranei, îmbrăcămintei,
facerii caselor, folosul școlii, rolul consiliului comunal, cu sfaturi practice,
împărtășite cu dragoste și deplină apropiere sufletească: „Ascultați-ne dar
și cetiți toate sfaturile noastre din această carte, căci după cum noi suntem
trup din trupul vostru și suflet din sufletul vostru, tot așa dorim ca vorbele
de la inima noastră fierbinte pornite să meargă și să se lipească drept la
inima voastră, abia caldă de suferințele vieții.”
E cazul să menționăm aici că, în lunga sa viață (1872-1960) G.T.
Kirileanu a scris destul de puțin, el însuși recunoscând că punea cu greu
mâna pe condei, însă nu ezita atunci când scoaterea la lumină a unui
subiect era imperativă, prioritățile sale fiind viața țăranilor (în special a
celor de la munte) și elemente fundamentale ale culturii puțin cunoscute
(Eminescu, Creangă, folclorul).
Cercetări asupra hranei țăranului este un raport citit cu ocazia
Congresului de științe sociale din sept. 1906, în ședință plenară. Autorul
ajunge la concluzia că „populația rurală este amenințată de subnutrire” și
că „statul are datoria să intervie cu mijloace potrivite spre a preveni
stricarea porumbului și mai ales spre a răspândi cele mai bune varietăți de
porumb care pot prospera la noi.”
Însingurat, trăind întreaga viață în burlăcie, G.T. Kirileanu s-a
dedicat studiului, corespondând cu sute de savanți sau specialiști în diverse
științe umaniste, cu care făcea schimb de opinii. Mulți îi cereau sfatul
competent, viața sa fiind ca o carte deschisă pentru toți cei ce îl căutau.
Volumul masiv de corespondență, peste 700 de pagini, format mare,
publicat de editura „Minerva” în 1977 reprezintă doar o parte din scrisorile
primite sau trimise de G.T. Kirileanu și care se păstrează la Biblioteca
11
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Municipală din Piatra Neamț, ca și biblioteca sa proprie, însumând peste


zece mii de volume.
Multe dintre scrisorile sale fac referire la diverse teme etnografice,
adesea inseparabile de lingvistică sau folclor: plutăria pe Bistrița (p.50),
glosar (Valea Jidanului, p.54; Șarul Dornei, cuvântul șar, plai, p.62), rolul
trecutului în viața prezentă a poporului român (p.67-68), nunta la Dorna
(p.78), pădurile dornene (p.82), despre dorneni (p.89, 177-178), originea
lui G.T. Kirileanu („Din partea bunicii mele mă trag din preoți emigranți
din nordul Transilvaniei în Valea Bistriței”, p. 125), despre legi (p.162),
toponimii dornene (p.198), localitatea și termenul ștează (p.244), despre
documentele bucovinene publicate de T. Bălan (p.259-260), proverbe
(p.273), satul vechi și sufletul românesc (p.294), etc.
În domeniul folclorului G.T. Kirileanu, având vocația amănuntului, a
scris mai multe studii de mică întindere, printre care: „Credințe populare în
cărți bisericești”, „Din cărțile vechi ale ținutului Sucevei”, „Leacuri și
descântece adăugate pe un calendar vechi”, „Mărturie pentru fapt și alte
farmice înaintea vornicului din Câmpulungul Moldovenesc în 1761”, „De
la țară”, „Cuvinte rari”, „[Poezii populare] Amărâtă străinătate. Dorul”,
„Orații de nuntă din Valea Bistriței moldovenești”, „Descântece despre
iele”, „Medicină populară”, „Vrăji”, „Calendarul manuscris din 1825 al lui
Petrachi Popovici ot Fălticeni”, „Limba veche și-nțeleaptă”, „Folclor
bisericesc de pe vremea mitropolitului Veniamin Costache”.
„Însemnările zilnice (1906-1960)” ale lui G.T. Kirileanu sunt, de
asemenea, bogate în referiri de natură etnografică, lingvistică și folclorică.
Cu o bună pregătire teoretică, fiind licențiat în drept și absolvent al
facultății de litere din Iași, cu lecturi întinse și o mare experiență de viață,
G.T. Kirileanu a știut întotdeauna să pună accentul pe lucrurile cu adevărat
importante. Astfel, a tradus și publicat cel mai vechi cod silvic românesc
(„Orânduiala de pădure pentru Bucovina” al împăratului Iosif al II-lea în
1786), pentru a contribui la stoparea jafului din pădurile țării; și-a susținut
teza de licență în drept cu „Proprietatea minelor” și, în context, a adus
contribuții la cunoașterea lui Costache Conachi, inclusiv despre „fabrica de
fier” a logofătului.
Pentru dorneni, cărora le-a fost subprefect, a publicat „Hotarnica
satelor răzășești dornene din 1800-1801”, de inestimabilă valoare pentru
cunoașterea istoricului proprietății din Țara Dornelor.

12
Cronică literară

Raţiunile inimii
o cronică de Vasile Spiridon

Pe parcursul lecturii
corespondenței lui Aurel Dumitraşcu
adresate unei domnișoare Tudorița
(Scrisori către T. Corespondență
inedită. 1982–1990; ediție îngrijită de
Adrian Alui Gheorghe, Ed. Muzeul
Literaturii Române, 2015), gândul m-
a dus, nu arareori, la două referințe:
una muzicală și alta literară.
Referința muzicală ține de cântecul
popular Tudorițo, nene, interpretat de
Ioana Radu, și citez primele două
strofe pentru eventualii tineri cititori
ai textului de față: „Cine te-a făcut pe
tine, Tudorițo nene,/ Așa-naltă și
subțire, Tudorițo nene./ Parcă m-a-
ntrebat pe mine, Tudorițo nene.// Și
Tudorițo să-ți spun drept, Tudorițo
nene/ Mi-ai făcut o rană-n piept,
Tudorițo nene,/ Nu e rană de cuțit, Tudorițo nene,/ Ci e rană de iubit,
Tudorițo nene”. Nu știu cât de înaltă și subțire era acum 30 de ani această
Tudoriță (prietenii lui Aurel spun că nu era în niciun fel), dar cert rămâne
faptul că i-a făcut o adâncă rană în piept prea grabnic dispărutului poet.
Referința livrescă asupra căreia voi zăbovi mai mult este romanul
Patul lui Procust, al lui Camil Petrescu, chiar dacă poetul nu vorbește
nicăieri despre vreun personaj de aici. Multe pasaje din epistolele lui Aurel
Dumitraşcu par a fi scrise de Ladima (poet și el) actriței Emilia Răchitaru.
Fac imediat precizarea că, în afara insensibilității la zbuciumul sufletesc al
celui îndrăgostit în mod iremediabil de ea, Tudorița lui Aurel nu are nimic
din ceea ce i-a atribuit marele romancier Emiliei. Da, dar nici dintre
trăsăturile doamnei T nu i se poate atribui nimic, chiar dacă expeditorul
folosește aproape în exclusivitate apelativul T. Ar mai putea fi legată
această inițială și de eroarea în destinul lui Ladima, căruia, după
sinucidere, i se găsește o derutantă scrisoare în buzunar, adresată
intangibilei pentru el doamnă T. În nici într-un caz nu merg cu
13
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

paralelismul atât de departe încât să afirm că, dacă boala nu l-ar fi răpus,
Aurel Dumitraşcu s-ar fi sinucis în momentul relevării adevăratei esențe a
ingratei domnișoare T., neaflată la înălțimea alegerii sale.
Dacă Ladima se arăta decis să o ia de soție pe Emilia, Aurel
Dumitraşcu nu-și punea asemenea serioasă problemă în ceea ce îl privește:
„[...] dar a te lua cu mine nu însemna neapărat a te lua de nevastă – chiar
dacă, desigur, era posibil şi-aşa ceva. Mi-e silă de tot ceea ce e înălţat pe o
urmă de prefăcătorie. [...] Pentru mine, dragostea nu-i o ruşine! Dintr-un
anumit punct de vedere (sătesc), a iubi este o chestie ce trece prin nunţi,
oficii ale stării civile etc. Opinia mea e că iubirea e înaintea tuturor acestor
poveşti, că ele nu contează” (p. 46). Mai mult – el consimte la a se căsători
cu altcineva: „Cineva mi-a spus că te vei căsători cu un băiat din Brașov,
că de aceea vrei să pleci acolo. Tot ce e posibil. Sper să fii fericită, chiar
dacă viața dintr-o fabrică te va alina și mediocriza. Pe vremuri, îmi
închipuiam altfel viitorul tău, viața ta. [...] Dar să nu asculți decât de inima
ta. Chiar dacă vei greși, vei greși pentru că așa ai consimțit tu. Libertatea
de opțiune a unui om trebuie respectată absolut” (p. 97).
Știm dintr-o întreagă literatură medievală că respectul profund față
de femeia iubită, orgoliul răspunderii bărbătești, devoțiunea de cavaler
servant, un anumit soi de puritanism sunt trăsături ce aparțin eticii
cavalerești. În cazul de față, aproape că nu trecea zi în care trubadurul fără
prihană Aurel să nu se fi gândit la aleasa inimii. Fraze precum
„Întotdeauna nevoia de a-ți scrie crește în mine ca o voluptate”, „Imaginea
ta n-o mai pot dezlipi de viitorul meu” sau „Îmi lipsești ca lumina unui
neurastenic” sunt scrise de Ladima, dar puteau fi exprimate și de Aurel
Dumitraşcu. Citez și din ceea ce a scris el: „Uneori simt nevoia să
reinventez lumea cu tine” (p. 10), „Mi-e tot mai teamă să nu ajung într-un
spital de psihiatrie. Pentru că realmente nu-mi regăsesc liniştea, mi se pare
absurd să trăiesc fără tine.” (p. 23), „Tu ai scurt-circuitat mult sufletul
meu. Nu-ţi fac reproşuri, îţi închipui, însă aşa des am vrut să înnebunesc cu
tine!” (p. 56), „Nu am exagerat şi nu exagerez când spun, indiferent în ce
context, că de tine o să-mi fie dor şi pe lumea cealaltă” (p. 87), „Nu există
viaţă care să ne despartă!” (p. 123).
Cel care nu accepta mediocritatea-i din juru-i ar fi descoperit
finalmente adevărata esență a domnișoarei T? Nu știm ce s-ar fi ales de
viața sentimentală a lui Aurel Dumitraşcu dacă ar fi trăit mai mult de 35 de
ani, însă nu cred că ar fi căzut victimă femeilor versate care ar fi putut
profita de lipsa spiritului său critic în ceea ce le privește. Pe ele
considerându-le în adevărata lumină, mai curând îl văd a fi rămas un
dezabuzat celibatar convins. Tactul în relațiile cu semenii nu l-a
14
Cronică literară

caracterizat deloc și aceasta din cauza unui fel de prelungit infantilism. O


neînțeleasă toleranță manifestată selectiv a erodat demnitatea bărbatului ce
etala o susceptibilitate acută atunci când era vorba de relațiile sociale și de
prezența în cercul prietenilor. Prin încercarea de a nu accepta
constrângerile realului, intransigentul poet nemțean ne aduce oarecum
aminte de maxima lui Rivarol: „Între mine și realitate, eu am dreptate.
Dacă realitatea se opune, cu atât mai rău pentru realitate”. Această greu
explicabilă inconsecvență relațională în ochii celor care l-au cunoscut
îndeaproape îl determină să accepte mediocritatea unei fete mai mici cu 14
ani decât el și să cadă pe panta iubirii platonice, iluzionate sau fictive.
Existența „dulcei minuni” a ajuns să facă parte din rațiunile sale
ontologice, chiar dacă aceasta nu îi prea arată afecțiune. Ea a fost așezată
între limitele unui imperativ al aspirațiilor majore, întrucât important
pentru îndrăgostitul poet nu era actul posesiunii/posedării, ci al
autoimpunerii unui criteriu superior, spiritual de validare existențială.
Cele 33 de scrisori datate și alte vreo câteva nedatate (multe dintre
ele având pagini lipsă, din cauza nepăstrării lor în condiții corespunzătore
de către neglijenta adresantă) lasă impresia unui fel de „monomanie” a lui
Aurel Dumitraşcu, în a cărui viață T. a reprezentat unul dintre poli.
Cecitatea îl împiedica să vadă lipsa de reciprocitate și îl determina să-i
reproșeze mereu că nu-i răspunde la scrisori. Noi neștiind conținutul a ceea
ce a pus ea la poștă (se pare că scrisorile ei sunt pierdute pentru totdeauna),
putem citi din parte-i doar câteva fraze pe care nesățiosul epistolar le
analizează punctual. „Tu ai iubit la vârsta de 16 ani sau 15, un om până la
vârsta la care ai ajuns” (!) (p. 47), „Aş vrea s-o termin cu tine pentru
totdeauna deşi îmi pare foarte rău şi o să-mi pară şi mai târziu” (p. 130),
„Tu eşti înconjurat de atâta lume bună...” (Ibidem), „Poate n-o să ne mai
vedem niciodată...” (Ibidem). Trăind cu febrilitate experiența scrisului,
autorul volumului Biblioteca din Nord își dă seama într-un târziu că pierde
timpul degeaba („Am făcut eforturi, recunosc, să mă obişnuiesc cu ideea
că nu meriţi timpul meu” – p. 82). La o adică, până și marele pedagog
iluminist Jean-Jacques Rousseau pierdea ceasuri bune străduindu-se să o
învețe pe soție cum să citească ora la orologiul din turnul bisericii
cartierului unde stăteau...
Deși nu și-a găsit în fosta elevă o corespondentă pe măsura
nivelului său intelectual („Mărturisesc iar că nu-mi dau seama ce-ar trebui
făcut ca tu să reacţionezi ca un intelectual?! Poate că realmente nu ai
această dimensiune” – p. 42), reflexivitatea este prezentă, cu adâncimi ce
merită semnalate. „Intenţionez să-ţi scriu câteva scrisori. Despre idealuri,
nerăbdare, minciună, bucurie, aşteptare. Şi despre moarte. Ţi le voi scrie”
15
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

(p. 22) – își propunea epistolierul la un moment dat. Însă nu tristețea


trecerii precumpănește (deși intervalul în care sunt trimise scrisorile
acoperă doi ani și dincolo de vârsta christică). Ceea ce nu a înțeles
corespondenta este că existența celui care a scris despre „futunile
memoriei” a pulsat în mereu aceleași vase comunicante: poezia și iubirea.
În relația cu sine și cu ea, neconsolatul Aurel își descoperea o dublă
înfățișare sub care se caută pe sine însuși. El părea locuit de un dublu:
poetul și bărbatul. Dorințele eterate i-au rămas neîmplinite și transformate
în prilej poetic. Important rămâne faptul că și în condițiile în care Aurel
Dumitraşcu nu a acceptat evidența diferenței de natură dintre ei, el nu s-a
complăcut în prozaic (în poezie, da!), necontaminându-se mundan de
atașamentul față de „regina” sa.
Dacă la T. predomina nevoia de exterioritate, în contactul cu care
iese învinsă (nu-și poate duce la sfârșit studiile liceale – ce-i drept, în alt
timp decât acela de acum), Aurel Dumitraşcu căuta o împlinire legată de
interioritate, apropiată și de sfera domestică (îi tot preciza inutil mult
așteptatei adorate zilele sau părțile din zi când putea fi singur acasă). El
lupta cu contrariile exterioare (își arogă cu justificare dreptul la un statut
superior în comunitatea scritoriilor ca pe un merit al naturii sale deosebite),
dar era vulnerabil în fața celor interioare, legate de fluctuațiile afective.
Înclinat spre fetișizare, construia o postură idealizată a perechii pentru
sine, independentă de perechea în sine. Rezulta posedarea interioară a unei
ființe pe care o vrea modelată pentru sine, în dauna chiar a posesiunii
reale. Ceea ce poetul vedea a fi pur la presupusa Galatee nu era decât
proiecția propriei sale frumuseți sufletești, împrumutându-i cu ardoare
pygmalionică tot ceea ce îi trebuia ca să o poată iubi. Și a iubit-o anume
pentru tot ceea ce i-a împrumutat chiar el. Sentimentele căpătau un soi de
autarhie, se adânceau nestingherit, pierzând contactul cu o ființă reală, iar
această deschidere exaltată către idealizare a fost însoțită de o confuzie pe
măsură: Aurel Dumitraşcu va da peste viața însăși, în banalitate ei, chiar
acolo unde a căutat protecția unei iluzii împotriva vieții gregare.
Dar poate că – trebuie să concedem – ne înșelăm și noi. Nu este
deloc lesnicios în a cunoaște pe cineva (nu spun nimic nou); cunoaștem
doar imaginea noastră și a altora despre o anumită persoană. Există o
discrepanță între perspectivele risipite în oglinda deformată a celor ce îi
caută identitatea. De aceea este cu neputință de a desluși persoana reală în
hățișul de impresii contradictorii care o ascund. Unde mai pui că pot să se
formeze patru feluri de relații între indivizi (atracție, respingere,
indiferență și ignorare) și că, pentru un singur cuplu, în funcție de variațiile
acestor relații, se pot stabili 16 categorii de relații.
16
Cronică literară

Pentru a dovedi noblețea sufletească, altruismul de care dădea


dovadă Aurel Dumitraşcu, citez ceea ce scria pe când se simțea foarte rău,
în ajunul intrării în spital, adică înainte cu o săptămână de a muri: „Îmi
pare rău pentru ce-mi spui de mama ta. Nu, să nu fie bolnavă! [...] Uite, îl
rog pe Bunul Dumnezeu să aibă grijă de sănătatea ei. [...] nu mă simt bine
dacă nu-i știu bine pe cei pe care-i iubesc” (p. 117). Ultimele rânduri
scrise sună astfel: „Ai grijă de tine și de mama ta! Te sărut! Aurel”
(Ibidem).
Blaise Pascal, elogiator al fragilei trestii gânditoare care este omul,
are dreptate când scrie că „Le coeur a des raisons que la raison ne connaît
pas”. Iată motivația sau rațiunea lui Aurel Dumitraşcu: „Nu mi-e ruşine de
nici un sentiment ce se trezeşte în mine! Nu! Şi nici n-o să-mi fie ruşine
niciodată. Şi ce puţin contează opiniile cuiva despre un om îndrăgostit!/
Bine că suntem! (s.a.)” (p. 19). Punct. De fapt, semnul exclamării. Pentru a
sa ars amandi, poetul aduce în sprijin o sursă autohtonă: „«Până la urmă
poeţii au întotdeauna dreptate»” mi-a spus Nichita nu cu multe zile înainte
de a muri” (p. 57). Totuși o întrebare, cu răspunsurile ei, rămâne: „Oare de
ce ţi-am scris!? Poate că o să-mi fie tot dor. Şi o să-mi tot pară rău că te
prefaci a şti că-s un om mort! Şi, Doamne, ce viu sunt!” (p. 78). Grație
bunăvoinței tardive a adresantei, Aurel Dumitraşcu rămâne viu și prin
aceste scrisori pline de candoare și emoție juvenilă, citite acum și de noi, la
un sfert de veac de la dispariția sa.

17
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Cine se află în
spatele oglinzii?

o proză de Gheorghe Schwartz

Am mai povestit despre uimirea unei soţii de director de bancă,


atunci când, privindu-se în oglinda veneţiană din dormitor, a constatat că
verigheta de pe inelarul stâng era purtată de femeia din faţa ei pe inelarul
drept. Doamna director a zăbovit îndelung asupra acestui aspect,
observând că nu este ceva în regulă cu femeia din oglindă. Care-i semăna
într-adevăr izbitor la o privire superficială, însă care s-a dovedit că totuşi
reprezintă o altă persoană: doamna director a atins cu dreapta mâna
celeilalte şi aceasta i-a răspuns imediat, dar cu mâna stângă.
- Ceva nu este în regulă, i-a spus doamna director soţului ei, venit
obosit după o şedinţă prea lungă a Consiliului de Administraţie. Ceva nu
este în regulă, i-a spus şi i-a povestit ce a observat şi că în oglinda
veneţiană din dormitorul lor s-a insinuat o femeie străină.
- Eşti prea multă vreme singură, i-a răspuns domnul director blând,
dar ce pot să fac? Nici nu ştii prin ce situaţii complicate a trebuit să mă
descurc astăzi. Şi aproape în fiecare zi e aşa.
- Tu nu înţelegi că o femeie străină – care, e drept, îmi seamănă – s-
a cuibărit în oglinda din dormitorul nostru? În chiar dormitorul nostru!
Doamna director l-a luat de mână pe importantul ei soţ, un om admirabil,
dar, din păcate, uneori atât de indiferent la lucrurile cele mai grave, l-a luat
de braţ şi l-a dus în faţa oglinzii veneţiene din dormitorul lor conjugal.
Apoi i-a luat mâna stângă şi i-a pus-o pe oglindă. Prompt, de după sticlă i-
a răspuns clona. Doamna director a scos un strigăt de spaimă:
- Vezi? Şi omul din oglindă poartă verigheta pe inelarul drept! Or fi
dintr-o altă civilizaţie?
A doua zi, tot singură în casă, doamna director începu să caute şi să
18
Proză

descopere şi alte deosebiri dintre persoana ei şi femeia din oglindă. Şi de


câte ori mai găsea câte o inadvertenţă, îi spunea cu voce tare: „Iar te-am
prins!”
Aşa că totul i s-a părut suficient de concludent: în oglindă nu ne
reflectăm noi, ci incarnarea cine ştie cui. Doamna director luă o pătură
mare şi acoperi oglinda. Apoi cugetă în linişte la cine ar putea fi cea din
spatele sticlei.
După o vreme concentrarea aceasta o obosi şi i se făcu cald.
Deschise fereastra şi se întinse pe pat. Gândurile nu-i dădeau pace şi ea
privea în penumbra încăperii tot la pătura de pe oglindă. Afară se stârni o
boare care flutură pătura. Venind seara acasă, domnul director o găsi
leşinată.
- A venit de acolo şi m-a atins, i-a spus când, în sfârşit şi-a revenit.
Semăna leit cu mine, dar nu am fost eu!
Doctorul Wundt, cu care doamna director a început orele de
psihoterapie a fost obligat să recunoască şi el că între noi şi cei din oglindă
sunt deosebiri fundamentale. Şi nici doctorul Watzek, cel la care doctorul
Wundt a început orele de psihoterapie, n-a putut să ajungă la altă concluzie
în faţa dovezilor de necontestat, dovezi atât de simple, începând cu „testul
verighetei”: cel (cea) de după sticlă poartă mereu verigheta pe cealaltă
mână decât cel (cea) din faţa sticlei.

19
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Un poem de
Vlad A.
Gheorghiu

felina

dar poate că așa a trebuit sau, nu știu,


dar niciodată premeditat nu ți-am răspuns nu pt că aveam
treabă și tu nu știi cum e aici, aici viața începe și
se termină la etajul doi de la pensiunea intim unde am tot stat
și am scris altele acum doi ani, dar tu ești ok cred, am vb
foarte puțin în ultimele zile și nu m-am simțit ff ok cu asta
dar cumva apropierea de cei de aici m-a ajutat am ieșit din
impas și m-am pregătit pentru ceea ce urmează…mă rog știi tu,
ideea e că londra ta e mișto și eu o să o iau razna foarte repede și tu o
să fii acolo probabil, așa ai zis, și te cred că doar cu
asta am mai rămas nu? o să stăm acasă și-o să facem quizuri
online și nu o să fim niciodată mulțumiți de rezultatele care ne ies
și o chiar dacă nu o s-o spunem , o să ne influențeze rahaturile astea,
pentru că și tu ești ușor infulențabilă mi-ai zis, și nu-i ok
dar cosmo is life, nu? spice things up azi și mâine și da,
ideea e că
s-a dus anul ăla de căcat vio, și las că 2k17 o să ne schimbe pe
amândoi din niște oameni urâți în alți oameni urâți,
alții de ăia pe care îi știm și de care ne ferim când mai
ieșim pe undeva.
20
Dialog

Invitatul revistei

"Exprimarea în public a ajuns


a fi sinonimă cu vorbirea în
deşert… "

"Omul are această sublimă infirmitate de a nu


putea fi decât subiectiv şi toate încercările şi eforturile
de a-şi depăşi această condiţie de existenţă nu fac
decât să o pună mai bine în evidenţă"

- Domnule Alexandru Dobrescu aţi fost redactor-şef al revistei


Alma Mater, prima noastră revistă studenţească postbelică. Din care mai
târziu, la Iaşi, s-au tras, parcă, Dialog şi Opinia Studenţească. Ştiu că în
1968 aţi fost invitat alături de alţi studenţi din Cluj, Bucureşti şi Timişoara
la o întâlnire cu Ceauşescu, o întâlnire care a dat verde revistelor
studenţeşti. Aş vrea să nuanţaţi puţin subiectul pentru că eu cred că,
alături de mediul academic, aceste reviste au dat girului aşa-numitei
„grupări de la Iaşi”: Sorin Antohi, Liviu Antonesei, Luca Piţu, Mihai

21
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Ursachi, George Pruteanu, Ioan Holban, Emil Brumaru, Lorin Vasilovici,


Alexandru Călinescu... Ce scriaţi? Cât de tare funcţiona cenzura?
- Dragă Mircea Zaharia, întrebarea ta (îmi permit să te tutuiesc în
virtutea faptului că am fost, totuşi, colegi de şcoală) mă întoarce cu
aproape o jumătate de veac în urmă, când eram, sper că îţi aminteşti,
nepermis de tineri şi, deci, fericiţi în felul nostru. Întâmplarea pe care o
evoci s-a petrecut, trebuie să fac o corectură măruntă, în primăvara lui
1969. În anul precedent scosesem, împreună cu doi colegi, o revistă,
Gânduri literare, bătută la maşina de scris în câteva exemplare, în paginile
căreia apăreau încercări literare ale colegilor din anul nostru. Bineînţeles
că, având stângăciile şi naivităţile vârstei noastre de atunci, ea nu s-a
bucurat de nici o atenţie din partea acelora cărora le era adresată, studenţii
de la filologie. A beneficiat, în schimb, de atenţia unor ofiţeri de securitate,
care ne-au luat la întrebări, fiind dornici să afle de unde ne venise ideea şi
cu ce scop o pusesem în practică. Ne-au interogat când mai cu frumosul,
când mai ameninţători, neuitând să ne atragă atenţia că am comis o faptă
ilegală, doar statul având dreptul să scoată reviste. Până la urmă, ne-au
lăsat în pace, avertizându-ne să nu repetăm cumva gestul, caz în care am fi
devenit recidivişti. Şi au trecut câteva luni, s-a încheiat şi anul al treilea, în
vară a avut loc invazia rusească în Cehoslovacia şi discursul lui Ceauşescu
de la Bucureşti, care – recunosc – m-a marcat aşa de tare, încât, în toamnă,
am făcut cerere de primire în partid. Să nu uit: tot în toamnă am mai scos
un număr din Gânduri literare, despre care însă nu ne-a mai chestionat
nimeni. Ideea unei reviste studenţeşti era însă tot mai des invocată şi în
adunările studenţeşti, şi în cele de partid, şi în discuţiile cu mai marii
Universităţii, la drept vorbind destul de rezervaţi în această privinţă. Şi,
într-o bună zi, prin primăvară, m-am pomenit chemat la Rectorat şi trimis
la Bucureşti, ca reprezentant al studenţilor ieşeni, la o întâlnire cu
conducerea de partid şi de stat. Au participat la întâlnire Ceauşescu însoţit
de doi activişti şi câte un student din centrele universitare. Era un
Ceauşescu tânăr şi prietenos, preocupat să ne alunge timiditatea lesne de
explicat şi reuşind să destindă atmosfera. După câteva cuvinte de
introducere, ne-a întrebat ce ne doare. Am rostit fiecare vreo câteva fraze,
a căror idee principală era dorinţa de a avea reviste ale studenţilor în
principalele centre universitare. Ceauşescu ne-a ascultat cu atenţie,
zâmbind din când în când, după care a fost de părere că solicitarea noastră
e îndreptăţită, că partidul o susţine şi că va cere conducerilor locale să ne
acorde întregul sprijin. Apoi ne-a urat succes, ne-a strâns mâinile şi a
plecat. Asta a fost tot. Întors la Iaşi, am avut surpriza să constat că se
ţinuse de cuvânt: tot ce înainte mi se spusese că e imposibil, devenise
22
Dialog

acum la îndemână, centrul universitar şi Rectoratul întrecându-se să ajute


la cât mai grabnica apariţie a revistei studenţeşti. S-a creat un colectiv de
redacţie, alcătuit din studenţi şi cadre didactice de la mai multe facultăţi,
cam prea numeros ca să fie şi eficient (noroc că, după vreo zece zile de
întâlniri şi discuţii în contradictoriu, a rămas numai o mână de oameni,
aceia dispuşi să facă efectiv treabă), am convenit, după îndelungi deliberări
să botezăm revista „Alma Mater”, i-am stabilit profilul şi structura, am dat
sfoară-n ţară după texte, am paginat, am făcut corecturi şi, toamna, în fine,
publicaţia a fost tipărită şi difuzată. De-a lungul anilor, am participat la
facerea mai multor reviste, între care a seriei bilunare a Convorbirilor
literare şi, ulterior, a noilor Însemnări ieşene. Însă atmosfera febrilă în
care s-a născut Alma Mater şi emoţiile legate de apariţia acelui prim număr
nu le-am mai avut niciodată.

- Ne-am obişnuit să tot spunem: arta prozatorilor, arta poetică,


arta culinară... V-aţi afirmat, la început în „Convorbiri literare” şi apoi în
volumele de Foiletoane, ca un critic al criticii, trecând mai apoi la critica
literară. Credeţi că se poate discuta despre o artă a criticii? Unde ar fi
arta: în identificarea obiectului sau în atitudinea faţă de el? Ce vă
interesează mai mult: ideile sau stilul?
- Încerci o despărţire a apelor de uscat pe care nu o împărtăşesc.
Ceea ce numeşti critica criticii nu e decât o diviziune didactică, după
obiectul asupra căruia se apleacă un critic. Dar ea e, în esenţă şi în detalii,
tot critică literară. Iar critica este – indiferent de obiect –tot o formă a
literaturii. Ea nu vorbeşte în primul rând despre o carte ori despre o operă,
ci despre acela care analizează şi comentează. Este, ca să zic aşa, o
confesiune mediată. Asta nu prea se înţelege: că actul critic nu exprimă o
judecată impersonală, obiectivă asupra unui obiect literar, ci o opinie strict
subiectivă într-o formă cu aparenţe de obiectivitate. Nu putem ieşi, oricât
ne-am sili, din noi înşine – observa cu dreptate un mare eseist francez cu
nume de ţară. Când scriem despre creaţia unui autor, când îi descriem
zbaterile şi contradicţiile, scoatem de fapt la iveală ceea ce exista demult
înlăuntrul fiinţei noastre, zbaterile şi contradicţiile, temerile, durerile şi
speranţele noastre. Omul are această sublimă infirmitate de a nu putea fi
decât subiectiv şi toate încercările şi eforturile de a-şi depăşi această
condiţie de existenţă nu fac decât să o pună mai bine în evidenţă. Lumea
literară a fost serios deranjată acum treizeci de ani, când am publicat un
mic eseu despre Maiorescu, bănuind că rostul acestuia era să-l coboare pe
mentorul Junimii de pe piedestalul unde-l urcase Lovinescu. Nu s-a băgat
de seamă că a aparentul mit maiorescianism formulat acolo era o
23
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

radiografie a propriilor mele frământări legate de rostul şi puterile scrisului


în general şi ale actului critic în special. Îmi compusesem, în fond, un
autoportret, încercând să-mi explic neliniştile care, am realizat, nu fuseseră
doar ale lui Maiorescu, ci ale tuturor acelora care şi-au asumat povara unei
asemenea meserii, luând în serios îngrozitoarea idee de a orienta mersul
către înainte al culturii şi literaturii. Se prea poate să nu fi fost îndeajuns de
explicit atunci, din care pricină am reluat şi dezvoltat aceste chestiuni în
Maiorescu şi maiorescienii, detaliind enormele riscuri la care se expune
oricine are ambiţia de a transforma critica într-o instanţă absolută. În
critică nu există judecăţi definitive sau există atâtea judecăţi definitive câte
subiectivităţi critice le formulează.

"Când am ajuns la Paris, m-a surprins faptul că


imensa majoritate a celor care asistau la diversele
evenimente organizate acolo era alcătuită din românii
stabiliţi în Franţa, iar nu, cum mi s-ar fi părut normal,
din francezi. Abia ulterior am aflat motivul: francezii
socoteau Institutul Cultural un apendice
propagandistic al guvernului"

- Aţi fost, pentru o perioadă foarte scurtă, Directorul Institutului


Cultural Roman de la Paris, o instituţie care încă nu s-a hotărât dacă se
adresează francezilor sau diasporei româneşti. Deseori, chiar din ţară,
Institutele Culturale şi Ambasadele româneşti sunt văzute ca nişte
instrumente de manipulare politică. Cum era/este ICR-ul perceput în
Franţa? Aţi apucat să fiţi şi un mesager cultural? În ce stadiu se află
promisa carte de însemnări asupra spiritului francez?
- Chestiunea institutelor culturale româneşti din străinătate e şi
complicată, şi delicată. Pe vremuri, exista un minister al propagandei, în a
cărui grijă cădea şi promovarea valorilor culturale naţionale în lume. Ceea
e era în firea lucrurilor, pentru că principala datorie a institutelor este să
propage cultura română în afara graniţelor ţării. (De aceea nici nu prea
înţeleg pentru ce o parte însemnată a activităţii ICR-ului e constituită din
acţiuni de promovare în interiorul României.) E drept că unele dintre
valorile promovate aparţin, din pricini pe care nu le mai enumer, diasporei
româneşti.
24
Dialog

Când am ajuns la Paris, m-a surprins faptul că imensa majoritate a


celor care asistau la diversele evenimente organizate acolo era alcătuită din
românii stabiliţi în Franţa, iar nu, cum mi s-ar fi părut normal, din francezi.
Abia ulterior am aflat motivul: francezii socoteau Institutul Cultural un
apendice propagandistic al guvernului. A trebuit să treacă vreo jumătate de
an de diligenţe pentru a-i convinge că singurul scop al Institutului era
promovarea valorilor culturale româneşti. Am adus pe scena Palatului
Béhague câţiva mari actori, o serie de tineri plasticieni şi instrumentişti
români de mare valoare, cunoscuţi în spaţiul european, dar ca şi inexistenţi
în ţară, am găzduit o importantă reuniune a Academiei Române cu
Academia Franceză, la care au participat mai bine de o sută de intelectuali
de frunte, precum şi o expoziţie cu tablouri inedite ale unei mari pictoriţe,
Margareta Sterian. Am proiectat o serie de mari scriitori români în ediţii
bilingve şi am găsit şi o editură pariziană importantă interesată să
colaboreze la realizarea ei; şi, mai ales, am început tratativele pentru
organizarea, la Muzeul civilizaţiilor, a unei mari expoziţii consacrate
Culturii Cucuteni. Din păcate, serioasele neînţelegeri cu noul şef al
Institutului Cultural, un neavenit rătăcit acolo din motive politice, şi cu un
politruc din Ministerul de Externe m-au convins că e mai bine să-mi dau
demisia.
Cât priveşte încercarea asupra spiritului francez, pe care ai amintit-
o, am strâns tot felul de însemnări, dar încă nu am găsit tonul potrivit ca să
le adune într-un întreg. Ca să scrii o carte, nu e suficient să ştii ce vrei să
comunici; e nevoie să nimereşti şi tonalitatea adecvată comunicării. Pe
care, cel puţin până acum, n-am descoperit-o. Am ajuns prima dată la Paris
acum douăzeci şi patru de ani şi am stat acolo doar câteva săptămâni,
răstimp suficient ca să mă minunez de câte a produs spiritul francez. Eram
atât de entuziasmat, încât singura mea preocupare a fost să confrunt
impresiile acumulate din lecturi cu realităţile văzute. Graba cu care mă
străduiam să vizitez cât mai multe locuri nu mi-a îngăduit să observ decât
ceea ce informaţiile acumulate anterior îmi permiteau să observ. Vedeam
obiectele din muzee şi monumentele prin ochii înceţoşaţi de admiraţie ai
atâtor călători ce bătuseră înaintea mea meleagurile franceze. După ce
văzusem Franţa cu ochii minţii, purtat de mână de impresiile adunate în
cărţi, o vedeam aievea prin intermediul aceloraşi lentile livreşti, fericit că
realitatea se suprapunea perfect peste imaginea dobândită în bibliotecă.
A doua şedere în Franţa a fost ceva mai lungă, aproape doi ani,
răstimp în care am revizitat locurile prin care trecusem înainte, am
străbătut altele de pe întreg cuprinsul Franţei şi, mai ales, am cunoscut o
sumedenie de oameni, de toate felurile. Monumentele, muzeele,
25
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

pinacotecile îţi îngăduie să vezi doar trecutul unei naţii. Oamenii, în


schimb, îţi dau măsura dreaptă a prezentului. Mi se pare că, de această
dată, am avut ocazia şi libertatea interioară de a mă apropia de Franţa aşa-
zicând profundă şi despre ea mi-am propus să dau seamă în eseul pe care
n-am apucat să-l termin. Am descoperit lucruri pentru care odinioară nu
avusesem ochi şi urechi, copleşit cum eram de tirania bagajului livresc. Şi,
ca să fiu sincer până la capăt, m-a încercat o oarecare părere de rău la
sfârşitul călătoriei, că realitatea vie nu mai semăna de fel cu descrierile din
minunatele poveşti literare.

"Singurul cronicar care nu s-a înfruptat pe ascuns


din scrieri străine a fost Ion Neculce. Şi nu pentru că
l-ar fi împiedicat propria educaţie şi convingerile
morale să o facă, ci pentru că, neştiind limbile de
circulaţie, cronicile altor neamuri îi erau inaccesibile"

- Sunteţi cunoscut pentru continua dvs. atitudine/stare polemică,


pentru plăcerea de a răsturna sau corecta diverse tabuuri. Nu e obositor
să te îndoieşti tot timpul? Oricum, nu dai de capătul adevărului. În LA
OGLINDĂ Istoria plagiatelor româneşti până la 1900, ca să dau un singur
exemplu, îl beşteliţi undeva pe Călinescu pentru laudele aduse
originalităţii lui Cezar Boliac şi întinselor sale lecturi. Bietul om a luat ca
neaoşe nişte hălci de text însuşite din Alfred de Vigny, dar nu-i bai, nu poţi
citi totul într-o viaţă de om, nu?
- Nu cred că e vorba de plăcerea de a contesta, de a contrazice.
Doar că mintea mea e astfel construită, încât refuză a primi ceva de-a gata.
Ca să judece un punct de vedere şi să aibă o opinie asupră-i, trebuie mai
întâi să-l răsucească pe toate feţele, să cântărească şi argumentele în
favoarea lui, şi pe acelea care îi sunt potrivnice. Acest tratament îl îndură
nu numai ideile altora, locurile comune ale gândirii, tot ce se cuprinde în
încăpătoarea şi ademenitoarea formulă „moştenirea culturală”, dar şi
propriile-mi idei, nevoite a convinge mintea că merită să fie luate în serios.
Acestei „infirmităţi” îi datorez lipsa flagrantă de spontaneitate, pe care am
încercat şi mai încerc să o compensez printr-o coerenţă logică riguroasă.
Nu scriu din inspiraţie, ci după o îndelungă deliberare, abia la capătul ei
fiind în stare să-mi asum o poziţie, o atitudine. Textele mele sunt mai întâi
26
Dialog

elaborate mental şi abia pe urmă puse pe hârtie. Exemplul lui G. Călinescu


impresionat de lecturile lui Bolliac, mai bine zis – de lista numelor înşirate
de acesta (şi care, în fond, nu-mi aparţine, fiind luată de la Paul Cornea),
tocmai în acest sens merge, avertizând că aparenţele au prostul obicei de a
fi amăgitoare, fiind de dorit să le verificăm mereu consistenţa.
- Vorbiţi în cartea dvs. şi despre efectele benefice ale traducerilor
şi plagiatului; cel puţin în formarea limbii române literare. Şi apoi, o bună
bucată de vreme, până s-au impus prin lege noţiunile de autor şi
proprietate intelectuală, plagiatul nici nu era un fapt oneros. Aşa că toată
lumea plagia pe rupte, indiferent de profesie, cu o nonşalanţă ce viza
absurdul: să ne amintim doar de juristul care a plagiat, după un francez, o
teză de licenţă dedicată proprietăţii literare şi artistice...Unde începe
plagiatul în literatura română?
Păi, începe, precum în toate culturile scrise, odată cu primele texte,
în cazul nostru – cronicile. În istoria pe care o ştii, am un capitol
consistent, în care documentez plagiatele cronicarilor. Singurul care nu s-a
înfruptat pe ascuns din scrieri străine a fost Ion Neculce. Şi nu pentru că l-
ar fi împiedicat propria educaţie şi convingerile morale să o facă, ci pentru
că, neştiind limbile de circulaţie, cronicile altor neamuri îi erau
inaccesibile. Am avut însă şi cronicari grijulii să-şi facă publice sursele,
câteodată cu o precizie aproape modernă, precum Miron Costin, ceea ce nu
l-a împiedicat, totuşi, să se mai şi înfrupte pe tăcute din lucrările altora.
Fiul său, în schimb, Nicolae, n-a avut nici o strângere de inimă să-şi treacă
în propriul cont porţiuni semnificative din filele pe care trudise tatăl său.
La urma urmelor, hoţia, fie că e intelectuală sau altcum, ţine şi de firea
omului. Unii o au în sânge şi nici o formă de coerciţie nu-i poate lecui, în
vreme ce alţii, oricât de priincioase le-ar fi împrejurările, rezistă tentaţiei şi
se mulţumesc doar cu ceea ce le aparţine de drept.
- Scrieţi în „Preliminariile” cărţii citate mai sus că plagiatorii
care au ajuns pe două coloane s-au recrutat din rândurile ageamiilor,
nepricepuţi în a-şi şterge urmele... Însă adevăraţii experţi în plagiat,
singurii cunoscători ai „secretelor”meseriei, au fost, sunt şi vor rămâne
de-a pururi „negustorii cinstiţi”de bunuri ale spiritului. Să înţelegem că
istoria culturii este opera unor „negustori cinstiţi”? Chiar are dreptate
Haşdeu? „Operele originale sunt atât de puţine (...), încât românii cei
serioşi recunosc cu durere că originalitatea este mai mult o dorinţă, decât
o realitate în literatura zisă naţională.”
- Operele cu adevărat originale sunt puţine. Extrem de puţine.
Majoritatea acelora pe care le credem astfel sunt, dacă le cercetăm în
profunzime, variaţiuni pe câteva teme date. Nu e chiar întâmplător adagiul
27
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

conform căruia cărţile se fac din cărţi. De fapt, chiar aşa stau lucrurile.
Umanitatea medievală a adăugat doar nuanţe chestiunilor tratate de anticii
greci şi latini, dar esenţa lor a rămas neschimbată. Renaşterea a nuanţat, la
rându-i, subiectele deja abordate de înaintaşi, iar modernitatea a procedat la
fel cu ceea ce primise de la generaţiile de predecesori. În esenţă, cultura
scrisă europeană nu a inventat nici teme, nici forme cu totul noi; şi-a însuşit,
cizelându-le, nuanţându-le, dezvoltându-le, tipare preexistente. O explicaţie
s-ar putea găsi în ceea ce ne place a numi evoluţia umanităţii. Singura
evoluţie reală este în domeniul tehnologiei. Dar omul de azi nu e nici mai
înţelept, nici mai complex sub raport psihologic, nici mai bun decât grecul de
acum două milenii şi jumătate. Ba, dacă ne gândim bine, s-ar putea să-i fie
chiar inferior în unele privinţe. Şi ce altă mai bună dovadă decât faptul,
vizibil cu ochiul liber, că, de două milenii şi jumătate, umanitatea repetă cu
obstinaţie toate greşelile trecutului? Ce altceva sunt războaiele de azi,
barbariile, aberaţiile ideologice, crizele de toate felurile din zilele noastre
decât reproduceri la o scară mai largă şi cu urmări infinit mai mari ale
războaielor, barbariilor şi crizelor din care se compune istoria speciei
noastre? Omul modern este mai vulnerabil, maladiile îi răvăşesc trupul şi
spiritul într-o măsură infinit mai agresivă decât o făceau în cazul semenilor
noştri din antichitate. Însă maladiile acestea existau in nuce încă de atunci,
doar că nu ajunseseră în stadiul epidemiilor de azi. Aflată altădată în raporturi
incomparabil mai cordiale cu lumea înconjurătoare, umanitatea a devenit, pe
măsura trecerii timpului, tot mai slabă în raporturile cu natura. Nu omul ca
entitate biologică a evoluat, sporindu-şi puterile şi capabilităţile, ci maladiile
au devenit mai subtile şi mai devastatoare. Iar tehnologia, prin care şi-a
închipuit că poate compensa şubrezirea puterilor, n-a făcut decât să-i
dezvăluie feţele neştiute ale vechilor maladii, împotriva cărora nu prea se
poate lăuda a fi descoperit soluţii de vindecare, ci doar paleative.

"Nu doar că beneficiem de o libertate inutilă,


nefuncţională, dar însuşi conţinutul comunicării pare
să se fi pulverizat, semănând tot mai bine cu o formă
goală"

- Vrând-nevrând, la atâta bibliografie consultată, plecând de la


învăţăturile magistrului Jean Oudart de Richesource încoace, aţi luat
cunoştinţă cu o mulţime de tehnici de a plagia, atât în sensul de a fura
28
Dialog

efectiv, cât şi în acela de a ascunde urmele raptului. Pe de altă parte, în


veacul tehnic în care ne aflăm, s-au inventat fel de fel de programe pe
calculator, menite a depista frauda comisă de la vlădică, până la opincă.
Credeţi că tehnica plagiatului a înregistrat şi ea progrese?
- De când există scrisul, două au fost soluţiile adoptate de
plagiatori: una s-a rezumat la însuşirea textuală a creaţiei aproapelui,
operaţiune calificată de un Michel Schneider drept hoţie de cuvinte, şi ea
pretinde că un gând poate fi exprimat în deplinătatea sa doar într-o singură
haină de cuvinte, a modifica veşmântul însemnând a denatura esenţa
gândului; cealaltă, mai laborioasă, teoretizată de Jean de Richesource în
veacul al XVII-lea, susţinea că îmbrăcămintea lexicală a ideii este
secundară în raport cu înţelesul, că ea poate fi, deci, modificată la o adică
şi că limba are suficiente resurse pentru a face faţă cu brio unui asemenea
demers. Cele două perspective aşa-zicând filozofice asupra relaţiei dintre
gândire şi limbaj au dat naştere şi principalelor forme de plagiat: cel de
cuvinte, în primul caz, şi cel de idei, în cel de al doilea, ambele coexistând
în bună pace de-a lungul vremii. Mai uşor de pus în practică, plagiatul de
cuvinte a fost şi continuă să fie cel mai răspândit, dar şi cel mai lesne de
dat în vileag. Îl poate identifica, la o adică, şi un simplu absolvent de
gimnaziu. Plagiatul de idei, prin comparaţie, reclamă un anumit efort
intelectual, în primul rând o bună cunoaştere a sinonimiei lexicale, iar
dovedirea lui solicită măcar un efort intelectual egal, însă de semn contrar.
De aceea şi este acest tip de plagiat mai puţin întâlnit, pentru că e mai greu
de probat. Apelează la el cu deosebire profesioniştii „umanioarelor”,
filozofii, psihologii, sociologii, jurişti, teoreticienii în genere, ca şi alte
persoane cumsecade. Când am afirmat, în Istoria plagiatelor româneşti...,
că maeştrii plagiatelor rămân de obicei nedescoperiţi, trecând drept
negustori cinstiţi de bunuri ale minţii, în principal la ei m-am referit, după
cum atunci când am făcut referire la ageamii, la plevuşca plagiatorilor, la
cei răstigniţi pe două coloane spre amuzamentul cititorilor, m-am gândit la
plagiatorii de cuvinte. Însăşi istoria mea este, în ultimă instanţă, o
consacrare a acestora din urmă.
- Generaţia noastră a avut şansa să fie nu doar „călare pe două
veacuri”, vorba lui Sextil Puşcariu, ci chiar călare pe două milenii. Ca să
nu mai vorbesc de faptul că am traversat (traversăm?) două regimuri
politice. În afară de faptul că în regimul precedent gramatica era mult mai
iubită şi mai respectată, ce schimbări importante credeţi s-au petrecut în
ultimii (acuşi) douăzeci şi şapte de ani? În sfera libertăţii de gândire, a
scării valorilor, a reperelor noastre fundamentale...

29
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

- La o privire sumară, schimbările petrecute în lumea noastră par


reale şi fundamentale, însă, dacă le luăm la bani mărunţi, se arată mai
degrabă de suprafaţă decât de substanţă. S-au modificat mai cu seamă
forme, nu conţinuturi, s-a primenit partea imediat vizibilă a lucrurilor,
coaja, nu miezul. (Ai amintit de suferinţele gramaticii în ceasul de faţă,
care sunt simptomul bătător la ochi al unei flagrante involuţii. Se vorbeşte
şi se scrie tot mai prost româneşte în toate categoriile de presă, iar vinovată
de această situaţie este în primul rând şcoala, care produce cu deosebire
semianalfabeţi, inşi care încearcă a suplini gravele lacune de cunoştinţe
elementare prin tot soiul de diplome, certificate şi atestate, adică prin hârtii
fără nici o valoare. Trăim, fie că ne place sau nu, o epocă a „formelor fără
fond”, similară în multe privinţe cu aceea în contra căreia se ridicase
Maiorescu. Absolvenţii liceelor noastre nu mai au acele minime
cunoştinţe, care să le permită o corectă orientare în timp şi spaţiu, nu mai
stăpânesc noţiuni primare, nu ştiu să citească şi să înţeleagă un text, să
raţioneze, să asculte o piesă muzicală, pe scurt – le lipseşte ceea ce se
cheamă cultură generală, singura pe care se poate clădi o carieră
profesională cât de cât consistentă. Atitudinea dispreţuitoare faţă de
gramatică denotă, în fond, o gravă carenţă de gândire şi cred că ar fi
timpul, dacă ne pasă de soarta viitoare a acestui popor, să procedăm la o
schimbare din temelii a sistemului de educaţie. Adică să nu mai vedem în
elevi nişte becisnici copleşiţi de mulţimea obiectelor de studiu, incapabili
să asimileze cunoştinţe ce au pregătit pentru viaţă atâtea generaţii, să nu-i
mai „menajăm” oferindu-le din ce în ce mai puţine informaţii, să nu le mai
alimentăm credinţa că a cunoaşte va să zică a memora de-a valma fapte,
ani, legi şi principii, să-i deprindem cu ideea că asimilarea nu înseamnă
adiţiune, ci înţelegere.)
Ni se tot repetă, în speranţa că poate ne-o intra în cap, că
schimbarea regimului politic a adus cu sine deplina libertate de exprimare.
Şi aşa e, la prima vedere: nimic nu ne opreşte să ne exprimăm în faţa
celorlalţi gândurile. Numai că, în societatea de azi, toată lumea vorbeşte, şi
oamenii cu scaun la cap, şi aceia săraci cu duhul, dar nimeni nu ascultă.
Exprimarea în public a ajuns a fi sinonimă cu vorbirea în deşert. Nimic din
ceea ce se spune nu atinge pe nimeni, nu e luat în seamă şi nu produce
efecte, în bine sau în rău. Vreau să spun că nu există dialog, ci doar o
mulţime de monologuri simultane, un vacarm asurzitor şi inutil. La ce e
bună, în atari circumstanţe, o astfel de libertate? Cui prodest? Ea seamănă
mai mult cu o supapă de eliberare planificată a unor energii psihologice şi
mentale, care – ţinute sub obroc – ar avea toate şansele să nască efecte
incontrolabile.
30
Dialog

Am da dovadă de o imensă naivitate, dacă ne-am închipui că


singură organizarea noastră socială actuală a limitat întinderea libertăţii
individuale. Toate organizările sociale, autoritare sau democratice, au avut
grijă să-i restrângă posibilităţile de manifestare, stabilind limite (religioase,
morale, ideologice) peste care era recomandabil să nu se treacă. Ultima în
ordine istorică s-a numit „corectitudine politică”, un soi de revanşă a
minorităţii asupra atotputernicei majorităţi democratice, prin care însăşi
ideea de egalitate a oamenilor a fost aruncată în derizoriu. Am fost siliţi să
ne prefacem limbajul, înlocuind cuvinte şi expresii susceptibile de
discriminare prin aberaţii lexicale de tot hazul şi jalea, ni s-a impus să ne
siluim gândirea, să ne facem că nu mai vedem ceea ce era bătător la ochi,
să înglobăm diferenţele specifice în genul proxim, ca şi cum o astfel de
ignorare premeditată a deosebirilor şi incongruenţelor ar conduce automat
la eliminarea lor.. Această formă de ipocrizie comportamentală, de care
spiritele lucide nu au ezitat să-şi bată joc de la primele manifestări, a
dominat sfârşitul mileniului al doilea şi începutul celui de al treilea,
devenind un soi de reflex condiţionat al tuturor minţilor doritoare de
recunoaştere oficială. Şi lucrurile sunt încă mai grave, tocmai pentru că
această distorsiune s-a manifestat pe fondul autismului de care vorbeam
anterior. Nu doar că beneficiem de o libertate inutilă, nefuncţională, dar
însuşi conţinutul comunicării pare să se fi pulverizat, semănând tot mai
bine cu o formă goală.

"Cronica literară, cea mai vie şi mai plină de


consecinţe formă de critică, nu mai are nici
consistenţa, nici autoritatea de care era atât de
mândră; e doar fidela purtătoare de cuvânt a
năzuinţelor de glorie literară ce au pus stăpânire pe
mintea oricărui cunoscător aproximativ al scris-
cititului"
- Am băgat de seamă că, de vreo două decenii, nu vă mai preocupă
prezentul literaturii, ci aţi dat întâietate cercetărilor de istorie literară şi
culturală. Care e motivul?
- La ultimul târg de carte Gaudeamus, un prozator celebru, despre
care am scris în tinereţe şi pentru care am o stimă neschimbată, m-a
interpelat nitam-nisam, reproşându-mi că nu mai scriu despre literatura
contemporană, preferând să mă afund în cercetări de istorie culturală şi
31
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

literară, ba chiar făcându-mă răspunzător, prin această abandonare a


datoriei de critic al actualităţii, pentru starea prezentă a ierarhiilor de
valori. Am încercat să explic acum mai multă vreme de ce am renunţat la
critica de întâmpinare: pur şi simplu, fiindcă am oroare să vorbesc doar ca
să mă aflu în treabă. Viaţa literară, care –în opinia mea – trebuie să
însemne schimb de idei, controverse, confruntări de puncte de vedere,
argumente şi contraargumente, a ajuns un fel de dialog al surzilor.
Scriitorii nu mai sunt demult receptivi la critică, simţindu-se în largul lor
doar dacă sunt lăudaţi. Nu mai contează de către cine, cu ce pricepere şi,
dacă vrei, autoritate intelectuală şi morală, hotărâtor e numărul de
superlative, de preferinţă absolute, utilizate. Iar criticii, şi cei trecuţi de
prima tinereţe, şi aceia din ultimele generaţii, se întrec a le face pe plac
autorilor, salutând cu entuziasm formal orice înseilare cu pretenţii de
literatură. Cronicarul literar aduce tot mai apăsat cu un agent de vânzări (al
editurii sau al autorului), transformând spaţiul cronicii literare într-un
spaţiu de publicitate. Dacă am face o statistică a judecăţilor de valoare
emise asupra producţiei editoriale curente, am observa că imensa
majoritate o reprezintă elogiile (mai decente ori mai deşănţate) şi ar trebui
să ne împrietenim până la contopire cu gândul că românii sunt, cum zicea
poetul, beletrişti prin naştere. Cât priveşte publicul cititor, copleşit de
grijile vieţii de fiecare zi, acesta a priceput demult că judecăţile de valoare
nu mai sunt decât judecăţi de prietenii şi de interese. Cronica literară, cea
mai vie şi mai plină de consecinţe formă de critică (în pofida inevitabilelor
erori de apreciere), nu mai are nici consistenţa, nici autoritatea de care era
atât de mândră; e doar fidela purtătoare de cuvânt a năzuinţelor de glorie
literară ce au pus stăpânire pe mintea oricărui cunoscător aproximativ al
scris-cititului. Sigur că, într-un teritoriu unde adulaţia necondiţionată s-a
generalizat cu neruşinare, iar observaţia, obiecţia, rezerva sau contestarea
şi negaţia au toate şansele să treacă drept anomalii, a comenta scrisul
contemporan cu măsurile deprinse acum mai bine de patruzeci de ani (şi la
care mi-e peste puteri să renunţ) ar fi de-a dreptul ridicol, precum lupta lui
Don Quijote cu morile de vânt. Am preferat, de aceea, să-mi îndrept
atenţia către vremile apuse, populate, dacă ai răbdarea să le înţelegi, cu
personaje măcar la fel de fascinante în vivacitatea lor, marcate de idealuri
şi ambiţii, slăbiciuni şi erori prin nimic diferite de ale semenilor noştri de
acum. Lumea de ieri îmi pare un fel de nesfârşită repetiţie generală pentru
spectacolul lumii de azi. Doar că actorii de ieri, chiar şi aceia distribuiţi în
roluri mărunte, de culoare, erau mai convingători, mai fireşti, mai plini de
nobleţe, mai determinaţi şi, la urma urmelor, ceva mai şcoliţi decât urmașii
lor. Am scris despre oamenii şi faptele trecutului cultural cu încredinţarea
32
Dialog

că în cuprinsul lui se află o seamă de răspunsuri la multele întrebări şi


temeri ale prezentului. Şi volumele istoriei detractorilor lui Eminescu, şi
eseul despre Maiorescu, şi istoria strămoşilor plagiatului autohton vor să
lămurească, pe cât mi-a stat în puteri, de ce suntem în clipa de faţă cum
suntem şi nu altfel. N-am abandonat, aşadar, fenomenul cultural şi literar
din imediata apropiere, ci doar l-am privit dintr-o altă perspectivă, în
opinia mea mai rodnică în învăţăminte decât registratura criticii de
întâmpinare.
- Sunteţi, cum spuneau bătrânii noştri, un om cu sacii în căruţă:
aveţi un doctorat în ştiinţe umaniste, luat magna cum laude pe vremea
când doctoratele nu se luau între două şpriţuri, aveţi o operă recunoscută
de un premiu „Mihai Eminescu” şi de unul al Academiei, sunteţi membru
al Uniunii Scriitorilor din România, ba o vreme aţi făcut parte şi din
Comitetul ei director, aţi ocupat numeroase funcţii de prestigiu, printre
care şi aceea de Director al Institutului Cultural Român de la Paris,
sunteţi căsătorit şi aveţi două fete frumoase şi deştepte...De care dintre
aceste fapte vă simţiţi cel mai mândru? Să nu-mi spuneţi că fiecare părinte
îşi iubeşte toţi copiii la fel...
- În nici un caz. Sunt, în fond, un ins sentimental şi, ca orice
sentimental, îmi iubesc familia şi copiii, datorită cărora simt că a meritat să
exist. Bineînţeles că îmi sunt dragi şi faptele mele aşa-zicând profesionale,
care reprezintă, fiecare în parte, etape ale evoluţiei (sau involuţiei?) mele
intelectuale. Însă nu cred să existe vreo operă mai de preţ decât o viaţă de
om.

33
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Cât și cum a fost


Victor Brauner
”dadaist”

un eseu de Emil Nicolae

1.
În anul aniversării Centenarului dadaismului (2016), de multe ori a
fost invocat numele lui Victor Brauner, cu sau fără folos, cu sau fără
îndreptățire. Or, în situația în care avangardele artistice abia se află în
situația de a fi înțelese și asimilate în România, o asemenea ”retorică” (o
numesc așa pentru că folosește argumentul autorității / notorietății, de tipul
”Victor Brauner”, un nume deja cunoscut și acceptat) riscă să creeze
confuzie, dincolo de bunele intenții. Mai ales că – trebuie observat din
capul locului – evoluția limbajului vizual nu corespunde (nici cronologic,
nici ”operativ”) cu apariția / publicarea / succesiunea manifestelor.
În mod convențional și în virtutea unei metode istoriciste ne-am
obișnuit să consemnăm mișcările artistice, inclusiv pe cele de avangardă,
după data apariției textelor declarative și / sau explicative, eventual legate
de un ”eveniment”. În cazul nostru, nașterea dadaismului a fost plasată la
Cabaretul Voltaire din Zürich, acolo unde au fost citite, la serata
”scandaloasă” din 14 iulie 1916, ”Manifestul DaDa” al lui Hugo Ball, dar
și ”Prima aventură celestă a D-lui Antypirine”, primul dintre cele șapte
manifeste scrise de Tristan Tzara. În aceeași vară apăruse și numărul unic
al plachetei Cabaret Voltaire, editată de Hugo Ball. S-a repetat însă,
atunci, un lucru care se întâmplase anterior (v. cubismul, futurismul), şi
ulterior (v. suprarealismul), la apariţia altor mutaţii experimentale în
evoluţia mijloacelor de exprimare. Acest fenomen obligă specialiştii,
criticii şi istoricii de artă (dar şi ai liteaturii, muzicii, teatrului etc.), să
recitească manifestele în contextul epocii şi în raport cu (re)sursele
34
Eseu

expresiei artistice. Lucru care se întâmplă dar, deocamdată, dintr-o poziție


hegemonică / integratoare, cu intenția de a subsuma afinitățile detectate în
pre și post-istoria unui curent. Un exemplu îl constituie studiul Cubism și
cultură, publicat de Mark Antliff și Patricia Leighten în 2001, unde autorii
atribuie cubismului aproape toate ”descoperirile” stilistice novatoare
folosite de mișcările avangardiste ulterioarei (elemente de ”artă primitivă”,
colajul, asamblajul, tipografia, fotografia, obiectul făcut sau primit ”de-a
gata” etc.). Alt exemplu este recenta sinteză Suprarealismul. Ieri și azi.
Istorie, filosofie, politică, unde Arturo Schwarz – preocupat mai ales de
aspectul ideologic al raportului dintre dadaism și suprarealism – afirmă
explicit: ”Distrugerea este o manifestare a construcției, așa cum construcția
este o manifestare a distrugerii. Raportul dialectic care există între
construcție și distrugere este același ca între viață și moarte, el existând și
între dadaism și suprarealism. Pentru o perioadă limitată, succesiv sau
simultan, fiecare a dezvoltat pentru celălalt o funcție de agent catalitic, în
sens constructiv sau districtiv.” ii Observație corectă deși, până la urmă, în
bătălia pentru prioritate, Arturo Schwarz atribuie victoria suprarealismului.
Astfel vom constata că, de cele mai multe ori, avem de a face cu
două realităţi paralele: una intrinsecă limbajului artistic, cu istoria lui, şi
alta descrisă pe baza textelor însoţitoare, apărute la un moment dat. De
regulă, „manualele” o înregistrează şi o consacră pe aceasta din urmă. În
consecinţă, avem aici, de asemenea, tot două nepotriviri (cel puţin): una
cronologică, pentru că „inovaţiile” din expresie devansează teoriile /
manifestele (de unde şi necesitatea resimţită de avangardişti de a-şi anexa
înaintaşi / precursori), şi alta ideologică, pentru că manifestele nu fac decât
să impună un sens de „citire” / de înţelegere / de descifrare a limbajului
artistic (adesea prin contextualizare conjuncturală, cu referire la un război,
la o revoluţie, la un cataclism natural, la o descoperire ştiinţifică etc.).
Putem admite, totuşi, că manifestul înseamnă „botezul” unei mişcări de
avangardă, fără a reuşi să o definească în întregime. De aceea artiştii,
preocupaţi de propria creaţie în primul rând, au trecut cu dezinvoltură
dintr-o grupare în alta, au schimbat cu uşurinţă o ”etichetă” cu alta, ori au
rupt definitiv legăturile cu mediul în care s-au afirmat. iii
Revenind la dadaism, vom regăsi în el toate aceste ambiguități.
Dacă am fi corecţi, am recunoaşte că sărbătorirea Centenarului s-a datorat
mai curând unei viziuni culturale eurocentriste, prestigiului pe care l-a avut
Parisul în perioada post-Zürich, 1920-1922 (în fapt, acolo s-a produs
consacrarea) şi perseverenţei lui Tristan Tzara. Căci, altfel, în ordinea
gramaticii expresivității plastice, putem considera că dadaismul a apărut în
America odată cu ”Roata de bicicletă” a lui Marcel Duchamp (1913) iv. Și
35
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

nu a încetat să existe după ”oficializarea” suprarealismului (1924), câtă


vreme poetul moineștean a ținut steagul sus împreună cu emulii care l-au
preferat ca lider, în opoziție cu André Breton. Cu toate că, în conformitate
cu nihilismul și anarhismul manifestelor, numai Hugo Ball s-a dovedit un
dadaist autentic, părăsind mișcarea după șase luni de la gălăgioasa lansare!

2.
La București, unde Victor Brauner făcea primele încercări de
pictură și desen (1918), ajunseseră și veștile despre dadaism. Dar nu se
poate spune că ele l-au influențat în vreun fel, dacă privim studiile sale
timpurii, naive, ezitante, de orientare academică. Poate că abia în perioada
studenției (1919-1921) au început să-l preocupe noutățile, pentru că de
atunci datează binecunoscutele peisaje cezaniene realizate la Balcic. Apoi,
avem mărturia din interviul acordat lui Ionel Jianu în 1928: ”Am petrecut
trei ani la Școala de Arte Frumoase unde am încercat să învăț câteva
lucruri. Dar am simțit repede că drumul meu nu trece pe acolo...” v
Este semnificativ faptul că tocmai în etapa frământărilor / căutărilor
artistului nostru (1920), Ion Vinea publica textul ”<Dada>...” din care
rețin: ”<Dada> este cea mai nouă formulă literară (și artistică – n.m.), este
absența oricărei formule, disprețul oricărui sistem, desfiderea celei mai
oficioase discipline. <Dada> este, după cum spune tânărul poet Francis
Picabia: <nimic, nimic, nimic și nu urmărește nimic, nimic, nimic>. Așa
spune mirobolanta revistă <391> și nu spune totuși nimic nou. Școala asta
ține de când lumea. Cel mult, astăzi, pentru prima dată, cei ce sunt, prin
puteri și temperament, adepții acestui libertarism estetic, s-au grupat ca să-
l afirme prin reviste, manifeste și șezători, prin farse, prin mistificări, prin
tifle, piruete, bufonerii și bravade riscate, trimise în figura placidă a
bunului-simț public...” vi
Nu este exclus ca tânărul Victor să fi citit aceste rânduri, dar și altele. În
aceeași perioadă (1923) a luat contact cu gruparea ”Insula” (înființată de
B. Fundoianu), pentru care a conceput macheta afișului unei lecturi
publice, în maniera tablourilor ”constructiviste” realizate în anii respectivi
(”Fata de la fabrică”, ”Portret de bărbat”, ”Băiat cu ulcior”, ”Adam și Eva”
ș.a., toate datând din 1923). Pașii spre radicalizare erau mărunți, dar
grăbiți, și se îndreptau spre prima expoziție personală care urma să fie
deschisă la 26 octombrie 1924.
Până atunci, în 1924 s-au mai petrecut câteva evenimente, dintre
care două sunt importante pentru discuția noastră. Unul este publicarea la
Paris a ”Manifestului suprarealismului” vii, în 15 octombrie 1924, prea
aproape de personala lui Victor Brauner ca să presupunem că ar fi
36
Eseu

influențat-o. Este însă borna (formală) de hotar între dadaism și


suprarealism. Pe când apariția numărului unic al revistei HP (editată de
Ilarie Voronca, St. Roll, Mihail Cosma și Victor Brauner), tot în
octombrie, a fost considerată de exegeți un produs tipic dadaist. viii În
paginile ei, Victor Brauner și Ilarie Voronca tipăreau manifestul
”Pictopoezia” (”PICTOPOEZIA NU E PICTURĂ / PICTOPOEZIA NU E
POEZIE / PICTOPOEZIA E PICTOPOEZIE”), un concept sincretic de
sorginte dadaistă, evident (”PICTOPOEZIA inovația pictorului VICTOR
BRAUNER și a poetului ILARIE
VORONCA este ultimul strigăt al
momentului. Toți dandys trebuie să-și taie
prunele după lovitura pictopoetică.
Pictopoezia reînvie toate curentele
revelatoare ale artei noi...” etc.). Iar Victor
Brauner inventa ”dadafonul” (”LE
PICTOPHONE MUSIQUE COLORÉ LA
PLUS / GRANDE INVENTION DU
SIÈCLE INVENTEUR: / LE PEINTRE
VICTOR BRAUNER”), o replică inspirată la
”dadafon”. Fără să omit intervențiile grafice ale aceluiași, plus
”aranjamentul” tipo-grafic de asemenea dadaist. Toate puse sub un incipit
scris tot în spirit dada: ”Grupul 75 HP organizează un mare teatru anti-
teatru cu reprezentații fulger asfalt hepatism diatermie acid carbonic
SPECTATORII TREBUIE SĂ VINĂ ÎN TOALETE SPECIALE
prevăzute cu mănuși de box pantofi de cartofi claxoane trompete semnale
revolvere preferabil browning peruci de azbest”.
Ultimele pagini ale revistei anunțau și expoziția lui Victor Brauner
(reproducând patru tablouri, din păcate în alb/negru), sub semnătura lui
Ilarie Voronca. Poetul reșește să surprindă noutatea și să o anunțe: ”Era
desăvârşirilor e sfârşită. Acum a sunat ceasul tuturor încercărilor
îndrăsneţe fie chiar cele mai absurde. Principiul gravităţii învins de avion
în spaţiu trebuie învins şi în timp. Iată fără îndoială de ce opera D-lui
Victor Brauner capătă o largă şi intensă însemnătate. Criza trebuie
considerată încă acută. Contribuţia D-lui V. Brauner vine la timp. Dela
cele dintâi cercetări D-l V. Brauner a fost preocupat de crearea unor noi şi
personale raporturi de idei culoare și linii. Şi fructul deplin al acestor
cercetări EXPOZIŢIA DELA MAISON D'ART va mărturisi isbutirea. Din
toate etapele de evoluţie, expresionism, cubism, şi mai cu seamă cea din
urmă, superior şi abstract ordonată – constructivism – personalitatea D-lui
V. Brauner se distinge cu luciri de metal, cu opriri sigure de stilet. Dealtfel
37
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

orice comentar ar fi de prisos. Opera D-lui V. Brauner trebuie văzută în


întregime fără sinuozităţi, ca o rupere de torent. Dintre pânzele multiplu şi
sigur desfăşurate
pictorul Victor Brauner apare un adevărat artist creator cu rare (în sensul
de ”prețioase” – n.m.) elemente de invenţie. D-l Victor Brauner e din rasa
marilor inovatori...” Portretul în linoleum așezat pe frontispiciul textului a
figurat și pe afiș.
E de reținut că, în pofida caracteristicilor dadaiste remarcate până
aici, artiștii din România preferau să vorbească despre constructivism.
Poate din cauză că resimțeau inovațiile lor mai apropiate de cubism... Iată
cum se confruntă, pe terenul terminologiei, realitatea artistică cu
categorisirile teoreticienilor. Și asta s-a văzut imediat, în expoziția
internațională organizată de revista Contimporanul (coordonatori: Marcel
Iancu, M.H. Maxy, Ion Vinea ix), deschisă la 30 noiembrie 1924 tot în sala
de pe str. Corăbiei. Eugen Filotti a oficiat vernisajul, citindu-și textul într-
un ambient pur dadaist: talmeș-balmeș de tablouri, obiecte, artă africană și
asiatică, marionetele Didei Solomon, sculpturi, zgomote, vuiete, jazz (cu
”un negru adevărat” în orchestră!). x Iar pe simeză, tablourile lui Victor
Brauner au stat foarte bine alături de lucrările unor pictori care au trecut pe
la Cabaretul Voltaire (Hans Arp, Arthur Segal, Hans Richter și,
bineînțeles, Marcel Iancu). E suficient ca să-l considerăm ”dadaist”?
3.
În prima parte a anului următor (1925), Victor Brauner a avut o
scurtă experiență ”artizanală” în ”Atelierul” revistei Integral (unde
colabora cu desene, acum ”integraliste”, firește!), sub conducerea lui M.H.
Maxy. Dar la sfârșitul primăverii a plecat spre Paris. Acolo, unde
suprarealismul funcționa deja ”cu acte în regulă”, vizitează prima expoziție
a mișcării de la Galeria lui Pierre Loeb (avându-i pe simeză pe Giorgio De
Chirico, Max Ernst, Man Ray, Joan Miró, Pablo Picasso ș.a. Cred că de
aici încolo a început să se clarifice opțiunea pictorului nostru: va fi un
”suprarealist”! Ceea ce se va vedea în proxima personală deschisă după
revenirea în țară, la sala de la Sindicatul Artelor Frumoase (1927, în timpul
satisfacerii serviciului militar, la infanterie). În primul rând la nivelul
imaginarului se manifestă suprarealismul braunerian și acesta a primit o
”certificare” prin publicarea desenului ”Le monde paisible” în revista
franceză Discontinuité (editată de Claude Sernet și Arthur Adamov). În
sfârșit, decisivă a fost, apoi, intrarea în redacția revistei unu (de la nr.
4/1928), considerată principala publicație a suprarealismului românesc. Pe
acest traseu, de aici înainte ferm suprarealist, biografia lui Victor Brauner
a înregistrat – pe lângă numeroase detalii – cîteva evenimente memorabile:
38
Eseu

afilierea la cercul lui André Breton (1930, în timpul celei de a doua


călătorii la Paris); finalizarea primului tablou realizat în Franța, ”La ville
médiumnique” (tot 1930); realizarea ”Autoportretului” premonitor, cu
ochiul stâng enucleat (1931); oficilizarea aderării la suprarealism (1932);
cunoștința cu poetul René Char; publicarea unui desen în cartea-manifest
Violette Nozière a grupului suprarealist parizian; semnarea documentului
inițiat de André Breton privind excluderea din grupare a lui Salvador Dali
(toate în 1933); participarea cu trei tablouri la ”Exposition Minotaure”
(1934, Bruxelles); prima expoziție personală deschisă la Paris, în Galeria
Pierre Loeb, cu o prezentare de André Breton în catalog (decembrie 1934);
întoarcerea la București și deschiderea ”primei expoziții la noi, personală,
suprarealistă” – cf. Sașa Pană, la sala Mozart, unde îl și cunoaște pe poetul
Gellu Naum (aprilie 1935); participarea cu trei tablouri la ”Exposition
International du Surréalisme” organizată de André Breton la Paris;
plecarea definitivă la Paris; accidentul în care își pierde ochiul stâng (toate
în 1938); deschiderea personalei de la Galeria Henriette Gomes din Paris,
în catalog cu texte semnate de André Breton, Pierre Mabille și Benjamin
Péret (mai-iunie 1939); refugierea în ”zona liberă” din sudul Franței, cu
schimbări dese de domiciliu, frecventând grupul suprarealist de la Vila Air
Bel din Marsilia și participând la ”jocurile” / proiectele acestuia (iunie
1940 – martie 1945); prezența în grupului lui André Breton care a
sabotat conferința lui Tristan Tzara de la Sorbona (17 martie 1947);
prima personală din SUA, ”Victor Brauner Paintings”, la Galeria Julien
Levy; participare la ”Exposition International du Surréalisme” de la
Galeria Maeght din Paris; deschiderea la Praga a unei părți din aceeași
expoziție, eveniment pentru care Victor Brauner a realizat afișul (toate în
1947); refuzul de a semna excluderea lui R. Echaurren-Matta din
grupul suprarealist duce și la excluderea lui Victor Brauner, fapt
care-l afectează profund, însă nu-l determină să se desprindă de
”spiritul” mișcării; personala ”Victor Brauner ou la Clé des Mythes” la
Galeria René Drouin din Paris (ambele în 1948); expoziția de desene și
acuarele de la Galeria Cahiers d’Art din Paris (1952); vizita în Golfe-Juan
și Vallauris unde-l întâlnește pe P. Picasso, învățând și experimentând
ceramica pictată (1953); apare monografia Victor Brauner, l’illuminateur
de Sarane Alexandrian (1954); apare albumul monografic Brauner de
Alain Jouffroy (1959); André Breton proclamă ”reîntronarea solemnă”
în rândul suprarealiștilor a lui R. Echaurren-Matta și Victor Brauner
(2 decembrie 1959); deschiderea expoziției ”Victor Brauner: dipinti,
1939-1959” la Galeria L’Attico din Roma (1961); deschiderea expoziției
”Victor Brauner: Fêtes des Mères et Mithologie” la Galeria Alexandre
39
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Iolas din Paris; expoziția ”Omaggio a Victor Brauner” la Galeria Schwarz


din Milano (1966)...
Am încercat, în cele de mai sus, să conturez tabloul sintetic al
prezenței lui Victor Brauner în ”eșichierul” suprarealist (există și un
montaj celebru în acest sens, realizat de Man Ray în 1934). Este o
consacrare bazată pe gesturi / atitudini, afinități personale, referențial
biografic, mediul artistic frecventat, ”trendul” istoric ș.a.m.d. Lucruri, de
altfel, foarte importante. Pe acest traseu, totuși, așa cum am enunțat la
început, rămân identificabile destule ”detalii” care trimit spre tehnicile
dadaiste. xi Reproduc doar câteva exemple: autoportele foto cu ”ochi de
bufniță” și jocul foto cu mască (1936) ; autoportretele foto cu ”schelet de
pasăre” (1947); desenul ”Cul de lampe” pentru Integral (1925); linoleumul
”Cul glasé” pentru unu (1930); tablourile ”Isus la cabaret” (1924,
dispărut), ”Incendiul de la Banca de credit” și ”Portretul doamnei R.B.”
(1925), ”Force de concentration de mister K”, cu păpuși de ebonită
atârnate de pânză și ”Hitler” (1934), tabloul ”Christophe Colomb” și
desenele adiacente (1939), obiectele-cutii ”împotriva deochiului” cu
asamblaje din materiale diverse și ”talsimanele”, realizate în timpul
refugiului din perioada războiului și reinventarea / revalorizarea encausticii
(din 1943 încolo), asamblajul ”Lup-masă” (1947), colajul din hârtie și
ceară pictată ”Le specialiste du vide” (1959), pseudo-cartea de identitate a
artistului ”Sesame Cryptographique” (1948), ciclul de asamblaje pictate
”Fêtes des Mères et Mithologie” (1966) și multe altele. Substratul dadaist
este sesizabil aici pe cel puțin două
paliere: implicarea absurdului / non-
sensului coroziv în proiecția imagistică și
folosirea materialelor și a tehnicilor
neconveționale în limbajul artistic. Dar,
de la un punct încolo, ambele capătă
sens, se înscriu pe un parcurs al
cercetării, aliniindu-se astfel
suprarealismului (cum s-a întâmplat și în
cazul altor artiști).
De aceea, referindu-mă strict la
mijloacele de expresie, aș spune că
Victor Brauner a fost un contributor
important la ”hibridarea limbajului vizual”, în termenii lui Emmanuel
Molinet. El ne amintește că și André Breton i-a folosit (când s-a referit la
pictura lui Ashile Gorky, ca să descrie ”imagini oscilând neîncetat între
figurație și abstracție”), pentru a conchide: ”Asta ne va ajuta să sesizăm o
40
Eseu

altă dimensiune a hibridării, care se petrece în perioada artei moderne și


anunță unele gesturi dezvoltate ulterior în arta contemporană.” xii În
consecință, se poate afirma, fără dubiu, că Victor Brauner a fost
suprarealist prin opțiune și angajament, lăsând loc în creația sa
”intruziunilor” dadaiste în măsura în care acestea i-au servit la înnoirea
expresiei
A fost condiția ”artistului emergent” din avangardă, în general.

i
Mark Antliff and Patricia Leighten, Cubism and Culture, Thames & Hudson, London,
2001;
ii
Arturo Schwarz, Il surrealismo. Ieri e oggi. Storia, filosofia, politica, Skira editore,
Ginevra-Milano, 2014;
iii
pentru a urmări caruselul ezitant / derutant al artiștilor între cubism, dadaism și
suprarealism v. Georges Hugnet, Dictionnaire du Dadaisme, Ed. Jean-Claude Simoën,
Paris, 1976 (reeditat la Bartillat, 2014);
iv
și nici asta nu e sigur, pentru că dincolo de Atlantic se aflau o mulțime de artiști care
experimentau intens, între care și baroneasa Else von Freytag-von Loringhoven (născută
Else Hildegard Plötz), prietenă cu Marcel Duchamp. Cercetări recente demonstrează că ea
a inventat și a semnat vestita ”Fântână” (pisoarul), pe care fondatorul conceptualismului
și l-a însușit fraudulos mai târziu! Oricum, americanii și-au amintit de Else în perioada
2014-2016, au comentat-o și au promovat-o, numind-o ”MAMADADA”... Europenii,
însă (cu puține excepții), au preferat să ignore acest scandal, lăsând mitul să prevaleze
asupra adevărului istoric;
v
cf. ”O contribuție la istoria modernismului la noi: ce ne spune un pictor tânăr”, în
Rampa, 31 martie 1928;
vi
cf. ”<Dada>...”, în Adevărul din 15 aprilie 1920;
vii
André Breton, Manifeste du surréalisme / Poisson soluble, Editions du Sagitaire
(Simon Kra), Paris, 1924; manifestul pare un fel de prefață a poemului, deși mai degrabă
poemul este o ”aplicație” practică a manifestului;
viii
”Oricum e clar că la dadasim și futurism se aliniază fasciculul 75 HP publicat din
inițiativa lui Ilarie Voronca și Victor Brauner.” – Didier Semin, Victor Brauner, Réunion
des Musées Nationaux, Ed. Filipacchi, Paris, 1990;
ix
în aceeași revistă, în nr. 46 din mai 1924, Ion Vinea publicase deja ”Manifestul activist
către tinerime”, unde scria: ”Jos arta că s-a prostituat! /.../ Pictura, un scutec al naturii
întins în saloanele de plasare; / Muzica, un mijloc de locomoție în cer; / Sculptura, știința
pipăirilor dorsale; /.../ Vrem artele plastice libere de sentimentalism, de literatură și
anecdotă, expresie a formelor și a culorilor pure în raport cu ele însele.”;
x
v. Tom Sandquist, Dada Est. Românii de la Cabaret Voltaire, Editura I.C.R., București,
2006;
xi
pentru o interpretare cu multe sugestii și explicații folositoare v. Cristian-Robert
Velescu, Victor Brauner d’après Duchamp sau drumul pictorului către un
suprarealism ”bine temperat”, Ed. Institutul Cultural Român, București, 2007;
xii
v. studiul ”L’hybridation: un processus décisif dans le champ des arts plastiques”, în Le
Portique. Revue de philosophie et de sciences humaines, nr. 2/2006;

41
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Un poem de
Gellu Dorian

Birt
Un singur om se închină zi de zi în faţa aceluiaşi pahar,
nimeni nu-l vede, toţi îl urmează
pînă la ultima picătură –
femeia lui este o masă de scîndură pe care toţi îşi reazemă coatele,
o uită acolo, iar cînd o revăd nu-i spun nimic,
bat cu pumnii în ea
şi veselia începe –
în ochii lui încape toată tristeţea lumii, chiar dacă lumea
nu va trece niciodată pe acolo
să-şi rezeme coatele pe muierea lui
cu care nu a prăsit nimic,
nici ea nu i-a reproşat nimic, deşi pe faţa ei stau scrijelite
tot felul de semne, iar petele de grăsime n-o lasă să putrezească,
deşi picioarele ei şubrede cu greu îi mai ţin
privirile lui aţintite în gol –
singur, zile în şir, stă cu femeia pe care nu şi-a dus-o niciodată acasă,
nu i-a aşezat în faţă un buchet de flori,
nu i-a înjurat pe cei care au batjocorit-o,
ba mai mult, este sigur că într-o zi o va pune pe foc
şi va privi în auschwitzul lui cum fumul
nu-i pătrunde în nări decît prin ochi –
o să moară şi el ca mai toţi năpăstuiţii din lume,
sub masa peste care toţi îşi vor rezema coatele.
42
Dialog

„România a fost o colivie aurită


pentru papagalii de scriitori-
activişti, pentru aparatul de
propagandă şi o cuşcă pentru cei
neînregimentaţi…” (III)

„Eşecul nostru postdecembrist se trage din faptul că


ne-am dezlegat de istoria reală, de adevărul istoriei, în
favoarea adevărului personal, individual ...”
- Mi-e dor să citesc un roman nou semnat Magda Ursache. În ce
stadiu este? Care ar fi lumea pe care ar lua-o în răspăr? Că nu îmi
închipui că va fi vorba de o poveste călduţă, confortabilă…
- Da, am încasat destule reproşuri că nu fac proză, adicătelea
creaţie. Dragă Adrian Alui Gheorghe, ştiţi prea bine că traversăm
circumstanţe dramatice. Cum să plec din amfiteatrul cetăţii şi să mă
refugiez în poveşti de dragoste? Şi câţi scriitori n-au renunţat la literatură
pentru jurnalism! Gabriela Adameşteanu o regretă, eu, nu. Nu şi Dorin
Tudoran, nu şi Vasile Gogea, nu şi interlocutorul meu, sunt sigură. Faza
mea prelungită de jurnalism am pus-o sub semnul lui Paul Goma,
incontrolabilul: „Voi vorbi când nu voi fi întrebat”. Aşadar, libertatea de
43
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

opinie nu poate fi circumstanţială; de exprimat te exprimi mai rapid, mai


apăsat în presă. Despre realitatea imediată nu se poate scrie cu limonadă
roz. Ce putred e mărul, Dumnezeule, în România postsocialistă! Cum să
rămâi privitor ca la teatru? Cum să taci când am bătut recordul european la
sărăcie, dar şi la incultură? Când românii sunt confundaţi cu rromii
(datorită lui Petre Rroman, că aşa ar merita să-i fie ortografiat numele).
Am ajuns doctori în corupţie, în şpagă (în 2002, mita era un tir cu Assos,
de 4 milioane de dolari; acum e… inombrabilă), în impostură, în plagiat…
Iohannis n-are nici un sehr gut de la mine. Dar, până la el, perioada
imediat postsocialistă ar fi trebuit să fie decisiv antiiliescă, antibrucană,
antikaghebistă, antisecuristă… Orice fel de a scrie decât pe teme civile
(cum le numeşte Gabriel Liiceanu în Fie-vă milă de noi!, Humanitas,
2014), ieri cetăţeneşti, mi se pare o contradicţie cu starea de fapt. Câte
măsele stricate din politică n-ar fi fost extrase dacă vocile intello ar fi fost
mai puternice, mai solidare, dacă n-ar fi făcut nici un deal cu Puterea.
Acum, scriitorii sunt mai individualizaţi, deci şi mai dezbinaţi. E războiul
fiecăruia contra celuilalt. Oricare comunitate, maghiară, ruteană,
lipoveană, tătară, absolut oricare e mai solidară decât etnia noastră.
Personaje literare? Le avem de-a gata, în carne şi oase. Vă amintiţi? Ca
primar al Clujului, Boc era convins că actriţa Catherine Deneuve vine, la
TIFF, la braţetă cu James Bond. Apud Petre Tobă (de ce apud? Pentru că
era convins că apud ar fi nume de autor.) nu-i erou gata construit? N-o
întrece ministresa Turismului, în taioraşul ei cel strâmt, pe coana Joiţica?
Nici Caragiale nu şi-ar fi imaginat-o pe Zoe luând-o pe calea teologiei.
Dacă mai întârzia Funeriu în scaunul de ministru al Învăţământului, în
Abecedar nu mai scria Ana are mere, ci Nuţi are genţi; cât despre
Aritmetica Almei, să nu mai vorbim. Replici de comedie? Cum să fii mai
bun decât Cerveni, care spunea în ’98: „Şi pe dracu’, dacă zice că e liberal,
noi îl primim în partid”. Şi l-au primit. Dumnezeu era, după Văcaru,
pedeserist sau nu era deloc; acum, a fost declarat, de o minte îngustă,
liberal. Ce moşioara Zăvoiul ca şpagă electorală? Avem corupţi în
milioane de euro, nu în două parale. Şi ce scandal se face că nu se respectă
drepturile şpăgarilor, corupţilor, că stăm prost la deontologia pentru hoţi.
Că sunt condamnaţi – văleu! – nepermis aprioric, cum zicea Remeş,
politicianul cu caltaboşul.
Lăcrimosul nostru preşedinte Băsescu varsă lacrimi mai grele decât
Caţavencu. Vin electoralele: să-i vedeţi pe specialiştii în furăciuni de
voturi cât de patriotici vor să se dovedească ei; cum nu dorm de grija
ţărişoarei; cum inventează slogane ca „Reporneşte inima României”
(ARD). De altfel, fostul ministru al Educaţiei (varianta Funeriu) voia în
44
Dialog

programul şcolar o nouă disciplină: Dezbatere, oratorie şi retorică (ore în


plus de gramatică n-ar fi fost mai utile?), ca să-i pregătească pe puii de lup
de mici cu discursul demagogic. „Nu demisionăm pentru ciumpalaci” e
zisă PDL. În alte cuvinte, „Ocupaţi România” cu căciulă portocalie. Avem
„nopţi furtunoase” şi „scrisori pierdute” cu duiumul; şi ce să mai cauţi
nume de personaje (ca Nicolae Gălbenuş), când îl ai pe William Brânză,
care întoarce târgul la Ploieşti? La vot, cetăţeanul turmentat cumpără vin şi
se trezeşte cu oţet la sticlă. L-ar vota pe taică-su, dar „a ieşit din sistem”,
cum se spune despre bătrânii care mor fără medicamente.
Schimbi doctrina dacă ţi-o cere conjunctura, e-n firea politicianului
român, dar traseismul, numit „turism patriotic”, a întrecut orice limită:
liberalul dansează taman pe doctrina contrară, ca într-o polcă pe furate;
listele electorale sunt de o incongruenţă năucitoare. Nici Lautréamont n-ar
fi imaginat-o. Maşina de cusut alături de umbrelă, pe masa de operaţie?
Nimica toată. Doar trăim în codrii Vlăsiei, pardon, Vlas, bătuţi de vânturi.
Ştiaţi că S.O. Vântu cumpărase şi „Idei în dialog”? În România
postsocialistă e posibil orice. Numai Partidul Absurdităţii Naţionale n-a
fost fondat, deşi am avea destule exemplare fondatoare: demnitarul liberal,
scălâmbăindu-se în faţa Webcam-ului în chiloţi să se dea viril;
europarlamentarul Adrian Severin, fost „ciobănaş” utecist, intrat în gura
presei pentru mită, care nu ştia ce conţine apa; H2O îi era o formulă
străină, ca şi CO2 („codoi”) Lenuţei Ceauşescu.
Poetul (Lucian Mănăilescu) o spune mai bine decât mine: „Cei fără
feţe (…) fluturau steaguri cu nimicul/ perfect rotund decupat în centru”.
Sper că v-am argumentat destul că în România creşte şi-nfloreşte un
Fabulo spirit barosan. Şi ar fi avut puzderie de oraşe ale gondolelor, mai
ceva ca Veneţia, în timp ce la Galaţi se surpă Faleza Dunării. Habar n-avea
nenea Iancu ce înseamnă dilăr (de droguri); nici revoluţionar cu rentă pe
viaţă nu şi-a imaginat; nici că torţionarii închisorilor politice ar putea fi
medaliaţi („asta nu-i o crimă, e o greşeală!”, a zis un francez teribil) de un
preşedinte. Încep să-l cred, dragă Adrian Alui Gheorghe, pe Jean-Jacques
Rousseau: „Democraţia e un sistem politic potrivit zeilor, nu oamenilor”.
Ne-am ales cu dreptul ignoranţilor. O mostră din Becali, spontantaneu cum
este, culeasă de pe Net: „M-am certat cu Mitică Dragomir, dară fără
jigniri. El m-a făcut oligofren, eu l-am făcut zdreanţă, dar nu ne-am
insultat”. Zdreanţă, jigodie, hahaleră sunt vocabule din fondul principal al
limbii vorbite de europarlamentar. Ca şi căcat, cu plural cu tot, şi fără
puncte echivoce. Un primar şi-a îndemnat adversarul să-şi numere
„elementele”, ca să înţeleagă votanţii că el deţine unul în plus, ca
personajul lui Caragiale, care paria( şi pierdea) cum că el şi popa deţin 5.
Ce vremi apuse, când alt primar, din Bucureştiul interbelic, se ferea să
45
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

pronunţe în urechile nevestei şi fiicelor de pension numele filosofului grec


Epicur. Aşa că a schimbat numele străzii în Epicol. Presa a exultat când
Mircea Dinescu şi-a lansat poemele, asezonându-le cu nuci şi fudulii la
grătar. Comercial, nu? La bursa de organe (ştiu din presă) un testicul e de
nu ştiu câte ori mai scump decât o inimă. Cum mulţi politicieni introduc în
discurs cuvinte deocheate, Iohannis contribuie cu tăntălău: „Toleranţa nu
înseamnă să fii tăntălău. Politicieni şmecheri s-au căţărat pe mine să arate
că am o poziţie stranie”. Era în discuţie problema familiei tradiţionale,
alcătuită firesc din bărbat şi femeie, din tată şi mamă. Şi n-am dreptate să
afirm că prostia cetăţenească îi depăşeşte pe Proştii sub clar de lună,
personajele lui T. Mazilu? Cea maximă mi se pare când mortul e aplaudat
la coborârea în pământ. La moartea lui Fane Spoitoru, îngropat la Bellu
Militar, s-a strigat: „Aplauze, că intră domnu’ Fane!” şi s-au cântat
manele: „Unu-i Fane Spoitoru/ Fane zis Nemuritoru”. Şi mai şi: când se
dau like-uri pe Facebook, după ce se anunţă plecarea unui scriitor, de pildă
Vasile Andru.
Ce să mai ficţionalizez, vă întreb, când asta fac istoricii de şcoală
nouă? L-am parafrazat pe Liviu Antonesei, cu Literatura, ce poveste!,
scriind un textuc intitulat Istoria, ce poveste! După „eliberarea” din acel
august 23, sovieticii au pus pistolul la tâmpla Armatei române –, a venit,
după acel Decembrie, „eliberarea de istorie” (mulţumesc, D.R.P.!). Mă
refugiez de multe ori într-o istorie contrafactuală („cum ar fi fost dacă”):
dacă Antonescu n-ar fi fost arestat, apoi ucis şi s-ar fi rezistat pe linia
Focşani-Nămoloasa, românii n-ar fi trecut prin infernul stalinist. În
perioada dejistă, s-a omorât model Stalin. Or, tătuca ucidea, nu se juca.
„Cavalerii, cum le spune Vintilă Horia, de la Rovine, Odessa” au fost
minimalizaţi, dacă nu batjocoriţi de-a dreptul. În şcoală, mi s-a predat o
istorie începând cu cnezatele – cum am mai spus –; acum, ignorarea, dar şi
falsificarea istoriei naţionale se face ca-n timpul lui Roller, re-aplicând
linia Komintern. Mircea cel Bătrân ar fi un ucigaş de frate pentru tron, un
fustangiu, tată a mai mulţi copii nerecunoscuţi.. Într-un octombrie, la
Bacău, Ion Caramitru, ministrul de atunci al Culturii se scobea vizibil în
nas când se dezvelea un bust al lui Ştefan cel Mare, alt „fustangiu”, alt
„ucigaş”. Ca şi cum clericul Thomas Becket n-a fost asasinat în 1170, într-
o catedrală, Canterbury, de patru cavaleri ai regelui Henric al II-lea. Mai
de demult (an 44 în. de Hristos), senatorii l-au omorât cu 23 de cuţite pe
Iulius Cezar; tot într-un teatru, Ford, din Washington, a fost ucis, în 14
aprilie 1865, Abraham Lincoln. Aşadar şi istoria altora e plină de
asasinate, de înfrângeri…

46
Dialog

Un istoric cu barbă rară afirmă că n-am fi spus noi primii „Pe aici nu
se trece!”. N-om fi spus numai noi, dar, când am spus, nu s-a trecut.
Numai că preşedintele Emil Constantinescu dusu-s-a la Mărăşeşti ca să-i
anunţe pe veterani că „trecutul nu ţine de foame”. Iar actualul preşedinte,
Iohannis a găsit cu cale să se opună ca Avram Iancu să fie numit „erou
naţional”. Mai lipsea să fie medaliat Csibi Barna care a spânzurat o păpuşă
închipuindu-l pe „crăişorul munţilor” şi a făcut bucăţi tricolorul. Dar câţi
nu consideră tricolorul cârpă bună de şters pe jos? Mulţi discipoli mai are
profesorul fără liceu, Brucan! Cât despre Găinuşă (pe TVR 1, 8 nov.
2016), numea Arcul de Triumf „piatră crăcănată” Ce? Avem nevoie de
eroi, când pe canalele de divertisment apar „eroi” în pijamale? Iar când
ignori complet istoria, îţi numeşti Spartan un restaurant de campus
universitar ieşean. S-o mânca acolo, la mese comune, celebra „supă neagră
spartană”?
Ciudatele valorizări din Raportul final sunt ficţiuni, dacă Ana Pauker
e un fel de Passionaria Balcanilor, care nici usturoi n-a mâncat. Paukeroaia
i-a propus lui Gh.I. Brătianu expatrierea, Al. Rosetti ducându-i chiar
paşaportul semnat de mâna ministresei bolşevice. Brătianu a refuzat demn
oferta Pauker: „Mă numesc Brătianu”. A murit în chinuri, la Sighet. Revin
şi revin la acest episod pentru că, recent, alt istoric mai patetic decât L.
Boia, Adrian Cioroianu, se arăta mândru de primatul ei, ca femeie-ministru
în Europa. Însă numărul 1 în Republica Populară nu era Dej, ci Pauker.
Toţi directorii Ministerului Afacerilor Externe (zic nu istoricii oficioşi, ci
documentariştii) erau evrei. La ONU se râdea: „Israelul vine cu două
delegaţii: una din Israel, alta din RPR”. Cât despre M.R. Ungureanu, un
istoric care eludează adevărul istoric privind Basarabia în favoarea
diplomaţiei, ce să mai zic? „Veniţi, ungurenii mei!”.
Eşecul nostru postdecembrist se trage din faptul că ne-am dezlegat
de istoria reală, de adevărul istoriei, în favoarea adevărului personal,
individual. Or, o re-aşezare moral-valorică a istoriei e mai necesară decât
aerul: Paralela Holocaust-Gulag, Holocaust-Holodomodor (Stalin a ucis
mai mult decât Mao: cu 5 milioane de oameni în plus) nu trebuie să fie
temă tabu.
Mai trăiesc câţiva martori ai ororii, ajunşi de foarte tineri pe Via Dolorosa
a Gulagului românesc pentru că au discutat cu un coleg pe teme
„duşmănoase” regimului sau au fost găsiţi citind o carte „fascistă”. Numai
că ei nu sunt vocali ca revoluţionarii „determinanţi”, fără număr, fără
număr, năvălind în sediile PCR după dolari şi cafea. Ion Gavrilă Ogoranu e
încă un caz pollitically in-corect, după unii „fascist”, dovedind, cum scrie
Petru Ursache: „acuzatorii n-au nici ştiinţă, nici conştiinţă”. Era student

47
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

când a luat calea refuzului îndoctrinării comuniste, în munţi. Or, în 2000,


Ogoranu era încă sub sentinţa condamnat la moarte.
În 2005, a fost înfiinţat INSHR „Wiesel” şi tot în 2005, Institutul
pentru studierea comunismului, director Marius Oprea, adjunct Stejărel
Olaru. De ce n-a plăcut prestaţia lor? Pentru că au cerut ce trebuia cerut:
condamnarea întregului aparat de propagandă. Cum aşa? Şi cei doi Pauli,
Cornea şi Georgescu? Şi Crohmălniceanu? Doar Elie Wiesel a declarat
ritos: „totul e diferit în ceea ce ne priveşte”, iar Andrei Oişteanu a pus
semnul egal între comunism şi legionarism (v. emisiunea lui Cătălin
Ştefănescu, din 25 oct. 2015). Să încerc câteva exemplificări ale ideii
oiştene?
Ana Pauker = Mircea Eliade; Leonte Răutu = Mircea Vulcănescu;
Alexandru Drăghici = Justin Pârvu; Vişinescu, torţionarul = Ioan Ianolide;
operativul Pleşiţă = Toma şi Petre Arnăuţoiu, prinşi prin trădare în 19 mai
’58; Roller = Petre Ţuţea; N. Moraru-Şafran, profesor de estetică marxistă
= Nae Ionescu. Şi, ca să închei: Anni Bentoiu lucra (mărturisirea sa), în
anii ’60, la un roman. În fapt, un docu-roman pe bază de fişe, despre viaţa
în bolşeo-comunism. Într-o zi, a renunţat. Brusc. „La ce bun să inventezi
personaje fictive, când ştii că faptul brut, detaliul concret, decizia
administrativă, hotărârea judecătorească şi viaţa politică reală ar alcătui, la
un loc, cel mai exact şi halucinant tablou de societate?” Aşa că… mai bine
jurnalist decît prozator/ mai bine bucătar decît scriitor!
La o întrebare similară cu a mea ,în cartea dvs.de interviuri, „Câtă
viaţă,atâta literatură” (ed, Junimea,2016), Dumitru Augustin Doman,cu
umorul lui subtil,răspundea: „Mi-ar fi plăcut să fiu bucătar într-un
restaurant pescăresc,să mi se ducă vestea pentru saramura supranumită
Doman,pentru plachia cu acelaşi nume”. Asta ca să zâmbim oximoronic :
întristându-ne.

„O istorie literară n-are voie să-l placheze pe X,


pentru a-i micşora spaţiul literar lui Y, ca să câştige,
în accepţie caragialescă, „al nostru”, al grupului”
- Care v-au fost modelele decisive, formatoare? Cât de important
este modelul în formarea unui intelectual, a unui scriitor? Este
societatea noastră într-o criză a modelelor?
- Răspunsul meu este univoc: da, am avut şi am nevoie de modele,
de la tinereţe pân’ la bătrâneţe. Ce-i ruşine? I.D. Sîrbu l-a avut maître
penseur pe Blaga, Ralea pe Stere, Lovinescu,Rădulescu-Motru şi Liviu
48
Dialog

Rusu pe Maiorescu… Modelele spirituale le-am preluat pe toate de la


Petru: Eminescu, Maiorescu, Mircea Vulcănescu, Ţuţea, Eliade, Vladimir
Streinu, D. Stăniloae, Nicu Steinhardt, Daniil Sandu Tudor, Blaga, Dinu
Pillat, Goma… Bătrânu meu n-a avut nici fobia tradiţiei, nici a modelelor.
Datul etnic n-a însemnat colivie ori cuşcă. Goethe a avut dreptate: „Nu
poţi învăţa decât de la cel pe care-l iubeşti”. Magistrul meu a fost mereu
Petru. M-a ajutat jumătate de veac să citesc ce trebuie. Iată şi o frază
decupată de el din Mircea Eliade: „Suntem condamnaţi să învăţăm şi să ne
trezim la viaţa spiritului prin cărţi”. Înainte de Petru, profesorii liceului
Hasdeu: Traian Cristescu de istorie, Gheorghe Olaru de ştiinţele naturii,
Laurenţiu Stan de geografie, Ion Moldoveanu de latină… Le-am preţuit
sacrificiul şi dăruirea cunoştinţelor lor profunde, dar şi în răspăr cu dogma
stalinistă. Cristescu ne spunea, cu trimitere la revoluţia bolşevică a lui
Lenin, că revoluţie înseamnă organizare, dar şi prostie/ prostime/ prostire.
Vă amintiţi, cum să nu vă amintiţi? În timpul luptelor din capitală, s-a tras
şi cu gloanţe adevărate, şi cu gloanţe oarbe. „De ce trag ăştia cu gloanţe de
manevră?” s-a mirat Bătrânu, sosit în Iaşi de la scris, de la Mănăstirea
Neamţ. Ploaia de gloanţe oarbe egal ploaia de minciuni a început cu
„otrăvirea apelor”, urlată de Brateş, la TVR liberă. Tot marca Brateş sunt
ştirile subiective, când ar trebui să fie obiective. „Minţiţi poporul cu
televizorul” s-a strigat în pieţe contra informaţiei manipula(n)te. Generaţia
Pro-incultură – apăs pe această constatare, incultură, a fost pregătită de
televiziune. Oare ce misie primise Andrei Gheorghe, când intra în emisie
(la Radio Bucureşti), zicând: „Salutare, naţiune! Sunt Andrei Gheorghe şi
am venit să vă spun că sunteţi proşti”? Şi a tot repetat-o, mândru nevoie
mare („Eu sunt slav!”), într-un interviu recent. Doar e ridicol să fii mândru
de ce eşti: român. Ia să fii grec, evreu, rus, albanez, chinez… Şi-i răspund
lui Andrei Pleşu: grecul I.L. Caragiale a fost un grec atât de român; evreul
Nicu Steinhardt a fost un evreu atât de român…
Omul văzător nu gândeşte, doar vorbeşte. De pe varii canale TV bat
toate vânturile rele: stricarea limbii (conjugăm ca Vanghelie, declinăm ca
Grapini şi tăcem ca Iohannis, pozat la Masa tăcerii pe unul dintre scaune),
indiferenţa faţă de cultură, exhibiţia… Overdoza de prostire ni se oferă în
dezbateri, despre orice, oricât, oricum, tocşoul fiind un fel de drog de
omorât timpul. Să fie succesul de public, ratingul garantat de mediocritate?
Şi hop, teleastul Andrei Gheorghe, cu nepoliteţea-n sânge şi cu teorica: „E
sfidător să vrem o televiziune care să educe un popor”. Menirea ei? Să
taie iarbă la câini, pesemne. Divertisment ieftin, manele cu Domnul
Minune şi cu Domnul Vijelie, reclame la Tampax (Libresse se confundă cu
Librex; mondenii fac jocuri de cuvinte neroade, dacă spun, pentru
Gaudeamus, Gaudeanus). Doar n-or să fie bieţii telespectatori obosiţi de
49
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Profesioniştii (emisiunea, difuzată în miez de noapte, a dispărut, au rămas


reluările best of; despre Mircea Eliade ne vorbeşte doamna Tatoiu) sau
oripilaţi de Memorialul durerii. Ororile puşcăriilor comuniste nu-s…
estetice.Ce nevoie am avea să comemorăm victimele dezastrului
comunist? Să le măturăm sub covorul istoriei? Noi aşteptăm metanoia
(căinţa) torţionarilor? N-o să se întâmple. O ştiristă accentua greşit:
victíme, aşadar vrem să uităm şi vocabula victimă.
În prefaţa lui la prima ediţie a romanului Ora 25 de Constantin
Virgil Gheorghiu (acum apărut la Ratio et Revelatio, Publishing House,
2016, o editură care se respectă, respectându-şi cititorii), Gabriel Marcel
scria că nu atât de uitare e vorba, ci de „un dresaj monstruos pentru care
uitarea nu este decât una dintre consecinţe”. Salvarea ar fi ca, scumpindu-
se toate, plata abonamentului TV să devină un lux pe care să nu ni-l mai
permitem. Am scăpa de golăneala agresivă, de „nifilism”, de „vedetele”
recomandând o carte „uşoară”, pe post de terapie antidepresivă. Nu-i uşor,
e greu să citeşti. Una-i terapia prin shopping şi alta prin lectură. De model
paideic auzise „vedeta” cu pricina? Eu, una, sunt o norocoasă: ocolesc
cărţile uşoare, multe, care zădărnicesc prilejul de a citi ceva bun, important
şi mă îndrept spre lecturi grele, dificile. Niciodată, dragă Alui, n-am
întâlnit un savant, un erudit lipsit de bună-voinţă pentru poporul său,
pentru cultura poporului său. Exemplaritatea modelelor e clară şi din acest
punct de vedere. Peter Ackroyd vorbea, într-o conferinţă din ’96, despre
Caracterul englez al literaturii engleze. Noi de ce ne ferim să vorbim
despre caracterul românesc al literaturii române? În ’78, Noica era ars de
Iorgu Iordan şi de Radu Florian, tătânele lui Alexandru, pentru Sentimentul
românesc al fiinţei.
Tipul noician de paidee a fost, postsocialist, ţinta a tot soiul de
ironii, filosoful fiind demonetizat (polifonic) ca guru, căpitan legionar şi
alte alea, în emisiunile lui Iosif Sava. De revăzut: în Domiciliu
Obligatoriu, la Câmpulung Muscel, Noica era anturat de nelegionari ca Al.
Paleologu. „E un reziduu proletcultist acuza asta de legionarism, Magda”,
mi-a spus Petru. Modificarea hărţii valorilor i se părea un plan de
profanare: „Asta e antiselecţie, nu selecţie”. O afirma şi Leo Butnaru, într-
un interviu din „Antares”: „La noi s-a jucat un fel de hora dezunirii, şi nu
hora unirii”. Am mai spus-o: centrismul dă echilibru, ba chiar încerc să fiu
de centru… extrem, ca Radu Cosaşu. Nu fac parte nici din tabăra
revizioniştilor, nici din cea antirevizionistă, însă aş prefera cuvântul re-
vizitare. Şi-i dau dreptate lui Mircea Platon („Contemporanul” de august,
2016), când susţine că nu poate fi vorba de „pustiul spiritual al exilului”,
unde n-ar creşte nimic (sintagma Sandei Stolojan), nici de „Siberia
50
Dialog

spiritului” (sintagma lui I.P. Culianu), convins că după război n-ar fi


existat în România „o cultură organică”. Numai „găunozitate”.
Mircea Cărtărescu crede şi spune că Levantul a aşezat „o lespede de
neridicat asupra perimatei şi obositei poezii româneşti”. Dar ştiţi ceva? Din
Georgica a XI, cel mai bun vers (neghilimetat, tehnica unor optzecişti)
este te uită cum ninge decembre; în a IV, aşa e jocul/ arză-l-ar focul, tot
fără ghilimele. Ironia sorţii? E respins de cei mai tineri decât el şi în
termeni mult mai radicali. Dacă Mircea Cărtărescu a fost gata să îngroape
cu o carte poezia românească, ceilalţi se vor groparii lui. Şi tot aşa:
douămiiştii sunt intoleranţi cu înaintaşii, pe măsura toleranţei faţă de ei
înşişi. Cum a încercat „Dilema” să se revolte contra stereotipiilor
encomiastice ale eminescologilor, contra festivismului tâmp, contra
comentariului banal? Pomenind de ploşniţa de pe guler şi de părul de pe
picioare? Numindu-l, în derâdere, Titi şi propunând să tragem fermoarul
peste acest „geniu fals”? Decretând statuia goală pe dinăuntru? Măcar
Grama căuta ceea ce credea el că ar fi stângăcii, agramatisme…, deşi până
şi anacolutul eminesc este genial. Cât despre Lucian Boia, istoricul de
şcoală nouă vrea să des-facă „mitul Eminescu”, făcut de exegeţi rafinaţi,
cu ştiinţă de carte. Afirmă L. Boia, strâmbând buzele, că Eminescu „e bun
de toate” şi că „foloseşte tuturor ideologiilor”. Şi-i vinovat pentru asta? Tot
Boia: „E atât de important în conştiinţa românească, încât fiecare încearcă
să se justifice şi să se legitimeze cu Eminescu”. Şi ce-i rău? N-o fac nemţii
prin Goethe, englezii prin Shakespeare, ruşii prin doi titani, Tolstoi şi
Dosto….?
Am trecut prin „aculturaţia totalitară”, cum o numea cineva cu
obidă, şi ca elevă, şi ca studentă. Petru le spunea „aculturnici”. Partidul
unic gestiona patrimoniul, îl gospodărea şi repartiza autori gata tranşaţi; se
dădea ceva Eminescu (gât), ceva Caragiale (carcasă), dar numai ca
„demascatori ai racilelor burgheziei”. Mai scăpau ceva „tacâmuri” din
Bacovia, din Philippide, din Adrian Maniu... „Moştenirea literară”
condamna şi ucidea, apoi deshuma morţii. Fireşte, morţi ca Maiorescu,
Lovinescu, Iorga, Blaga… Şi noi, acum, ce facem? Călcăm totul în
picioare şi o luăm de la capăt cu dez-moştenirile. Criticăm Doina lui
Eminescu în termeni ca izolaţionism, xenofobie, antieuropenitate,
incorectitudine politică. Şi câte cărămizi nu se aruncă în „trogloditul”, în
„extremistul” Eminescu, de parcă nebunul din grădina lui Şuţu s-ar fi
multiplicat. Vânăm teme şi teorii deşucheate, biografeme deocheate la
Cioran şi la Eliade; afirmăm fără păs că Noica „nu a fost model cultural”
(doar ucenicii lui, ai Şcolii de la Păltiniş, sunt); că Nae Ionescu „nu a fost
niciodată un astfel de model” (dar a fost pentru Eliade, care-l considera
„cel mai ascuţit dialectician al Universităţii”, pentru Mihai Şora, care nu-l
51
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

tratează ca hoţ de buzunare intelectuale). Contestăm valorile spiritului ca


într-un joc de-a alba-neagra. O fi uşor să treci de la logică matematică la
filosofie? Ia să încerce s-o facă detractorii lui Anton Dumitriu, care-i spun
marelui umanist „Pa, Toni!”. Şi mai e acuza de fundamentalism, de care
„se bucură” Stăniloae, Crainic, Voiculescu…
Petru Ursache a avut o opţiune sigură, nedilematică pentru tradiţie.
Partidul unic şi-a propus distrugerea ei, a dat (spus în limbă lemnoasă) „o
lovitură nimicitoare” tradiţiei culturale. Şi, acum, ce facem? Afirmăm –
corect politic! – că valorile noastre neîndoielnice ar fi compromise de…
naţionalism?
Petru a fost un cărturar curat sufleteşte, dar în delicateţea lui era,
cum ar spune Cioran, neîndurător. „Delicateţe neîndurătoare”. Putea să-i
prăfuiască elegant, zâmbind, pe detractori, dar distrugerea reperelor etice şi
estetice l-a asprit în polemice. „Criteriile de valorizare au fost pulverizate,
Magda. E babilonie!” Aşa şi este. „Cetăţuia GDS”, cum i-a spus Gheorghe
Grigurcu, a tot operat pe sărite revizuiri peste revizuiri, iar discriminările
s-au făcut tot pe sărite. Doar grupul a fost fondat de profetologul (mai
exact, profitologul) Silviu Brucan şi de Pavel Câmpeanu, coleg de Doftană
cu Ceauşescu şi fost adjunct al Ghizelei Vass, la secţia internaţională CC a
propagandei comuniste. Ce-i mai trist e că scuza „s-a distanţat ideologic”
se aplică numai unora. Crohmălniceanu, Ornea şi Cornea, Pavel Apostol,
Popescu-Dumnezeu au toate drepturile, inclusiv acela de a greşi
(„omeneşte”), iar Noica nu, Eliade nu; Blaga nu, că a trimis un memoriu la
CC, după ce a fost scos din Universitatea clujeană cu portarul.
Şi ce indulgenţe şi-o fi cumpărat vigilenta şi intransigenta poetă
comunistă Nina Cassian, dacă ICR (perioada H.-R. Patapievici) a
manageriat-o contra unor sume colosale? Nici măcar nu s-a distanţat de
doctrină. Reconsiderată, şi-a făcut loc la B1, să ne anunţe: „mai am de
iubit”. Cei alungaţi în exil de nedreptăţile sistemului comunist au fost
ocoliţi de moderatorii şi de moderatoarele de emisiuni culturalizatoare
(care numai culturalizatoare nu sunt), în eroare de pronunţie şi-n oroare de
valorizare corectă. E disculpat Oscar Lemnaru, care l-a fugărit din ţară pe
Eliade; Marcel Breslaşu, care i-a fugărit pe Vintilă Horia, pe Paul Sterian,
pe Horia Stamatu… Măcar de s-ar găsi un biograf al poetului Horia
Stamatu (1912-1989), în exil din 1941. În opinia mea, trebuie să scoţi în
prim plan esenţialul şi să nuanţezi, echilibrat în contestări: Nicoleta
Sălcudeanu punea corect, în 2013, întrebarea: „de ce revizuirea a alunecat
în revizionism?” (v. Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă
(Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, s.a.).

52
Dialog

Nu, chiar atât de naivi n-am fost Petru şi cu mine să credem că după
acel Decembrie vom intra într-un paradis al competenţei profesionale şi al
valorizării normale, după criterii ferme. Dar nu ne-am aşteptat să
prolifereze atâta o dihanie care figurează în bestiarii sub numele de
Bonachus, dragonul-monstru care-şi elimină excrementele aşa fel că dau
foc la tot ce ating. Scara de valori a cam fost dată peste cap,vedeţi
campania contra Eliade, care trebuia demitizat şi dat de ruşine (de madam’
Lavastine şi de Dubuisson) pentru că ar fi fost prototalitar, pentru că
„legitima regimul Ceauşescu pe latura naţională şi umanistă” etc., etc. Să-l
promovezi e rău, rău, rău! Ceea ce mi-a amintit de Mihnea Gheorghiu
care, în noiembrie ’44, striga:” trădătorii să dea seama în faţa poporului de
înalta lor trădare”. Pentru el, Cioran şi Eliade erau trădătorii numerele 1 şi
2, dar se manifesta ceva mai blând decât cei puşi pe culturocid
(mulţumesc, Ştefan Arteni), după ’89. Spre sfârşitul anilor ’80, am depus
la „Junimea” antologia Meşterul Manole. Studii de etnografie şi de
etnologie. A fost respinsă, numele Eliade era interzis. După ’89, un tiraj a
fost topit de un efemer director al aceleiaşi edituri, N. Creţu. I se indicase,
cum se vede treaba, că Eliade era reacţionar. Intrăm iarăşi în anormalitate?
Dvs., Adrian Alui Gheorghe, reluaţi spusa lui N. Iorga: „Nu
inteligenţele ne lipsesc, ci caracterele”. Eu nu pot fi relaxată faţă de trecut.
Nu-i judec pe cei torturaţi în închisori politice comuniste, dacă au avut de-
a face cu Securitatea, dar admir caracterele pure: pe monahul de la Rohia,
care n-a dat note informative ca boierul Al. Paleologu. De aceea l-aş numi,
ca model decisiv pentru mine, pe V. Voiculescu. De ce se vorbeşte prea
puţin despre viaţa lui? Pentru că e o chenoză? Şi-a asumat voluntar
suferinţa, moartea în chin, ca să-şi păstreze principiile şi să nu cedeze
diriguitorilor comunişti. Voiculescu e un misionar al pregătirii cultural-
religioase. Din acest motiv o fi minimalizat martirajul său? Că a găsit
puterea să moară întru Hristos? Biografia sa ar trebui pusă sub ochii
fiecărui elev. Ca plantă de leac. Pe 14 octombrie, mi s-a acordat, la
Concursul de creaţie „Vasile Voiculescu”, Marele Premiu (88 de
contracandidaţi din 21 de judeţe şi din Bucureşti). A fost cel mai mare dar
al toamnei. V-aş mai spune că, aşa cum toaletează edilii Iaşului teii şi
castanii până se usucă, aşa se toaletează şi istoria literaturii. Avem, după
enumerarea lui Adrian Dinu Rachieru, tot felul de istorii literare: istoria
„de azi pe mâine”, „istoria exactă”, „istoria recentă”, istoria „scurtă”,
istoria „critică”, dar şi „alternativă”. Mai toate subiective, din care lipsesc
scriitori importanţi. O istorie literară n-are voie să-l placheze pe X, pentru
a-i micşora spaţiul literar lui Y, ca să câştige, în accepţie caragialescă, „al
nostru”, al grupului. Oare este riscul personal al autorului de istorie
literară? Eu cred că e riscant pentru însăşi literatura română. Da, societatea
53
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

noastră e într-o criză a modelelor. Or, criza modelelor duce direct la criza
culturii.

„Sunt o babă anticomunistă, viscerală dacă vreţi,


pentru că am trăit comunismul pe pielea mea, pentru
că mica mea familie a avut de suferit. Şi-i întreb pe
compatrioţi: a voastră nu?”
- Aţi avut în viaţa asta şi nişte… antimodele? Cum v-au
influenţat acestea? Ce se întâmplă atunci când antimodelele preiau
controlul în societate?
- Ba bine că nu. Câte şi mai câte! E o întrebare uşoară, Adrian Alui
Gheorghe. Antimodelele mele: activiştii, instructorii CC/ UTC şi CC/
PCR, securiştii, informatorii, toţi profii de marxengelslenin. Am trecut prin
logocid fără să le învăţ limba impură, de lemn. Comparatistul Al. Dima,
italienistul Ştefan Cuciureanu, eminescologul Mihai Drăgan m-au pregătit
să primesc marea cultură, pe care Leonte Răutu o rupsese de trecut, dar, la
Teoria literaturii, I. Tiba preda după legile lui Jdanov, după care viaţa
trebuia reflectată nu obiectiv, ci din p.d.v. comunist. Însă am un zece şi
pentru Titus Raveica: zâmbea autoironic când trebuia să ne spună că
Immanuel Kant e un biet eclectic faţă de marele Marx. Raveica ne mai
scotea de sub umbra lui Karl. Într-o pauză, ne-a înştiinţat pe noi, studenţii,
că-i ieşiseră furuncule groaznice pe faţă, purulente, când scria das Kapital,
furios pe lume şi pe bubele ei. La examene, dădea note mari, chiar dacă nu
„adânceam” nu’ş ce punct din nu’ş ce Raport. El singur îşi numea materia,
Materialism ştiinţific, „claxonism”. Alta era situaţia dacă încăpeam pe
mâna agitomanilor: tov. El. Puha sau pe mâna tov. Bulimar. Aflase că-l
poreclisem Bulimarx şi mă notase cu insuficient la Învăţământ ideologic.
Eram slab pregătită ideologic, acuză gravă în „iepocă”.
Să tai relaţia cu vârstnicii nu-i a bună, dar cu vechii activişti-scriitori
(în puţine cazuri activiştii scriitori sunt scriitori-scriitori) am tăiat-o. N-am
crezut o clipă, nici eu, nici Bătrânu, în mustrările lor de cuget, când îşi
puneau cenuşă-n cap. De altfel, cei mai mulţi dintre ei n-au făcut-o. Vitner
a murit în ’91, Vladimir Colin în ’91, Galan în ’95… În 2011, au murit C.I.
Gulian şi Mihnea Gheorghiu, tot fără mea culpa. Titlul lui Dan C.
Mihăilescu, Privind înapoi cu orbire, li se potriveşte mănuşă. Îi
dispreţuiesc pe dependenţii de Putere, de clanţa Puterii (pe clanţa asta, s-a
pus ce zicea Stănescu, poetul, că s-a pus). Nu le-a păsat că se murdăresc
salutând „prefacerile” socialiste, plenarele, tezele, congresele… Să urci în
54
Dialog

stafful comunist însemna şi să urci în stafful literar, măcar şef de filială


USR, măcar premiant al Academiei RSR. Şi pentru că răul s-a banalizat
(după Hannah Arendt), intelectualii de grup pro Putere au folosit avionul
prezidenţial la fel cum a făcut-o Petru Popescu cu acela ceauşist.
Parantetic or ba, trebuie observat că profitorii comunismului s-au
descurcat şi pe piaţa liberă, au deprins iute şi afacereza. Iar ingineria
memorialistică marca Popescu-Dumnezeu, Crohmălniceanu, Ştefan
Andrei, Pavel Apostol, Sorin Toma, Nestor Ignat şi alţii, şi altele stau, în
opinia mea, sub sigla S.S.V. – sub signo veneni. În traducere, sub semnul
otrăvii, al otrăvirii minţilor tinere care se îndoiesc de democraţie.
Memoriile lor trebuie consumate moderat, cu grijă, ca şi alcoolul.
Devastatori în obsedantele decenii (folosesc pluralul sintagmei Preda),
devastatori şi acum. Toţi proletcultiştii, evrei, ne-evrei, sunt schimonosiţi
de ură, de dorinţa revanşei. Ninoşca Cassian e antimodelul prin excelenţă.
Cu zestre de ilegalistă PCR, ne-a arătat „calea luminoasă” pe banii ICR.
Ce ibovnic iscusit i-a fost Stalin! Ce-i drept, calapodul cizmarului l-a
refuzat. Ceauşescu plătea mai puţin decât Dej pentru horele, imnele,
cantatele pe care le vindea ea. Or, slujnicarii lui Ceau nu cereau mult, nu
erau pretenţioşi, luau cât li se dădea. Oi fi subiectivă? Oi fi. Am fost
distrusă social de activişti. Îmi amintesc ce tămbălău a putut face papagalul
activ Ion Ţăranu (Mihai Ursachi îl poreclise Jean Rurbanu; eu – Genosse),
când am dat la tipar o poezie unde Ovidiu Genaru spunea că arde de viu ca
Jan Palach, din dragoste pentru iubita lui. „Ard ca Jan Palach,mistuit de
viu,în focul...”Or, la scurt timp după scena balconului din ’68, se
schimbase macazul: rezistenţa cehă nu mai trebuia pomenită. Rămăsese
îndemnul de a face zid pro multiubit, ca să-l apărăm pe secretarul general
unic (nu se mai folosea sintagma decât pentru il comandante, nu şi pentru
postul de secretar general de redacţie la ziare şi reviste) de URSS. Deşi
noi, şi nu Ceauşescu eram închişi în „lagăr”.
Da, România a fost o colivie aurită pentru papagalii de scriitori-
activişti pentru aparatul de propagandă şi o cuşcă pentru cei
neînregimentaţi, care evitau îndrumările şi omagierile. Culmea e că primii
iau acum indemnizaţii in honorem. Cum să nu-i vâri in acetum? S-au scris
şi opere de valoare, dar autorii nu datorează nimic regimului comunist. Şi
consider aberaţie opinia că dictatura e mai bună pentru scris decât
libertatea. Kulturnicii sau aculturnicii (cum le spunea Petru) pândeau orice
mişcare în front. Ţăranu, de la înălţimea Cabinetului de Partid, a urlat la
mine că poezia lui Genaru e ultima greşeală politică pe care mi-o admite.
Mi-am văzut de treaba mea. Am scris şi un editorial (trebuiau făcute prin
rotaţie şi ce bine se plăteau faţă de cronicile literare!), dar mi l-a respins
Liviu Leonte: comentariu tendenţios privind politica partidului. La scurt
55
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

timp după, am fost pusă la opreală. Am avut un singur cititor – repet, că


trebuie – 13 ani: Petru Ursache. Şomajul era pentru neastâmpăraţii care nu
stăteau în banca lor, nu pentru incompetenţi ca Ţăranu. Ştiu ce spun: mi-a
fost coleg de grupă la facultate. N-o să contenesc să scriu, chiar dacă mi se
zice că-i prea destul, despre traumele sociale provocate de comunism.
Ideea ca ideea, dar practica a fost cumplită. E tema celor şase romane ale
mele: injustiţia sistemului. O fi problema mea? O fi. Dar arată cum
stăpâneau – operativ – situaţia activiştii mari şi mici. Iată-i pe specii: durul
semi-analfabet; docilul – supus directivelor fără crâcnet; arogantul (mai
indolent decât ieşeanul Floareş nu cred să fi fost cineva). Rebelii,
recalcitranţii, şovăielnicii chiar erau, caz cu caz, vânaţi şi pedepsiţi: prin
„reduceri de activitate”, semnătură interzisă, cronici negative în
„Scânteia”. Dorin Tudoran şi-a văzut premiul USR, pentru Mic tratat de
glorie, acordat altuia, prin decizie politică, lui Nicolae Dragoş.
A avut vreunul din băznuitorii şanselor egale, ai egalităţii sociale de
suferit? Ei erau doar „rotaţi”: N. Dragoş dus de la „Luceafărul” la
„Scânteia”. N.D. Fruntelată adus la „Luceafărul” de la „Scânteia
tineretului”, prieten cu Nicuşor şi adorant al lui Ion Dodu Bălan. Şi,
culmea, tot ei se plâng de discriminare. Dar propagandiştii ce-au făcut? Nu
i-au discriminat pe cei care gândeau altfel decât ei? Nu te „lămureai”,
deveneai non-persoană. Blam total. După evenimentele din ’89, au
reapărut în scenă compromişii stalinişti (ca Dan Deşliu); apoi cei ceauşişti
(„disidenţi” ca C.V. Tudor). Şi nu numai că au reapărut, dar au devenit din
ce în ce mai vocali. Cultura română, biata de ea, a intrat între două focuri
ale anti-modelelor: concheranţii stalinişti, cu dor mare după puterea
deţinută în proletcultură şi agitpropii socialezi, nemaiprididind să
demonstreze ce bine remuneraţi erau scriitorii, adică ei, în ceauşism. Ce-i
drept, conducerea Uniunii Scriitorilor acorda privilegii: un cartuş de BT,
un Ness dublu,o cutie cu alune din Vietnam, un compot de ananas, o
măslină-două, sub supravegherea lui Şapira şi după o coadă straşnică în
cantina de pe Calea Victoriei. Şi mai vocali au devenit după ce Ion Iliescu
i-a repus în funcţii, ca la noi, la Ieş’. „Staţi liniştiţi, tovarăşi!”. Naveta Nea
Nicu – nea Nelu le-a priit.
Aide-mémoire: într-o şedinţă din 23 martie ’59, Ion Iliescu îi
exmatricula pe tinerii transilvăneni care sărbătoriseră Unirea din 24
ianuarie, ca să cureţe învăţământul de „cadre necorespunzătoare”. Acesta
era comunismul cu faţă umană pe care ni l-a dorit după ’89. În ’60,
devenea adjunct la Secţia Propagandă şi Agitaţie a CC/PCR, ca în ’65
(cum zice presa) să fie promovat secretar al CC. Iată de ce apar iarăşi pe
ecrane TV sculele şi matriţele culturii socialiste, ca să dea iarăşi cu stânga-
56
Dialog

n dreapta. Toacă hârtia editurilor în jurnale şi memorii, numărând mii de


pagini, cum că ei au făcut tot binele în context „dat” de „sus”. Trebuie să
mergem pe principiul de a declara răul bine şi binele rău? Cât rău e în
acest bine o ştiu refuznicii, acuzaţi de nerespectarea directivelor oficioase.
Şi câţi nu vor să ne păcălească, dându-se drept Michnik, Havel ori Kadare,
deşi niciodată n-au fost exemple negative în dările de seamă ale PCR. Vor
să-şi albească petele din CV? Nu se curăţă nici cu Mister Proper.
„Mai era şi un lucru care se numea Dumnezeu”, scrie Huxley în
Minunata lume nouă. Lucru? La noi se numea Dumitru Popescu-
Dumnezeu, iar fără blessingul lui nimic nu era posibil. Îi ducea pe scriitori
pe calea Domnului, a Tovarăşului Ceauşescu. „Pozarul” lui Ceauşescu, aşa
cum îi spune Niculae Gheran, obliga la concesii, într-un regim din ce în ce
mai dur. Memorialistul Gheran ne-a introdus „îndărătul cortinei”. Ne-a
lăsat să-l vedem pe „Marele Mitică” aşa cum a fost: ajuns la
„Contemporanul” sub neîmblânzitul Horia Liman; după cursuri la
Universitatea „Jdanov”, s-a suit redactor şef la „Scânteia” mică, apoi
director general la Agerpres, apoi redactor şef la „Scânteia” mare, şef
CSCA (1971-76), rector la Ştefan Gheorghiu”…, şi nu cum se prezintă el
însuşi (v. Cronos autodevorându-se. Angoasa putrefacţiei. Memorii IV,
Buc., ed. Curtea Veche, 2006): „Am fost şi cioplitor de himere” Himere?
Ce eufemism! A cioplit în oasele scriitorilor. Cronos a scăpat să fie
devorat de Zeus, propriul tată. Alt Dumne(zeu) i-a devorat pe nealiniaţii
doctrinei. Sau vrea să se înscrie în categoria Grossman, Orwell, Koestler,
cei înşelaţi de iluzia comunistă şi deşteptaţi? Nu-i locul lui acolo. Filmul
comunist are „continuare”: Ceau I, Iliescu II. Lotta continua.
Zice Dumitru Popescu-Dumnezeu că Nicolae cel Stejar s-a
complăcut în situaţia de-a fi lăudat absurd. Dar cine l-a făcut să creadă că
elogiile mincinoase erau pe deplin meritate? Tov. Dumnezeu, oglinda
flatantă a lui. Vai de cei care aveau ceva rezerve: li se tăia dreptul de
exprimare. Să de-construim amnezia citându-l: „alţii i-au avut în trecut pe
Iulius Cezar, pe Alexandru Macedon, pe Pericle, pe Cronwell, Napoleon,
pe Petru cel Mare, pe Lincoln […] Noi i-am avut pe Mihai, pe Ştefan, pe
Cantemir, pe Brâncoveanu, pe Bălcescu, pe Cuza. Acum îl avem pe
Nicolae Ceauşescu”. Cuvântul baciul îi aparţine, după câte ştiu tot de la
Niculae Gheran.
După decenii îmbîcsite de agitaţie şi propagandă, ne e dat să citim în
presă (România literară” din 2014) că au fost şi ceva „dezagremente”, cum
le spune aparatcikul literar. Care ar fi foamea, frigul, frica… Totul venea
de la Cel Înalt în PCR: dreptul de a călători în Vest, de a avea o cabană la
ţară ori la munte, un TV color, o portocală la copii… În anii de raţie, se
vindeau copite la măcelărie şi noroi cu cartofi la aprozar. Chiar trebuia să
57
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

nu poţi cumpăra cele necesare? Lapte, un pachet de unt, un kil de zahăr…


Conform egalităţii socialiste, populaţia mânca prin reprezentanţii ei,
dedulciţi la „trai pe vătrai”. Eram aduşi cu arcanul minciunii ideologice să
defilăm, să aplaudăm, să strigăm lozinci… Iar „fericiţii” în dictatură au
fost astfel în ciuda, nu graţie ei. Şi citez riposta lui Alex. Ştefănescu
(Istoria literaturii române contemporane: „Faptul că în timpul
comunismului au continuat să înflorească, în fiecare primăvară, pomii nu
are nici o legătură cu comunismul.
Discursul postcomunist al vechilor ideologi susţine că niciodată,
niciunde, pe tot globul pământesc, n-a fost comunism. Doar regimuri aşa-
zis comuniste. Pe cale de consecinţă, nici victime ale comunismului n-au
putut să fie. Avem martiri necunoscuţi, eroi necunoscuţi, sfinţi ai
închisorilor, dar nu vrem să-i recunoaştem. În schimb, se vorbeşte despre
„progres” comunist economic, cultural, educaţional. Chit că, până în 1962,
se intra la facultate cu dosar de stat („origine sănătoasă”). Locurile erau
rezervate lor: intrau cu 5. Ceilalţi ispăşeau păcatul de-a fi fost fii de
chiaburi, de preoţi, de liber profesionişti… Se ajunsese la absurditatea că
un candidat cu 8, cu 9 pica faţă de unul cu 5. „Progres cultural”? La
moartea lui Mircea Eliade, 22 apr. ’80, s-a dat o ştire la Decese, în
„România liberă”. Atât. Cât despre economie, a fost pusă la pământ de
eşalonul 2 PCR şi de foştii securişti, deveniţi capitalişti de tranziţie prin
jaf. Polonezii au diminuat pensiile securiştilor. Iohannis tace. Să tacă, dar
nu mâlc, şi să facă.
Legenda egalităţii sociale prinde la tânăra generaţie. „Marx e cool!”,
declară un june. Din cauza lor, a activiştilor şi metodiştilor, „utopia
negativă”, comunismul, tinde să devină pozitivă. Cei mai mulţi români văd
metroul şi biletul de la sindicat pentru Felix şi cei mai puţini văd
experimentul Piteşti, Aiudul, Sighetul, Gherla, Canalul… Autorii de
„limbăminte”, cum le spunea Goma, au putere de convingere când, în
cunoscuta lor explozie demagogică, se laudă că în jurul liderului maxim,
lider ca nimeni altul în toată istoria, s-a ridicat, în 5 ani, coşcogea Casa
Poporului. De aici până la a integra comunismul în sfera esteticii, ca
sublim, n-a mai fost decât un pas. L-a făcut un tânăr (neo-stânga creşte şi-
nfloreşte), acuzându-i pe resentimentarii ăştia de anticomunişti că n-au
avut sentimentul solidarizării în vremi sublime. Eh, nu luând la ciocan
zidul Casei Poporului (ca Valeriu Zgonea) trebuia procedat ci, o repet, era
absolut necesar un Nürnberg al comunismului, aşa cum a cerut Paul Goma,
un Nürnberg II. Numai că lecţia neuitării dată de el nu vrem s-o învăţăm.
Exersăm ars oblivionalis spre a o numi ca Eco, iar Goma, cu cuvântul
englezesc pentru expatriat, rămâne expat. Ce ni se întâmplă acum e o
58
Dialog

problemă de memorie incorectă. Trecutul, dacă te faci că nu-l cunoşti, se


răzbună. Marea îngrijorare a lui Petru Ursache a fost că „trecutul ne ajunge
din urmă”. Încă puţin şi vom auzi vorbele lui Sartre: „Anticomuniştii sunt
nişte câini”. Un internetotic mi-a trimis un mesaj: „Tu faci parte din
generaţia care exhibă un anticomunism visceral şi care ar împuşca
jumătate din România”.
Da, recunosc, sinistra impostură a cadrelor mă revoltă. Sunt o babă
anticomunistă, viscerală dacă vreţi, pentru că am trăit comunismul pe
pielea mea, pentru că mica mea familie a avut de suferit. Şi-i întreb pe
compatrioţi: a voastră nu? Fiecare familie a fost dur lovită, rănită măcar.
Francamente spus, discursul anticomunist a cuprins greşeli destule,
ca epitetul visceral să se lipească de el. Enumăr trei: violenţa (acel slogan
liberal vizând 4 milioane de membri PCR, dintre care cei mai mulţi
cooptaţi la hurtă; altul a fost cotizantul, altul – activistul), maniheismul
(lichele-nelichele), dar şi lipsa de spirit critic faţă de oportunişti. Foştii
activişti supuşi şi prevăzători s-au mobilizat ca anticomunişti, cu aceeaşi
dăruire, cu acelaşi entuziasm, cu aceeaşi energie, în interes propriu.
Nu, anticomunismul nu-i nici timpuriu, nici târziu, nici întârziat, nici
depăşit, dacă tinerii văd în el un ideal. Le-aş pune sub nas două fragmente
din Interviu cu Lenin de Giovanni Papini: „Nu se poate guverna o sută de
milioane de brute fără băţ, fără spioni, fără poliţie secretă, fără teroare şi
spânzurătoare, fără tribunale militare, muncă silnică şi torturi”. Şi încă:
„ţăranii reprezintă tot ce urăsc mai mult: trecutul, credinţa, ereziile şi
mâniile religioase, lucrul manual. Îi tolerez şi îi cultiv, dar îi urăsc. Aş vrea
să-i văd dispărând pe toţi, până la cel din urmă. Un electrician valorează
pentru mine cât o sută de mii de ţărani”. Dar un tinichigiu faţă de un
filosof cât valorează, pentru preşedintele Băsescu? Să închei cu cel mai
jalnic antimodel pe care l-am cunoscut. Un înlocuitor de profesor de
română, din ultima mea clasă de liceu. Nu-l numesc, nu mai ştiu,
Constantinescu parcă. Insul credea că ne predă Bacovia. Mai întâi,
împărţea tabla cu o linie groasă, roşie, apoi desena două secţiuni de creier.
Cel din partea stângă, ceva mai maşcat, era menit să reprezinte realitatea,
ca poetul Beniuc. Celălalt, cu mult mai debil, din partea dreaptă, era chiar
creierul bolnav al poetului „decadent”. Dascălul de literatură nouă
ciocănea tabla în forţă, silabisind că mintea bună, justă, normală arată
realitatea aşa cum este ea; cealaltă e nebună, injustă, anormală; nu
reacţionează cum trebuie. Creierul a-tro-fi-at se lasă înşelat de sugestii
auditive, olfactive, vizuale. Trei de minus! Dârzul Neculuţă a vrut
jugularea exploatării omului de către om. Dincoace, Bacovia, mizantrop,
blazat, cinic, în panică in-di-vi-du-a-lis-tă. În concluzie, profesorul
susţinea că declinul culturii burgheze e cauzat de creierul alienat,
59
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

muribund, intrat în putrezire. El mi-a confiscat Adela, pe care o citeam pe


sub bancă, să nu-l mai aud făcându-i cazierul lui Bacovia. Pentru acest
profesor, Bacovia era culmea descompunerii: creierul dereglat îl făcuse să
„redea” aspecte dezgustătoare din morgă, abator, din şantan, din sanatorii,
din cazarmă, ba chiar din liceu. Cum e posibil să-ţi scrii epitaful la 18 ani?
Să te laşi abrutizat de alcool? Să te obsedeze necrofilia? Şi pe urmă
Bacovia scrisese puţin, nu ca Beniuc.
Au urmat exemplificările din poeziile „toxice”. Citea, râzând înecat:
„Hau!... hau!... depărtat sub stele-ngheţate”. Numai că nu Bacovia pândea
ferestrele cu fecioare pale, nu el era plin de eczeme şi de obsesii, nu el
ofta, plângea, suferea, ci Poezia. Ţin minte că, la sfârşitul orei, a şters
partea din dreapta a tablei, ca să rămână desenat doar creierul sănătos.
Numai că, prin frânturile de poeme, citite în batjocură, intraseră în sala de
clasă frigul, corbii, valsul îndoliat, bocetul toamnei… Frunzele lui Bacovia
continuau să cadă prin sângele şi nervii noştri de liceeni care-l citiseră prin
efracţie. E just ce spune Marx? Ne putem despărţi de trecutul comunist
râzând? În fond, umorul se sprijină pe tragic. Romanul Urma, semnat de
dvs., l-am citit râzând şi încruntându-mă a plâns. Nu, nu pot râde detaşat.
Ţin minte că, la lansarea cărţii,îi spuneam în gând prezentatoarei : Nu mai
zâmbi atâta! Am avut o nevoie disperată de modele. Din păcate,
antimodelele au fost mai multe. Călăreau cai mari. Şi-mi pare rău să-l
contrazic pe Gabriel Andreescu, şi el fost licean „Hasdeu”, când afirmă că
„anticomunismul ajută cariera”. Nu anticomunismul, ci comunismul a
ajutat-o şi o ajută. Nu inventez strigoi. Emulii lui Marx sunt deosebit de
puternici, vor să ne transforme din nou în bucheri şi-n tâmpi. Nu ne putem
apăra decât neuitând, nelăsând să ni se falsifice memoria.

60
Poesis

Poeme de
Victor Munteanu

Rănirea vederii
Prin spărtura din cer, dimineaţa îţi curge în pumni,
nu mai ai timp să-ţi dai cu lumina rece pe faţă,
să te speli de nopţile grele ca plumbul, nu mai e timp -
pe albastrul tăios o ciocârlie înverşunând înălţimile:
nicio sete a ochilor n-o mai poate ajunge...

Încă şi mai sălbatici prunii ascultându-ţi sângele inimii.

Ah, suflet al meu, ciocârlia se-afundă în cer -


zadarnic te prăbuşeşti în genunchi s-o-nlocuieşti cu un ţipăt!

Deschiderea ochilor
Fecioara ascunde cu palmele ţipătul frunzelor moarte,
dezleagă numele frunzelor şi le asfinţeşte pe străzi -
octombrie a înfrânt înălţimea în arbori
şi friguroasă-i lumina ce sfâşie cerul...

Iată, drumul coboară în păsări -


prin piaţă vântul scuipă în suflet ultimii sâmburi.

Spinule, spinule - iarbă greşită -


zarea veşnic există
61
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

doar prin ceea ce nu-i...

Depăşind muţenia crucii


Afară plouă rupând în strigăte grele văzduhul,
curg înălţimile peste satul întreg.
Stau în bufet cu viaţa aruncată pe jos,
cu tâmpla asurzită de tăcerea din mine -
lumina felinarului ocărăşte ultimul om de la masă…

Stau în bufet şi las lucrurile pe înţelesul lor


să-mi îndumnezeiască absenţa...

Poem scris foarte încet


Iată, aşteptarea a îngreunat cutia poştală,
fereastra şi-a spart răbdarea să intre un fel de
lumină a surâsului tău,
când singurătatea devine prăpastia
unde mi se năruie trupul
zgâlţâind amiaza oraşului,
când în cădere pot fi doar umerii, fruntea şi cerul -
şi nimeni nu mai rămâne deasupra.

Poate gestul tău iscălind gândurile mele,


poate liniştea ce mă scade încet
lovind echilibrul cuvintelor...

Albire
Nu mai căuta cuvintele prin care vrei din tine să fugi,
ele n-au scăpat pe nimeni de zodia lui!
Aşteaptă-te singur,
chiar dacă noaptea îşi va găsi culcuş în tristeţile tale.

Nu aduna liniştea să-ţi înmoi sufletu-n ea.


62
Poesis

Dacă ţi-e prea frig de tine însuţi,


înveleşte-te cu răbdarea odăii.

Orice clipă nu poate fi strivită decât cu ochii deschişi…

Răni sudice
A asculta cum ziua se face sâmbătă -
cum străzile-i sudice devin nervii gâtului...

A aştepta cu ochii tăiaţi de lumini


inventând răbdarea,

Doamne, a duce cuvântul omăt până la orbire.

A îndura, cu fruntea asfinţită în palme,


cum tace timpul în dimensiunile tale
când ai culoarea înfrângerii
şi ţi-e încet,
ţi-e noapte...

Invocaţie
Iartă-mă pentru locul pustiu dintre paharele goale
unde trec umbrele prin fotografii şi sâmbăta
năruită peste muţenia mea!

Iartă-mă pentru ochiul ce-şi trage vederea


prin sine şi-ascultă!

Iartă-mă că frigul se întinde


pe lungul nesfârşit dintre noi
şi vuietul femeiesc al adâncului şi această
privire friptă de tăcerile nopţii.

63
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Iartă-mă pentru absenţa ta obosită


ce tremură în ploaia verde a sângelui,
în ploaia verde a sângelui...

In doi
Hai să ne prefacem că stăm pe o bancă
şi luăm aminte la distrugerea clipelor,
cum marea tăcere va îngropa pulberea
lor în adâncul memoriei.
Hai să ne prefacem că nu-i întunericul
cel ce mănâncă numele străzii,
că nu ne e frig, nu ne e moarte -
închizând ochii, să găsim o altă inimă
pentru înţelesul ce doare.

Aşa cum singurătatea îmi trage fiinţa pe roată,


hai să rătăcim prin noaptea lupească şi tare ca un rachiu.
Trebuie doar să ne prefacem că rănile nopţii sunt stelele,
cu cât le privim mai atent, cu-atât nu mai înţelegem nimic...

Hai să ne prefacem că stăm pe o bancă


unde fiecare junghi te ia de la capăt,
numai noi să stăm aşa, prefăcându-ne,
mereu prefăcându-ne...

64
Reportaj

Viața de zi cu zi într-o Colonie


pierdută, trăită după Metoda lui
Voronca. Ilarie Voronca
un reportaj de Mihai Barbu
Copil fiind am stat, alături de mama mare, părinți și frații mei
mai mici, într-o casă mare prevăzută cu o
curte generoasă și o grădină fastuoasă.
Acolo, de strada Republicii, în perimetrul
mărginit de Clubul muncitoresc și o
policlinică, a fost raiul nostru terestru. El se
întindea de la Răsărit, unde erau dealurile
Roșiei - aflate chiar în spatele casei noastre
- până dincolo de Jiu, spre munții Parâng,
Cârja și Mândra, acolo unde Soarele reușea
să se ascundă, peste noapte, de noi. Erau
trei vârfuri pe care le zăream, zi de zi, cum
stăteau de strajă, în depărtare, în dreptul
ferestrelor noastre cu vedere spre cer.

“Duc o plantă, ca pe o scoică, la ureche…“ (Ilarie


Voronca)
Dacă făceai ochii roată îți dădeai lesne seama că ești înconjurat, din
toate părțile, de albăstrițe și argințică, de barba caprei, de brândușa de
primăvară și de cea de toamnă, de busuioc, de ceapa ciorii, de ciuboțica
cucului, de crețișoară, de crucea voinicului și cucuruzul măgarului, de
floarea de colț și de floarea reginei, de gurița cucoanei și gușa porumbelui,
de iarba ciutei, de iris și de izmă, de lumânărica pământului, de maci
sălbatici, de nalbă și narcise, de pana zburătorului, de pelinul alb și de
pelinul negru, de podbal și porumbi, de rodul pământului, de rostogol și
de rostopască, de roua cerului și de scoruși, de sânz și sulfină, de tămâioare
și toporași, de tufănică, de volbură și de vulturică. Nu știam noi, la vremea
aceia îndepărtată, că un lusitan, având în față imensitatea Oceanului, a zis
că “pentru ca să existe lucrurile sunt necesare două condiții: ca omul să le
65
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

vadă și să le pună nume.” Le-am îndeplinit. Când simțean nevoia să fim


alături de Pipi și Laci Somogyi, de Rachela și de Itzic Farkas săream
gardul și ne duceam în parcul cel mic al orașului nostru. Acolo plănuiam
expediții și, după ce ne îndesam în rucsaci pâine cu unsoare presărată cu
boia dulce, pască, apă în bidoane verzi subtilizate de la mină, zahăr candel,
câteva “eugenii”, eram gata să ne luăm lumea în cap. Împreună cu Titi, cu
Noni și cu Rodica căutam, de zor, banul popii, mierea ursului și lemnul
Domnului, Pipi și Laci căutau barba ungurului și floarea paștelui (catholic)
iar Rachela și Itzik iscodeau pădurea pe unde credeau că s-ar afla cireașa
ovreiului și pecetea lui Solomon. Împreună, umblam să dăm de capul
ariciului, de capul șarpelui, de ciocul berzei, de coada șoricelului și coada
vacii, de limba boului, a cucului și-a mielului, de părăluțe dar în ceea ce ne
privește pe noi, băieții, voiam să vedem cum arată, în realitate, “rușinea
fetei”. Fugeam, de rupeam pământul, de Muma pădurii, de Mutulică și de
Slăbănogul mirositor, de varga ciobanului, de stupitul cucului, de măciuca
ciobanului, de păpălău, ne feream de ochiul boului de munte și de ochiul
șarpelui, de palma și de scaiul voinicului, de șopârlița albă, de vânturele,
de beșicoasă și, mai ales, de umbra nopții. Îi uram pe cei trei frați pătați și
ne bucuram când dam de rodul pământului. Nu voiam, încă, să ne întâlnim,
față în față, cu Vinețică, zis și “Chip de om”. Maramureșenii îi ziceau lui
Vinețică și Cheița Raiului dar nu ne tenta deloc să lăsăm noi lumea asta
care ne înconjura amețitor, ca-ntr-o horă de Matisse, și să dăm față cu
Sfântul Petre, la Porțile Raiului. Rodica, Pipi și Rachela o căutau pe
Regina pământului, se băteau pe Floarea reginei și voiau să probeze, una
înaintea alteia, precum Cenușăreasa din poveste, Papucul Doamnei.

Tristețea coloniei proletare fără Rachela și Itzik


Asta a fost până într-o zi când Rachela și Itzik au plecat în Israel, în
Țara portocalelor Jaffa și a vinului Carmel, și ne-au lăsat într-o echipă
incompletă. Tata nu mai avea cu cine juca rummy, noi nu aveam cu cine să
cutreierăm lumea în căutarea locurilor unde să nu ne mai găsească nimeni.
Bătrânul Farkas avea un chioșc de mărunțișuri de la care tata își cumpăra
“Mărășești”-le lui fără filtru și, mai târziu, când a vrut să treacă la unele
mai ușoare, își lua niște “Carpați” fără filtru. Noi, tot de acolo, ne-am luat
primele țigări mentolate, “Virginia”, pe care le trăgeam în piept ascunși în
tufișurile verzi de pe dealurile momârlanului Miron. Dela Farkas baci am
aflat, înainte de a ajunge, cu toată familia, în Țara Făgăduinței, că diferența
dintre un tutungiu și un psihanalist e, în lumea lor, doar de o generație. Că
banii n-au miros dar de la un milion în sus mirosul lor începe să se simtă.
66
Reportaj

Că, de la o vreme încoace, vițelul de aur a devenit, vai, o biată vacă de


lapte. Că diferența dintre un leu și un dolar e, cu siguranță, de-un dolar.
Că, potrivit popii de la biserica din colț, viața începe odată cu concepția, că
pastorul crede că ea începe odată cu nașterea fătului iar rabinul e convins
că viața (lui) începe doar când copiii au o diplomă, s-au căsătorit și sunt
așezați la casele lor. Mai târziu am aflat, la cafenea, că șase evrei au reușit
să schimbe, de-a lungul istoriei, felul în care omenirea a văzut lumea.
Moise a zis că “Totul e Legea“, Iisus ne-a învățat că “Totul e dragoste“,
Marx, dimpotrivă, a afirmat că “Totul e banul“ (aici, se înțelege, e vorba
de dolarul lor și nu de leul nostru, vorba lui Farkas baci), Rockfeller a
convins lumea că “Totu-i de vânzare“, Freud - că “Totul e sex“ iar Einstein
a pus punctul pe i: “Totul este relativ“. Mama Rachelei și a lui Itzik ne-a
spus cum văd femeile viața atunci când rămâi singur(ă): “Dragă”, i-a zis
ea într-o zi, bunului domn Farkas, “dacă unul dintre noi o să moară primul,
eu ce o să mă fac?”

În absența familiei Farkas, ”Momârlanu’ şi Baraba/


S-apucă de făcut treaba”
Somogyi baci era un destoinic stahanovist care dădea țării, zi de zi,
tot mai mult cărbune. În semn de recunoștință i s-a aprobat, de către
organele de partid și de stat, să-și construiască o casă și copiii lui s-au
îndepărtat, inevitabil, de epicentrul jocurilor noastre. Cu cine să ne mai fi
jucat noi, barabele din Colonie? Cu momârlancele Ilina Pulana, Marina lui
Purlea, Tinca lui Bese Rece, Ana lui Păpălău, Maria lui Hârșu, Ana
Dodoaicei, Solomia lui Scrofaru, Lucreția lui Jilă, Pătruța lui Tuștel, Maria
Ardeicuței sau cu Maria lui Hoffman? (Cea din urmă a ajuns faimoasă
printre mineri și stahanovști prin faptul că, la chefurile lor proletare, își
ascundea în fofoloanca ei, adâncă precum Peștera Bolii, ditamai sticla de
bere marca “Hațegana”. Stahanovistele din Uniunea Sovietică făceau
aceași operație cu bidoanele verzi și pântecoase în care ortacii își aduceau,
în mină, apa de la suprafață… ) Ni le putea prezenta, pe toate cele înșirate
mai sus, părintele Moșic pentru că ele se mai spodeveau, de sărbători, la
preasființia sa. Și apoi, ce să fi aflat de ele? Că, atunci când se întâlnesc,
“Momârlanu’ şi Baraba/ S-apucă de făcut treaba” și că “Momârlanu’, mai
fălos/ Puse bărăboaica jos/ Şi i-o-nfipse pe din dos!” Sau că “Pe la noi pe
după şură/ Pătrunjelu-i pân-la pulă” și că ar fi bine să “Tune dracu-n
pătrunjel“ că “Nu mă pot pişa de el“ Alternativa era apocaliptică sub raport
fizic: “De scot coasa să-l cosesc/ N-am unde să mă chircesc/ C-o căzut
gardul în jur/ Şi-acum stau tot gol la cur !“ La momârlani, proprietățile
67
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

erau strict delimitate (și strașnic apărate, generație după generație) dar
amorul liber n-are opreliști când ritualul erotic o impune: “Uiu-iu pe dealu’
lung/ Mă sui pe-un cal porumb/ Mă sui pe el călare/ Şi plecai la mândra-n
vale/ Sări gardul cu urzici/ Îmi făcui curu’ băşici/ Sări gardul de nuiele/
Îmi făcui curu’ vergele!“ Penisul odată capturat de Ilina Pulana devine
prizonierul mândrei care îl va securiza, la nevoie, și cu dinții. Operația se
face chiar cu riscul unor aspre corecții fizice. Poezia rurală începe adecvat,
ca orice baladă neaoșă care pune pe prim plan grija omului față de animal:
“Mă sui pe un ciutac/ Să văd oile ce fac/ Oile-s în curmătură.“ Ulterior,
poetul popular își manifestă o anumită preocupare și față de femeie. Dar
textul popular, ca și femeia-n călduri, o ia, imediat, razna într-un mod de
necontrolat: “Fetele mă trag de pulă“ Momârlanul nostru protestează doar
formal: “Lasă-mă, fată, de pulă/ De nu-ţi trag un pumn în gură!“dar
momârlanca Ana lui Păpălău e la fel de hotărâtă precum eroina literară
Ana lui Baciu: “Eu de pulă nu mă las/ Poţi să-mi tragi şi zece-n nas!“ Noi,
barabale din Colonia multietnică petrileană, o știam doar pe sora lui Bulă,
o eroină din folclorul urban: “Pentr-un leu sora lui Bulă a sărit din pom în
pulă/ Dar nici pentr-un milion n-ar sări din pulă-n pom!“ Femeia româncă,
fie că-i din mediul rural sau urban, se comportă la fel când e vorbă de
luarea în posesie a lui “penis captivus”. Marea crăpelniță e, în momârlănie,
ca peste tot în lume. Momârlanul se simte ca un actor de film XXX care
are totul pe tavă datorită uriașe dotării personale: “Eu cu pula mea, când
vreau/ Toată ziua mânc şi beau!“ Ritualul erotic din Sălutruc se bazează de
niște dulci minciuni: “Hai mândruţo, fuga - fuga./ C-or trecut oile dunga,/
Hai mai iute pe deluţ,/ Nu mă duc că tu mă fuţi!/ Ba te fute călcătura/ Că
nu mi se scoală pula!“ Fata mimează îndărătnicia la fel cum masculul alfa
mimează, și el, o ipotetică impotență. Cântecul de fată bătrână e presărat
de un amar și trist regret cu ecouri ce vin tocmai din Ronsard: “Eram
tânără şi mândră/ Şi ţineam pizda flămândă/ Acu-mbii pe orşicine/ Dară
nu-i trabă la nime!“ Orgiile din localitățile componente ale orașului erau
trase la indigo indiferent de mărimea sitului local: “Fetele din Dâlja Mare/
Tot cu pula-ntre picioare/ Fetele din Dâlja Mică/ Tot cu pula se ridică!“
Momârlanii din arealul nostru nu aveau nimic din bătrânii sfielnici, cu
lacrima oricând gata să le cadă pe ia lor albă, ca neaua sărbătorii. De-ar fi
trăit, Octavian Goga ar fi fost extrem de mirat să constate că există, în
Ardeal, și un moș hâtru, exact și frust în exprimare: “Bună ziua, Moş
Drăghici/ Nu văzuşi pizda pe-aici?/ O văzui în Dealu Mare/ Dă la pulă de
mâncare!“ Amorul casnic, la momârlani, se desfășoară, probabil, ca-n
bojdeuca din Țicău: “Hai, mândruţă, când te chem/ Să te fac pe pizdă
ghem/ Să mă joc cu ţâţele/ Ca mâţa cu ghemele!“ Momârlanii erau făloși
68
Reportaj

de bărbăția lor (“Am o pulă cât un par/ Unde-o bag e vai şi-amar/“) dar
nici momârlancele nu făceau exces de modestie (“Am o pizdă cât un
ghem/ De trei pule nu mă tem!“) Și, apoi, dragi și fideli cititori ai acestor
pagini, unde vreți dv. să ne mai fi jucat? Pe Muntele Boul, pe Dealul
Nărodului, pe Preoteasa Mare sau, după caz, pe Preoteasa Mică, pe Dealul
lui Mamăta, pe Valea Popii? Erau prea departe. Mult prea departe.
Colonia noastră proletară era la doar doi pași…

Final deschis cu dr. Petru Groza. Parcul, nu omul…


În locul familiei Somogyi, care s-a mutat într-o casă proprietate
personală, a venit familia Rusu care avea doi copii cu care nu ne-am
împrietenit prea tare. Nici n-am fost prea multă vreme vecini. Casa noastră
urma să se demoleze pentru a face loc unui bloc cu patru nivele. Venea
lume din toată țara să dea țării cărbune, (care era “pâinea industriei grele
cu pivotul ei, industria constructoare de mașini”) și, pentru că nu aveau
unde sta, în Petrila au apărut primele blocuri. Noi ne-am mutat în cartierul
“Evidențiaților” iar familia Rusu în cartierul “8 Martie”. Cartierul
Evidențiaților era, într-un fel, o prelungire înspre deal a Parcului dr. Petru
Groza. Acolo am intrat într-o altă lume. Toți șmecherii orașului, veniți din
noile cartiere muncitorești, se adunau acolo ca măgarii pe pășune. Noi,
fiind ultimii veniți, ne-am adaptat mai greu. Era ca și cum ai fi mutat niște
plante dintr-o seră direct în aerul tare și poluat al Văii. Cei de la
profesională erau mândri că, deși erau de vârsta noastră, ei aveau suficienți
bani de buzunar. Noi cei care am mers, mai departe, la liceu eram la mâna
lor. Ei erau cei care ne făceau cinste cu țigări și cu lichioruri. Țuica
momârlanilor era slabă iar lichiorul nostrum era dulce, ca “monopolul”
celor mari, îndoit cu siropul de zmeură. Când a ajuns mare, prietenul
nostru Laci Somogyi s-a făcut miner, a conceput o droaie de copii și, când
a venit vremea să le pună pe masă cele trebuincioase, în magazinele
noastre nu se mai găsea nimic. Atunci, Laci a chemat un zugrav și-un
pictor iar ăia, împreună, au avut ca sarcină să-i picteze pe pereții bucătăriei
toate roadele pământului. Stătea la parter și deschidea, zilnic, geamurile ca
să i se vadă pictura până în piața (goală) a Petroșaniului, aflată peste drum
de el. Lumea nu se mai sătura privind-o… După ce a venit revoluția
capitalistă, copiii lui s-au tras, unii după alții, tocmai la izvorul Dunării,
aproape de munții Pădurea Neagră. S-au angajat la restaurante din zonă și
își promovează, pe facebook, aranjamente savante cu produse tradiționale
nemțești. După o vreme, strada Republicii s-a dovedit a fi fost proiectată
insuficient de lată. Edilii noștri au decis translatarea blocului, ridicat peste
locurile copilăriei noastre, înspre Dealul momârlanilor. A fost o operațiune
69
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

complexă pe care noi, copiii, am trăit-o la cea mai înaltă tensiune. O


macara gigantică de deplasa pe șine,într-un du-te - vino de melc, iar unul
dintre copiii care căscau gura la eveniment a venit cu ideea de a ne “fleci”
monezile din buzunare. “Nenea, ne fleciți și nouă banii?” Nenea
macaragiul a fost de acord și ne-a îndemnat să ne punem monezile pe șine.
Macaraua trecea alene, cu greutatea ei elefantină, peste banii noștri iar ei
se lungeau și se lățeau după dorința noastră. Noi, copiii din Cartierul
Evidențiaților, ne simțeam, acum, la fel de importanți precum bancherii
americani din poveștile lui Farcaș baci. Buzunarele noastre s-au dovedit
prea mici pentru niște bani atât de mari. Leul nostru ajunsese imens
precum dolarul, am fi putut să cumpăram orice cu el, nimic nu mai era
relativ, fetele ne priveau cu admirație și afecțiune. Eram siguri că noi nu
mai puteam muri înaintea lor. N-aveam cum. Legea o făceam noi, cei cu
buzunarele pline. Doamne, cine mai era ca noi?

Epilog
Încet, încet, florile noastre frumoase au început să se ofilească și să
dispară, în mod misterios, una după alta. Toate, de la Răsărit și până la
Apus. A mai rămas, singur cuc, doar asfodelul. Se zice că grecii îl plantau
pe mormintele lor, ascunse sub mausolee de piatră dură, gata să înfrunte,
semeț, veacurile care vor veni. Asfodelul pare veșnic pentru că-i verde dar
e un verde înșelător. Floarea n-are niciun miros. Era la fel de săracă
precum banii puțini ai lui Farkas baci, economisiți pentru a ajunge în Țara
Sfântă. Și cu toate astea, prin aceste verde înșelător, mireasma copilăriei
noastre pierdute, definitiv și irevocabil, s-a strecurat, ca un șarpe al casei,
prin panourile mari de beton ale noilor blocuri muncitorești. Un miros
amestecat de parfum ieftin și pătrunzător (cu note de mac sălbatic), de
monopol îndoit cu sirop de zmeură, de fum suav și mentolat de Virginie, a
invadat fosta noastră colonie petrileană prin toți porii unei lumii care s-a
prăbușit în ea însăși. Și care mai voia, săraca de ea, să răzbească, cât de
cât, la lumină.…

70
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Horațiu Mihaiu
sau Poezia ca antidot
Unul dintre mijloacele frecvente şi de efect pe
care mizează „poezia nouă” (postmodernă?) este
recursul la „faptul divers”, introdus ca element de
impact / provocare în discursul literar. Horaţiu
Mihaiu, cu abilitate, procedează invers în placheta sa
debut, Moartea e un sfetnic bun (col. ”Infinitezimal”,
Edit. Charmides, Bistrița, 2017): transformă chiar
poemul (o viziune) în „fapt divers”, conferind-i datele
de identificare ale acestuia. Iată: „Un fluture de varză /
S'a aşezat pe bloc. / Materia de cenuşă, / Materia
cenuşie, / E transportată'n lăzi. / La colţu' străzii stau
navete. / Din plastic (un băiat îşi mângâie cravata, se uită după fete). /
Parfum de romaniţă, / Romanţă de parfum, / Gumă de mestecat. / Mai trec
maşini, mai trec motociclete, / Mai trec tramvaie. / Puneţi totul pe foc! /
Un fluture de varză / S'a aşezat pe bloc.” (Un fluture de varză). Încât
cititorul, cu reflexele forma(ta)te de aberaţiile cotidianului, va trebui să
tresară şi la atingerea cu neaşteptatul “aer retro” (aici, dar şi în alte texte),
la receptarea firescului insinuat în nefirescul său.
Autorul nostru ştie foarte bine că lirismul nu se mai poartă astăzi,
pe de o parte. Însă, pe de altă parte, dacă e o “pacoste” de care nu poţi
scăpa, încerci să o acoperi, să o disimulezi prin felurite artificii
(calambururi, “noduri” absurde, fandări cinice etc.). Sunt strategii pe care
Horaţiu Mihaiu le stăpâneşte şi le foloseşte cu succes. De pildă,
reinventarea arhaismului şi forţarea ironică a cacofoniei “în regie proprie”:
“…Aveai şi pinteni tari ca coastele / Şi te făceai că eşti făcută / Fără să faci
pe făcătoarele / Ca cana care cască capul ruptă /…/ Io (dacă vrei, eu) îs din
florărie / Tu nu vrei să mă rupi, / Te rog zi-mi o cacofonie / Şi din ugerul
vacii să supi (nou cuvânt românesc – pentru rimă)…” (În spaţiu); sau
referinţele şi parafrazele culturale: “Un tânăr s-a aruncat într-un râu de
proză / iar un bărbat s-a sufocat cu paginile lui Dostoievski. / O tânără a
fost violată în grup de Jules Verne, Edgar Allan Poe şi Mark Twain...”
(Orori), “Eu nu strivesc corola de minuni / Tu nu striveşti corola de
minuni / El. Ea nu striveşte corola de minuni…” (Singular, plural,
71
Eveniment

general), “Zbor deasupra unui cuib de cuci. / Şi-acolo jos, văd casa cu
soba de tuci…” (***) ş.a.
Şi teatrul, desigur, să nu uităm teatrul. Căci în-scenarea (poetică) /
punerea în scenă adică, este una dintre metodele preferate de Horaţiu
Mihaiu. Pentru a ne lămuri cum funcţionează această tehnică în detaliu,
reproduc o variantă explicită şi, sper, convingătoare: “Motto: Verweile
doch Du bist so schön (J. W. Goethe) // Porneşte! / Aşaaaa, încet, încă un
pic... / Stop! / Coboară încet acum. Bine. Întoarce-te cu spatele! / Apleacă-
te puţin în faţă! / Vino spre mine… încă puţin… acum, mai la dreapta…
Bine! / Dacă poţi, fă un pas, uşor, aşa, spre dreapta… Capul, da, capul, te
rog, mai ridicat! / Aşa! / Nu te mişca! / Bine! / Acum, umblă! / Aşa!
(Experiment realizat cu o găină la ferma avicolă din comuna Crimholt,
judeţul Braşov).” Oricum, aşezarea în deschiderea cărţii a poemului Scena
se surpă peste public (imediat după autoironicul text de început – fără
titlu!) mi se pare definitorie, mai ales în pandant cu finalul, COPY PASTE,
împreună constituind un fel de manifest şi o poziţionare polemică în raport
cu otrava lumii din jur. Este şi grila de lectură pe care ne-o propune
autorul.
Toate astea – împreună cu ludicul, cu anumite “ticuri” şi trucuri
preluate de la avangardişti, cu umorul negru şi cu deversarea imaginarului
abisal, bine temperată totuşi – fac din cartea lui Horaţiu Mihaiu un
exerciţiu exemplar de “autoconservare” prin literatură.

Emil Nicolae

* În seara de 27 ianuarie 2017, la ”Café Verona” din București, a


avut loc lansarea noii colecții ”Infinitezimal” a prestigioasei Edituri
Charmides din Bistrița (fondată și condusă de entuziastul Gavril
Țărmure). Colecția – coordonată de Mihai Păcurar – este un proiect
deschis creației celor mai valoroși scenografi și arhitecți din România.
Primele trei titluri prezentate publicului au fost: Tot ce am port asupra
mea (grafică, desene) de Doru Păcurar, numărul 22 pe o stradă (prozo-
poeme autobiografice) de Adriana Barna și Moartea e un sfetnic bun
(poeme) de Horațiu Mihaiu. În cadrul evenimentului au luat cuvântul:
Magda Cârneci, Ion Bogdan Lefter și Petru Lucaci. Cu aceeași ocazie a
fost deschisă și o expoziție cu desenele lui Doru Păcurar.

72
Antologie Conta

Un poem de
Nicolae Panaite

Grinda
Aproape a ajuns ca un eremit
căruia i se vede lumină pe oase.
De treizecişiunu de ani
nu a mai atins-o nimeni;
este tot la capătul scărilor,
în locul ales de bătrânul Ovadia.
Cel mai mult bătrânul îşi punea
în cuiul, ce crescuse parcă din ea,
pălăria şi coasa.
Unii îşi aruncă zilele deasupra ei
ca pe nişte viori
la care nu a cântat nimeni vreodată.
Prin bălţile ironiei face legea;
o mână, doar o mână,
ar trebui s-o cuprindă;
atunci, în clocotul trăirii,
un grai, ca un sunet proaspăt de apă,
va veni dinspre ea,
se va strecura printre noi,
potolindu-ne arşiţa gurii...

73
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Un poem de
Virgil Diaconu

Fructe secrete
Îmbrăcată sumar, doar într-o metaforă,
iubita mea trece strada.
Într-o metaforă atât de lipită de trup
că i se vede zmeura sânilor.

Doamne, un poem trece strada direct spre mine.


Un poem se opreşte drept în inima mea!

În seara aceasta, în loc de cafea,


voi gusta câteva fructe secrete.
Voi da năvală la zmeură.
Voi mânca zmeură cu zmeur cu tot,
cu pădure cu tot!

74
Antologie Conta

Un poem de
Nicolae Corlat

Albul cel mai alb traversa o apă


În faţa mării pietrele suferă de singurătate
precum ai face dintr-un bob o icoană plutitoare pe ape.
Apoi s-a trezit pămîntul la realitate
şi a ivit în el însuşi mai mult decît se poate gîndi într-o secundă,
mai mult decît poate cuprinde o lacrimă.
Stau în faţa mării ca în faţa unui labirint
deschis către minunile cerului
şi adulmec depărtarea cu nările aţintite către vînturile moi ale speranţei.
Iată nedefinitul, iată nenăscutul din ochii privitori în adîncul înaltului.

Apoi a venit primăvara


printre ramuri plutesc vergine cu trupurile goale
precum ai îngropa între catedrale îngerii verzi,
precum parfumul abia simţit
l-ai aşeza între văzduhuri făcînd din el umbre nevăzute.

75
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Un poem de
Aurelian Titu
Dumitrescu

Nicăieri nu e mai curată lumina decât pe o


piatră de râu

Îţi străluceau cununiile la masa lungă de lemn,


albă erai ca un râu văzându-se printre pietrele cenuşii ale muntelui,
şi piatra de dedesubt se vedea prin subţirimea ta.

I se vedeau culoarea, muşchii verzui, netezimea.


Eu, pe mal, te atingeam doar cu umbra,
piatra de dedesubt o priveam prin subţirimea ta.

Uitasem că sunt, uitasem că trebuie să cred,


netezimea pietrei mă înstrăinase,
piatra de dedesubt o priveam prin strălucirea ta.

76
Antologie Conta

Un poem de
Traian Ștef

Fericirea de a traversa parcul

Traversez parcul plouă umbrelă nu am


Pe o bancă de lemn un cunoscut odihnindu-se
Nu ştiu de ce în ploaie îl salut şi mă întreabă
Ce fac mă grăbesc nu am chef să stau de vorbă
Cu el am şi uitat cum îl cheamă nimic îi spun
Într-o doară răsfirînd printre degete monezile din buzunar
Restul de la toneta covrigarului

Ţine loc de nimic gaura din covrig


Eu al cui loc îl ţin
Poate al unei fotografii neînrămate
Al unui uşier condamnat pe viaţă al racului
Care nu mai poate ieşi din semnul zodiei

Mare fericire aceasta


Ca o lentilă prin care se scurge realitatea
Ea nevinovată eu vinovat că o văd
Cum intră pe sub uşă cum bea fericită doi litri de apă
Ca să respecte sfaturile de viaţă sănătoasă
Şi să se poată pişa pe noi aceştia care nu ştim
Al cui loc îl ţinem ocupat.

77
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Un poem de
Christian W.
Schenk

Plutonul de execuţie
Vin şapte soldaţi cu puşca în mînă.
Sînt singur pe cîmpul cu maci.
În piaţa centrală gloata se-adună.
Strîng flori pentru tine, tu taci.
Sergentul dă ordin. Soldaţii ascultă.
Gloata nu ştie cine-i la zid.
Buchetul e gata. Lumea e multă.
Mă bucur s-ascult cu tine un lied.
Plumbul sfîşie cîrpa din piept.
Voi pune-o lumînare în sufragerie.
Sergentul dă ordin. Soldaţii stau drepţi.
Pe cîmpul de maci doar moartea adie.
Aşteaptă-mă seara.Vin pe la zece.
Soldaţii-s în cazarmă. Gloata se-mprăştie.
Mortul atîrnă în frînghii. Petrece.
O noapte are în faţă. Tîrzie.
Oraşul stă la masă. E ora pentru cină.
Se-ntunecă cerul pe cîmpul de maci.
Voi veni la nouă. Gîndul mă alină.
Plec eu, tăcutul, singur spre tine. Tu taci.
78
Proză

Dragoste de
Cernăuți

o proză de Cornelia Păun Heinzel

“Uneori soarta te poate proiecta pe meleaguri, pe care nici nu visai să le


cunoşti vreodată”.

Nicolae absolvise „Filozofia”, dar exact în anul terminării studiilor,


începu criza, o criză financiară şi economică care afecta întreg
mapamondul, prin şomaj, falimente, datorii şi tulburări sociale. Războiul
mondial sărăcise mult populaţia. Titraţii, spuma intelectualităţii era cea
mai puternic marcată. Dar situaţia cea mai tragică o aveau proaspeţii
absolvenţi de universităţi, care la terminarea studiilor îşi vedeau toate
visurile şi aspiraţiile spulberate. Pentru un post de portar se prezentau la
concurs un absolvent de medicină, unul de litere, un inginer şi un licenţiat
în drept. Dacă l-ar fi ascultat pe tatăl său, preot în sat, Nicolae ar fi avut
mai multe şanse. Dar atunci când a mers să se înscrie la facultate, şi-a luat
dosarul de la teologie, unde-l înscrisese părintele său şi l-a depus la
filozofie. Acesta era domeniul pe care dorea să-l studieze şi pe acesta l-a
urmat.
*
Pe stradă Nicolae se întâlni cu un cunoscut.
- Mai avem o şansă! Am auzit că se fac angajări în armată. Hai să
încercăm şi noi! O ofertă mai bună nu avem! îi spuse tânărul.
- Şi unde trebuie să mergem? întrebă Nicolae.
- Ne întâlnim mâine la zece, în faţă la Universitate. Să fii pregătit!
îi spuse tânărul.
79
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Nicolae se întoarse acasă rapid. Era Ajunul Bobotezei. Involuntar,


amintindu-şi de copilărie, începu să cânte cântecele bisericeşti, pe care le
ascultase din fragedă pruncie şi care i se păreau atât de familiare. Nicolae
avea şi o voce frumoasă. În curte, proprietăreasa începu să-şi facă semnul
crucii cu evlavie. Emil, medicinistul începu să râdă.
- Dar ce faci coană Matilda, de te închini aşa cu foc?
- Păi e Bobotează şi vine părintele! Ce, nu-l auzi? spuse femeia.
- Ha, ha, ha! râse cu foc Emil. E Nicu, coană Matilda, este Nicu,
colegul meu de cameră! continuă el conversaţia.
- Cum? Dar cântă aşa frumos! Ce voce are! se miră Matilda.
- Nu ştii că tatăl său este preot? De aceea ştie toate cântările
bisericeşti la perfecţie! explică tânărul.
- Păi şi de ce nu s-a făcut şi el preot? întrebă femeia.
- N-a vrut, n-a vrut coană Matilda! răspunse tânărul. Fiecare cu
vocaţia sa!
Cu constituţia sa sportivă şi structura atletică, a doua zi, Nicolae a
fost primit imediat în armată. Îşi rezolvase astfel problema cu serviciul. Nu
aşa cum îşi dorise, dar în condiţiile crizei era singura rezolvare
posibilă, pentru el. În ceea ce priveşte filozofia, putea să o studieze în
continuare, în timpul liber. Şi când vor apărea condiţii mai favorabile, va
deveni profesor, aşa cum îşi dorise. Până atunci putea să citească multe
cărţi şi să scrie, cum era obişnuit încă de pe băncile şcolii. Scrisese chiar o
monografie originală a satului său, prima de acest fel, după ce se
documentă foarte serios. Aşezarea fusese întemeiată de pandurii lui Tudor
Vladimirescu când s-au retras, după înfrângerea suferită.
Literatura rămăsese în continuare pasiunea lui Nicolae, mai ales că,
din timpul facultăţii studiase singur toate cărţile şi cursurile prietenului său
cel mai bun, Liviu, student la litere. Toate studiile de critică literară, de
teoria literaturii, Nicolae le lecturase cu pasiune. Mergea chiar la cursuri,
la Universitate, cu Liviu, să audieze prelegerile deosebite, ţinute de
profesorii universitari.
Viaţa în armată nu era uşoară pentru un om învăţat cu studiul. Dar
firea sportivă a lui Nicolae, îl făcu să treacă peste impedimente. În unitate,
colegii aflară de pregătirea lui superioară. Mulţi îl invidiau. Bârfele
ajunseră chiar la urechile comandantului. Om cult, Berezoianu, îl chemă
urgent la el.
- Bratule, este adevărat că tu ai făcut filozofia şi ştii şi greaca
veche?
- Da, domnule colonel, răspunse Nicolae.

80
Proză

- După amiază, te prezinţi la mine acasă. Eşti invitat la prânz! E


ordin! spuse zâmbind Berezoianu.
Bratu veni timid la colonel acasă. După prânzul copios, colonelul îl
chemă în biroul său.
- Vreau să discutăm despre noile apariţii editoriale! îi spuse acesta.
Tu ce părere ai? Ce carte nou apărută, ţi s-a părut mai interesantă?
Şi dezbătură apoi, ore întregi, teme din literatură, artă, filozofie.
- Mi-a făcut deosebită plăcere să conversez cu tine! La revedere! îi
spuse la plecare, lui Nicolae, colonelul. Dar nu uita! Aici, eşti domnul
Bratu, filozoful, la unitate eşti Bratu soldatul!
În vară, Nicolae ajunse cu batalionul în Cernăuţi. Oraşul era de o
frumuseţe stranie, situat pe frumoasele coline ale Carpaţilor, pe malul
râului Prut. I se spunea „mica Viena”, o denumire meritată pe deplin. Cu o
istorie şi o poveste fascinantă, fermecătorul oraş era capitala Bucovinei şi
reprezenta unul dintre cele mai importante centre urbane din România.
Cernăuţiul a înflorit sub habsburgi şi a crescut de la un mic oraş de
provincie într-un centru plin de viaţă şi diversificat etnic prin comerţ,
meşteşuguri, cultură şi educaţie. Cu un trecut şi tradiţii comune, arhitecţii
austrieci şi cehi, au transformat Cernăuţiul într-un oraş modern.
Nicolae a fost imediat fermecat de oraş, care era un loc modern,
plin de fumuseţi naturale şi cu o arhitectură interesantă, cu multe
monumente fascinante, sculpturi atrăgătoare, parcuri verzi şi pieţe
primitoare. În Cernăuţi întâlneai toate stilurile arhitectonice care au existat
în ultimele secole în Europa. Ca veşnic iubitor de artă şi frumos, Nicolae
adora să parcurgă pe jos străzile întortocheate ale Cernăuţiului, să observe
stilurile, de la empiricul din perioada împăratului Napoleon, la liniile
melodioase ale barocului clasic. Admira clădirile în stil neobrâncovenesc -
o continuare a modernismului austriac - ca biserica Sfântul Nicolae, lăcaş
în a cărui compoziţie ornamentală, acest stil se împletea armonios cu unele
elemente din Renaissance-ul italian şi cu procedee specifice româneşti.
Clădirile în stil brâncovenesc şi neoromânesc le-a recunoscut uşor după
frumuseţea şi ornamentele care aminteau de podoabele portului popular
românesc, de straiele ţăranilor din satul său dar şi după coroanele masive şi
semirotunde, care le uneau. Clădirea impunătoare a Primăriei a
fost construită în Piaţa Centrală a Cernăuţiului în 1847, în stilul
clasicismului târziu. Din Piaţă, de-a lungul străzii Română, la o mică
distanţă, Nicolae văzu clădirea bisericii greco-catolice, construite în 1821
în stil empiric. Cele mai noi construcţii erau cele realizate după războiul
mondial ce se încheiase, de către firmele franceze, în stilul art deco.

81
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Nicolae era încântat de minunăţiile Cernăuţiului, care nu puteau fi


admirate nicăieri în altă parte a Europei. În faţa sa defilau peste o sută de
zei şi zeiţe greco-romane sub formă de basoreliefuri, sculpturi bombate,
mozaicuri etc. Şi tot atâţia lei, păsări, şerpi. Constată că, centrul vechi al
Bucureştiului era doar o tentativă provincială pe lângă statura imperială a
clădirilor arhitectonice din Cernăuţi, adevărate amprente ale istoriei
fabuloase, chiar dinainte de secolul de dominaţie habsburgică, cel mai
marcant pentru el. Nicolae citise că prima atestare documentară a aşezării,
a reprezentat-o un hrisov emis de Alexandru cel Bun.
Prima clădire din Cernăuţi, pe care a dorit să o vadă Nicolae a fost
Universitatea „Regele Carol l din Cernăuţi”. Construcţia era o bijuterie
construită în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, pe unul din cele mai
înalte dealuri ale oraşului. La înfiinţarea sa, în 1875 se numea
„Universitatea Franz Josef" şi era o instituţie de învăţământ superior
renumită în tot Imperiul Austro-Ungar. Nicolae ştia din cărţi că
parlamentul austriac a aprobat în 1872 înfiinţarea Universităţii Maghiare
din Cluj, iar la 20 martie 1875 a hotărât înfiinţarea unei Universităţi
Germane în capitala Bucovinei. Scopul înfiinţării acestei instituţii
superioare de învăţământ la Cernăuţi era în primul rând de propagare a
limbii, culturii şi ştiinţei germane în această parte a imperiului.
Bărbatul observă că, ori de câte ori întorcea privirea, străzile
Cernăuţiului dezvăluiau cele mai neaşteptate detalii arhitecturale. Fosta
Mitropolie Ortodoxă a Bucovinei şi Dalmaţiei se distingea însă printre
clădirile istorice cu caracter religios din Cernăuţi precum biserica catolică,
biserica Iezuiţilor, biserica greco-catolică, biserica protestantă sau templul
şi sinagoga. În Cernăuţi, oraş cosmopolit, al unui amalgam de culturi şi
religii, în care locuitorii învăţaseră singuri cum să convieţuiască paşnic şi
să se respecte reciproc, toleranţa era nu numai un simplu cuvânt. Românii,
evreii, germanii, polonezii, ucrainenii, armenii şi alte minorităţi
convieţuiau împreună paşnic. într-o atmosferă spiritual, antrenantă şi
efervescentă. Nu existau idei preconcepute, ură de etnie sau religie între
locuitorii săi.
Mitropolia, - asemănătoare unui castel, datorită porţilor cu ziduri
înalte de trei metri şi a clădirilor sale din cărămidă, cu pinioane în trepte şi
merloane – era bijuteria arhitectonică a oraşului. Ansamblul este format
din trei corpuri, o curte oficială şi un parc de cinci hectare, cu specii rare
de arbori, dealuri artificiale, heleştee cu fântâni, statui şi grotă, fiind
înconjurat de un zid înalt de trei metri. În centru era situată reşedinţa
Mitropolitului, cu capela Sfântu Ioan al Sucevei. În stânga era Seminarul
cu Biserica Sinodală, iar în partea dreaptă clădirea cu turn, care adăpostea
82
Proză

o Şcoală de pictură de icoane şi una de diaconi, un muzeu, fiind şi casă de


oaspeţi.
În prima seară, Nicolae a mers cu câţiva colegi la film. Clădirea
cinematografului „Cernăuţi” a fost construită în 1877 în stil mauritan,
înainte fiind sinagoga principală a oraşului. A doua zi, Nicolae ieşi cu
Mircea, un coleg, la „Vienna Caffé”.
- Hai şi noi la bal! Aici se organizează sâmbăta baluri! îi propuse Mircea.
Sâmbătă seara, în localul de lângă unitate avea loc un bal luxos.
Familiile de vază, veneau cu fiicele, să le găsească aici alesul, să le
căsătorească. Nicolae intră şi privi mulţimea elegantă, în agitaţie continuă.
Deodată, într-un colţ, zări o tânără blondă, cu ochii albaştrii-verzui,
mignonă şi suavă. Era ca un înger printre celelalte persoane din jurul său.
Discuta cu o femeie tânără, mai înaltă şi brunetă, la fel de frumoasă şi cu
aceeaşi ochi fascinanţi. Se îndreptă spre ele şi o invită pe blonduţă la vals.
- Îmi acordaţi acest vals? întrebă Nicolae, înclinându-şi politicos
capul.
- Ich bin schön, ich bin gebildet, ich bin wunderbar! sări în sus
tânăra brunetă, accentuând puternic cuvântul „ich”. De ce nu vreţi să
dansaţi cu mine? Eu nu am acum partener de dans!
- Mie-mi place domnişoara, spuse Nicolae hotărât, în timp ce
întinse mâna să o prindă de degete, pentru a conduce spre ringul de dans
pe tânăra fermecătoare. Cum vă numiţi domnişoară? Eu sunt Nicolae,
absolvent de filozofie şi fiu de preot. Acum sunt în armată. Dar în viitor
voi fi profesor, ceea ce mi-am dorit dintotdeauna.
- Elisa, spuse cu glas suav fata.
- Şi tânăra de lângă dumneavoastră? întrebă Nicolae curios. De ce a
reacţionat aşa?
- Este Helga, sora mai mare. Este foarte frumoasă şi mândră, toţi
bărbaţii îi fac curte. Se aşteaptă ca oricine să o placă! răspunse Elisa.
- Dar dumneavoastră sunteţi mult mai fină, mai delicată, mai
suavă... continuă Nicolae .
- Aceasta este părerea dumneavoastră... spuse încetişor Elisa
- Numai cu sora aţi venit? întrebă bărbatul.
- Sunt aici cu mama, tata şi cei trei fraţi ai mei Arthur, Alwin şi
Anton.
- Cunoaşteţi mai multe limbi, nu-i aşa? Am văzut că vorbiţi cu sora
în limba germană. Eu am învăţat la liceu franceza, germana, italiana,
spaniola, greaca veche şi latina! spuse Nicolae.
- Vorbesc foarte bine limba română, deoarece am făcut şcoala
primară în această limbă, fiind limba naţională şi limba germană, eu fiind
83
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

de această etnie. La şcoala catolică vorbeam în germană, dar am învăţat şi


limba franceză, ca limbă străină. Când eram însă copii, eram toţi de etnii
diferite şi ne jucam împreună întotdeauna. Astfel, am învăţat cu toţii să
conversăm şi în rusă, şi în poloneză, şi în ucraineană şi chiar şi în idiş. Aşa
ne înţelegeam mult mai bine între noi, dar şi cu părinţii tuturor. Ne folosea
acest lucru şi când mergeam la prăvălia evreilor, căci ne puteam adresa în
limba lor, şi la frizeria ucraineanului, la cinematograful rusului, căci acela
este mai aproape de noi sau la poştă unde funcţionara era o poloneză.
Cernăuţiul este un spaţiu internaţional din acest punct de vedere. Am
învăţat să ne respectăm unii altora limba, etnia, dar şi religia. Să ne
respectăm şi să ne iubim! explică tânăra.
Dansul se termină şi Nicolae o conduse pe Elisa la loc.
- Tată, el este Nicolae, activează în armată şi este licenţiat în
filozofie! spuse Elisa.
- Aaaa, în armată! Mă numesc Heinrich Hensel, se recomandă
bărbatul. Ea este soţia mea, Gertrude. Şi eu am fost ofiţer, la Curtea
împăratului din Viena. Când am ieşit la pensie, m-am retras aici, în
Cernăuţi. M-am căsătorit şi acum am o mică afacere, o fabrică de alcool
medicinal.
Nicolae observă că doamna Gertrude era mult mai tânără decât
domnul Hensel.
- Fratele meu a rămas însă la Viena. Şi fiul său, nepotul meu este
acolo un avocat renumit, continuă domnul Hensel. Dar, cu criza aceasta,
completă Gertrude... nepoţii mei, Peter şi Johannis au plecat peste ocean,
tocmai în Canada...
- Îmi permiteţi să vă mai vizitez fiica? întrebă Nicolae.
- Desigur! acceptă bătrânul domn.
- Acesta este Mihai! spuse Helga venind rapid spre grup. Ne invită
la susţinerea licenţei sorei lui, Anastasia, la universitate. Veniţi şi
dumneavoastră, domnule Bratu? întrebă Helga pe Nicolae.
- Desigur! Chiar îmi face plăcere! răspunse bărbatul.
A doua zi, Nicolae luă toţi banii de soldă şi se opri la florăria din
centrul Cernăuţiului. Intră şi spuse băiatului care vindea florile:
- Doresc să comand trandafiri roşii!
- Câţi doriţi? întrebă tânărul vânzător.
- De toţi banii aceştia! şi Nicolae întinse banii de soldă. Vă rog să-i
trimiteţi la următoarea adresă: Wagnergasse nr. 13, domnişoarei Elisa
Hensel, împreună cu acest plic.
Vânzătorul a trimis urgent pe băiatul care trimitea florile, la adresa
menţionată. Acesta ajunse în zece minute cu trandafirii în faţa casei, o
84
Proză

clădire impunătoare, cu etaj şi bătu la uşă. Apăru imediat Gertrude, mama


Elisei. Am primit comandă, să aduc aceste flori la adresa dumneavoastră!
spuse băiatul. Şi începu să descarce din trăsură, buchete imense de
trandafiri roşii.
- Unde îi duc? întrebă el.
- În sufragerie! spuse uimită femeia.
În câteva minute, camera era acoperită de trandafiri superbi, roşii.
- Oare cine mi i-o fi trimis? întrebă încântată Helga şi se repezi cu
nerăbdare spre plicul ce însoţea trandafirii. Pe plic scria cu litere
caligrafiate ordonat: „Frumoasei şi gingaşei domnişoare Elisa, de la
Nicolae”. Helga înşfăcă cu putere hârtia şi privi încremenită grupurile de
versuri ce o acopereau.
- Cum, pentru Elisa sunt? Nu sunt pentru mine? Eu sunt mai
frumoasă, eu trebuia să primesc florile! Şi ţi-a scris şi-o poezie! Mie nu
mi-a scris nimeni niciodată vreo poezie! spuse tânăra mânioasă.
- Lasă Helga, nu te supăra, o să primeşti şi tu trandafiri! o consolă
blând Elisa.
- Tu ce te bagi! N-am nevoie de consolările tale. Nimeni nu-i ca
mine! spuse Helga din ce în ce mai nervoasă şi izbucni în hohote de plâns.
Din ziua aceea, Elisa a primit în fiecare zi câte o floare de la
Nicolae. A doua zi, Nicolae veni în vizită la familia Hensel. Casa familiei,
cu etaj, era mărginită de case elegante cu două şi trei etaje, pe o romantică
stradă pietruită. Era cunoscută a fi un loc popular pentru procesiuni de
nuntă. Era prânzul şi familia îl invită la masă.
- Rămâneţi la noi la masă, domnule Bratu! spuse Gertrude
politicoasă.
În sufrageria imensă, cu mobilă de lemn sculptată, o masă lungă
trona în mijlocul încăperii. În faţă era un tablou mare, cu o pictură ce
reprezenta o pereche - un ofiţer cu poziţie şi costum impozante, cu o sabie
lungă şi strălucitoare şi o doamnă elegantă cu o pălărie enormă şi
umbreluţă. Era domnul Heinrich şi doamna Gertrude, când erau mai tineri.
Gertrude pregătise feluri variate – supă de pui, friptură de porc cu
cartofi prăjiţi şi salată de roşii şi castraveţi iar ca desert, un tort imens de
ciocolată, cu flori din frişcă, dispuse pe partea sa superioară.
- Facem cumpărăturile la „Elizabethplatz'', bazarul alimentar din
apropierea Pieţii Teatrului, spuse Gertrude. A fost numit aşa în onoarea
împărătesei austriece Elisabeta, completă ea, considerând că este nevoie de
astfel de lămuriri.
- Şi ce gânduri de viitor aveţi? îl întrebă Heinreich pe Nicolae.

85
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

- Îmi doresc să fiu profesor de filozofie. Aceasta este vocaţia mea!


Criza mi-a încurcat puţin planurile, dar sunt tânăr şi o să-mi ating ţelul.
Acum însă, aş dori să mă căsătoresc... aş dori să mă însor cu Elisa, spuse
timid tânărul.
Se făcu linişte. Părinţii doreau şi ei ca fata lor să se mărite, dar
acum, în faţa cererii, erau luaţi prin surprindere. În această perioadă, cu
criza, erau şi ei în impas. De curând, guvernul Iorga tăiase şi pensiile,
lucru care îi afectase puternic. Afacerea cu alcoolul medicinal se dusese
de râpă şi pensiile ajunseseră singurul venit curent. Care acum nu mai
era...
- Dar Elisa este foarte tânără. De abia a ieşit de la Şcoala Catolică
de Maici.
În Cernăuţi, fetele de familie urmau această şcoală, să înveţe să se
pregătească pentru căsătorie – învăţau limbi străine, să converseze, să
cânte, să brodeze, să coasă, să gătească...
- Trebuie să aibă dotă pentru a se căsători cu un ofiţer! spuse
Gertrude. Noi avem o casă cu grădină cumpărată lângă Cernăuţi. Aceea i-o
vom da ca dotă!
- Îmi permite-ţi să o invit pe Elisa, la o plimbare prin parc? O voi
aduce-o înapoi într-o oră, se adresă Nicolae către părinţii fetei.
- Desigur, răspunse Gertrude.
Parcul era aproape de casa Elisei. Un parc fascinant, pictat în
nuanţe de verde, rod al vegetaţiei abundente şi alb pur, al băncilor,
coşurilor de gunoi, al construcţiilor şi anexelor, vopsite toate într-un alb
imaculat. Iar Nicolae cu costumul său de militar şi Elisa cu rochia sa de
culoarea ghioceilor de primăvară se sincronizau perfect cu cadrul.
Tinerii se aşezară pe o bancă, sub un salcâm încovoiat, cu o
coroană expandată de frunze, ca o imensă umbrelă de soare. În faţa lor,
trona un copac maiestuos, cu formaţiuni lemnoase ciudate, ca nişte trompe
de elefant. Când era privit, copacul parcă avea ceva magnific în el. Părea
că transferă şi admiratorilor săi, o părticică din măreţia sa. Ieşea în
evidenţă printre nişte tuie înalte şi bătrâne, cu tulpina cheală pe aproape un
metru, smotocite de vreme, cu crengile lungi lăsate în jos, ca nişte sălcii,
care tind să se usuce dar care emană totuşi un farmec aparte. În dreapta, un
rând de salcâmi tineri, abia crescuţi, stăteau aliniaţi ca soldaţii în pluton.
Ciripitul drăgălaş al păsărelelor, presărat din când în când cu triluri
melodioase avea un farmec aparte. Din depărtare se auzi cântecul suav al
unui cuc. Dar magnetismul miraculos al parcului se datora tufelor de
trandafiri de la roşul purpuriu al sângelui şi dragostei, la albul curat al
nevinovăţiei şi sincerităţii. Nicolae rupse un trandafir roşu şi-i prinse Elisei
86
Proză

în păr. Frunzele copacilor fremătară ordonat sub mângâierea blândă a


vântului. Nicolae avu senzaţia că parcul se transformase într-un tărâm
magic, al cuplului primordial.
Amândoi nu scoteau nicio vorbă. Deşi de obicei erau firi sociabile,
Nicolae şi Elisa, nu erau prea vorbăreţi de fel. Vorbeau numai cât era
necesar şi atunci când trebuia. Dar parcă tocmai limbajul misterios al
tăcerii îi unea acum cel mai mult. Le unea sufletele, le unea inimile, pentru
totdeauna. În faţa lor, se contura imaginea a doi corcoduşi filiformi
împletiţi în mod miraculos sub forma unei porţi de trecere. Alături, unul
curbat, cu o corolă abundentă, îi străjuia...
La întoarcerea spre casă trecură pe lângă teatru. Teatrul din
Cernăuţi era o clădire impresionantă, realizată sub influenţa Şcolii de
Arhitectură de la Viena.
- Mergem sâmbătă la un spectacol? întrebă Nicolae, iubitor de
cultură, ca-ntotdeauna, bucuros să vadă un nou spectacol, dar în acelaşi
timp şi într-o companie plăcută.
Ajunseră curând în Piaţa Centrală. În mijlocul ei, trona
nestingherit Monumentul Unirii, inaugurat în 1924 la Cernăuţi în prezenţa
familiei regale.
Nunta avu loc rapid, fără prea multe pregătiri. De fapt Nicolae nu a
fost niciodată sclavul formalităţilor. Nici Elisa nu era cu fumuri, ca sora sa
Helga. Pentru cei doi, dragostea era lucrul cel mai important. Tot acest
spectacol de faţadă nu avea nicio valoare pentru ei. Erau valoroase doar
sentimentele...
Rămaseră în Cernăuţi, la părinţii Elisei. În casa cu grădină, pe care
o primise Elisa ca dotă, nu reuşiră să locuiască. O vizitau numai din când
în când. Tatăl Elisei muri curând. Nu a rezistat stresului afacerilor din
timpul crizei. Nicolae era omul studiului, al cărţii. Cariera militară nu era
pentru el, dar o executa totuşi fără a i se părea o corvoadă, pentru că era o
persoană sportivă, rezistentă la efort fizic. Elisa rămase însărcinată imediat
şi după nouă luni de căsătorie dădu naştere unui băieţel frumos foc,
Mircea, dar care se îmbolnăvi rapid încă din primele zile de viaţă şi muri.
După un an, născu din nou, prematur, o fetiţă, plăpândă şi sensibilă, care
semăna foarte bine cu Nicolae.
Elisa era foarte pricepută la treburile casnice. Avea o inteligenţă
practică ieşită din comun. Învăţa repede orice presupunea îndemânare.
Dacă vedea un om reparând ceva, imediat putea să facă şi ea acest lucru. În
acest mod, tot ce se strica în casă era remediat fără probleme – instalaţiile
electrice, aparatele. Îi plăcea să gătească, să lucreze câte ceva şi să cânte,

87
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

mai ales melodia „Cernăuţi, schöne Stadt”. Asculta sfaturile primite şi


învăţa orice era util, de la oricine...
- Dacă te speli pe dinţi în fiecare zi, îţi vei păstra dantura intactă!
Bunica mea a murit cu toţi dinţii în gură, pentru că se spăla cu sare zilnic,
spunea ea fetei sale.
*
Într-o zi de sfârşit de iunie al anului 1940, Nicolae era cu plutonul
chiar pe malul Prutului, când a început să se tragă focuri asupra lor. Au
fost luaţi pe nepregătite. Fiecare fugea încotro vedea cu ochii. Nu se mai
vedea nimic! Numai gloanţe, praf, ţipete disperate... Când se termină totul,
Nicolae era într-o văgăună - ca o peşteră, săpată miraculos în lut, de
natură, în malul Prutului - lângă un civil, un cioban din sat.
- Doamne, dar cum aţi scăpat! Aţi trecut apa pe bârna asta, pe care
nu poate un om, să o treacă în mod normal! V-am văzut de când au început
să tragă şi nu mi-a venit să cred ochilor. Aţi parcurs-o în viteză, de parcă
aţi fi zburat deasupra apei. Uite ce face frica din om! exclamă ciobanul.
Nicolae privi bârna şi se gândi că, într-adevăr, acum, nu ar putea să
meargă pe ea. Doar un echilibrist de la circ, după multe exerciţii, ar fi
putut executat aşa ceva! În plutonul lui era mare prăpăd. Toţi erau însă
mulţumiţi că scăpaseră cu viaţă. Văzuseră moartea cu ochii. Doar câţiva
erau răniţi. Comandantul îi anunţă imediat:
- S-a semnat pactul Molotov-Ribbentrop! Basarabia, Bucovina şi
ţinutul Herţei nu mai fac parte din România, sunt cedate! Vin ruşii peste
noi! Avem ordin să ne retragem cu batalionul imediat. Anunţaţi-
vă familiile şi plecaţi urgent! Părăsiţi Cernăuţiul!
Nicolae fugi rapid acasă. Era îngrijorat pentru Elisa şi pentru fiica
sa. Dar acestea aflaseră deja vestea şi împachetau de zor lucrurile.
- Vin ruşii! Sunt la câţiva kilometri! Se văd deja, se auzeau de afară
strigăte disperate.
- Dar unde mergem? întrebă Gertrude speriată.
- Veniţi la mine, în Timişoara! Este un oraş cosmopolit, ca şi
Cernăuţiul! O împletire armonioasă de diferite naţionalităţi, religii.
Oamenii sunt la fel de buni, sociabili şi de toleranţi unul faţă de celălalt!
Satul meu este la câţiva kilometri depărtare. Iar rudele mele sunt foarte
primitoare.
Bagajele erau aproape gata. Aveau însă foarte multe obiecte,
moştenire de familie, care reprezentau trecutul acesteia... la care trebuiau
să renunţe, pe care trebuiau să le lase în urmă...

88
Proză

- Haideţi mai repede! Lucrurile nu mai au acum nicio valoare!


Viaţa este cea mai importantă! spuse Nicolae, mai ales că i se demonstrase
acest lucru pe deplin, în urmă cu câteva ore.
Elisa avea multe obiecte de care o legau diferite amintiri. Era greu
să le selecteze. Dar era în acelaşi timp, atât de speriată, încât luă ce i-a
venit la îndemână şi ce a considerat că este absolut necesar.
*
În Timişoara ajunseră dimineaţa. Oraşul era deosebit de curat, cu
multe zone verzi. Merseră întâi la Teodor, fratele lui Nicolae, care locuia
pe bulevardul central. Nu se puteau caza însă aici. Cu Nicolae nu veniseră
doar Elisa şi fiica. Erau şi Gertrude, mama acesteia, Helga şi soţul acesteia.
Au plecat atunci cu toţii, la ţară.
În sat era agitaţie mare.
- Vine Nicu-a popii cu nemţoaicele! se anunţau între ei sătenii.
Şi ieşiră în drum, să vadă şi ei doamnele. Nu mai văzuseră până atunci
îmbrăcăminte atât de elegantă, occidentală şi mobilă stil cu încrustaţii atât
de frumoase. Rudele cu bănet îşi puseseră în gând, la vederea acesteia, să
posede şi ele pe viitor aşa ceva. Şi viitorul, prin deportarea în Bărăgan,
chiar le-a facilitat dorinţa de a ajunge curând stăpâni, peste mobila dorită.
Era greu pentru un om care a trăit toată viaţa la oraş, să ajungă
deodată la ţară. Dar Elisa era o luptătoare. Pentru fiica sa ar fi făcut orice
sacrificiu! Curând, Nicolae îşi găsi un post de profesor de filozofie în
Timişoara. Nu au stat însă mult timp liniştiţi. Căci s-a dat ordin de
deportare în Bărăgan pentru refugiaţi şi moşieri şi au trebuit să părăsească
Timişoara.

Epilog

După plecarea din Cernăuţi, fire optimistă, Elisa - ca toţi foştii


locuitori ai Cernăuţiului - a încercat toată viaţa să regăsească farmecul
oamenilor şi locurilor pierdute. Nu a reuşit însă. Elisa şi Nicolae au fost
împreună până în ultima clipă. Nicolae a rezistat tuturor problemelor prin
scris. Scrisul a fost cel care l-a întărit, l-a făcut să reziste epocii comuniste,
deşi nu a putut să-şi publice niciodată lucrările, datorită regimului. Ultimii
ani, a trebuit să lucreze ca bibliotecar – „om al cărţii” ca Lucian Blaga,
cum se consola el. Scria zilnic şi faptul acesta i-a menţinut mintea şi inima
mereu tânără, până la sfârşitul vieţii. Elisa, deşi mult mai tânără decât el, l-
a urmat imediat. După atâţia ani petrecuţi împreună cu soţul său, deşi
locuia cu fiica şi nepoatele nu a mai rezistat mult. A fost marcată şi de
89
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

moartea fratelui ei mai mic Anton, la care ţinea cel mai mult, deoarece era
foarte bun la suflet, comparativ cu Alwin, care era foarte egoist.
Cu verii Peter şi Johannis nu a mai corespondat. Securitatea i-a interzis
orice scrisoare venită sau primită de peste ocean. Ultima scrisoare o anunţa
însă că cei doi îşi împliniseră visul – aveau fiecare ferma proprie. Lucrau
însă prea mult şi nu au reuşit niciodată să se căsătorească şi să aibă urmaşi.
Unchiul, avocat în Viena, singura rudă din Austria rămasă în viaţă, a fost
vizitat de mai multe ori de Anne, fiica lui Alwin, care devenise profesoară
de germană şi lucra şi ca translator uneori, ceea ce-i facilita călătorii în
străinătate. Nici el nu s-a căsătorit niciodată şi nici copii n-a avut. Pe verii
rămaşi în Cernăuţi, - care este acum în Republica Moldova - care n-au
vrut să-şi părăsească casele şi grădinile, i-a mai revăzut o singură dată,
când au venit după treizeci şi cinci de ani, împreună cu soţiile, în vizită, în
România...

90
Lecturi

Cartea de poezie: 8 cronici de


Adrian Alui Gheorghe

„Deasupra lui Hans” de Liviu Măţăoanu


(Editura Paralela 45, 2016, Colecţia Qpoem)

Deşi aflu de pe internet că este autor al mai


multor cărţi de poezie, apărute din 1994 încoace, din
anul debutului, recunosc că „Deasupra lui Hans”
(Editura Paralela 45, 2016, Colecţia Qpoem) este
primul volum pe care îl citesc din ceea ce a publicat
Liviu Măţăoanu. Această târzie descoperire a poeziei
lui Liviu Măţăoanu (născut în anul 1968 la
Câmpulung Muscel) reprezintă, însă, o surpriză dintre
cele mai plăcute, avem de a face cu un poet matur,
format, încăpăţînat să fie el însuşi, neatent la vocile
poetice din jur, credibil. Poemele din volumul
„Deasupra lui Hans” au un aer de teatralitate, o mişcare de măşti care nu
vor să ascundă, ci să sporească posibilităţile fiinţei umane de a se
multiplica la nesfîrşit. Melancolia este, la poetul nostru, „o suspendare în
imponderabil”, o meditaţie pe tema evanescenţei: „ ... poţi să închizi
ferestrele/ dinspre stradă / am comandat deja/ unui sculptor o inima de
bronz;// pasărea a ieşit prima dată din cuib/ şi caută aripi de insecte pe
care să scrie / cu un ochi adormit/ versurile de primăvară;// ţi-am lăsat
destule camere nelocuite/ ………………. ………………… / …………../
…………. / …………….. / ……………./ pot uneori să îţi cânt sub balcon/
pot să îţi pun o melodie cu frank zappa/ şi să te strig;// este tulburator să
vezi cum coboară/ dintre nori pasări negre / păsări albe/ cu aripile strânse
....(...)”.
În mai toate poemele lui Liviu Măţăoanu sunt versuri fără cuvinte,
cuvinte înlocuite prin puncte de suspensie, rupturi de ritm, abandonarea
bruscă a sensului vreunei idei poetice, toate acestea trădează fie tendinţa
poetului de a spune ceva ce nu s-a mai spus, fie imposibilitatea asumată,
înțeleasă, de a atinge cerul poeziei, de a-l împunge cu degetul pentru a
91
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

pipăi vreun înger căzut/ decăzut. Poezia are, astfel, ca mai întotdeauna,
structura aisbergului, o treime se vede deasupra apei, e pipăibilă, citibilă,
restul de două treimi se tace, nu se arată decât minţilor care întrevăd
(citesc, înţeleg, simt) dincolo de aparenţe: „caut un ton melancolic /
oricum un ton moale / cât se poate de moale / povestea este la început
despre un avion care/ zbura prea jos / motoarele speriau fiinţele abia
visate;// într-adevăr / este o fântână în piaţa din centrul oraşului/ aşa cum
am visat / acum ar trebui să treacă o nevastă/ destul de tânără;//
……………….. / ………………………. ……………….. ………./ peste
câmpuri doar va ploua / o ploaie rece de război;/ copiii trag după ei
ghiozdane grele / printre norii negri
păsări negre coboară în linie dreaptă / printre ierburi să se hrănească /
uneori copiii se strigă între ei/ cu voce tare / ca nişte mecanisme vor
întoarce capetele;// în fiecare dimineaţă iese în balcon/ şi priveşte sub el /
o văd aştept şi eu să-l văd / în fiecare dimineaţă/ îmi beau cafeaua liniştit//
cu presupunerile atârnate sub balcon;// iese a patra oară / fixează un
bărbat/ seara se lasă dincolo de geamuri pe la ferestre lumini răsar/ ca pe
o boltă visată;// toată ziua am stat în apropiere aveam în buzunar bilete la
……….. …..…………. / ………….. / ………………/ dar eu nu m-am mişcat
de pe scaun.// toată ziua am stat în apropiere / am urmărit ştirile pe un
ecran/ instalat afară / unii începuseră să se aşeze pe jos/ cu copiii şi
iubitele în braţe / se pregăteau să înnopteze acolo// eu mă aşezasem la
margine / cât să văd şi balcoanele de deasupra/ mă aşteptam să văd
sărituri cu paraşuta ………… / ……………………..………………../
………….. / …………………………. / ………………… ;” („CAUT UN TON
MELANCOLIC/ ORICUM UN TON MOALE/ CÂT SE POATE).
Încă de la debut, în 1995, Al. Cistelecan pune un diagnostic exact
poeziei lui Măţăoanu, caracterizare rămasă valabilă şi azi: "Liviu
Măţăoanu face contrabandă cu melancoliile şi îşi ascunde predispoziţia
reflexivă într-o scriitură aparent dezlânată şi ostentativ dezarticulată,
mizând pe efectul în răspăr al devierilor parentetice şi al inconsistenţei
colocviale a discursului. Scriitura lui uzează şi abuzează de tehnici de
înşelare, simulând incongruenţa doar spre a tensiona coerenţa şi lăfăindu-
se în sporovăială ca într-un costum prea larg al rigorii meditative."
Impersonalizarea biografiei proprii cît şi sincopele din discurs
amintesc de maniera mazilesciană; cum din aceeaşi zonă (Eugen Suciu,
Aurel Pantea, Ioan Moldovan), a tiraniei metafizicului, este şi voluptatea
de a trăi anonimatul ca o ţintă a fiinţei care tinde să îşi părăsească regnul
pentru a (re -) deveni o trestie gînditoare.

92
Lecturi

Liviu Măţăoanu simulează dinamismul în poezia sa, deşi în esenţă


este un spirit imobil, meditativ, care întinde peste tot capcane pentru
inspiraţie. Demonstraţia de bază (dacă poezia poate să demonstreze ceva!)
e că aşteptarea e cea mai frumoasă călătorie.

„Universul Mama” de George Vasile Dâncu


(Casa de Editură Max Blecher, 2015)

Cartea de versuri „Universul Mama” (Casa de


Editură Max Blecher, 2015) a lui Vasile George Dâncu
este una deconcertantă. E un bocet? E un remember? E
un recviem? E un elogiu târziu? Oricum, comentariul
la o carte cu şi despre mama are doza sa de empatie şi
se termină cu noi contribuţii la o posibilă istorie
„fulgurantă” a subiectului din partea oricărui
comentator-cititor. Pentru că afecţiunea, starea, iubirea
din interiorul relaţiei mamă-copil are cam aceleaşi
coordonate, aceeaşi inexprimabilă intensitate
emoţională stabilită prin relaţia iniţială, ombilicală.
Cartea lui George Vasile Dâncu nu face excepţie. Dacă în „Amintirile...”
lui Ion Creangă George Călinescu vedea „copilăria copilului universal”, în
„Universul Mama” cred că avem povestea-portret a mamei care a dat
naştere copilului care trăieşte copilăria copilului universal. Eckermann
notează, în urma unei convorbiri cu Goethe: "Mamele sînt principiul
constructiv şi conservativ, din care se naşte tot ce are viaţă şi formă pe faţa
pămîntului. Cel ce încetează să trăiască, se întoarce la ele ca natură
spirituală, şi ele îl păzesc, pînă ce se înfăţişează prilejul să intre într-o nouă
făptură… Este eterna metamorfoză a existenţei terestre, a naşterii şi
creşterii, a prefacerii şi nimicirii…(10 ianuarie 1830). Iar Ernest Bernea
spune, traducînd înţelepciunea populară, că în interiorul familiei tatăl este
„tâmpla casei”, pe când mama este „zidul învelitor”, temelia. „Plecarea”
de acasă este, în mitologia individuală, evenimenţială, a fiecăruia,
determinantă, deopotrivă rană şi revoltă. Ruptura de mama, de „temelia”
casei, se petrece pentru fiecare într-un anume mod, există pentru fiecare o
anecdotă care capătă dimensiuni şi conotaţii cosmice, fiecare pipăie cu
tălpile propria cale în felul său. Iată cum e în poezia lui Vasile George
Dâncu: „cu busuiocul primit de la tine/ sfărâmat în buzunarul blugilor/ am
plecat să cuceresc lumea/ dragă Mamă// mi-ai spus// o să răzbeşti/ că nu
93
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

eşti tu/ mai prost ca tătă lumea// atunci n-am înţeles nimic din aceste
vorbe/ voiam doar să fug detine cât mai departe/ îmi plăcea plecarea/ dar
când am trecut pe lângă părul din faţa casei/ bluza de trening mă ardea în
spate/ geamantanul de carton devenise foarte greu/ şi lumea parcă se
răsturnase/ pământul era deasupra mea/ şi cerul sub mine/ iar eu mă
temeam să nu calc în gol// am fost pe rând/ elev zilier şantierist golan
bătăuş rocker/ beţiv boem gagicar învăţător student bibliotecar/ cinefiş
cafengiu ziarist soldat profesor manager/ familist tată editor// un singur
lucru trebuia să învăţ/ Mamă/ din viaţa asta agitată – să mă întorc la timp/
nu am făcut-o/ şi tu ai murit// iată cum am ajuns/ mai prost/ ca tătă
lumea” (VIII. Plecarea). Orice „plecare” de acasă este, în esenţă, iniţiatică.
Orice basm o reiterează. Nichita Stănescu spunea esenţializînd: „Cel mai
lung drum este de acasă până acasă”. Nimic mai adevărat. Dar fiecare om
are calea lui. Drumul lui. Cale regală sau drum închis. O legendă din
Africa este, în acest sens, purtătoare de nuanţe de asta şi mai convingătoare
: "Tatăl şi fiul se duseră în pădure să pună capcane. Ajunseră la un drum
care arăta a fi bătut de mulţi oameni. Fiul spuse : - Am să-mi pun
capcanele aici. Tatăl spuse : - Lasă, ăsta e un drum al oamenilor. Fiul
spuse : - Am s-o fac totuşi. Fiul îşi puse capcanele în locul acela. A doua
zi, fiul îl găsi căzut în capcană pe fratele mamei sale. A doua zi îl găsi în
capcană pe tatăl tatălui său. Apoi, a treia zi, pe mama sa… A cincea zi, fiul
prinse în capcană drumul însuşi. Tatăl spuse : - Lasă-l să fugă! Dacă nu-l
laşi să fugă nu mai găsim calea pînă în sat. Fiul nu ascultă. Luă drumul, îl
făcu sul şi-l vîrî în sac. Luă sacul pe umăr. Dar cînd să plece împreună cu
tatăl său, nu mai văzură decît nişte tufişuri. Nu mai regăsiră satul. În cele
din urmă, fiul azvîrli povara pe pămînt. Îndată drumul sări şi alergă în sat.
Fiul şi tatăl fugiră după el. În sat fiul înhăţă drumul. Oamenii spuseră : -
Acest drum îi aparţine fiului, fiindcă el l-a prins. Fiul spuse : - Bine. Ăsta e
drumul meu şi nimeni nu are voie să meargă pe el! De atunci n-a mai mers
nimeni pe acel drum şi drumul era foarte trist, iar în cele din urmă a
murit". Cînd îţi moare calea, drumul tău, în ce parte o mai porneşti? La
capătul oricărui drum, cu care te identifici de fapt, nu se găseşte moartea?
Făt-Frumos din „Tinereţe fără bătrâneţe...” este un exemplu concludent în
acest caz. Moartea îl aştepta în chichiţă. Ca să îi tragă o palmă. Una,
izbăvitoare. Tragismul timpului se converteşte în oboseală, iar oboseala
este o antecameră a morţii, cum spune Roland Barthes.
Destinul este, însă, rodul particularizărilor. Mama nu e un concept.
Viaţa nu e un concept. Moartea însăşi nu e un concept. O sumă de
anecdote însoţeşte traseul fiecăruia, viaţa este o călătorie printre lucruri şi
acţiuni vulnerabile, vulnerate, perisabile, cu nimic mai consistente decât o
94
Lecturi

bătaie de aripă de fluture. “Cel inocent nu ştie, dar face; sau, mai bine ştie
ce face, dar nu ştie că face; el nu cunoaşte efectivitatea intenţiei lui
pasionate şi cu atît mai puţin posedă cunoaşterea secundară a acestei
cunoaşteri” spune Vladimir Jankélévitch (în “Pur şi impur”). În „Universul
Mama” poveştile, obsesiile, amănuntele au propriile orbite în configurarea
memoriei afective: „astă-noapte am visat dragă Mamă/ că în faţa casei
noastre de la Runc/ s-a deschis un chioşc de ziare/ cred că i-ar fi plăcut
acest vis/ fratelui tău Ion poştaşul satului/ care iubea mult ziarele şi
revistele/ şi care făcea abonament gratuit/ pentru unii copii din sat/ eu
nepotul lui/ mai ales că eram şi orfan de tată/ aveam cele mai multe
abonamente/ Luminiţa, Cutezătorii, Albina, Magazin istoric/ şi mai încolo/
când eram la Generală/ am primit cadou de la el/ un abonament la
România Literară şi la Tribuna/ numai badea Vasile/ poetul/ mai avea
aceste ziare în Runc/ diferenţa era că el îşi plătea abonamentul// dar nimic
nu este pe degeaba/ mergeam cu vărul meu Leon/ pe toate văile şi pe toate
dealurile Runcului/ cu pensii scrisori şi ziare/ ne întorceam victorioşi/
toamna plini de noroi/ iarna îngheţaţi de frig/ şi preluam trofeele ziarele şi
revistele/ pe care le citeam la lumina lămpii//...// îmi amintesc că m-ai
trimis/ dragă Mamă/ să fiu strungaş la stână/ mi-am luat cu mine vreo
zece cărţi/ bineînţeles că pelerina de ploaie am uitat-o/ citeam ziua având
grijă de capre/ citeam noaptea după ce adormeau ciobanii/ la lumina
focului din colibă/ după ce am terminat/ ultima pagină/ a celei de-a zecea
cărţi/ am fugit acasă/ am ajuns noaptea târziu/ am bătut la uşă/ eram cu
cărţile în braţe/ obosit înfrigurat şi speriat/ m-am aşezat în patul în care
dormeai tu/ ai venit să mă strângi în braţe/ în timp ce-mi spuneai// nu ştiu
ce s-o alege/ de tine copile/...// acum când nu mai eşti cărţile mă ajută/ pe
unele le citesc/ pe altele le răsfoiesc/ pe majoritatea le mângâi/ visând în
timp ce citesc să scriu o carte despre tine/ evident/ cu scopul de a te uita/
şi de a crea o distanţă şi mai mare între noi” (XVIII, „Zidul de cărţi”).
„Visul este duşmanul timpului”, spune Freud, o antinomie care
situează omul la intersecţia dintre terestru şi paradisiac, capabil să se
regăsească în ambele locuri, dar situat mereu într-o contradictorie negăsire,
„ ... într-o metafizică a pierderii voluptuoase”, după o definire a lui C.
Rădulescu Motru, dar care nu e decît ceea ce numea şi decela Lucian
Blaga prin „contiguitatea luciferic – paradisic”. În acest context „copilul”
face naveta între cunoaşterea luciferică şi cunoaşterea paradisiacă, omul
este complet prin această dualitate, aceasta este condiţia situării sale între
imanent şi transcendent. „Universul Mama” este cartea „înţelesului de
pierdere”, cu mica sa revoltă, versurile în sine sunt expresia acestei revolte
înăbuşită, fatalmente, în iubire: „sub pământ/ un sicriu// în sicriu/
95
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

moartea// deasupra pământului/ satul/ verde şi mângâietor// deasupra


satului/ cerul/ albastru şi ocrotitor// deasupra cerului/ Universul Mama/
zâmbind copiilor/ din toată lumea// şi mai deasupra/ Dumnezeu/ care ţine/
umeori în palme alteori pe umăr/ şi de cele mai multe ori în braţe/
Universul Mama/ şi peste tot/ vocea/ Universului Mama/ care spune:/ aşa
cum/ te iubesc de mult/ aşa să iubeşti/ şi tu tot ce te înconjoară// deasupra
lui Dumnezeu/ o ploaie de Lumină/ care pătrunde/ peste tot/şi rodeşte/
pretutindeni/ Iubirea” (XX. Zâmbind copiilor din toată lumea).
În carte, în cele douăzeci de poeme secvenţiale, încărcate de afect,
sunt reiterate vârstele omului (autorului; cartea este una puternic
confesivă!) cu poveştile lor, cu simbolistica lor, cu limitele lor, după
„logica” enunţată cândva de Eclesiast: „Toate îşi au vremea lor şi fiecare
lucru de sub ceruri îşi are timpul lui…(…)…căutarea îşi are timpul ei, şi
pierderea timpul ei; păstrarea îşi are timpul ei, şi lepădarea timpul ei;
ruptul îşi are timpul lui, şi cusutul timpul lui; tăcerea îşi are timpul ei, şi
vorbirea timpul ei; iubitul îşi are timpul lui, şi urîtul timpul lui”
(Eclesiastul, 3, 1-8).
Iar în rest, vorba psalmistului, cele ce le ai în minte, le ai şi în inimă.

„Pâinea lui Bragi” de Dorina Stoica


(Editura Paralela 45, 2016, Colecţia Qpoem)
Colecţia de poezie Qpoem a editurii „Paralela
45” a dat o şansă la receptare şi afirmare multor
autori care şi-au consumat până acum combustia în
apariţii editoriale în general la edituri din „orăşele”
din provincie care mai mult ascund un autor, decât îl
promovează. În general editurile „din cartiere şi
apartamente” nu mai au noţiunea de redactor de
carte, de lector, de corectură, de comunicarea editor-
autor în definirea unui manuscris, a unei cărţi şi
acest lucru se vede în amatorismul apariţiilor multor
cărţi dintr-o piaţă a cărţii de poezie incoerentă, cu
cărţi care sufocă poezia între două coperţi. Ar putea fi şi cazul Dorinei
Stoica, (supra-) vieţuitoare la Bârlad, care a mai publicat ceva cărţi pînă în
acest an, dar cu care nu m-am intersectat. Cartea recentă, „Pâinea lui
Bragi” (Editura „Paralela 45”, 2016, Colecţia Qpoem) beneficiază de un
cuvînt de promovare semnat de Al. Cistelecan, de o selecţie riguroasă a
96
Lecturi

redactorului de carte, scriitorul Cosmin Perţa, de girul editorului Călin


Vlasie. Cu aşa nume însoţitoare, cu o grafică suplă şi sugestivă, orice carte,
indiferent de calitatea ei intrinsecă stîrneşte dacă nu interesul, măcar
curiozitatea cititorului. Iar soarta se poate transforma în destin, nu-i așa?
Căutînd sursele specifice, cele ale internetului, am descoperit că Dorina
Stoica „a practicat” şi a publicat poezie religioasă, poezie tematică,
umoristică, pamflete uneori, proză autobiografică, dar că întîlnirea cu
„dinamismul” facebookului i-a modificat viziunea şi gestica de autor. O
spune chiar ea, cu un umor subţire, în debutul volumului: „Defilez pe
facebook (dacă nu ești aici nu existi, e-o zicere mai nouă),/ cu o lista
lungă de poeti, unii sunt deja consacrați./ Mă uit cu jind la poemele lor,/
parcă aș fi un câine flămând intrat pe furiș la masa stăpânilor./ Stau mai
ales pe lângă poeții cu barbă./ Îndrăznesc uneori să întind mâna și să
ciugulesc firimituri/ de fiecare dată cu speranța că sunt din „pâinea lui
Bragi”./ In genunchi, printre mese acolo unde aburii bucatelor alese/ se
amestecă cu mirosul inconfundabil al încălțărilor de firmă, luate la
kilogram/ de la “magazinul de vise” second hand prind câte o metaforă, o
mestec o rumeg, o las la dospit/ până sunt convinsă că-mi aparține./ Alerg
cu ea sa-i fac loc într-un lung &poem,/ Amintit de baba Vanga-n
predictiile apocaliptice despre România 2016,/ început acum vreo
jumătate de veac când îmi număram primele fire de par alb/ și de când,
îmi tot hrănesc cu firimituri căzute de la masa poetilor/ frustrările./ ( asa
cum mi-a scris în felicitarea de Anul Nou un poet cu barbă,/ devenit critic
literar din lipsa de „pâine…”)” (Firimituri). Mai trebuie spus că unul
dintre cele mai realizate texte din carte este „Concediu pe facebook”, care
încheie volumul.
În volumul „Pâinea lui Bragi” poezia este prezentată în mai multe
registre, mai multe voci poetice se intersectează. O voce lirică este civic-
pamfletară, cu un umor de cetăţean perpetuu perdant într-o societate care
nu îşi găseşte cadenţa: „sunt cetăţean al României libere/ cu drept de vot/
şi pensie minimă pe economie./ am demnitate, să se ştie/ contribuţia la
biserică/ şi impozitul mărite plătite la zi,/ precum şi facturile curente
achitate/ am refuzat cardul de sănătate/ din spirit de solidaritate/ cu o
minoritate religioasă,/ suntem una după alta/ trei case cu numărul şase.//
întotdeauna privesc numai în sus./ să nu uit,/ geamul meu este/ cu cincizeci
de centimetri/ sub nivelul străzii” (întotdeauna privesc numai în sus). De
altfel, Al Cistelecan, în cuvîntul de pe coperta a patra spune, între altele:
„O maliţiozitate descriptivă scoate în vervă scenele de cotidian social, iar
inventarul de real se transformă în frenezie contemplativă; nu mai puţin în
, fireşte, într-un denunţ moralist”.
97
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Altă voce este a biograficului transfigurat, cu un pregnant timbru


elegiac, visul este un contratimp al aspiraţiei: „Locuiesc împreună cu o
cucuvea/ într-o casă părăsită./ Cu ușile închise învăț mersul în două
picioare./ Prin nămolul întristărilor soție de zombi/ m-am târât./ O boare
de vânt îmi suflă/ neliniști de pe inimă în soare./ Stol de fluturi aurii/ niște
fulgi de umbra cuminți/ picături de nimic/ praf./ Într-o casă părăsită, cu
ușile închise/ cos rochia pentru nunta de aur/ din pânze de paianjeni.” (Cu
uşile închise). Sau: „mă trezeam în fiecare dimineaţă/ cu speranţa că am
primit/ perechea de aripi promise./ gândul o închpuia pe mama/ care mă
năştea din nou/ şi mă înfăşa strâns” (Copy paste).
O altă voce poetică îngînă înţelesuri şi subînţelesuri religioase, o
poezie calmă, caldă, fără excesivităţi şi recurenţe dogmatice: „mă voi muta
într-o carte/ cu toate bucuriile și tristețile/ iubiri răstignite/ candelabrele
florilor de castani/ primăvara devreme icoane/ în așternuturile cu îngeri
albăstrui/ mi-am atins cu degetele marginile/ viața și moartea/ cu un val
subțire de lacrimi/ acoperită așteptam/ un Dumnezeu blând/ pe frunte alb/
mângâietor/ să nu mai plece de lângă mine/ intrându-mi sub pleoape/
unghii urechi nări/ în sânge răni vindecând/ boabe negre de mătănii/
cruci/ somn întârziat/ inima mi s-a făcut ceas deșteptător/ iar stigătul alb/
ied ales pentru masa de Paște” (primăvara, devreme, icoane).
La Dorina Stoica se vede, în mai toate textele, bucuria de a trăi şi
bucuria de a scrie. Şi „subînţelesul” că poezia e, în cele din urmă, o ieşire
din contingent.

„Oraşul alb” de Ion Barb


(Editura Paralela 45, 2016, colecţia Qpoem)

Ultimul volum de poezie al lui Ioan Barb,


„Oraşul alb” (Editura „Paralela 45, 2016, Colecţia
Qpoem) este un exerciţiu de recuperare a unui spaţiu
relativ abstract, cel al memoriei, în interiorul căruia
evoluează o lume care şi-a câştigat dreptul la un
prezent continuu. Ioan Barb creează-recreează un sat,
cel aflat sub „oraşul alb”, ca o rădăcină plină de sevele
rememorării, cu o anecdotică specifică, spumoasă, uneori cu tuşe prea
îngroşate de o epicitate specifică, cu personaje care şi-au câştigat dreptul la
existenţă simbolică. În satul din poezia lui Ioan Barb se întâmplă cele mai
năstruşnice lucruri, istoria recentă este redusă şi resimţită la nivelul
98
Lecturi

fiecărui individ în parte, apar şi personaje dintr-o panoplie consacrată:


Stalin, Dej, activistul de partid, eroul din al doilea război mondial („avea
doar mâna stângă/ dar se purta ca şi cum ar fi avut două mâini/ perechea ei
a rămas în Crimeea ...”), activistul de partid care controlează colectivizarea
agriculturii, alte feţe de oameni speriaţi şi derutaţi de incoerenţele
timpului. Dar iată cum arăta, de fapt satul de sub oraş în viziunea accentuat
paseistă a poetului: „A fost odată ca niciodată/ un sat cu căsuţe văruite în
lumină/ cu oameni primitori/ unde se adunase atâta bucurie/ încât în
fiecare dimineaţă/ era ajun de sărbătoare/ la capătul uliţei/ se împărţeau
copiilor plăcinte calde/ ziua ţinea cât un an// nu ne mai săturam/ colorând
cerul cu degetele/ atârnându-i păsările sub nori/ coloram grădinile cu pomi
aplecaţi/ sub povara roadelor coapte/ firul limpede al iazului morii/ care
împărţea Suseniul de Joseni/ mai mult ca sigur Dumnezeu s-a gândit El/ că
trebuia să fie un semn/ ca să ne poată deosebi// am mai pictat şi moara/ cu
roţile ei din lemn înnegrit/ iazul în care Dumnezeu/ amesteca toate culorile
la amiază// şi ferestrele nopţii/ în aşa fel încât cei plecaţi dintre noi/ să se
uite cu bucurie pe pământ// seara când se adună pe la casele lor din cer/ să
se bucure şi ei de satul nostru/ cu oameni frumoşi/ şi căsuţe/ văruite cu
lună” (a fost odată un sat).
Despre poezia lui Ioan Barb Felix Nicolau spune pe coperta a patra a
cărţii că „ ... vagul patriarhal şi locul comun repetă maniera lui Şt. O. Iosif,
dar bogăţia detaliilor şi a particularităţilor răstoarnă sevă contemporană în
texte”, lucru perfect verificabil în întregul volum. Mai mult, e de reţinut şi
unda realist-magică care însoţeşte decupajul biografic operat de „copilul”
care nu se poate desprinde decisiv de lumea (sublumea) copilăriei care îi
/îţi dictează pînă şi codul genetic: „Zmeul cerceta depărtarea/ dădea din
coadă şi se înălţa/ se gudura printre nori/ căţelul cerului a spus tata/
trăgându-i sforile/ degetele-i noduroase/ eliberau sfoara pentru zbor/ linia
palmei îi ocolea bătăturile// zmeul se făcea mic de tot/ urcând/ mai firav ca
o pasăre/ scruta de sus pământul/ cu satul nostru/ chinuit de durerile
facerii/ însă umbra cerului nu se vedea/ era îngropată în privirile noastre/ –
cortina după care se năştea/ un imperiu// simţeam legătura sforilor/ o
blândă amăgire/ ne străbătea la început/ sângele îngroşat/ într-o mlaştină/
de sub frunte” (căţelul cerului).
Satul lui Ioan Barb este, în ultimă instanţă, nu unul în care vrei să te
întorci, nici nu ai avea cum de altfel, pentru că a fost sufocat de civilizaţie
şi istorie, ci unul care se agaţă cu ultimile puteri de memoria martorului
supravieţuitor.

99
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

„Vis cu sandale roşii” de Ioana Burghel


(Editura Paralela 45, 2016, Colecţia Qpoem)

O frumoasă carte de poezie primesc de la


Ioana Burghel, „Vis cu sandale roşii” (Editura
„Paralela 45”, Colecţia Qpoem). Despre autoare
Răzvan Voncu spune, pe coperta a IV-a, că scrie „o
poezie a contrastelor frapante (...) şi are o predilecţie
pentru scenariile lirice„, lucru pe care îl confirmăm.
Aş mai adăuga că poezia Ioanei Burghel este
expresia „dereglării simţurilor” după celebra
formulă a lui Rimbaud, că poemele nu sunt, în cea
mai mare parte, structuri stabile, monolitice, ci mai
curînd nişte structuri fragmentare, notații selective
de jurnal liric, de aici o consistentă doză de
imaginativ, de sugestie, antrenînd la co-participare şi cititorul. Mai putem
spune că în poezia Ioanei Burghel melancolia, care e prezentă în mai toate
textele ca o briză pe o plajă de mare unde eşuează balenele albastre, nu
este „înţeles de pierdere”, ci (asumată) luciditate. Reţin integral poemul
singurătatea nu e o greşeală: „de teama acestei lumi/ ai locui într-un
basm/ foarte vechi/ unde aerul se strânge în pumni/ şi se respiră din când
în când// în dreptul ferestrelor/ (mai mici decât o privire albastră)/ de
teama golului şi/ de teama acelui cineva/ care va veni şi/ îţi va acoperi
gura/ de teama nevoii/ de teama femeii care/ n-a învăţat cum se
transformă sângele/ într-un trifoi cu patru foi/ singurătatea e o
binecuvântare/ dacă înveţi cum se ţin îngerii de mână/ printre gunoaiele
de la marginea privirii”. Mai adaug cîteva titluri de poeme care pot fi
citate în întregime: „un alt somn”, „ore tulburi”, „semn de nebunie”,
„despre mine”, „cu bilet de clasa I”, „femeia de la capătul străzii”, „o altă
închisoare”, „nod în gît”.

100
Lecturi

„Labirintul indus” de Liliana Hinoveanu


(Editura Aius, Colecţia Poesii, 2016)

Poezia Lilianei Hinoveanu„ (Labirintul


indus”, Editura Aius, Colecţia Poesii, 2016) pare a fi,
în cea mai mare parte, o experiență onirică, numai că
visul este, de astă dată, o contemplare nervoasă
realizată cu ochii deschiși, luciditatea tiranizează
materia, limitele, formele: „picioarele albastre/ s-au
desprins de trup/ păsări cu gîturi lungi/ fulgerînd în
roşu/ diagonalele camerei negre/ peste marginile/ cu
dinţi de minotaur/ pe ritmuri de hembra// pândeşte
leopardul zăpezilor/ trupul ce ucide coloratele măşti/
ce-şi deşiră grimasele/ în salturi mortale/ nesătule
acorduri/ pe traiectoria unei frici devorate/ de şacalii nopţilor fierbinţi
....” (Picioarele albastre). În acest caz onirismul nu este dicteu automat sau
o rezolvare freudiană a unor stări greu de controlat, ci este o potenţialitate
de investigare a unui univers presimţit. Poezia Lilianei Hinoveanu este, în
acest volum şi un alibi pentru singurătatea funciară, monologul aglutinează
stări, paradoxuri lingvistice, contexte frapante. Procedeele enunţiative
recurente menţin o continuă „stare de panică” a cititorului, pe acest fond
mişcarea interioară a textului declanşează adevărate turbioane lirice: „Azi
am învăţat/ să mă lepăd de cuvintele/ care m-au vânat/ poleindu-mi zilele/
cu jumătăţi de măsură/ dimineţi plecând la braţ/ cu florile îngheţate pe
geamurile aburinde/ despart apele revărsate în arterele sparte/ agăţate de
ghearele vulturilor pleşuvi/ mersul insectelor beţişor pe scândura udă/
sute de picioare ce bat pasul pe loc/ într-un dans al metamorfozelor//
închide uşa ţi-am spus/ maeştrii evadării se târăsc acum pe sufletele
noastre/ ne captureaza în acvarii uriaşe/ ne ard trupurile îmbăiate în
ninsoare/ pietre rostogolindu-se/ în leagănele de metal/ atârnate de porţile
cerului” (Azi am învăţat).
În multe texte din carte întîlnim o poezie a stărilor de agregare
indicibilă, cînd moartea şi viaţa stau încă împreună, forma şi informul
comunică, „labirintul indus” nu este cel care te ia captiv, ci este cel care nu
îţi dă nicio posibilitate de acces: „Mă despart de mine/ precum armurierii
de săbiile ruginite/ cu tecile atârnate în cuiele crucifixuri pe memoria
nenăscuta/ ea se plimbă de mână cu gloanțele/ îmbrăcate în cămășile de
forță ale fricii/ desenând ținta iertării// cea asvârlită în cușca unor lei de
carton/ cu colți de smaralde strălucitoare/ pe degetele descărnate ale
101
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

femeilor/ din ramele acoperite cu solzi arămii/ prin trupul meu/ se încurcă
în pașii diformi/ călcând peste mine cu ură/ până când lațul mi se urcă pe
umbra/ care se răsucește în spânzurătore.” (Mă despart de mine).
Asistăm în poezia Lilianei Hinoveanu, din acest volum dar şi din
precedentele, la o sfîşiere a eurilor, timpul şi spaţiul se reformulează după
o logică proprie, tinzând spre constituirea unei mitologii proprii. De asta
cred că există riscul ca textul să îşi piardă cititorul (prea) comod pe drum.
Ceea ce nu mai e treaba poetului.

Andrei Novac – “Regula timidităţii”


(Editura Paralela 45, Colecţia Qpoem, 2016)
Poezia lui Andrei Novac este una implozivă, cuvintele absorb
realitatea imediată ca într-un ceremonial alchimico-poetic. Scrisă cu o
economie de cuvinte şi de mijloace, cu o esenţializare
a discursului dusă pînă la ţipăt, poezia lui Andrei
Novac, din acest recent volum mai ales, pare a fi parte
dintr-un ritual de depoetizare, aşa cum ai despodobi o
floare smulgîndu-i petalele una cîte una, pentru a
descoperi căldura iniţială: “în apropierea ta,/ lumina
turbează,/ sub ea până şi mormintele/ par vii/ cînd îţi
întinzi mâinile/ peste alte umbre/ mişcările unei vieţi/
care respiră prin tine/ permanente apropierei/ de
tăcerea care acoperă tot/ nu are rost să plîngi,/
zăpada este de neatins/ transformînd tiribombele/ cu
margini transparente/ în bulgări acri şi verzi” (lumina).
Peisajele se reduc ele însele la un inventar simbolic, realitatea
devine astfel agonică, imaginativul eşuează în alienare. Cred că putem
aplica formula de “poezie spasm”, care însoţeşte poetica unui Ungaretti,
Narcis însuşi oglindindu-se în luciul de apă simte nevoia să îşi înfingă un
deget în ochiul tremurător: “pe obraji se plimbă furnici mici/ seamănă cu
fluturii/ ştiu să zboare/ sau cu zilele cu soare/ după care începe să ningă//
şi se taie respiraţia/ şi palmele merg spre frig/ ca nişte păsări către locuri
mai calde/ între sunete care vibrează,/ ne facem semn,/ agăţăm de viaţa
noastră/ toate visele pe care le-am pierdut.// pe obrajii tăi se plimbă
lacrimi/ ca nişte furnici sau fluturi/ pentru că ştiu să şi zboare,/ totul se
opreşte aici” (ca un fel de lacrimi).
În arierplanul conştiinţei poetice este, evident, moartea, dar nu una
care sperie, ci una atotprezentă, subînţeleasă, continuă: “nici eu nu mă
102
Lecturi

puteam uita direct spre moarte,/ fără să îmi fie teamă,/ deşi, în copilărie,
preferam/ să mă gîndesc mereu la ea,/ să o întorc pe toate părţile/ ca pe o
foaie de hîrtie,/ a existat, atunci,/ o perioadă de sinceritate între noi/ nu
ştiam, atunci, ce vrea ea de la mine/ şi nici ce vroiam eu de la ea;/ apoi a
venit o perioadă/ cînd nu mi-a mai păsat.// am ajuns aici şi aştept
moartea/ aşa cum aşteptam zăpada/ în zilele în care/ în oraşul mic/ cu
străzi luminate uşor,/ în care toate se loveau de linişte,/ cineva desena cu
aburii proiectaţi pe geam/ cai respirînd ceaţa.// acum, îmi inchei haina la
toţi nasturii,/ nu mai aştept nimic …” (despre el).
Cu o aşa economie de mjloace, sinele este pînă la urmă
depersonalizat, o automatică a neantului tiranizează fiinţa care nu mai ştie,
la un final, dacă este materie sau cuvînt: “o să plec dintr-o dată/ fără prea
multe regrete/ copacii se aliniază/ după umbrele stărilor noastre,/ apoi,
peste pământ,/ se vor aşeza alte urme alte timpuri/ nu o să mai exist”
(opţiune).
Andrei Novac este, în esenţă, un sentimental care disimulează în
antisentimental, un spirit lucid care se înfricoşează de ceea ce vede în
clipele de hiperluciditate. De ce se numeşte volumul “Regula timidităţii”?
Probabil de la subînţelesul ideii că timiditatea e o formă de frică care îţi
paralizează afectele. Şi în poezia lui Andrei Novac afecţiunea este evitată
instinctual şi programatic, tocmai pentru că e o sursă de durere. Ca la
Bacovia.

Ottilia Ardeleanu – “Totul e să mergi până la capăt”


(Editura Paralela 45, Colecţia Qpoem, 2016)

Ottilia Ardeleanu scrie o poezie colocvială,


plăcută, ironia e mai mult autoironie, tristeţea are şi ea
o tristeţe a ei. E ceea ce Hugo Friedrich numea “stilul
ireal”, adică detaliul preia imaginea întregului, încît “
… metafizica întregului sucombă sub presiunea
metafizicii detaliului”. Pe acest fond redundanţele
sufletului completează nevoia de comunicare, poezia e
în acest caz un fel de a te duce cu vorba tu pe tine
însuţi, ca să nu vezi ce dramă imensă se petrece constant în jur, cum viaţa
intră în moarte, dar nu glorioasă, ci aşa cum apare deruta apei fluviului
atunci cînd se întîlneşte cu oceanul: “ţi se pare aşa de vulgar să priveşti
singurătatea direct în ochi/ s-o întrebi ce poartă sub tâmple ţi se pare o
grosolănie să o admiri cu voce tare/ se lasă privită cum vrea ea din
103
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

unghiul care i se potriveşte cel mai bine/ din care te ispiteşte cu picioarele
ei lungi/ atâţia ochi avizi se întreabă ce vârstă are singurătatea nu are
vârstă/ nu are riduri nu are vergeturi nici nu trebuie să ţină dieta dukan/
bărbaţii i-au făcut curte iar femeile au rămas singure// nu că te-ar fi citit
vreodată te-ai simţit năprasnic atunci/ când ţi-a spus că vrea să te
cunoască îndeaproape/ să ştie cum se poartă gândurile tale dacă au cei
şapte ani de-acasă/ te-a luat de mână şi te-a dus în camera cea mai
retrasă/ aţi stat faţă în faţă/ contează să ştii cum cu ce ochi/ să-i priveşti
trupul ca să-ţi răspundă/ pe măsura poftelor tale// nici nu-ţi dai seama
cum singurătatea te aruncă în stradă în mijlocul iernii/ se anunţă una
dintre cele mai aprige din ultimii o sută de ani// o simţi pe pielea ta” (fără
pereche).
Ottilia Ardeleanu pare să fi înţeles bine ceea ce spunea Mallarmé,
că “versurile nu se fac deloc cu idei, se fac numai cu cuvinte”. De aici, din
perspectiva sa, realitatea imediată a invadat sufletul, fiecare întoarcere în
sine e ca un recul bine resimţit, minimalismul poetic este cel care
aglutinează nadirul şi zenitul într-o tentativă de calmare a contrariilor.: “la
cine te gândeşti când te dezbraci de lumea de-afară/ de mirosul ei greţos
de aerul îmbâcsit pentru care/ plătești cu iubirea pe care ai împărţit-o
foaie cu foaie/ să poți trăi până la sfârşit fără să apelezi// la trupul tău voi
veni să fac un împrumut/ de dragoste pe termen lung/ voi completa spaţiul
dintre noi un formular avantajos/ nu-mi va fi greu s-acopăr dobânda la
cursul zilei// cel mai bine-ar fi să fac un depozit în inima ta/ când am
nevoie să-mi alimentez cardul pentru pofta de viaţă// să nu amân toamna
este o clădire fumurie/ cu multe ghişee pentru operaţiuni eficiente/ tastez
codul pin” (banca mea de iubire).
Multe texte din carte sunt “fapte diverse” dintr-o intimitate scoasă
la vedere, populată mai mult de subversibilităţile unei lumi greu de
controlat: “astăzi m-am lovit în trecere de câteva tristeţi/ am întors capul
după ele / mergeau sprinten/ le-am urmărit un timp/ până s-au pierdut în
braţele unor necunoscuţi// mai departe, în faţa mea a început să ningă/
într-un fel nemaivăzut// pe urmele mele totuşi un lup/ negru în cer// viaţa
muşcată se stinge … ” (locul în care m-am întîmplat).
Un element de “tehnică” în poezia Ottilie Ardeleanu este
descoperirea paradoxurilor din tot ceea ce vede şi atrage în textul poetic, o
modalitate de a scoate, de fapt, din banal, o existenţă, cea umană, care
devine spectaculoasă doar în funcţie de imaginaţia celui care o trăieşte.
Sîntem doar atîta cît ne imaginăm că sîntem. În fond, nu asta încearcă să
demonstreze arta dintotdeauna ?

104
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Un poem de
Emil Nicolae

Epilog

În curtea cu juri
păpușile putrezesc sub buruieniș

nimeni nu curăță locul


ca să le salveze

cândva asta se întâmpla


de două ori pe săptămână

acum doar contempli decadența


și te gândești la democrație

105
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

De la etica
scrisului la estetica
supravieţuirii

Magda Ursache: „NOI VREM CUVÂNT, sau alte feluri de cenzură”


(Editura Eikon, Bucureşti, 2015)

o cronică de Dumitru Hurubă

Dacă-i aplicăm Magdei Ursache eticheta de „comentatoarea


cea mai… rea/valoroasă dintre contemporanii/contemporanele sale”, în
mintea unora problema e ca şi rezolvată. Iar prin extensie, n-ar fi de mare
mirare ca ea să fie „pusă” alături de H.-R. Patapievici, formulă la
îndemâna oricui. Ar fi o mare şi impardonabilă greşeală, fiindcă, măcar din
această carte, se înţelege lesne că vorbirea lor despre ţară se face pe
coordonate doar în esenţă asemănătoare. Aceasta pentru că, în timp ce la
Patapievici discursul analitic ţine de o atitudine fără nicio legătură cu
patriotismul, cu dragostea de ţară şi îndreptarea lucrurilor prin metoda
bălăcăririi şi jignirii profunde a poporului, la Magda Ursache, există şi
persistă un sentiment al schimbării lucrurilor prin înfăţişarea lor reală şi
alarmant de grotescă sau, în multe momente şi situaţii, periculoasă, atât
pentru un prezent supraîncărcat de greşite politici sociale, educative,
economice etc., cât şi pentru un viitor, fie el şi incert-virtual. Deocamdată.
Fără a intra în alte detalii, ar fi nedrept să ignorăm o anume
paralelă între cei doi, sau între Magda Ursache şi alţi analişti de care e
plină lumea (se pare că româncele nu mai nasc poeţi, ci analişti politici,
dar în marea lor majoritate cam rahitici din punct de vedere al bagajului de
cunoştinţe, al discernământului şi nivelului de cultură generală), însă
autoarea cărţii în discuţie se detaşează clar spre un loc fruntaş în
106
Cronică literară

clasament, datorită a doi factori, determinanţi la urma urmelor: vasta


cultură generală a domniei sale şi informaţiile pe care le deţine în
abordarea vreunei teme, şi talentul cu care acestea sunt valorificate la nivel
de analiză-comunicare. Acest adevăr este dovedit fie şi reducând toată
povestea la cartea de faţă, Noi vrem cuvânt!, un titlu excelent completat şi
cu inspiratul subtitlu: sau alte feluri de cenzură, care ne proiectează vrând-
nevrând într-o actualitate imposibil de ignorat. În această ordine de idei,
tonul cărţii este cel care nu numai că asigură interesul şi savoarea unei
lecturi deconectante, ci implică cititorul într-un realism şi într-o realitate,
ambele imediate. Şi, dacă tot vorbim de… ton: Magda Ursache are şi
priceperea de a-şi construi textul folosind game de intensităţi diferite şi
tonuri de exprimare între puritatea albului şi agresivitatea negrului
compact sau, cu alte cuvinte, duritatea faţă de o stare anume – societate,
situaţii, oameni… Dar totul filtrat prin raţionamente niciodată sau rar
dincolo de bunul simţ şi de responsabilitatea la care o obligă nivelul său de
gândire şi intelectul. Ceea ce, să recunoaştem, nu e puţin lucru.
În ce mă priveşte, cel puţin privitor la această carte, consider că
avem de-a face cu una dintre cele mai interesante clarificări-definiţii
detaliate a conglomeratului social-politic actual căruia o seamă de
comentatori s-au grăbit să-i aplice eticheta „haos numit democraţie”
pitindu-se apoi, repede şi… deştepţi sub umbrela salvatoare a „spălatului
pe mâini”… Magda Ursache nu se limitează la atât, ci creează şanse şi
posibilităţi reale care îmi expediază gândul spre Erich Fromm: „…dacă
oamenii ar accepta cu adevărat, ca principii de viaţă efective, cele zece
porunci sau «cele opt căi nobile» budiste, s-ar produce o schimbare
spectaculoasă în întreaga noastră civilizaţie.” (Erich Fromm, Texte alese,
Ed. Politică, 1983, p. 393). Sună frumos şi optimist? Sună! Magda
Ursache, nu chiar atât de direct, e mereu pe-aproape, adică în tot conţinutul
cărţii. Numai că, în contextul de faţă, mi-apare în minte o strofă
„edificatoare” din poezia Luceafărul „-O, eşti frumos, cum numa-n
vis/Un demon se arată,/Dară pe calea ce-ai deschis/N-oi merge
niciodată!”, strofă declamată imediat de către politicianul român, cel care-
o fi citit poeziile lui Eminescu…
Aşadar, din nefericire, cartea Magdei Ursache, după cum o
arată şi titlul, este nu numai un strigăt de revoltă împotriva celor care, şi în
ziua de azi, robi ai unor misterioase apucături, îşi continuă încercarea
funestă de a închide barierele vreunui spirit mai recalcitrant sau, cel puţin,
neconvenabil, ci şi un semn de atenţionare. Poate că şi pentru asta, fără
vreun risc, Magda Ursache poate fi nominalizată între locatarii adunaţi cu
grijă de câţiva obscuri ai comentariului literar cu ramificaţii sociale şi cu
107
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

atingerea orgoliilor brăzdate de reminiscenţe cenzural-nostalgice. Grupul


locatarilor în cauză îşi trăieşte viaţa sub egida – că tot sunt la modă…
egidele – Marginalizaţilor din domeniul criticii, teoriei şi istoriei noastre
literare. De-aceea, sigur, autoarea cărţii simte nevoia să-şi facă auzit
strigătul îndreptăţit-revoluţionar: Noi vrem cuvânt!, cu speranţa că revolta
sa, total îndreptăţită, să NU aibă soarta unor… „predici în pustiu”…
Pe de altă parte, dar fără a ieşi din contextul ideatic al cărţii,
mai trebuie să menţionez că autoarea ei, Magda Ursache, este cam greu de
încorsetat în vreun anume stil în ceea ce priveşte critica literară, chiar dacă
o ştiu după nume şi scris de-o bună bucată de vreme. I-am urmărit cu
interes şi plăcere evoluţia, i-am citit multe dintre materialele publicate şi
am… descoperit-o cu bucurie materializând multe idei de-ale mele. Acum,
când prin bunăvoinţa domnie-sale am intrat în posesia cărţii de faţă, sunt
bucuros să-i regăsesc spiritul mai mult sau mai puţin recalcitrant în
paginile ei. Eventual, cu plăcere şi, cred, corect, aş include-o într-o familie
selectă alcătuită din Cornel Regman (Colocvial), Marin Sorescu (Încet cu
pianul pe scări), Valentin Silvestru (Elemente de caragialeologie, Umorul
în literatură și artă), Alex. Ştefănescu (Între da şi nu), Ion Biberi (Eseuri
literare, filosofice, și artistice)… Cred că şi din acest motiv, lectura
paginilor cărţii, a scrierilor autoarei în general, nu constituie o problemă.
Utilizarea unui stil direct în exprimarea ideilor, relaţionează rapid, printr-o
conexiune aproape bizară, cu mintea cititorului. Să fie vorba de
profesionalism, sau despre facilitatea comunicării şi, prin aceasta, la
accesul spre conţinut? Cred că şi una şi alta, pentru că autoarea, Magda
Ursache, este perfect şi indubitabil conectată la mersul vremurilor actuale
pe care le comentează „fără milă” şi într-un fel cu totul personal. De altfel,
ca să intrăm şi mai bine în atmosfera scrisului său, este suficient să
amintesc titlurile unor cărţi ale sale care fac legătura sigură cu volumul
despre care este vorba în rândurile de faţă: Bolile spiritului critic. Eseuri
atipice, Editura Libertas, Ploiesti, 2006; Pe muchie de hîrtie, Editura Ideea
Europeana, Bucuresti, 2007, Să cititi bine! eseuri lirice, epice si
dramatice, Casa Editorială Demiurg, 2010 – toate cu titluri... speciale, dar
perfect pliate pe conţinut.
Pentru a scăpa de acuzaţia de subiectivism, propun lectura unei
cărţi în care autoarea, Magda Ursache, a investit un volum imens de
informaţii pe care le-a recreat frumos, elegant şi responsabil după chipul şi
asemănarea capacităţii sale intelectuale…

108
Poesis

Poeme de
Dimitrie Grama

Meditaţii în ponderabil
II.

.....se apropie
de banca mea pustie
timidă mă întreabă:
nu mai e nimeni
pe aici,
eşti singur ?

da, singur,
sunt părăsit aici
de cineva şi
nu mai ştiu
de cine
demult sunt singur
am uitat de fapt

apoi, roşindu-se la faţă


îmi spune:
sunt fecioară
109
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

un soţ îmi caut


o casă
nu cumva ştii...?

nu ştiu, răspund
cu voce aspră
(tresar, nu-i vocea mea!)
o lume nouă
un soare care mă orbeşte
un aer tare şi
uite, mă înec
mai bine tac

vine şi se aşează
pe bancă lângă mine
mă ia de mână
tace.

un vânt venit
de nu se ştie unde
ne mângâie
şi frunţile
şi pieptul

acum, din piatră


noi, amândoi,
privim doar înainte.

III.

... îmbrăcat frumos


de gală
eşti întins
110
Poesis

pe o bancă
eşti beat
de prea multă viaţă
eşti beat
de prea multă dragoste
eşti beat
de băutură ieftină
eşti beat
la întâmplare!

te mângâie pe frunte
brize fierbinţi şi
brize reci
te mângâie
să-ţi amintească
de ceea ce a fost şi
să te obişnuiască
cu ceea ce va trebui
să vină.

în grabă trec
furtunile şi
fruntea ta-i senină!

şi dacă cineva
îţi vede atunci privirea
uitată undeva
în spatele perdelelor
din cer căzute,
uitată anume acolo
să-şi vadă
păcatele şi gloria
să-şi vadă
neputinţa şi triumful
111
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

ei, atunci acel cineva,


s-ar cuveni
să ridice un pahar
şi să strige:
mă simt bine!

aici se află
alt păcătos
ca mine
mă duc cu el!
dar fără noi, păcătoşii.
cine va mai aprinde
stelele pe cer?

IV.

... mi-ai spus;


rămâi cu mine astăzi
şi mâine dacă poţi, rămâi

mi-ai spus;
rămâi aici
până când lumea
va uita de noi

mi-ai spus;
rămâi aici cu mine
doar până când,
rând pe rând,
toate amintirile
vor muri

mi-ai spus;
112
Poesis

rămâi aici până când


din întuneric
se face lumina
şi din lumină
petece de suflet
petece de patimă
petece de suferinţă
şi
petece de fericire
se vor naşte.

şi noi vom fi
acolo poate încă
împreună
acolo unde
întunericu-i lumină
şi lumina, amintiri
şi eu
şi tu
şi tu
şi eu
şi nimic altceva.

113
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

"Publicul nostru nu e învățat cu


ideea de a-și cumpăra un bilet, de
a da niște bani pentru a participa
la un atelier de lectură"

- Alex, de un timp încoace, cafeneaua de pe Memo, cum îi spun


clujenii, a devenit sediul unui nou club literar – un workshop, ca să zicem
așa - intitulat, foarte simplu, „Lecturi în Atelier”, o comunitate în care,
pentru câteva ore, scriitorii (contemporani) fac corp comun cu publicul
(lor) cititor. Atmosfera e boemă, în sensul cel mai bun al cuvântului, cu un
format bine conceput și promovat, cel puțin în mediul internautic. Cum s-a
născut această idee? Cum ai început? Ce invitați ai mai avut?
- Așa cum bine ai observat, am încercat să profit de numele acestei
faimoase cafenele, „Atelier", fiindcă, din punctul meu de vedere,
experimentele lor (totul - de la design la evenimente) îmi sugerau
posibilitatea încropirii unui alt format, diferit de cel al vechiului cenaclu. E
un workshop doar în sensul în care nu e un cenaclu, fiindcă ceea ce m-a
interesat, în primul rând, e să constitui, așa cum bine zici, o atmosferă, o
comunitate, dar și un spațiu prietenos dedicat celor care sunt realmente
îndrăgostiți de literatură. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, cafeneaua își
114
Dialog

configurase un anumit public încă dinainte ca eu să le propun băieților


acest proiect, ceea ce, din punctul meu de vedere, constituia un avantaj,
fiindcă cei care-și doresc să-l audă, de exemplu, pe Dan Coman sau pe
Ștefan Manasia citind ar fi venit oricum la un asemenea „spectacol". Iată,
m-am gândit, o ocazie foarte bună de a le oferi tinerilor (fiindcă sunt,
majoritatea, tineri, studenți ori elevi cei care frecventează localul -
arhitecți, literați, filosofi, muzicieni) un altfel de „show". Zic asta și pentru
că mi-am dorit ca serile de lectură să se desfășoare întocmai oricărui alt
eveniment cultural (un concert, să zicem). Repet, dacă vrei să-l vezi și să-l
auzi pe Dan Sociu sau pe Claudiu Komartin citind o poți face aici fără să fi
nevoit să adopți o poziție critică (o poți face, dar nu e obligatoriu). Singura
diferență ar fi faptul că aici e gratis. Cu toate că aspectul ăsta ar merita o
discuție separată, mă restrâng aici la reluarea unui loc comun: publicul
nostru nu e încă obișnuit sau învățat cu ideea aceasta de a-și cumpăra un
bilet, de a da niște bani pentru a participa la un astfel de eveniment (ritual
aflat în registrul normalității în țări precum Germania, Franța ori Statele
Unite). Inițial mă gândisem să-i spun „Atelierul de lectură", însă mi-am dat
repede seama că numele sugera, oarecum, faptul că mi-aș fi propus să
lucrez fie pe textele autorilor invitați, fie în marginea strategiilor lor de
lectură. Departe de mine acest gând. Problema cea mai mare o reprezintă,
desigur, fondurile, fiindcă, oricât de binevoitori ar fi și ei, îmi dau seamă
că nu voi putea aduce anumiți scriitori fără să am posibilitatea de a acoperi
cele câteva cheltuieli de bază (transport, cazare). Momentan sunt, așadar,
în căutarea unei asemenea surse de finanțare. În altă ordine de idei, toți cei
care au participat la o lectură publică în străinătate, și-ar da repede seama
că formatul reia structura unor astfel de acțiuni (de promovare, până la
urmă, a cărților și a scriitorilor). După scurtele mele prezentări, invitatul e
rugat să citească atât texte vechi, cât și texte noi, urmând ca evenimentul
să se încheie, după așa-numitul „Q&A", cu o sesiune de autografe. Sunt
însă deschis oricăror sugestii care vin din partea invitaților mei. Fiind un
brand (#lecturiînatelier), sunt interesat de lărgirea continuă a vizibilității
acestui proiect. Îi invit, așadar, pe cititorii revistei să ne contacteze pe
Facebook, pe Twitter, dar și pe Instagram („Lecturi în Atelier"). Le-aș
mulțumi aici și celor de la Vatra, Tribuna, Echinox, Egophobia și
Bookstory pentru promovarea evenimentelor și, mai ales, celor de la
„Librarium Book Corner" (Valentin Derevlean și Stelian Müller) pentru
faptul că ne-au aprovizionat de fiecare dată cu volumele invitaților.
- Știu că-n Cluj mai există o cafenea celebră pentru efervescența sa
literară, „Insomnia”, care-i un cenaclu, în esență, dar și un spațiu de
dialog literar. Cum te raportezi la ea și la cei care întrețin atmosfera
115
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

acolo? Ce crezi despre relevanța unor astfel de manifestări într-un oraș cu


intensitatea și diversitatea culturală a Clujului?
- Într-adevăr, de câțiva ani buni cafeneaua „Insomnia" adăpostește
și ea un cenaclu, „Nepotu' Lui Thoreau" (mai e, în fapt, încă un cenaclu în
Cluj care se desfășoară la cafeneaua literară Bulgakov). Moderatorii
acestui club de lectură nu sunt alții decât colegii și prietenii mei, însă e de
domeniul evidenței că, după plecarea lui Ștefan Baghiu (înlocuit de Ovio
Olaru), cenaclul pare să-și fi pierdut ceva din tocmai acea efervescență
despre care vorbești. N-aș vrea, totuși, să las impresia că situația ar fi una
de criză (vezi, în acest sens, premiile pe care „Nepotu' Lui Thoreau" le-a
oferit recent), cu atât mai mult cu cât Ștefan Manasia a fost, este și va
rămâne în continuare pilonul central al acestui proiect despre care s-a spus,
nu o dată (și pe bună dreptată), că ar reprezenta cel mai profesionist
cenaclu din țară la ora actuală.
- Ești un bun entertainer literar, am probat-o pe viu, aș zice. Știi să
lansezi o carte, să provoci la dialog și să întreții o atmosferă specifică. Ai
avut în vedere un model anume? Întreb fiindcă, pe cât de tânăr ești, pe-
atât atât de uimitor e că-ți ies toate remarcabil.
- Cred că - dincolo de lecturile și experiențele culturale - am avut
ocazia (și norocul) de a-i cunoaște și de a întreține o conversație
intelectuală (fie prin cărțile lor, fie printr-un soi de contact mai mult sau
mai puțin direct) cu cei mai valoroși critici și scriitori de azi (unii mi-au
fost profesori, alții nu), cărora le mulțumesc cu această ocazie: Alex
Goldiș, Adrian Tudurachi, Cosmin Borza, Claudiu Turcuș, Mihaela Ursa,
Horea Poenar, Laura Pavel, Dora Pavel, Călin Teutișan, Ovidiu Mircean,
Sanda Cordoș, Andrei Doboș, Ștefan Manasia, Rareș și Vlad Moldovan,
Ruxandra Cesereanu, Sanda Berce, Adriana Stan, Marta Petreu, Adrian
Papahagi, Ion Pop, Ioana Bot, Gheorghe Perian și alții. Fiecare dintre
aceștia ar putea juca rolul acelui model exemplar pe care-l invoci.
- Știu că lucrezi la doctorat. La cine, cu ce temă și de unde
interesul? Ce altceva mai lucrezi, literar vorbind? N-ai debutat, încă, în
volum însă aș vrea să știu dacă pregătești ceva. Te mulțumește,
deocamdată, numai publicistica? În ce reviste (mai) scrii? Mărturisesc că
mi-ai fost recomandat și că nu regret deloc că am ascultat recomandările.
Afară de literatură, ce te mai pasionează, cu ce te ocupi, când nu citești
sau scrii?
- Scriu o teză despre teoriile și ipostazele auctorialității în epoca
globalizării digitale sub coordonarea Prof. Univ. Dr. Corin Braga, decanul
Facultății de Litere din Cluj-Napoca (Catedra de Literatură Comparată,
Universitatea Babeș-Bolyai). Am fost și am rămas un împătimit al teoriei
116
Dialog

literare sau al filosofiei în general. De aici vine, cred, și interesul meu


pentru o asemenea problematică interdisciplinară. Pe lângă organizarea
„Lecturilor în Atelier", scriu (din 2012) cronici/recenzii pentru câteva
reviste literare: Vatra, Cultura, Steaua, Tribuna, Apostrof, Timpul, Poesis
Internațional și Discobolul (pe care le voi aduna, cel mai probabil, între
coperțile unui singur volum). Am semnat, de asemenea, o serie de eseuri și
articole științifice apărute fie în volum, fie în jurnale academice (mai puțin
interesante pentru publicul general) și am coordonat, împreună cu Prof.
Univ. Dr. Ovidiu Pecican, două volume de eseuri dedicate „Istoriei
Hieroglifice". Poate merită amintit, în acest context, și faptul că sunt unul
din membrii fondatori ai CSPA (Colegiul Studențesc de Performanță
Academică a Universității Babeș-Bolyai). În ultimul timp, mi-am
reorientat însă atenția înspre publicațiile din afară. Pe lângă cele
studențești, am primit, între timp, câteva burse (Erasmus, POSDRU, bursa
Delmas, dar și o bursă a guvernului belgian) și am participat la câteva
conferințe naționale și internaționale (ICLA 2016, SHARP 2016,
SOMAESTHETICS 2014), beneficiind, totodată, de câteva stagii de
cercetare (deplasări de lungă durată) în Grenoble la Universitatea Stendhal
(Franța), în Cracovia (Polonia), în Bruxelles (Belgia), dar și în Austria
(Trausdorf an der Wulka și Viena). Aș mai aminti aici și responsabilitatea
pe care o am ca membru reprezentat al României pentru SHARP (Society
for the History of Authorship, Reading, and Publishing). Pe lângă câteva
traduceri, pregătesc o anchetă, dar și o antologie dedicate post-
umanismului (românesc). Sper, în ultimul rând, că voi reuși finalizarea
unei serii de interviuri începute în urmă cu 3 anii (vezi „Responsabilitatea
formelor", un interviu cu Marielle Macé publicat în revista Cultura).
Majoritatea textelor mele pot fi consultate la următoarea adresă:
https://ciorogaralex.wordpress.com („alex ciorogar. literature, in other
words”).
Când nu citesc sau scriu ascult muzică ori devorez filme. Sunt
basist de la 14 ani și cred că așa o să rămân mereu.
Îți mulțumesc, Alex, și sper să ne revedem cât de curând!

117
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Daniela Varvara sau între


poezia golului şi a dispariţiei
o cronică de Şerban Codrin

Într-o carte fundamentală, „Geneza şi structura poeziei româneşti din


secolul XX” (Editura 1000+1 Gramar, Bucureşti, 2001), criticul literar şi
esteticianul Aureliu Goci numeşte pe Tudor Arghezi nu numai cel mai
mare poet al secolului XX, „poate din întreaga lume”, ci şi un fundamental
poet mistic. „Mântuirea nu se câştigă descoperindu-l pe Dumnezeu, ci prin
sfâşietoarea semnificaţie care se acordă acestei dilematice căutări
„finalizate” prin eşec. La urma urmei nici marii iluminaţi nu au descoperit
la modul fizic pe Dumnezeu, numai câţiva posedaţi s-au descoperit pe ei
înşişi”.
Conştientă, sau mai degrabă nu, Daniela Varvara se înscrie în acest
univers de gândire, într-un loc special, tocmai ea, autoarea unor lucrări
eseistice despre câţiva poeţi mistici români, undeva între un suav Daniel
Turcea şi un paranoic delirant Ioan Alexandru.
Poeta a debutat cu „Înaripata” (2011) şi a continuat cu „A –” (2012),
unde haloul mistic reprezintă unica prezenţă obsedantă. Dacă aş proceda
ca Leonid Dimov, marele poet de la sfârşitul secolului XX, primul cuvânt
din cele două volume este „Înaripata”, iar ultimul „Învierea”. Nu mi se
pare ciudat, pentru că, în orizonturile profunde ale acestei poezii
monocorde, aproape unitematice, cele două cuvinte sunt borne esenţiale.
De remarcat că poezia Danielei Varvara nu este mistică la modul religios
ataşabil unei dogme oarecare, ci reprezintă în sine o sacralizare a
pământului, a universului, a nimicului, însă fără panteism, de o puritate
aproape brâncuşiană, fără ca între cele două nume să existe vreo
similitudine, deoarece Sfântul de la Hobiţa este un mistic păgân, ancestral,
un Cuminte al Pământului, iar Varvara, cum o spune ea însăşi, este o
„Cântare a necântărilor”, o Sunamita fără iubire. Aşa se face că, fără
excepţie, fiecare poem dintr-un ciclu sau altul vibrează de o puritate
nealăturabilă unei religii, oricare ar fi, ci respiră o sacralitate în sine,
plasată între o naştere ratată şi o moarte fără izbăvire. Pe de altă parte, nu
aş vrea să psihanalizez, însă un specialist în domeniu, înarmat cu toate
instrumentele cinismului, ar putea descoperi cauze şi ratări, cum scria un
cineva, însă cu alte sensuri, „dureri înăbuşite”. Important este că
„Suspendată între dor şi ispită – să mă nasc sau să mor – asemeni
118
Cronică literară

paharelor atârnate pe plafonul unui bar”, totul se transformă în poezie, într-


un murmur concret al tăcerii, mereu repetat. Probabil de o oralitate
aproape perfectă, versurile par compuse spontan, într-un fel de înflorire
inefabilă, primăvara, fără nici o durere, ca un zbor de fluturi vegetali, rolul
de arhitect al poetului rezumându-se, dar cât de complex, în ordonarea
ciclică a textelor.
Cred că oarecum pe aici s-ar găsi versurile esenţiale ale poetei, axis
mundi, întregul mişcându-se de jur împrejur: „mai întâi / sufletul / ia act de
cuvânt / de păsările prădătoare de cer / el însuşi animal hăituit de toate
ştiinţele lumii / ţinut strâns sub pielea păpuşilor scară / pe care îngerii au
încetat să coboare” (Căderea în vis, 9. Agnozie) Aşadar „ştiinţele lumii”
jefuiesc cerul de însăşi „scara” îngerilor, simboluri ale sacralităţii, astfel,
nici „cuvântul”, nici „pasările” (citit aripile, zborul) nu mai au acces la
„sufletul” omului, condamnându-l la sclavia pământului. Ideea umple, cu
un fel de ţesătură străvezie, întregul poem „A – ” (probabil A, începutul
începutului, inclusiv al alfabetului, un fel de „Bereshith”, „la început”, în
ebraică, primul cuvânt din Biblie). Ciudat pare şi refrenul „A mare de
pitar, a mic de pitar”, urmat de întreg alfabetul de la A la Z, unde trebuie
citit „A mare de tipar, a mic de tipar”, aşadar un joc de cuvinte, tipar/pitar,
care sugerează, de fapt, o ştergere, o anulare a sensurilor. Oare nu cumva,
în viziunea poetei, deja limbajul uman a ajuns la o criză a oricăror sensuri,
mai mult, ar sugera sensul zero al comunicării, inclusiv poetice. Această
idee metafizică este grandioasă, a spune despre nespus, a vorbi despre
nevorbire, totul devine nimic, idee dezbătută cu abuz de amănunte din
istoria filozofiei presocratice de Martin Heidegger în „Introducere în
metafizică”, carte esenţială pentru cultura de adâncime a oricărui mare
poet. Ciclul de poeme de la A – Z recurge la titluri precum Afonie,
Asonanţă, Afazie (pierdere a înţelegerii şi a posibilităţii de a reda
cuvintele, ca urmare a unei leziuni celebrale), Afotice (lipsit de lumină),
Aritmie (lipsă de ritm, tulburare a ritmului normal al inimii, etc.),
Agenezie (incapacitate de reproducere biologică), Agnozie (tulburare
manifestată prin pierderea capacităţii de recunoaştere a obiectelor,
persoanelor), Apetală (clasă de plante cu flori fără petale), Atonie (lipsă de
putere), etc. Toate aceste căi conduc spre aceeaşi lipsă acută de
comunicare, pe care poeta o întrevede pretutindeni într-o lume, într-un
univers gol de spirit, de Dumnezeu, un gol universal al golului
suprauniversal.
Fizicienii discută de golul materiei: oare poeta a ajuns să poetizeze
aceste vaste idei? Dacă da, s-ar schimba întreaga abordare a acestui
univers poetic şi am putea afirma că ne aflăm în fata unei mari poezii. Iată
119
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

ultimul poem din ciclu, YHWH: „Yahwe / vocale căzând ca petalele ofilite
/ cap de floare descoronat al unui trup de floare / gol în mormânt / cuvinte
scuipate de pe limba de foc // Cuvânt coborât pe limbile noastre // Z mic
de pitar, z mare de pitar” Există o logică profundă în acest ezoterism al
golului, al lipsei, să-i spunem paradis pierdut mai mult decât fizic, cât
ezoteric, în stare să fie creat numai de poetul-demiurg, unde însuşi
Dumnezeu devine poet. Ei da, mare poezie ar fi! Există toate aceste
premize în poezia DanieleiVarvara, sau suntem pe un drum greşit şi
căutăm nimicul nicăieri? Ar mai trebui să-şi spună părerea şi alţi
cunoscători, alţi analişti. La fel, este ciudat ciclul de caligrame în formă de
cruce, de unde lipseşte acelaşi Dumnezeu, acelaşi Fiu al Omului.
Poemul „Derizorie” din „Înaripata” este programatic şi esenţializează
întreaga viziune a unui poet pe care l-aş apropia de Bacovia, prin
limpiditate şi prin capcanele la vedere, însă de nevăzut. Iată-l: „Voi zvârli,
din când în când, / cuvintele / în derizoriu / ca nu cumva să mă înzeiesc. /
Apoi voi mai scoate câte o mână / să vântur aerul / cu care mă adăp la
fiecare asfinţit; / pulberea o voi răsfira printre degete, / dar n-o voi preface
în aur, / ca să nu fiu prea lesne prădată.” G. Călinescu s-a înşelat ridicol în
ceea ce îl priveşte pe Bacovia, ţine de natura marilor poeţi să nu fie
capturaţi de braconierii atotcunoscători. Astfel îmi apare Daniela Varvara,
analizabilă aproape în fiecare poem, cu aceleaşi rezultate, într-o subtilă
ţesătură de capcane. Problema este: cum va continua, evolua o astfel de
poezie? Cum va deveni o astfel de poezie receptibilă, într-o epocă a
iluziilor literaturii, despre care istorici literari, esteticieni profetizează că s-
ar afla în agonia sfârşitului. Oare nu cumva şi aceste două cărţi ne vorbesc
despre aceeaşi dispariţie? Rămâne în puterile poetei să dea răspunsurile.

120
Cronică literară

Evadări din contingență


o cronică de Octavian Mihalcea

Volumul de versuri al lui Teodor Sandu, Șiroiesc păsări peste apus


(Tipo Moldova, Iași, 2013), pornește de la anumite abordări cu accentuată
patină paradisiacă, amintind amplitudinea unor inubliabile arealuri lirice.
În stadiul prezent, individualitatea pătrunde printre zodii înstrăinate, ce nu
pot decât să amintească de acele glorioase tempi passati. Multiplicitatea
semnelor creatoare aderă la un deosebit fior al libertății ce preconizează
viitoare accepțiuni salvatoare. "Plânsul trandafirilor" oglindește condiția
actuală, discret vegheată de nimbul speranței. Până în momentul elucidării,
poetul introspectează cu asiduitate straturile existențiale la care poate avea,
deocamdată, acces. Poeziile lui Teodor Sandu desfășoară o ideatică afină
discursurilor cu tentă apodictică, percutantele metafore întregind acest
tablou profund. Interogațiile ating zone eterate. Misterul, profund muzical,
învăluie ființa versurilor din Șiroiesc păsări peste apus: "Din altă lume/
ascunsă/ lumina simplă/ vine furioasă cu sunetul liniștii/ de aripă frântă,
dintotdeauna/ de nicăieri/ zborul/ adie cu gust de vioară/ înșirându-se/ din
arcuș în arcuș/ până la sfârșitul/ sfârșitului strunelor și/ chiar mai departe/
în limpezimea sufletului/ intră după interminabilul drum/ încălzindu-ne
inima." (De nicăieri) Iese în evidență caracterul adeseori luxuriant al
imaginației. Turbionul existențial determină sublimări lirice încărcate de
sensuri. Datele temporale iau diverse accepțiuni. Toată ideatica gravitează
în jurul unor fecunde percepții. De multe ori, sintagmele iau proporții
hipertrofiate, parcă integrate unui act totalizant din care nu lipsește pecetea
amorului inspirator. Inconsistența fenomenelor din proximitate stă la baza
unor versuri apropiind dramatismul: "Soarele dispare/ în zori/ Luna apune/
spre seară/ Nimicnicia apare adunată/ în gunoaie mondene/ Viața-i plină de
inconveniențe/ desenate bizar/ În pașii de la naștere/ spre moarte/ Totul
pare să se scrie/ cu versuri/ În rime cu cercuri ce se/ rotesc mecanic/ Peste
poveștile reale/ despre nimic. (Desen cotidian) Fluidizările poetice
comportă adeseori accente impresionante, nelipsite find de ample volute
imaginative. Ființa unei eterne reîntoarceri pare că dă tonul acestor versuri
ce privilegiază metaforele. O particulară fulgurație din volum ne amintește
de inefabilul motiv al ceasurilor daliniene, ceea ce determină irumperi spre
universuri eterogene. Persistă aparența relativității existențiale: "totul este
121
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

aruncat de timp/ la voia întâmplărilor/ dinainte stabilite de soartă/ dorințele


redevin rugăciuni/ iar genunchii au dureri despre/ odihnă și liniștea
păcatelor/ toate. (Dintre toate) Ideal, poetul se raportează la transformări
radicale, evadări din oprimanta contingență. Viziunile abstractizante ar
putea avea un anumit ton soteriologic, întru "deschiderea ochilor": "Linii
abstracte peste/ tăceri asurzitoare unesc prin/ puncte invizibil de
apăsătoare/ întunericul eclipsat de/ disperare cu/ țipetele liniștite ale/
ecoului,/ totul limitat de constrângere/ învelit de zbor peste picajul/ cuprins
în palme de/ apropierea privirilor din cercurile paralele/ cu rotocoale de
fum pictat/ formează unicul buchet/ al florilor primordiale. (Peisaj ireal)

O voce distinctă în lirica


feminină contemporană
o cronică de Diana Dobrița Bîlea

„Zodia palmelor tale” (Editura Libris Editorial, 2016) este cel de-al
şaptelea volum de poezie al Mihaelei Aionesei. Cartea întreagă este un
poem, a cărui temă principală este iubirea, divizată pe două axe: o iubire
tăinuită în faţa lumii şi, într-o anumită măsură, chiar faţă de iubit, şi o
iubire care, împlinită la un moment dat, va rămâne pentru totdeauna o
„icoană a sufletului” poetei. De altfel, poemul care deschide volumul se
numeşte icoana sufletului meu şi reprezintă realitatea unei stări
permanente a celei care ştie cine e şi ce rol are în lume: „eu m-am născut
să merg pe ape/ şi am aceeaşi vârstă cu râul/ care desparte şoaptele de alte
şoapte/ de aceea pot zidi în fagurii de lună/ aceste taine ale noastre”.
Pământescul şi divinul („un fir de busuioc/ şi unul de lumină”) alcătuiesc o
cruce pe care poeta alege s-o poarte ajutându-se, cum altfel?, de energia
vocabulelor: „cuvintele acestea pe care ţi le scriu/ nu dor şi nici nu strigă/
sunt lumânări care veghează”.
Poeta caută şi uneori găseşte, apelând la naturalele ei stratageme feminine,
căi de transmitere a sentimentelor către „aproapele mereu/ mult prea
departe, tu” (www.soarelemeu.md); „mâinile-aceste vulpi neastâmpărate
cum ar vorbi/ cum ar îmblânzi gheţarii (fără contur); „dacă nu tu, iubire,/
122
Cronică literară

atunci nu ştiu cine ar fi cutezat/ să înfrunte atâtea împotriviri/ doar să mă


simt a opta minune/ astă seară...// când mai vii?” (ecou prelungit); „... o
cerşetoare/ cu plete roşcate şi haine ponosite/ sunt eu dar el nu ştie/
ghemuită în cuvinte ascund în sân/ gesturile de dragoste/ cu care desenez o
planetă... planeta doi” (fiecare om e un poem nescris). Ca nişte promisiuni
curg verbele la modul condiţional-optativ întru înduplecarea iubitului ori a
destinului: „m-aş învârti în jurul inimii tale// (...)mâinile mele ca o armată
de rebele te-ar cotropi// (...) aş putea face semn ploii să se apropie/ să ne
ascundă în franjurii ei// (...) aş putea uita câtă zbatere de pleoape/ câtă
ninsoare m-ar îngopa după ce ai pleca” (dorinţa).
Pledoaria lirică se apropie uneori de poantele soresciene, e inclusiv
teatrală, fără să poată fi acuzată însă de cabotinism: „s-a cuibărit în mine o
linişte,/ mâna mea se împotriveşte cu spaimă/ ce să fac, Doamne, cum să
umblu la vedere cu ea?” (tâmpla de linişte). Când se împlineşte totuşi,
dragostea e trăită până la paroxism, eludând compromisul: „şi-n loc să mă
ascund,/ să mă ghemuiesc/ desfac braţele larg, / clipele cad – fulgi de
lumină// (…) niciodată nu s-a înălţat din mine/ ceva mai frumos…/ încă nu
ştiu ce ne leagă,/ ce ne desparte -/ raiul sau infernul” (dragoste, altfel).
Alteori, însăşi poeta se simte nepregătită să răspundă iubirii lui altfel decât
cu „atâta drag în rugăciune”, de aceea recurge şi de această dată la
promisiuni uimitoare: „vom fi cândva doi bulbi de rouă/ iubindu-se
nestăviliţi prin iarbă/ dar până atunci/ mai rabdă-mă aşa sfioasă/ şi lasă
cerul desfătării noastre/ să se coacă” (când ţi-e dor…). În viziunea
Mihaelei Aionesei, iubitul poate fi născut din nou, de către iubită de
această dată, după cum şi dragostea se poate regenera: „văzută de sus/ ca
zidul chinezesc/ era dragostea/ şi creştea/ şi tot creştea” (regenerare).
Figurile de stil abundă şi dau o notă particulară poeziei. O hiperbolă
potenţată de o comparaţie relevă în registru acut o stare nostalgică:
„…dorul/ ca un fierăstrău taie/ munţii în două” (ninge sufletul împăcat).
Imagini care conţin alte imagini sporesc panopticul semantic al poemului:
„am aprins în fiecare zi/ câte o gutuie în geam/ în suflet am agăţat crenguţe
de vâsc” (ninge sufletul împăcat); „m-a înghiţit o balenă/ şi n-am cum să
ies/ doar scrijelesc pe burta ei/ de câte ori aş fi vrut să te strig” (toamna cu
genunchii la piept); „cine sunt eu să înfrunt ierburile tale toate/ pentru un
pumn de greieri nebuni/ şi iluzii deşarte?” (sălaş pentru singurătate).
Iubirea poetei are şi un chip: „o inimă uriaşă şi roşie/ dă pe dinafară fluturi/
repetând pe buze/ numele tău” (i-u-b-i-r-e). Când împlinirea iubirii pare
imposibilă omeneşte, poeta găseşte cea mai înaltă cale de uniune, posibilă
în urma unui post sever, sui-generis: „ţin post de lună// (…) ţin post de
pâine// (…) ţin post de iubire// (…) şi-n această asurzitoare tăcere/ simt
123
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

cum ne ridică în braţe/ Dumnezeu” (post). De altfel, instanţa divină este


adesea invocată şi nu întotdeauna ca ultimă soluţie pentru împăcarea
sufletului îndrăgostit, dar şi în virtutea pudicităţii şi a moralei în care poeta
încă mai crede: „i-am dat iubirii numele tău/ şi am ascuns-o/ la piciorul
altarului/ să o înveşnicească/ Dumnezeu” (sfinţire). Dintre multele definiţii
date de poetă poeziei, o aleg pe aceea – şi simt că sunt în asentimentul ei –
în care se pune semnul egal între poezie şi iubire: „poezia asta e o patimă
albă/ în ea ard împăcată/ fără să mă lepăd/ de amintirea ta… (la capătul
unei iluzii).
Poezia Mihaelei Aionesei impresionează prin maturitatea şi
complexitatea discursului liric, prin claritatea şi frumuseţea imaginilor
artistice, prin tropii surprinzători. Cuvintele îi sunt supuse poetei, care se
dovedeşte o abilă mânuitoare a acestora. Mihaela Aionesei este, se pare, o
voce distinctă în lirica feminină contemporană.

Cartea de proză
Dan Perşa – „Înapoi pe Solaris”

(Editura Meditative Arts, Bucureşti, 2017)

Deşi nu am văzut, la timpul potrivit, variantele filmelor din seria


„Solaris” şi nici nu am o lectură prea proaspătă a romanului celebru al lui
Stanislav Lem, cartea lui Dan Perşa, „Înapoi pe Solaris” (Editura
Meditative Arts, Bucureşti, 2017) m-a convins, încă o dată, că planeta
Solaris ... există. Pentru cei care au citit romanul lui Stanislaw Lem, dar şi
pentru ceilalţi, trebuie să precizăm că în povestea iniţială Solaris prezintă
încercarea eșuată a omenirii de a stabili o modalitate de comunicare cu o
formă de viață extraterestră de pe o planetă îndepărtată, Solaris. Suprafața
ei este aproape în întregime acoperită cu un ocean care se dovedește a fi
un organism planetar - ceea ce inițial par a fi valuri, se vor dovedi
echivalentul contracțiilor musculare. Kris Kelvin sosește pe stația de
cercetare științifică care plutește deasupra oceanului cu ajutorul
generatoarelor anti-gravitaționale. Savanții au studiat planeta și oceanul
său decenii la rând, ajungând în cele din urmă doar să înregistreze
fenomenele complexe petrecute la suprafața oceanului. Până la acea dată,
ei ajunseseră să clasifice fenomenele cu ajutorul unei nomenclaturi
elaborate, fără a înțelege sensul lor științific real. La puțin timp înainte de
sosirea lui Kelvin, membrii stației supun oceanul unui experiment agresiv
124
Cronică literară

prin intermediul unui bombadrament cu raze X. Rezultatele


experimentului sunt neașteptate, conducând la traume psihologice pentru
fiecare individ în parte. În interiorul stației s-au materializat prezențe
antropomorfe ce par, la o primă ochire, inofensive.
Sunt cărţi, poveşti care râmân în memoria noastră de unde transmit
semnale mai mult sau puţin resimţite, care ne potenţează memoria şi
propria imaginaţie. Cu siguranţă „Solaris” este o asemenea carte pentru
Dan Perşa, care îşi asumă povestea, intră în pielea unui personaj, îi preia şi
numele Kris (Chris, Christian) Kelvin (din românescul Chelu) şi
deturnează sensul întregii aventuri. Dintr-o poveste incredibilă „marca
SF”, în varianta Dan Perşa povestea devine una caldă, pentru că la mijloc
este „banala” iubire. Protagoniştii poveştii de iubire sunt Chris Kelvin, un
scriitor matur preocupat de „solaristică” şi Hari, o tînără preocupată de
literatură, voluntară, zăpăcită, care are nişte principii ferme izvorîte, de
fapt, din instincte, dintr-o grabă de a trăi, dintr-o incongruenţă cu lumea
din jur. Povestea se întîmplă (se va întîmpla?) prin secolul XXIII, Dan
Perşa face astfel demonstraţia că mijloacele evoluează pe baza tehnologiei
care generează tehnologie, pe cînd omul rămâne acelaşi, cu bolile, cu
limitele, cu sentimentele lui. Hari, amanta zăpăcită, moare în urma unei
sarcini toxice iar amantul bătrân, Chris Kelvin, rămâne fără aer, cu un
univers infinit în faţă, cu obsesia planetei vii Solaris, cea capabilă să
regenereze materia, inclusiv să readucă la viaţă omul, pe baza amintirii, a
imaginaţiei. De asta, Chris pleacă spre Solaris, pe o navă care ducea echipe
de specialişti în alte constelaţii, cu dorinţa secretă de a-şi reanima iubita.
Ajuns pe Solaris intră, de fapt, în teritoriul propriei memorii, a amintirii
suverane: „Aşadar, ţi-ai dat seama, spuse Gibarian. Solaris ţi-a luat în
stăpînire mintea şi te face să visezi. Totul e vis ... Ai intrat în simbioză cu
cu Solaris. Noi, ceilalţi, am scăpat. Ne-am rupt din hipnoza planetei-
ocean. Dar tu ai vrut să visezi, te-ai îmbrăţişat cu oceanul, vă cuprindeţi
unul în celălalt ...”. Moartea îşi pierde raţiunea şi puterea în situaţia în care
intri în simbioză cu visul devenit materie. Nu mori, rămâi vrăjit. Evident
că Hari, iubita dispărută, reapare, ca rod al visului şi povestea de iubire
reîncepe, mereu la fel, mereu altfel.
Povestea lui Dan Perşa te prinde la lectură, cartea satisface
deopotrivă gusturile rafinate ale iubitorilor de SF, dar şi pe cele ale
cititorilor de poveşti de dragoste în care imaginaţia îndrăgostită nu are
limite nici de spaţiu, nici de timp.

Adrian Alui Gheorghe

125
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Poezii de
Vali Orţan

amintiri false
in memoriam Adrian Gavrilă

iubirile noastre sunt unice


de aceea nu pot să-ţi spun
mereu că te iubesc.
Iubirea vine nechemată.
ştii, noi nu avem o singură iubire.
ne-am plictisi de ea
de aceea o tot reinventăm,
şi-n fiecare zi avem alta.
la fel ca iubirea,
moartea vine nechemată.
când moare cineva
care ne-a cunoscut
mor şi amintirile lui
despre noi
şi-ncepem sa ne împuţinăm.
Ştii, noi nu avem o singură iubire,
şi nici măcar
o singură moarte.

126
Poesis

fiecare
fiecare avem în sânge
ceva din che guevara din kunta kinte
şi ceva din iuda.
ghetouri există în toată lumea
mai mult sau mai puţin
civilizată.
săraci există în toată lumea
mai mult sau mai puţin
civilizată.
fiecare lume
mai mult sau mai puţin
civilizată
are un che guevara
sau un kunta kinte al ei.
fiecare lume
mai mult sau mai puţin
civilizată
are un altar al ei
unde un che guevara sau un kunta kinte
se închină
unui iuda.

simplu tratat de economie sufletescă


majoritatea celor ce
iubesc marea
o face de pe mal,
nu în mijlocul valurilor
fierbând furtună.
plătim plăcerile simple
cu riduri pe suflet,
minţim ca şi când aerul
ar fi contaminat.
cea mai bună mâncare
e satisfacţia suferinţei
celorlalţi.
acumulăm,
acumulăm,
127
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

şi uităm că
tva-ul pe viaţa nu se
deduce niciodată
doar se plateşte.

ambiguitate
abia coborât din pat,
mă-mpiedic de marginea nopţii,
dau bună dimineaţa cerului
şi nu ştiu de ce
ibricul de cafea are mirosul tău.
nu ştiu să ghicesc în cafea
şi nici nu cred în superstiţii,
dar, mi-am făcut un obicei
să privesc în fiecare dimineaţă
florăreasa de la colţ
cum aduce apă în găleţi.

despre rude numai de bine


până târziu,
după adolescența, nu frică
groază mi-a fost de morți.
tremuram din toate încheieturile
când treceam pe lângă
cimitir sau
pe lângă o ușă cu doliu
deasupra tocului.
moartea cu tot alaiul ei
m-a îngrozit
până în momentul în care
mi-a furat bunica
și o data cu ea
toată copilăria.
din clipa aia
ne-am înrudit
128
Poesis

celălalt dumnezeu
relaţia mea cu dumnezeu
este una impersonală.
eu mă rog şi el
nu-mi îndeplineşte
nimic din ceea ce-mi doresc.
din când în când
(mi) se întâmplă lucruri
şi e de bine.
cred că încă
n-am învăţat
să mă rog.

însingurare
uneori mă simt ca o gloabă
dusă la târg să fie vândută
pentru că nu mai munceşte ca înainte.
nu vârsta ci blândeţea
cailor se caută la dinţi.
cu cât sunt mai bătrâni
cu atât sunt mai înţelegători,
parcă nici fânul nu mai are
acelaşi gust, apa e mai salcie
şi nopţile mult mai lungi.
de la inimă la suflet,
de acasă până acasă,
drumul e pavat cu flori
de fân,
aşa cum singurătatea e
atunci când oricum ai încerca
să numeri
nu treci mai departe de
unu.

129
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Istoria unei cărți sau


Lecția neuitării

Motto: „Istoricul e un bãtrân prin experiențã al nației sale. Dacã


nu-l întreabã alții, el e dator sã vorbeascã." (N. Iorga)

un eseu de Magda Ursache

1. “Cred că a fost cea mai frumoasă aniversare


din viața lui”

Un cuvânt „de preveniență”, cum ar spune Noica sau „cuvânt de


prevenire e necesar privind această carte a lui Petru Ursache. Și-i necesar
pentru că Istorie, genocid, etnocid are ea însăși o istorie. Tema martiriului
l-a obsedat pe Petru mult timp, poate încă din copilăria de țărănuș orfan de
tată, educat de preotul și de învățătorul satului să creadă în eroi, în jertfa
lor de sânge, uriașă. Și a crezut. În curaj și în abnegație. Le-a avut.
130
Eseu

Ediția a doua îmi prilejuiește un remember tulburător. Era în 15


mai, 2010, împlinea 79 de ani. Pusesem la cale, împreună cu Adrian Alui
Gheorghe o surpriză de aniversare. În Suceava am ajuns invitați la Zilele
Bibliotecii „I.G. Sbiera”, ca Petru să-și lanseze Miorița. Dosarul mitologic
al unei Capodopere. Terminase expunerea, îi spusesem, în alfabetul
nostru, că totul fusese în ordine și, ca totdeauna într-un astfel de prilej, îți
tragi sufletul după comunicare, puțin absent la ce se mai întâmplă în jur.
N-a văzut că mulți dintre cei prezenți aveau în mâini o carte subțire, cu o
copertă expresivă: zorele albastre, înfășurate pe-o sârmă ghimpată, simbol
ales de poetul Adrian Alui Gheorghe pentru suferința înflorită din chinul
temniței, semn al puterii spirituale. Cele trei flori albastre, înfășurate pe o
sârmă ghimpată, închipuiau un fel de candelabru. Am priceput mesajul:
planta cu vrej plăpând, ca memoria noastră, a românilor, abia pâlpâind,
deschide flori de-o dimineață, de-o zi, ca niște ochi îndreptați spre cele
nevăzute. Și Petru avea ochi albaștri, ca zorelele.
Mă așezasem discret în spatele sălii. Nu voiam să vadă cât de
emoționată eram. Adrian Alui Gheorghe începuse să vorbească despre Adi
Cusin, abia intrat în „cercul poeților dispăruți”, care își descoperise, pe
neașteptate, prima lui plachetă de poeme într-o librărie sătească. Așa i se
întâmplase și lui Petru Ursache, cu Moartea formei, ed. Cartea
Românească, în 1986. Numai că bucuria de-a o vedea în vitrina librăriei
Junimea i se umbrise de titlul schimbat de cenzură, fără acceptul autorului,
în Eseuri etnologice. În Republica Socialistă România, a nemuritorului
Ceaușescu, moartea era abolită. Toată lumea era „grasă, veselă,
politicoasă”.
Pusesem la cale surpriza de ceva vreme, la ideea lui Alui. Îi
trimisesem textul cu titlul lui Petru: prima parte din Istorie, genocid,
etnocid, la care lucra și lucra. Adrian m-a convins că primele patru
capitole, patru la număr, alcătuiau o carte rotundă și că putem (și trebuie)
s-o tipărim la Editura Conta, cu sprijinul Asociației cultural-civice și de
luptă contra totalitarismului „Grigore Caraza”.
Adrian Alui Gheorghe prezenta cartea fără a numi autorul. Nici
titlul. Vorbea despre eroii din cartea lui Petru: scriitorul Paul Goma,
preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa și cel închis 21 de ani, fără a-i mai
socoti pe cei doi, de domiciliu forțat, Grigore Caraza, aflat, atunci, în sală.
Uniți toți trei prin aceeași „disperată generozitate cu care vor să-și salveze
semenii de la cădere”, așa cum scrisese în prefață. Destine pilduitoare,
identice în încrâncenarea de a se opune ciumei roșii, distrugând două-trei
generații. Caraza a fost un subversiv perpetuu: pe ordinul de eliberare stă
scris: „irreducabil”(sic!).
131
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Petru redevenise atent, foarte atent. Adrian Alui Gheorghe a


deschis cartea și a început a cita. S-a ridicat brusc în picioare și a spus
uluit, mișcat, ușor revoltat: „Dar sunt frazele mele! Sunt frazele mele!”.
Au urmat aplauzele, urările de mulți ani, florile. Mi-au dat
lacrimile. Acel fel de lacrimi despre care Emil Cioran spune (în Lacrimi și
sfinți) că o iau în sus, spre cer. Nici o picătură spre pământ. Mulțumesc,
Adrian Alui Gheorghe! Îți mulțumim amândoi: și eu, și Petru.
„Mi-era frică să nu i se facă rău”, a mărturisit „complotistul”
principal „complotistei” secunde, care eram eu.
Bătrânu nu și-a dorit succes imediat, oricum, n-a arătat asta.
Construcția lui culturală miza altă instanță, mai înaltă decât premiile (lui
Iacoban), deși le merita cu prisosință. N-a intrat în coterii, în sforării, în
suveica premierilor Filialei Uniunii Scriitorilor. Profesor de estetică, n-a
fost invitat niciodată de M.R. Iacoban, mereu președinte, măcar să
jurizeze. PCR hotărâse că familia noastră n-are ce căuta în presa ieșeană
după greșeala mea de tipar, considerată politică. Victimă colaterală Petru a
fost, deși colaborase la „Cronica” de la începutul ei. Cum să ne fi ajutat
„amicii”?Tremurau vargă să nu-și piardă scaunele.
Cred că a fost cea mai frumoasă aniversare din viața lui. A mai trăit
patru ani, în care timp a trudit să încheie ce începuse. Parcă-l aud: „Îți
trebuie forță, Magda, să scrii pe fondul genocidului, al etnocidului, ca
Noica”. Pentru detractorii filosofului: '49-'58, domiciliu obligatoriu la
Câmpulung Muscel; 1958-64 – deținut politic. Odată cu Noica, pentru că
citiseră volume împrumutate de el, cu însemnările lui, cu creionul lui, au
fost arestați 30-40 de tineri. Sanskritologul Sergiu Al-George a fost închis
7 ani pentru că discutase cu filosoful despre presocratici, atâta tot. Era
vreme închisă în România, când a scrie un poem însemna condamnarea la
moarte (cazul Gyr). Fiica poetului scria că tatăl său nu a știut 11 luni că
pedeapsa capitală din 1958 se comutase în 25 de ani de muncă silnică.
Deținutul politic Grigore Caraza mărturisește în Aiud însângerat, ed. a IV-
a, definitivă, Conta, 2010: „Știți, poeziile lui Radu Gyr au fost salvarea
noastră în închisoare, nu era deținut care să nu le știe, să nu le repete
zilnic”. Spune Părintele Justin Pârvu, în interviul cu Adrian Alui
Gheorghe, despre rezistența la comunism între anii '47-'50, că poeziile lui
Gyr și Crainic „au menținut puternic duhul”. Iar Nichifor Crainic era
pedepsit la zarcă: în carcera cu geamurile sparte, pe ger cumplit, a făcut
dublă pneumonie (episod povestit tot de Grigore Caraza).
E rândul meu, acum, să urmăresc sublinierile lui Petru cu creionul,
pe multele cărți citite cu înfrigurare. N-a fugit de osteneală Bătrânu.
Tenace și temeinic în tot ce făcea, pentru cuprinderea largă a lucrurilor, a
132
Eseu

trecut printr-o bibliografie uriașă. Despre crimele comunismului, sisteme și


sistematice, spre a le numi ca Radu Preda, a parcurs bibliorafturi, primul
capitol fiind Documentele se destăinuie cu lacrimi de sânge. Avea lacrimi
în ochi citind Închisoarea noastră cea de toate zilele de Ioan Ioanid,
Întoarcerea la Hristos. Documente pentru o lume nouă de Ioan Ianolide,
Demascarea de Grigore Dumitrescu, Postrauma de detenție și urmările ei
de Nicu Ioniță și altele, și altele.

2. “Cicatricele lui Pop Cornel îngrozeau


deținuții: ciomegele îi făcuseră pe spate brazde,
parcă fusese arat”

Da, are dreptate Adrian Alui Gheorghe: Istorie, genocid, etnocid


este „un manual de iluminare”, cu argumente și documente. Însă trebuie să
mă corijez: întâi documentele, cu detalii devastatoare. „Tăcerea
documentelor, a arhivelor înseamnă moartea memoriei”, obișnuia să-mi
repete Petru, îngrijorat de neglijarea lor, ca și de reprezentarea
postsocialistă a trecutului, inconsistentă ori falsificată.
Despre Demascarea lui Grigore Dumitrescu (Jon Dumitru-Verlag
and Medina, Edit München București, 1996) a afirmat că este „un
memorial al durerii, suferinței și morții”. Într-adevăr, „experimentul
Pitești” a fost oroarea absolută, terifiantă.
„Numai proștii îi pot reproșa lui Paul Goma că n-a fost închis la
Pitești. Când a scris docu-romanul Patimile după Pitești, a simțit
„reeducarea” pe pielea lui, la fel ca Grigore Dumitrescu”, mi-a spus
Bătrânu. „Reeducarea prin tortură” fusese comandată de Nicolae
Nicolschi, chiar de Sfântul Nicolae, la 6 decembrie. Cine era Nicolschi?
De sorginte NKVD, Director General al Serviciului de Anchete din
Ministerul de Interne.
După bătăi bestiale, satanice (se scoteau ochi și dinți, se spărgeau
timpane, se smulgeau unghii, se rupeau coloane vertebrale; urlai? ți se
astupa gura cu cârpele din W.C.; aveai noroc dacă leșinai, dacă se
producea hemoragia internă, dacă mureai), victimele deveneau complici cu
torționarii, torționau la rândul lor.
Cicatricele lui Pop Cornel îngrozeau deținuții: ciomegele îi
făcuseră pe spate brazde, parcă fusese arat. Virgil Ierunca (Fenomenul
Pitești) îl dă ca exemplu de ucidere morală: după o săptămână de tortură

133
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

incredibilă, devenise „masă de carne tumefiată, în care nu i se puteau


distinge nasul, ochii, gura”.
Costache Oprișan, șeful pe țară al Frățiilor de Cruce, studentul lui
Heidegger, apreciat de Blaga și D.D. Roșca, a murit la Văcărești, în '57, de
oftică. Avea 37 de kilograme. Ierunca scrie că, pe pereții camerei 4 spital
din Pitești, mai era, în '52, sângele lui. Comunismul pur-sânge voia sânge.
Scrie, aforistic, Gheorghe Grigurcu: „Sângele apă nu se face. Dar nici apa
sânge”.
S-au întâmplat fapte cumplite, care nu se pot povesti; doar cei
curajoși o pot face. Ca liturghia neagră. „Să vadă toată lumea cum
legionarii și-au înghițit p...a unii la alții”, striga Genu cel groaznic, Eugen
Țurcanu. Și câți „diavoli roșii în carne și oase”, adevărați monștri, ca gen.
Vladimir Mazuru, ca Mișu Dulgheru, colonel, ca N. Doicaru, șef al
Securității Constanța (între '49 și '55), ca Ștefan Koller (Coler), director la
Aiud între 1954-57, apoi la Văcărești, ca șeful Securității din Ploiești,
colonel Ițic Averbuch și adjuncții Mauriciu, Ștrul și Șmilovici ori ca
directorul de la Gherla, Gheorghiu, ca Avădanei, ofițer politic tot la
Gherla, ca tartorii Gherlei, ofițerul polonez Mezaroș și Sebastény, tot ofițer
politic, ca gardienii șefi de la Pitești, Ciobanu și Mândruță, n-au provocat
suferințe înspăimântătoare.
De plătit a plătit doar Zeller. S-a sinucis, după Dumitru Bacu,
Pitești. Centru de reeducare studențească: „Zeller și-a tras un glonț în cap,
tocmai într-un cimitir ortodox. Destinul câteodată e just. Zeller s-a sinucis
pentru morții a căror credință a vrut s-o distrugă în sufletul studenților”.
Unora, sfârșitul lui Zeller li se pare „neverosimil”.
Ca să poată preda Lecția neuitării, Petru Ursache a trebuit să afle în
detaliu cum bravii au fost împinși în moarte, anchetați cu o duritate greu
de imaginat, schilodiți în bătăi sau uciși lent prin foame, până li se jupuia
pielea.
Mai întâi, drama elitei politice. Constantin Argetoianu, ministru de
Justiție în 1918, de Finanțe în '20, de Interne între '31-'32, s-a lăsat sedus
de diavolul Vîșinski, la Geneva, să se întoarcă în țară. A murit la Sighet, în
6 februarie '55. A vrut să fie înhumat la Breasta natală, dar a avut parte de
groapa comună. Aurelian Pană, ministrul Agriculturii în regimul
Antonescu, a murit sub schingiuire: era bătut cu sacul de nisip. Distrofic,
era forțat să strige: „Aceste burți le-am făcut din sudoarea și sângele
poporului”. Universitarul Ion Flueraș, deputat țărănist, a fost ucis la
Gherla, în '53. Ministrul liberal Radu Portocală a fost arestat în „noaptea
demnitarilor” (5-6 mai, 1950) ca și Aurelian Pană și a murit în „neagra” de
Sighet, în 13 aprilie '52. Alt ministru liberal, Mihail Romniceanu, a avut
134
Eseu

noroc: a ieșit în cârje, după 9 ani. La Sighet, în întuneric, a stat 6 ani Titel
Petrescu, romanticul socialist cu lavalieră. Îl făcuse măcelar, în presă, pe
ibovnicul Anei Pauker, Stalin, nume fabricat din Stal, oțel. Așa s-a călit
oțelul (de Ostrovski; lectura favorită a lui Stalin): prin teroare. Într-un
Consiliu de Miniștri prezidat de Groza (supranumit Grozea), Ana și Luca
au cerut moartea a 30.000 de „reacționari-bandiți”. În 26 mai '49, se
deschisese abatorul Canalului Dunăre-Marea Neagră. Program: muncă
silnică și moarte zilnică. 80.000 de țărani (cifră care-l îngrozise chiar și pe
Dej, au fost trimiși „la stuf” de trioul nefast Luca-Ana-Teohari. Capul
Midia era supranumit Capul Morții.
Inchiziția roșie a trecut prin închisori și lagăre 1 din 4 locuitori ai
României, în numele unui indubitabil viitor luminos. Era „omul – cel mai
prețios capital” dacă-l aruncau în pușcărie? Oameni nevinovați au fost
condamnați prin probe false, au fost trimiși ca „sabotori” în mine de
plumb, de sare, la Canal, în DO, în Bărăgan. Din ideal comunist
oare?Alexandru Petrescu a prezidat Tribunalul Poporului în procesele
legionare, dând peste 100.000 de ani de închisoare și zeci de condamnări la
moarte. Un denunț al vecinului că ai fi simpatizant legionar te condamna
fără dovadă, fără judecată. Aveau probe – te băteau în anchete; nu aveau
probe – te băteau și mai rău. În Tortura pe înțelesul tuturor, Florin
Constantin Pavlovici narează autoironic, dar chinuit, volubil, dar
însingurat, cum făcea coadă la bătaie, dar și un dialog între caraliu și
deținut:
„– Ce condamnare ai? întreba gardianul.
– Zece ani, răspundea condamnatul.
- Da' ce-ai făcut?
- N-am făcut nimic.
- Minți, banditule, dacă nu făceai nimic, îți dădeau trei”.
Comunismul a fost o mașină de ucis (o arată și Istorie, genocid,
etnocid), a fost răul cu majusculă: exterminarea în numele unei ideologii.
Omul nou era, în fapt, om dez-umanizat. Engels, pe urma lui Darwin,
susținea că munca transformă maimuța în om. Dar omul, odată cu
scoaterea divinității din el, nu redevine maimuță, gorilă? Petru era indignat
când îmi spunea:
„Nu vrem să întărim conștiința jertfei întru Hristos prin
sanctificarea sfinților închisorilor. În numele cui, Magda?” Știam amândoi
în numele cui: al fandacsiei de cămașă verde, moștenită din anii '50. El
însuși, elev într-o clasă mică a Liceului Național din Iași, fusese chemat la
direcție pentru că purta un jerseu verde, vopsit țărănește cu ierburi, de

135
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

mama lui. Directorul i-a cerut cu asprime să nu mai vină îmbrăcat cu el la


școală.
Și copilul necăjit i-a răspuns: „N-am altul”.
Țin minte că, după acel Decembrie, în Târgu Neamț, a întâlnit un
fost student. Ne grăbeam să prindem Memorialul durerii, al Luciei Hossu-
Longin.
„Cum? Vă uitați la emisiunea șeia cu cânii, dom' profesăr? Eu n-o
suport”, a zis fostul student, „pi moldovinești”.
S-a supărat rău Bătrânu: „Emisiunea «șeia» demonstrează că există
curaj românesc, demnitate, onoare. Sau patriotismul, loialitatea față de țară
reprezintă comportament d'antan? Și nu câinii, pe care nu-ți place să-i
vezi, i-au făcut pe tineri ca dumneata să ajungă pe Via Dolorosa a
Gulagului românesc, ci altfel de fiare. De ce? Pentru că au discutat cu un
coleg pe teme «dușmănoase» regimului, pentru că au citit cărți «fasciste».
S-au primit 20 de ani de muncă silnică pentru deținere de «cărți
legionare». Mai trăiesc câțiva martori ai asasinatelor după asasinate.
Suntem datori să-i auzim, chiar dacă ne simțim inconfortabil. Ei cum s-or
fi simțit? Ai idee ce simțeau deținuții politici anchetați când li se punea
electrodul la gât, la nas, la ureche? Nu vrei să știi ce-a fost, cum a fost?
Atunci e posibil să ajungi în colții lupilor. Ai un sentiment de disconfort
față de suferința deținuților? Să vezi când vei fi maltratat cât de
inconfortabil o să te simți”.
De puține ori l-am văzut pe Bătrânu meu, om calm, constant
echilibrat, atât de dezlănțuit împotriva indiferenței civice: „Poporul ăsta
trebuie, prin susținută educare, să-și vină în sine. A-și veni în sine, cum
spun Sfinții Părinți, nu-i cale ușoară, Magda”.

3. “Mihai Buracu a fost nevoit să se autoacuze:


Subsemnatul, bandit, mă demasc, apoi să-și denunțe
tatăl preot că ar avea legături cu bandiții din munții
Făgăraș”

Petru Ursache a avut „o răspundere față de adevăr, de semeni și de


sine”, cum scrie el însuși. Capitolul IV, La schit și la Gherlă, l-a dedicat
unui prieten. Erau colegi de bancă în clasa a III-a a Liceului Național, în
1948. Pe profesori îi lua Securitatea direct din clasă, din fața elevilor.
Adrian Onofrei a fost înhățat într-o vacanță de Paști. Dispăreau, atunci, cei
136
Eseu

mai buni elevi ai școlii. Destinul lui Adrian l-a chinuit până la capăt. A dus
povara de-o viață a amintirii colegului prieten. Și cât l-a căutat: „n-am
reușit să aflu vreo știre despre ce-o fi pățit Adrian”. Nici membri ai
familiei nu i-au spus nimic. O fi cunoscut răul comunist cu fața cea mai
hâdă, o fi trecut prin „patimile după Pitești”, la fel ca Mihai Buracu, închis
tot când era elev? Împreună cu colegii de liceu din Caransebeș, Buracu
încercase să ajute cu ceva bani pe soția și pe fiicele profesorului de
geografie, Tiberiu Lazăr, arestat în '48. A fost trecut prin „reeducarea” de
la Pitești (glumă amară de „deț”, pe care am aflat-o de la D. Bacu: „Ai citit
Poemul pedagogic de Makarenko?” Adică: ai fost reeducat?), prin
șantierul-lagăr de la Bicaz (24 de luni, avându-i colegi de sapă și lopată pe
Raoul Șorban, pe Cornel Regman, pe Laurențiu Cerneț, pe Lucian Valea),
apoi prin lagărele din Borzești și Onești. Nu-i la îndemâna oricui o
mărturisire de temniță ca aceea a lui Mihai Buracu, în Tăblițele de la Itșep-
ip (ed. a II-a, Limes, Cluj-Napoca, 2008, prefață de Gheorghe Grigurcu,
postfață de Sorin Lavric). „Tăblițele” erau feliile de săpun pe care își
scrijeleau „demascările” contra colegilor de detenție cei a căror conștiință
fusese zdrobită prin bătaie și umilire. „Dumnezeu, scrie Protos. Justin
Pârvu (în cuvântul O viață de martir, a Părintelui Gheorghe Calciu-
Dumitreasa, ed. Crigarux, 2006, p. 9) a îngăduit o astfel de tortură asupra
tineretului românesc cum nici dreptului Iov n-a îndrăznit să-i facă,
îngăduind diavolului să se atingă de sufletele lor”.
„Botezul” lui Eugen Țurcanu, fost student la Drept, era cu capul în
hârdăul cu excremente. Sorbeai zeama din gamela murdară, unde
urinaseși, cu mâinile legate la spate; drept la lingură nu aveai, nici să te
așezi, nici măcar să închizi ochii. La cea mai mică încălcare a
regulamentului, chiar involuntară, în somn, erai lovit cu bocancul, cu bâta,
cu ranga de fier. Ți se aplica „bătuta” pe stern până ajungeai în stare de
inconștiență.
Mihai Buracu a fost nevoit să se autoacuze: „Subsemnatul, bandit,
mă demasc”, apoi să-și denunțe tatăl preot că ar avea legături cu „bandiții
din munții Făgăraș”. Știa, însă, că preotul era deja condamnat, că fratele
(denunțat că ar fi ascuns, în '45, în beci, o ladă cu manifeste legionare și un
pistol), plecat voluntar pe frontul sovietic, în '43, era deja mort. Buracu
ajunsese să spună: „Mi-e frică. De mine însumi îmi e frică cel mai mult”.
Un adolescent a cedat delațiunii contra voinței sale și a avut puterea să-și
mărturisească prăbușirea morală. S-a supus celui de-al doilea martiraj,
spovedania, dovedind că omul căzut, degradat, coborât în iad își poate
recăpăta demnitatea prin mărturisire.

137
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Bătrânu îmi vorbea deseori despre prietenul Adrian. Se tot întreba:


„O fi pățit ca Vanghele D. Vanghele?” Născut în 25 decembrie '31, care
era și anul lui de naștere, liceanul Vanghele a fost arestat de Sfinții
Constantin și Elena. Luat de la ora de muzică. Aderase la o Frăție de
Cruce, în '48, despre care i s-a spus că este anticomunistă. Peste două luni
de la întrunirea din 25 martie '48, era în beciul Siguranței din Tulcea, el și
alți 13 elevi. Loviți cu bâtele, vreme de 164 de zile. Gardienii le-au pus
arme în mâini și i-au fotografiat. Au primit trei ani de închisoare
corecțională pentru „uneltire contra ordinii sociale”, în Tribunalul Militar
din Constanța. S-a întors acasă după trei ani și jumătate. Nu întrebați cum.
Fusese și mai rău: Petru Caraman i-a povestit lui Petru al meu că, în
gara Iași, echipe de evrei împreună cu soldați din Armata Roșie permiteau
intrarea refugiaților în baza „neimplicării în prigoana antisemită”. O
declarație falsă a cuiva și nu obțineai „adeverința” de intrare în oraș, de
ajuns acasă. Președintele Tribunalului Suprem. Alexandru Voitinovici,
băiat de cofetar polonez din Roman, evitase ambele fronturi, de Est și de
Vest, dar îi condamna pe cei care o „însângeraseră” pe măreața Uniune
Sovietică.
Petru a văzut repede prăpădul civic făcut de impostorii politici.
„Vrem să fim o populație submorală și nu o comunitate identitară,
ascultând de un cod moral. Se cultivă nu altruismul, nu loialitatea
necondiționată față de etnie și valorile ei, ci o atenție exclusivistă pentru
sine”.
I-am răspuns că n-or ține mult vremurile brucanice. Dar știam,
aveam deja 46 de ani când s-au produs „evenimentele din decembrie”:
„C'est le provisoire qui dure” și așa a fost. Vocile curate au fost acoperite
de râsul cinic al lui Brucan, adus la televiziune ca „muzeu viu”, pesemne
muzeograf al Anei Pauker, pe care o alinta „Ana noastră”. Îi schimba pe
premieri ca pe mănuși: întâi generalul Sănătescu, apoi generalul Rădescu...
Alt factor decisiv era Moscu Cohn din Dorohoi, om cu trei clase de
contabil la curs seral, trimis de Moscova cu bani, să cumpere intelectuali
pentru „cauză”. Și au fost găsiți.
Puiu Perahim picta trioul Pauker– Luca Laszlo – Teohari, luptând
pentru pace prin exterminarea inamicului ideologic. Și ce lupte peste lupte
se purtau! Proletar versus capitalist; materialist versus idealist; cultură
burgheză versus cultură proletară. La școală ni se spunea că proletarul
creează plusvaloarea pe care i-o fură burghezul. Așadar, trebuie distrus
prin revoluție, apoi prin dictatură. Zis și făcut!
Așa-zisul disident al lui Ceaușescu, temporar mutat din Cartierul
Primăverii în Dămăroaia, pretindea să ne ofere lecții de capitalism. N-ar fi
138
Eseu

rău ca tinerii măcar să răsfoiască colecția „Scânteii”, să vadă cu câtă


plăcere îi punea la zid pe „reacționarii” ostili progresului. Altfel zis:
contrarevoluționari. L-am răbdat.
Comunistofobii au fost mai puțin vocali – sau n-au fost lăsați să fie
– ca Părintele Gh. Calciu Dumitreasa, semănătorul de lumină. Martirajul
preoților a fost minimalizat. Vă reamintesc: două mii de clerici au făcut
pușcărie între 1948 și 1964. Decretul din '59 a eliminat 4500 de monahi și
monahii din mănăstiri. Era infracțiune gravă să crezi în Dumnezeu. După
cifrele Părintelui Calciu: peste 4000 de preoți au fost închiși la hurtă:
catolici, ortodocși, protestanți, uniți, 63 – uciși sub ghioage ori împușcați;
17 episcopi și mitropoliți, omorâți fără vină.
Respect față de rezistenți, față de martiri? Norman Manea declară
(în cartea-dialog cu Edward Kanterian) că „în munți erau destui
combatanți deloc democrați și deloc admirabili”. Știe nobelizabilul că
partizanii erau lichidați stahanovist? Că la rubrica „data eliberării” era
trecută data execuției prin glonț? Ion Gavrilă Ogoranu a murit în 2006, la
83 de ani, sub condamnarea „criminal de război”.
Foștii activi PCR au început să sape la cultul eroilor, al martirilor,
al rezistenților. Corneliu Coposu a fost atacat mișelește în presă, sub
lozinca FSN-istă „boșorogii fără dinți vor s-ajungă președinți”. Lupii îi
arătau din nou colții. După vizita lui Charles de Gaulle la București,
Ceaușescu urma să plece în Franța. Pacepa l-a contactat pe Coposu (17 ani
în pușcăriile comuniste), să liniștească exilul ca să nu protesteze, contra
pașaport pentru Paris. Coposu, trecut prin înscenarea de la Tămădău, a
refuzat compromisul. Câți ar fi făcut-o?
Istoria românilor fusese călcată de tancurile sovietice, după ce
Marile Puteri n-au acceptat cobeligeranța României. Un strat de ipsos
acoperea figura lui Alexandru cel Bun, a lui Negoe Basarab, a lui Vasile
Lupu, a lui Carol I, de pe frontispiciul Atheneului Român. Frescele cu
scene din istoria națională erau răzuite, statui de oameni politici –
răsturnate. Din Cișmigiu, dispăruse peste noapte bustul lui Goga. La Iași,
Piața Unirii devenise Piața Malinovski, iar bulevardul Carol I, 23 August.
Murea, la Sighet, istoricul Gh.I. Brătianu, într-o baltă de sânge.
„Vai de țara care își omoară istoricii și poeții”, repetă un personaj al meu
din Rău de România, tatăl naratoarei. Și tatăl meu s-a zbătut în
incertitudinea a fi sau a nu fi arestat.
Terifiantele „crime petrecute la răscruce de istorie”, cum a formulat
Petru Ursache, au fost dirijat ocolite de istoricii de partid ai fratelui Ilie.
Raportul (final), act fără consecințe penale, a încercat și el o rescriere,
punând accent nu pe regimul criminal dejo-paukerist, ci pe acela abuziv-
139
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

imbecil al lui Ceaușescu; nu pe torționarii lui Nicolschi, Teohari


Georgescu, Drăghici, ci pe omagiatorii lui „nea Nicu”. Și unii colabo par
mai puțin negri decât alții, sunt albiți cu sistemă, li se găsesc scuze, sunt
absolviți. „Uite ce e, Magda: Raportul a minimalizat imoral faza represivă
a comunismului. Cum așa? Fiul celui teleportat din URSS face Raport
despre comunism, nu justițiarul Goma? Goma rămâne fără rol în polis?”.
Spus limpede: și din vina acestui Raport a fost discreditat procesul
comunismului. De altfel, după Dan Culcer, Vl. Tismăneanu înlocuiește
predilect cuvântul comunism cu stalinism. Or, cuvântul ăsta, comunism,
trebuie folosit ca hârtia de turnesol. Nu ocolit, ba chiar negat. Sandra
Pralong a mers și mai departe: a pus semnul egal între anticomuniști și
staliniști.
„Iartă dacă poți, dar întâi clarifică lucrurile. Nu lăsa să se falsifice
iarăși și iarăși istoria”, mai spunea Petru, excedat de discursul Sandrei
Pralong.
„Bunicul, generalul Budiș, a venit din URSS cu una dintre diviziile
trădătoare; nepoata – pe sacul cu bani Soros”, n-o îngăduia Bătrânu.
Fuseseră două divizii trădătoare: divizia „Tudor Vladimirescu”, sub
conducerea lt.col. Nicolae Cambrea, în regia Anei Pauker și divizia
„Horia, Cloșca și Crișan”, condusă de generalul Mihai Lascăr, „creația” lui
Valter Roman. Cei înscriși au primit automat cetățenie sovietică. Pentru că
n-au fost destule grade superioare care să-și încalce jurământul militar,
cele două divizii s-au completat cu soldați făcuți ofițeri. Cei care au rămas
prizonieri au fost declarați elemente ostile, antisovietice. Sublocotenentul
Puiu Atanasiu s-a opus Anei Pauker și lui Cambrea; la întoarcerea din
prizonierat, a fost pușcărizat în lotul Gyr. Când Florin Constantin
Pavlovici a ajuns, în februarie 1959, în arestul de pe strada Uranus, se mai
vorbea despre cei mai torturați, ca Puiu Atanasiu, Victor Clonaru, Aurelian
Gulan. Aurel State încercase să se sinucidă: a venit la proces în cârje. Da,
au avut de suferit: și ei (cazul istoricului Radu Greceanu), și soțiile lor, și
copiii lor.
Printre proscriși, Basarab Nicolescu, al cărui tată, Anton Nicolescu,
captiv la sovietici, a fost trecut prin vreo patru lagăre, între '42-'48. Ca să
spună cum a fost, ce a fost în prizonierat (v. La ce servește suferința?, în
vol. De la Isarlâk la Valea Uimirii, Curtea Veche, București, 2011), a
folosit mărturia părintelui său, care l-a numit Basarab după ce a auzit la
radio ordinul mareșalului Ion Antonescu: „Ostași români! Treceți Prutul,
pentru a aduce la Patria mumă Basarabia”. Mareșalul a fost, după Petru
Ursache, simbolul cuvântului dat și respectat. „Mare criminal de război”?
Noi îi îmbrobodim bustul dintr-un cimitir. Finlanda a răspuns ferm
140
Eseu

Tribunalului Alianței că n-are „criminali de război”. Japonia și-a depus


„criminalii de război” mondial, în '78, în sanctuarul eroilor din Tokyo.
Antonescu a fost un erou tragic, nu absolutamente pozitiv, desigur. Dar a
fost și este – grozăvie! – perceput doar ca antisemit. Evreii din Basarabia,
după '44, au declarat: „Vrem Moldova până la Siret”. Te opuneai?
„Fascistule!”, „Antisemitule!” Cât pe ce a fost ca Iașul să devină capitala
Republicii Autonome Evreiești, ideea Anei Pauker, respinsă chiar de
Stalin. Dar Luka Laszlo a reușit să înființeze Regiunea Autonomă
Maghiară.
Pătimirile ostașilor, după capitulările de la Cotu Donului și
Stalingrad, au fost inimaginabile. Neînregimentați ca prizonieri, au murit
mii și mii, ca soldați necunoscuți. Din 445153, număr întreg, s-au întors
acasă doar 88400 (cifra lui Ilie Schipor, citată de Basarab Nicolescu).
Când nu-l bombardau cu tunurile, convoiul era percheziționat.
Prizonierilor li se luau bocancii. Or, a rămâne desculț în ger însemna
moarte.
Deciși sau să moară sau să se întoarcă acasă, prizonierii au făcut, în
februarie 1948, marea grevă a setei și a foamei. Despre ea, ne povestea,
mie și lui Petru, Profesorul Constantin Ciopraga.
Deși era cel mai bun student din an al Facultății de Fizică a
Universității din București, Basarab era cât pe ce să fie exmatriculat, în
1962, consecință a grevei tatălui său. S-a spus că, trimițând la biografie,
aplicăm Sippenhaftgesetz, legea național-socialistă care-i făcea pe copii
responsabili de faptele părinților și-i pedepsea prin deportare. Dar
comuniștii și fiii lor n-au mistificat adevărul istoric?

4. “Pleșiță și-a trăit ultimii ani liniștit, într-o


clinică de lux, alintat moș Nicolae, ca și cum ar fi fost
vreun monah de Rohia ...”

Dacă nu privim înapoi cu orbire, spre a formula ca Dan C.


Mihăilescu, vedem clar că în acest fel a procedat regimul comunist. Eu,
una, n-am avut drept să dau examen de admitere la Drept, cum ar fi vrut
tatăl meu, din motive de dosar (fiică de membru PNȚ). Din aceleași
motive, nici diploma de merit nu m-a ajutat, nici titularizarea la
Universitate cu cea mai mare notă și cu felicitări în Sala Senatului. Iar eu
nu sunt decât o victimă minoră a comunismului. Altora le-a mutilat ființa
141
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

prin îndoctrinarea cu anasâna sau, dacă nu s-au aliniat, și-au numărat


corăbiile eșuate. Formula lui Petru Ursache, dăruire, onestitate, demnitate,
a fost perdantă în socialism.
Micaela Ghițescu, redactor șef la revista „Memoria”, a fost arestată,
în '52, numai pentru că frecventase cursurile Liceului Francez, de pe lângă
Institutul Francez de înalte Studii, desființat ca „oficină imperialistă”.
Imprudentă, Micaela i-a scris profesorului Marcel Fontaine, expulzat. O
scrisoare a privat-o de libertate. Eminenta arhitectă Eugenia Greceanu mi-a
povestit cum i-a fost amânată susținerea tezei de doctorat pentru că era
fiică de ofițer (mort în URSS) și pentru că se căsătorise „necorespunzător”
cu Radu Greceanu, os de moșier.
Dar câți copii n-au suferit pentru condamnările părinților? Altfel a
fost doar pentru fiii de ilegaliști, de CC-iști, de... „Au reapărut, după '89, în
posturi-cheie, fiii cominterniștilor, duși în Spania să planteze comunismul
prin sânge. Spintecau preoți, călugări, profanau cadavre, așa cum a făcut și
Armata Roșie în Basarabia ocupată, în Bucovina ocupată”, spunea Petru.
Citise atâta despre adevărații generali ai Armatei Române, omorâți ca niște
câini, despre oamenii de onoare dez-onorați de gardieni, luptători în
Basarabia, pentru eliberarea ei. Armata făcuse politica statului „burghezo-
moșieresc”. Au decimat-o. Pantazi, ministru de Război, s-a rostit demn, în
pușcărie: „Îndur, deci, soarta învinsului” Valter Neulander Roman era
responsabil cu educația politică a armatei RPR, la Ministerul Apărării
Naționale fusese pus ruteanul Emil Bodnăraș, care mai are statuie, după
câte știu, în Bucovina.
Am purtat lungi discuții despre „necesitatea cunoașterii corecte a
istoriei”, cum scrie Petru Ursache, în Istorie, genocid, etnocid. „Prin corect
înțeleg adevărat. Lete – uitarea are ca opus alete(s) – adevărul. Trebuie să
descoperim adevărul vrednic de a fi memorat”.
Cum poate vorbi Sandra Pralong de seninătate, de blândețe, de
milă, când e vorba de torționari? De „feblețea (sic!) noastră umană”, când
e vorba de călăi? Nu și-au conștientizat greșelile, nu și-au cerut iertare.
Măcar de s-ar fi căit careva. L-ați auzit pe Drăghici căindu-se, înainte de a
se autoexila din vila de pe strada Sofia în Ungaria, după '89, ca „persecutat
politic”?
Acești criminali au dus viață tihnită, în România sau în Israel.
Concret: locotenentul Marina (nume „făcut”, spune Paul Goma, după
Mahreu, Mayr, așa ceva) și-a băut berea pe o terasă din București, ani buni
pentru el, iar Pantelei Bodnarenko, Pantiușa cel crud, și-a băut vodka în
Cartierul Primăverii, ascultând Europa liberă. Ani buni au fost și pentru

142
Eseu

Dulgheru-Dulbergher, și pentru Teohari Georgescu, reabilitat de


Ceaușescu.
Sandra Pralong vrea să așteptăm metanoia călăilor? N-o să se
întâmple. Iar Bătrânu n-a mai aflat că, acum, e consiliera președintelui
Klaus Iohannis. Care președinte „comemorează”, de parcă ar fi murit,
Unirea din 24 ianuarie 1859, nu la Iași, ci la Strasbourg, prezent la o
expoziție dedicată victimelor Holocaustului. N-o fi putut ajunge în ambele
locuri?
Țin minte că, în ianuarie 2014, gen'ralul Pleșiță a ieșit la OTV să-și
exprime regretul. Și ce regret? „Îmi pare rău că nu am reușit să-i omorâm
pe toți”. Nu glumea. Paul Goma primise, în 3 febr. '81, unul dintre cele 3
colete-bombă, ceilalți doi destinatari fiind Penescu, fost ministru de
Interne al generalului Sănătescu și Șerban Orescu, de la Europa liberă, care
a scăpat rănit. Pentru Pleșiță n-a apărut nici o condamnare. Nici pentru
Drăghici. „Ne închipuiam noi, pe atunci, că va veni '89?”, întreba
Nicolschi, tot la televizor. În schimb, Octav Bjoza, șeful deținuților
politici, a fost acuzat de legionarism, ca și Constantin Ticu-Dumitrescu.
Pleșiță și-a trăit ultimii ani liniștit, într-o clinică de lux, alintat „moș
Nicolae”, ca și cum ar fi fost vreun monah de Rohia și a murit nepedepsit,
în timp ce Paul Goma, martor sigur al ororii comuniste, necruțător și
demn, adună atacuri la persoană (ca „Goma-Gomora”, patent CTP, pentru
care nu-i mulțumesc). E considerat conflictual, dușmănos, cuvânt ce pare
împrumutat de la iacobinii anilor '50-'60, când îţi dădeau ani grei de
pușcărie dacă purtai „discuții dușmănoase asupra regimului”. Mama
Monicăi Lovinescu a luat pentru asta 18 ani de închisoare. A murit intra
muros, la 6 iunie '60.
Alice Voinescu nici nu purtase „discuții dușmănoase”. A fost
eliminată de la Catedra de la Conservator, arestată în '51, închisă un an și
șapte luni, apoi în DO în satul Costești, până în '54. Intervențiile lui Tudor
Vianu, Perpessicius, Mihail Jora au salvat-o. A murit în '61 cuprinsă de
akedía, de deprimare. De ce o fi fost condamnată? Pentru că a fost eleva
lui T. Maiorescu? Pentru că a dat un doctorat în filosofie la Sorbona,
condus de Levy Bruhl, în 1913?
Când l-a văzut pe Nicolae Pleșiță la televizor, Petru mi-a spus: „E
clar, ne deranjează amintirea victimelor torționarilor, nu torționarii. Marele
păpușar tot Secu este”.
Cum întreaga lui existență Petru Ursache a scris în răspăr cu
„directivele” PCR (un coleg de catedră l-a sfătuit în șoaptă să-și pună pază
gurii și să nu mai crâcnească: „Nu mai refuza sarcinile. Acceptă și tu să dai
Raport comunist”), așa a mers până la sfârșit. A început să se documenteze
143
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

pentru cea mai grea temă, oroarea terorii comuniste, iar greutatea
subiectului a fost imensă. N-am citit nici un sfert din cât a citit el (îi
datorez bibliografia cărții mele, Comunismul cu rele și rele, Eikon, 2013),
dar astfel de lecturi te marchează pe viață. Or, Petru a stat cu mintea ani în
șir pe atrocități, i s-a strâns sufletul când le-a aflat. Pentru el, istoria plină
de înfrângeri eroice era vie, trecutul sângera sub ochii lui. Pe patul clinicii,
după primul stop cardio-respirator, ca urmare a unei intervenții nefericite,
avea coșmaruri provocate de lectura memoriilor celor trecuți prin suferință.
„Au prins un călugăr. Îl bat, nopțile, de-l omoară”, mi-a spus după ce a
deschis ochii. Își revenise, dar gândul îi era tot la monștrii comandanți de
închisori. Ca Maromet, care pândea momentele de slăbiciune extremă ale
„bandiților”, „dușmanilor poporului muncitor”. Deținuții omorâți de frig,
de lipsă de aer, de nemâncare (să nu mâncați vreodată pâine de „deți”, cum
i se spunea aluatului acela din tărâțe) mai cedau. Pe cedare se pune accent,
nu pe rezistență. Cu Nistor Chioreanu colonelul Crăciun de la Aiud a avut
de furcă serios. A fost imposibil de ucis. „Ai observat, Magda? Monștrii
erau toți bâlbâiți, grei la vorbă. I-a văzut bine Goma în Gherla”.
Căpitanul Petre Goiciu, cumnatul lui Dej, fost tinichigiu, avea chip
de fiară, așa cum e descris tot de Nistor Chioreanu (Morminte vii, ed.
Institutul European, Iași, 1992) și de Octavian Voinea (Masacrarea
studențimii române. Pitești. Gherla. Rm. Sărat. Jilava. Aiud, ed.
Majadahonda, București, 1996): „Un uriaș, o gorilă cu brațe lungi, cu burtă
enormă. Goiciu ăsta ura și zdrobea urând. Jubila zdrobind”. La fel arată și
în Gherla lui Goma.
„Vezi, Magda, pe bunii creștini ca Valeriu Gafencu, Părintele
Justin Pârvu, Ioan Ianolide, Nistor Chioreanu, Steinhardt, Petre Țuțea i-a
ajutat Dumnezeu să nu dispere, să nu cedeze. S-au luptat cu răul moral, s-
au luptat cu răul fizic. Asta ce înseamnă? Nu-i eroism să-ți rabzi
suferința?”
I s-a făcut onoarea, spunea Petre Țuțea, să sufere pentru neam. Să
fie ales să sufere. Alt exemplu trebuitor: Traian Dorz, poet creștin, țăran
autodidact, care a făcut 17 ani de temniță pentru „activitate subversivă”.
Lui Justin Pârvu, arhimandritul de la Petru Vodă, Bătrânu prefera
să-i spună Iustin Martirul, numindu-l ca pe fratele întru credință Iustin
Martirul și Filosoful (+ 165), care se ruga lui „Hristos cel Răstignit”.
Într-o carte pe care am citit-o recent, sub tipar la Eikon, „Simt
boala ca iubire a lui Hristos”, Părintele Profesor Ioan C. Teșu scrie despre
„puterea sau harisma răbdării”. Spune Iisus: „cine va răbda până la sfârșit,
acela se va mântui” (Matei, 24, 13).

144
Eseu

L-am văzut mereu pe Bătrânu printre rândurile cărții preotului.


Petru mi-a predat multe lecții: a modestiei, a simplității demne, a
smereniei... Lecția ultimă mi-a predat-o în spital: a acceptării suferinței.
Avea o anume lumină în ochii albaștri, era bun, iertător, demn, nobil în
durere. Aflat în necaz, în nevoință, a avut puterea numită de Sfântul Isaac
Sirul „duhul harului”. Părintele I. Cristian Teșu ne învață că „darul acesta
special este darul răbdării în pătimiri” și este de la Dumnezeu.

5. “Casa lui Iuliu Maniu, de trei ori premier al


României, stă să se dărâme din lipsă de fonduri ...”

Petru a dat un ultim examen la răbdarea durerii, cum cere


Cuviosul Paisie Aghioritul în Cuvinte duhovnicești, pe care îl cita mereu.
Când șefa clinicii l-a invitat în sala de intervenție pe neașteptate,
Bătrânu a avut o mică ezitare firească: voia să-mi dea un telefon, să mă
anunțe ce se întâmplă (a presimțit că va fi împins în moarte?) A auzit-o, pe
un ton ridicat. „Vă e frică? Nu sunteți bărbat!” Habar n-avea Profesor
Doctor Arsenescu cum a trecut Petru prin „valuri de încercări” din cauza
firii lui verticale „Taina libertății” e, pentru Steinhardt, împotrivirea.
„Neîmpotrivindu-se la timp, omul devine treptat incapabil de a se mai
împotrivi vreodată”. Pentru tot ce a îndurat, sunt sigură că a primit
„cunună de bărbăție” (Nil Ascetul). A suportat dinspre „cei trei A” (el nu-i
numește, o fac eu: Arvinte, Adăscăliței, Andriescu) o adevărată prigoană.
L-au nedreptățit: tăieturile dese de pix de la avansări, de la lectorate, de la
toate, în formă continuată, ca să zic așa. N-am vrut, când a fost
înmormântat, să-i fie bătut în cuie sicriul. L-au bătut în cuie destul cuțitarii
Universității. N-aș fi suportat zgomotul acela. Pe dușmanii lui nu pot să-i
iert, dar încerc să-i compătimesc. Și nu știu dacă i-am înrăutățit viața sau
nu, dar posteritatea încerc să i-o îmbunătățesc cât pot și cât merită.
Despre martiriu, îngăduit de Dumnezeu ca treaptă de înălțare spre
îndumnezeire, scrie Petru Ursache în Istorie, genocid, etnocid. În legătură
cu Valeriu Gafencu, „sfântul închisorilor” după Steinhardt, Petru citise tot
ce se putea citi. O biografie de suferință continuă. Moartea și-a prevestit-o
în 2 februarie '52, când a cerut prietenilor (se afla în sanatoriul-închisoare
de doi ani, tușea cu sânge) să-i pregătească o cămașă albă și lumânare. S-a
stins la Târgu Ocna, în 18 februarie (Marea Trecere nu l-a înfricoșat), a
fost zvârlit în groapa comună, dar e viu în eternitate cu sufletul. S-a
145
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

comportat în închisoare ca „om ceresc” (Sf. Ioan Gură de Aur), știind bine
că pentru chinul trupesc vine „cununa mântuirii”. E calea Apostolilor asta.
Născut în Basarabia, la Sângerei Bălți, în 24 ianuarie 1921, a fost
condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru că, student la Drept și
Filosofie în anul al doilea, a făcut parte din Frățiile de Cruce. A fost apărat
la proces de prof. Constantin Angelescu, dar Ion Antonescu n-a acceptat
delictul. Valeriu Gafencu a trecut prin Aiud ('41-'49), Pitești ('49), Tg.
Ocna ('49-'52). A urmat cu smerenie, ca și Monseniorul Ghika, învățătura
Sfântului Grigorie Sinaitul: „să te ai pe tine mai prejos de toți și să pui în
seama lui Dumnezeu isprăvile tale”.
Biserica ortodoxă nu se grăbește să-l canonizeze, deși a suportat
mucenicește suferința. Și-a dobândit mântuirea prin chin, a suportat
schingiuiri diabolice, sprijinit în „toiagul răbdării”, cum îl numește Sf.
Ioan Scărarul. I-e frică Bisericii de Alexandru Florian? Să facă și Florian
un efort să fie obiectiv cu cei răstigniți întru Dumnezeu și neamul lor, ca
Valeriu Gafencu, Petre Țuțea, Mircea Vulcănescu, Anton Golopenția,
Petre V. Ștefănucă...
Matei Vișniec scrie Despre senzația de elasticitate când pășim
peste cadavre. O avea-o și Alexandru Florian atunci când ne tot trage pe
dreapta? Sau vrea să le răstignească din nou pe victime? După 21 de ani de
calvar în închisori, mărturisitorul Gheorghe Calciu Dumitreasa a fost
eliberat (au urmat 22 de ani de exil, în SUA) în urma intervenției lui
Mircea Eliade și a lui Eugène Ionesco. Oare de asta îl trece Alexandra
Laignel Lavastine pe Ionesco printre legionari?
În 13 ianuarie '37, Moța și Marin au murit eroic la Majadahonda.
Valter Roman și Tisminețki au supraviețuit. „Jertfa este astfel măsura
creștinătății noastre”, notase Ioan Moța în Cranii de lemn. Și trebuie spus
limpede că legionarii au plătit cele patru luni de putere cu zeci de ani de
închisori de exterminare. Cei 85 de demnitari au fost omorâți la Jilava de
legionari, după ce, la ordinul lui Carol II, 12 nicadori și decemviri, cu
Zelea Codreanu în frunte, au fost strânși de gât cu sârmă subțire, în
noaptea Sfântului Andrei. Alt cuvânt decât masacru nu există: masacru
după masacru, masacru contra alt masacru. Numai că istoria, e știut, o
scriu învingătorii, cum le spune pictorul și eseistul Ștefan Arteni, „cadre
ștefangheorghiste răsădite peste Ocean”. Proful ștefangheorghist
Tismăneanu e, cumva, politologul american cu același nume? S-a recuzat,
cumva, de la rolul de justițiar în Procesul comunismului, după ce ridicase-
n slăvi „binefacerile” sistemului, după ce se arătase devotat Cauzei
Socialiste? Bine îl numește Dorin Tudoran profesorul giruetă.

146
Eseu

O fi fost în Comisia Prezidențială pentru Investigarea Dictaturii


Comuniste din România și Gheorghe Jijie, secretarul Federației Române a
Foștilor Deținuți Politici și Luptători Anticomuniști sau Mihai Botez, în
dezacord declarat, din '77, cu sistemul comunist? Dar dr. Florin Mătrescu,
care se declară „om liber. Neînhăitat cu nici o mafie locală sau
internațională, serviciu secret sau partid politic”, în prefața la ed. a II-a a
Holocaustului roșu?
„Magda, sunt două lucrări de bază: una a exilatului din Essen,
Holocaustul roșu sau crimele comunismului internațional în cifre și cea
colectivă, sub conducerea lui Stéphane Courtois, Cartea neagră a
comunismului. Ele ar fi trebuit să stea la baza procesului, numai că nu se
dorește un Nürnberg II. Ba chiar Tismăneanu vorbește de «crisparea post-
comunistă»”.
Și eu cred că a renunțat la limba de lemn din articolele pro
Ceaușescu, dar a preluat stilul stalinist al acuzelor: „născut din ceaușism și
crescut din drojdia orgoliului național, protocronismul năștea, la rându-i,
ceaușism”. Dar Roller n-a fost un protocron al ficționarilor istoriei? Al
istoriei ca narațiune fictivă? Și n-o fi periculos joaca/ jocul de-a istoria?
În alte cuvinte: ce atâta tevatură? Au fost ceva abuzuri (= crime),
dar să fim toleranți. După bilanțul lui Florin Mătrescu, pe care Bătrânu îl
avea pe masa de scris, 600.000 de români au fost uciși în închisori/ lagăre.
Adăugându-i pe cei uciși de colectivizare, pe cei uciși în mișcarea de
partizani, rezistenți în munți la comunism, pe cei uciși în prizonierat în
URSS, pe cei uciși în teritoriile răpite, Basarabia și Bucovina, pe cei uciși
în perioada ceaușistă și în decembrie-ianuarie '89-'90, când Ion Iliescu era
pus pe dez-întinarea idealului comunist, se ajunge la cifra
înspăimântătoare, copleșitoare de 2.451.000.
Deceniile care au doborât elita României au fost preocuparea primă
a lui Petru Ursache din ultimii săi ani. Și cercetarea a fost lungă,
meticuloasă, iar rememorarea – repet, trebuie – e homeopatică. Pentru
minte și întreaga ființă.
Casa lui Iuliu Maniu, de trei ori premier al României, stă să se
dărâme din lipsă de fonduri (pentru gondole s-au găsit bani). Când a murit,
la Sighet, în 5 februarie 1953, comandantul închisorii a anunțat telefonic la
București: „S-a stins lumina în celula 3!” Re-repet: lumina se stinsese în
țara întreagă, devenită celulă pentru nealiniați. Propaganda voia voce
unanimă, așadar anonimă. Eram mânați să nu mai avem idealuri naționale.
Unionistul Ion Mihalache a murit în închisoarea din Rm. Sărat,
după ce orbise. Ați auzit de dosarele cu panglică neagră, trimise de la
București la Rm. Sărat? Panglica însemna ordin de exterminare. Nici cei
147
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

penalizați nu scăpau: erau bătuți în paturi. Doi președinți ai Academiei au


murit la Sighet. Au fost îngropați goi, fără lumânare, fără cruce.
Petrovicescu, ministru de Interne, filosoful Ion Petrovici, Traian Brăileanu
au fost acuzați de „crime contra umanității”. „Criminal” a fost declarat și
avocatul Istrate Micescu, șeful Baroului bucureștean. Pe eminentul
sociolog Anton Golopenția l-au ucis sub anchete.
Închisoarea a fost o academie a suferinței, acceptată cu tărie
morală: „O, dă-ne tărie/ Sfântă Marie!”, așa se roagă Mihai Eminescu la
„Maica durerilor”. Tot el îi spunea lui Gh. Panu: „Panule, știi tu că în
lumea asta nu e nimic mai interesant decât istoria poporului nostru,
trecutul lui, tot, tot, este un șir neîntrerupt de martiri”.
Tema etnocidului comportă mare risc. „Ne ajunge trecutul din
urmă, Magda. Te sinucizi social dacă ești ne-cuminte, nebun întru adevăr.
Uite ce scrie Paul Goma în Ostinato: «Cumplită pedeapsă, libertatea să-ți
fie mai închisoare decât închisoarea». Credo-ul moral se exprimă cu risc”.
Așa este: nu plac amintirile din repatriere, memoriile de temniță, de
la Canal..., poezia de închisoare, romanele având ca temă ororile
temnițelor, ca Și cine este aproapele meu, de Florentina Toniță (ed.
Junimea, Iași, 2013), pe care vi-l recomand, chiar dacă o diaristă opinează
că „ororile nu-s estetice”.
În iunie 2009, s-a votat în Parlament Legea 221 pentru
despăgubirea victimelor (și urmașilor) regimului comunist, lege pregătită
de Const.-Ticu Dumitrescu și de Marius Oprea, în 18 dec. 2006 (așadar
întârziată 3 ani). Se pot solicita despăgubiri materiale. Dar s-au acordat?
Guvernul a plafonat despăgubirile la 10.000 de euro pe cap de deținut, cât
pensia pe 3 luni a unui general de Securitate. Și ce s-a revoltat o parte a
presei când Ion Diaconescu a primit, pentru 15 ani de temniță politică, 18
milioane de euro, cât o șpagă a staffului politic postdecembrist!
Nicolae Tomaziu a supraviețuit Canalului Morții (preaslăvit în
Drum fără pulbere de Petru Dumitriu). Are 100 de ani și-și scrie
memoriile la Mănăstirea Caraiman-Bușteni, unde s-a retras după ce și-a
pierdut casa. L-a ajutat statul s-o recupereze? Nu. Nicolae Tomaziu a
luptat la Odessa, a dezarmat trădători, a luptat în Ardealul de Nord și în
Cehoslovacia. În '47, a protestat, împreună cu mai mulți studenți, contra
regimului Groza. Urmarea? Pitești, Aiud, Jilava, Canal. Colegii de celulă,
când nu mai puteau rezista, se sinucideau prin înfometare. Mâncau paiele
din saltele, mestecau așchii de lemn din paturi. Paznicii, ne spune
memorialistul, erau țigani și hoți. Eliberat în '54, trebuia să se prezinte
zilnic la Securitate, pentru control. N-a putut fi decât măturător, cărăuș,
apoi angajat cu greu într-o țesătorie. Măcar, în 2014, Klaus Iohannis i-a
148
Eseu

oferit Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler. Bun și-


atât.

6. “Marx nu și-a împlinit profeția că religia nu


va rezista. Dar cum a rezistat Biserica?”

Petru m-a îndemnat, între altele, să citesc Evadarea tăcută. 3000 de


zile singură în închisorile din România (Humanitas, 1992). Autoarea, Lena
Constante, l-a întrebat pe generalul Anton Marin de ce a fost închis. Și
aviatorul, erou de război, i-a răspuns: „De ce? Fiindcă sunt român! Chiar
numai pentru asta.”
Pentru „sinele îngust” (cum l-a numit Noica), egoist, mărunt,
patriotismul este de neînțeles, la fel sacrificiul suprem. Iar naționalismul se
consideră neapărat violent și irațional, fiind rejectabil. Or, nu-i chiar așa.
Naționalismul curat derivă din conceptul de națiune și presupune
loaialitate față de statul-națiune.
Deținem „patrimoniul durerii românești”, care îi lasă pe mulți
indiferenți. Arestările politice nu-i mai afectează decât pe câțiva; nici lista
de Morți la 23 August a revistei „Orizont”, din noiembrie '44. „Morții”
erau: Ion Vinea, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Noica,
Al. Brătescu-Voinești, Const. Virgil Gheorghiu, Carianopol... Moartea
naționaliștilor Pamfil Șeicaru, D. Murărașu, Vasile Militaru a fost anunțată
în numărul din decembrie '44. Ultimul a murit la Ocnele Mari, în '59.
Gulagul și Holocaustul fac parte din același binom sângeros, dar
paralela rămâne temă tabu, ca incorect politică. Să fie lege contra celor
care îl neagă, ca și contra celor care neagă Holocaustul.
Există, slavă Anei Blandiana și lui Romulus Rusan, Memorialul
Victimelor Comunismului și al Rezistenței (unde Elie Wiesel n-a vrut să
intre), dar astfel de memoriale ar trebui să împânzească țara. De ce nu se
predă în școli Memorialul Durerii? De ce se administrează istoria cu
picătura, puțin spre deloc? Noua programă ar renunța și la numele
disciplinei, Istorie, pentru Educație cetățenească sau așa ceva.
A trebuit să treacă o grămadă de vreme (rea) până să iasă manualul
lui Roller din școli. Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până
astăzi, de C. Giurescu și C.C. Giurescu, a apărut greu, în 1976, la editura
Albatros. Îi lăsăm pe rollerii II să ne șteargă din memorie numărul
victimelor, ba chiar le judecăm după dosarele Securității. Postsecuriștii au
toate cărțile (citiți: dosarele). Așa se face că Tökes a devenit, după Cristian

149
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Preda, „erou anticomunist”, deși presa i-a publicat angajamentul, plus note
peste note informative.
Nu trăim bine, e clar, dar comunismul a fost o tragedie a etnicului.
Am asistat tăcuți sau mai puțin tăcuți la re-socializarea activului de
bază PCR. Unde? La conducerea unor cotidiane ori reviste importante, ca
rectori de universități particulare, ca directori de teatre, de edituri, de
biblioteci, ba chiar se vorbește de martiriul Ceaușescului. Și aberația asta o
suțin 50%-60% dintre anchetații stradali, iar numărul fanilor celei mai
distructive utopii crește, puterea critică a cetățeanului fiind slăbită de
„ostalgie”, dar și de fața urâtă a capitalismului de tranziție, pus la cale tot
de comuniști.
Martiriul real este mai puțin recunoscut, la fel crimele în numele
luptei de clasă. Alexandru Matei (avea 14 ani în '89) susține că nici nu
poate fi condamnat comunismul ci doar un om sau câțiva care, investind
într-o idee măreață, au comis o crimă/două, acolo. Poate nu știe că, în
consiliul ultim, aparatul lui Ceaușescu – o mărturisește Silviu Curticeanu
în memorii – s-a arătat gata să-i împuște pe revoluționari, ceea ce s-a și
întâmplat. În numele cauzei nobile, a „echității sociale”, n'așa?
Marx nu și-a împlinit profeția că religia nu va rezista. Dar cum a
rezistat Biserica? Părintele Gh. Calciu Dumitreasa răspunde ferm: pentru
că a fost „întărită de sângele martirilor”. Martirii au cunoscut „realitatea
îndrăcită și apoi a îndumnezeirii”, arată Părintele Justin Pârvu. Prin
pătimire grea. Iar demnitatea ortodoxă n-a fost distrusă nici de liturghiile
negre, când cel repartizat în rolul „preotului” purta la gât un falus modelat
din săpun, căruia deținuții erau forțați să i se închine și să-l sărute. Canalia
Dincă-Te-Leagă citea Evanghelia după ce dărâmase biserici. O făcea pe
Sfântul Pavel. Cât a fost primar al capitalei, între '76 și '79 (era poreclit
Balconetti), a demolat biserica Enei. Prins de revolta din '89 prim vice
premier, a fost condamnat la 10 ani, dar i s-a diminuat pedeapsa. A închis
ochii liber, la 79 de ani. Toți ștabii comuniști au ieșit de după gratii bolnavi
(închipuiți) ori grațiați de Ion Iliescu. Și n-au murit săraci.
Mulți dintre propagandiștii trecutului totalitar s-au reciclat: post-
staliniștii au devenit pro-globalizatori cf. Internaționalei: „c'est la lutte
finale”). Ce dacă Stalin semna, cu mâna scurtă, pe vremea lui Ejov, o listă
de cel puțin 30 de persoane de împușcat zilnic? S-au găsit, în fosta URSS,
inși care să-i propună beatificarea, iar fanii lui Lenin (rămas neîngropat ca
și comunismul, care pare viu oricât am fi asigurați că-i mort) se declară
iarăși adepți ai utopiei aducătoare de „progres ca scop”, cum preconiza
Auguste Comte. Oligarhia propagandistă umblă iarăși, ca-n vremea
studenției mele, la „părinții” comunismului ca Jean-Jacques Rousseau, cu
150
Eseu

„roadele aparțin tuturor” și cu „pământul nu este al nimănui” (Discurs


asupra originii și fundamentelor inegalității dintre oameni, 1755). Susțin
că nici n-a fost comunism pe-aci, pe la noi, niciodată. Că dacă ar fi fost, ce
bine am fi dus-o ca oameni-frați, ce de drepturi ar fi avut săracii etc. etc.
Iar lista „fondatorilor” e mai lungă ca-n vremea școlarizării mele: începe
cu Saint-Simon, continuă cu Charles Fourier și lumea nouă a falansterului
său; nu-i uitat Hegel, cu Fenomenologia spiritului (1807), care a stat la
îndemâna lui Marx, amantul dialecticii, al luptei contrariilor, al negării
negației, în timp ce Engels opta pentru Ernest Renan (Dialoguri filozofice,
1871). În mână cu Hegel și de mână cu Engels, Marx a creat Manifestul
Partidului Comunist, în 1848. Cernâșevski a stat la îndemâna lui Lenin cu
Ce-i de făcut? și știm ce-a făcut; Lenin la îndemâna lui Stalin, urmând ca
divinitatea să fie scoasă din umanitate, cu știință marxist-leninist-stalinistă,
de revoluționarul revoltat. Amin. Urma ca limbile să se amestece, apoi să
se topească într-una singură, la fel națiunile, vorbind una singură.
Eventual, esperanto. Vă sună, cumva, cunoscut?
Tinerii, care înclină spre confortabila amnezie, nu mai vor
„povești” de jertfă și de slavă sau li s-a spus să nu mai vrea; preiau
doctrina marxistă, așa cum se aude la televizor: „Marx e cool”.
Anticomunistofobii sunt apreciați ca „obiectivi” și se înmulțesc
minciurinist. Cum merg lucrurile, pare a nu mai trece mult până când
anticomunist va deveni defăimător. Sartre îi numea „șobolani vâscoși”,
numa' buni de calomniat și – de ce nu? – de linșat. Pe același Alexandru
Matei îl impresionează „forța ordinii” la Ceaușescu și „impresia de
coeziune, de unitate”, „singura expresie (re)cunoscută a bucuriei, a
entuziasmului colectiv”.
Soluția? Să-i sensibilizăm pe tineri prin documente. Patimile după
Pitești, Închisoarea noastră cea de toate zilele, Tortura pe înțelesul tuturor
ar trebui să fie pe lista lecturilor obligatorii, ca și antologia de poezie din
închisori, Unde sunt cei care nu mai sunt?, bilingvă, a Paulei Romanescu,
editura Betta, București, 2012. La orele de religie, profesorii ar trebui să
explice chenoza – „suferința, renunțarea la sine”, cum scrie Petru Ursache.
Să le vorbească despre Mugur Călinescu, elevul din Botoșani ucis de
Securitatea lui Ceaușescu, pentru că scria cu creta, pe unde putea, pe
panouri, pe trotuare, lozinci: Vrem Libertate, Democrație... L-au pândit, l-
au prins și l-au otrăvit ei cumva. Adolescentul s-a prăpădit imediat după
anchetă.
Trăiește (are peste 80 de ani), în Nucșoara, un partizan: Eugen
Chirca. A făcut parte din grupul Arnăuțoiu, Petre și Toma. Au mâncat
coajă de fag, dar au rezistat în munți 9 ani. Capturat de Securitate, anchetat
151
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

la Jilava, Eugen Chirca a cunoscut închisorile din Pitești și din Aiud, mina
de plumb din Baia-Sprie, Periprava... Mama i-a murit la Mislea; tatăl i-a
fost împușcat. A fost despăgubit pentru chinuri? Nu, după câte știu. Toți,
dar absolut toți elevii ar trebui duși să vadă Memorialul de la Sighet al
Victimelor Comunismului și al Rezistenței și Monumentul Rezistenței de
la Nucșoara. Profesorul Constantin Berevoianu a făcut un proiect pentru
„Drumul partizanilor”. A fost refuzat. I s-a spus că n-avem șosele, ce
nevoie am avea de „Drumul partizanilor”? Mă mir că nu cere Alexandru
Florian blocarea drumului în comună, că n-a interzis ca școala să se
numească „Toma Arnăuțoiu”. Operativul Pleșiță i-a prins pe Toma și Petru
Arnăuțoiu, prin trădare, în 19 mai '59. Ne-a dispărut simțul dreptății? Nu-i
bolnavă o societate care-i permite lui Pleșiță să iasă la televizor? Atenție:
îngăduința presupune complicitate.
Și dacă nu s-a realizat Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara,
semnată de milioane de români, dar neadoptată la vreme, dezorientarea a
continuat. Se cerea un pas înapoi, nu pe viață, nu silnic, ci numai o
legislatură; Legea lustrației (inițiatorul ei: Eugen Nicolăescu, PNL),
aprobată în 28 februarie 2012, a fost declarată neconstituțională după o
lună, în 28 martie 2012. Măcar să se fi instituit un Tribunal al Tăcerii
pentru activiști și securiști.
Comisia lui Tismăneanu-Apostatul, cum l-a numit Petru Ursache
(„Un fiu de nomenclaturist condamnă comunismul?” a întrebat el, în
presă) a dat Raportul, s-a bifat în Parlament: comunismul – sistem politic
„ilegitim și criminal”; comunismul – regim sângeros, fără sânge, fără
victime, fără martiri. Marius Oprea, deși a fost în comisie, a atacat
Raportul: „a rămas la nivelul unei declarații politice”. Și nu-i adevărat? Iar
„Kamisia” asta numai președintele Băsescu putea s-o facă, din știuta-i
ignoranță. Ce, el avea nevoie de filosofi sau de istorici?
Europa vrea să uite și să ierte. E îndurătoare și ne cere să fim
îndurători, nerăzbunători. Sandra Pralong dorește să evităm descrierea
atrocităților. Dar ce spun copiii ai căror părinți au fost pe front, apoi în
prizonierat, apoi în pușcărie, iar ei, scoși din casele părintești, interziși să
facă școală, facultate, un doctorat..., cu „scame la dosar” o viață sau
fugăriți în exil?
Ca poet, Ion Zubașcu a reușit să semneze în „Flacăra”, sub
pseudonimul Ilie Calmineasa (Ilie, tatăl, a luptat contra comunismului pe
Valea Calmineasa). Atât. Scrie Vasile Spiridon în Perna cu ace (ed.
Timpul, 2004): „procentul nostru de exilați a fost superior oricărei alte țări,
din Estul Europei”. Iar Memorialul scriitorilor încarcerați, anchetați,
arestați, condamnați la moarte în contumacie, dar și deportați, proiect al
152
Eseu

prozatorului Ion Lazu, nu s-a realizat, așa cum Mircea Vulcănescu a rămas
sub sentința „criminal de război”.
Comparați destinul fiilor de deținuți cu destinul fiilor de
nomenclaturiști. Însă compararea acestor destine nu-i deloc pe placul
corecților din punct de vedere politic. Ia să comparăm soarta Anei Pauker
cu soarta oricărei victime a doctrinei comuniste: arestată în '53, dar
eliberată la moartea lui Stalin, în martie, a activat ca traducătoare, din
franceză și germană, la ed. Politică a lui Valter Roman. A murit în patul ei,
în 1960. Nici „prințișorul” Nicușor fiul lui Nicolae Văpaie n-a murit la
Aiud, ci într-o clinică din Viena.
În 2005 a fost înființat Institutul pentru Studiul Holocaustului în
România, „Elie Wiesel” și tot în 2005, prin Hotărâre de guvern, Institutul
de Investigare a Crimelor Comunismului, IICC, director Marius Oprea,
adjunct Stejărel Olaru. Tismăneanu i-a vrut capul lui Marius Oprea și l-a
avut, dar se pretinde victimă a comunismului, victimă a lui Ceaușescu și
victimă a „sinistrei cabale” organizate contra sa, pe motiv că l-ar fi
influențat ocult pe Băsescu. Mă cam îndoiesc că miștocănia lui Băsescu i
se datorează, dar victimă a lui „nea Nicu” n-a fost: a avut drept de
exprimare (și l-a arătat în articole omagiale), drept de pașaport, drept de
inițiativă, drept de asociere (la Micul dicționar filosofic, din 1981). Să nu fi
știut Patapievici ce scria acolo doctorul în marxism-leninism? „Orânduirea
capitalistă și-a încheiat misiunea istorică și trebuie să facă loc noii
orânduiri sociale, în stare să asigure progresul rapid al tuturor popoarelor,
realizarea unei lumi mai drepte. Această misiune istorică revine orânduirii
socialiste”.

7. “Greșelile nimănui nu trebuie minimalizate


ori maximizate în funcție de etnie”

În „Adevărul” din 21 ianuarie 2006, Marius Oprea declara că


Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România a trimis
plângeri în legătură cu 400 de persoane criminale. În instanță n-a ajuns nici
un dosar. Și ce-i rău că arheologul Oprea a optat, în cazul crimelor, pentru
document și nu pentru interpretare? Mihail Neamțu l-a acuzat de
necrologie. Dar Cioflâncă nu necrologie făcea în marnea Ieșilor, la Podu
Iloaie? Sau era medic legist? Și de ce crede Rodica Palade că săpăturile de
la Sighet, pentru osemintele lui Iuliu Maniu, au fost „act blasfemiatoriu”?
153
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Cât despre Cristian Preda, ca europarlamentar PD-L, era convins că


Marius Oprea se voia eternizat pe post, în fruntea Institutului. Se pare că
doar stalinismul are drept la eternitate.
De ce n-a plăcut prestația Oprea-Olaru? Pentru că au trecut la
arătarea victimelor și asasinilor acoperiți? Mort în '92, Nicolschi a negat,
într-un interviu luat în '91 de Lucia Hossu-Longin, că ar fi existat vreun
experiment al „reeducării”; că ar fi o invenție calomnioasă a lui Virgil
Ierunca.
IICC a cerut ce trebuia cerut: condamnarea întregului aparat de
propagandă. Cum așa? Și Crohmălniceanu, și Silviu Iosifescu, și Savin
Bratu, și cei doi Pauli, Cornea și Georgescu? Doar Elie Wiesel a declarat
ritos: „totul e diferit în ceea ce ne privește”, iar Andrei Oișteanu a pus
semnul egal între comunism și legionarism, în emisiunea lui Cătălin
Ștefănescu, din 25 octombrie 2015. Să încerc și eu câteva exemplificări de
posibili „egali”? Iată-le: Ana Pauker = Mircea Eliade, că tot a nemurit-o ca
personaj; Leonte Răutu = Mircea Vulcănescu; Valter Roman = Ernest
Bernea; N. Moraru Șafran = Petre Țuțea; Pantiușa = Ion Gavrilă Ogoranu;
Teohari Georgescu = Grigore Caraza; Sorin Toma = Marcel Petrișor.
Placu-vă?
Mă întreb câte burse pentru cercetare a acordat INSHR și câte s-au
dat pentru cercetarea dictaturii comuniste. Că promisiuni! N-a promis
Traian Băsescu, la Camere, în 18 decembrie 2006, anularea condamnărilor
politice, dar și anularea desfacerii contractelor de muncă pentru abateri de
la etica și echitatea socialistă? A mai promis acces la arhivele CNSAS etc.
etc. Muzeul Comunismului (proiect Th. Baconschi) s-o fi făcut? Mai
promisese conferințe în orașe...
Iată ce s-a întâmplat, la Iași, cu o expoziție itinerantă, găzduită de
Muzeul „Mihail Kogălniceanu” și organizată sub egida (și a) CNSAS de
Muzeul Județean Ialomița și de Asociația Rost, acuzată de extremism de
dreapta, al cărui președinte de onoare era Gh. Calciu Dumitreasa.
Fandacsia de cămașă verde, așa cum am mai spus, s-a dezlănțuit. Omul din
Cogâlnic, care l-a decorat cu mâna lui pe Avram Ellman, evreu dobrogean,
luptător în războiul din 1877, a fost tras de barbișon ca antisemit, iar
„personajele cheie” ale expoziției din casa sa au fost etichetate „legionari
sângeroși”. „Ziarul de Iași”, din 15 august 2008, titra: Scandalul cu
acuzația de legionarism pornit de la o expoziție din Iași.
În fapt, expoziția de fotografii și documente (acte de condamnare,
în principal) înfățișa tragedia a șase martiri ai temnițelor: Arsenie Boca,
Arsenie Papacioc, Sandu Tudor, Gh. Calciu Dumitreasa, Valeriu Gafencu
și Ioan Ianolide. Fondul modestelor afișe era verde-gris, ceea ce a
154
Eseu

constituit alt cap de acuzare. Reprezentantul Fundației Rost, Cristian


Ivănuță, a replicat că Arsenie Boca și Sandu Tudor n-au fost legionari.
Primii patru s-au călugărit când au scăpat de închisoare. Și asta pentru că
nu s-au săvârșit în arest, ca Anton Golopenția sau n-au plătit cu viața
adeziunea politică, în linia întâi a frontului, ca Haig Acterian.
Muzeografele erau speriate. Fuseseră amenințate cu pierderea
posturilor, cu închiderea muzeului... În anii cincizeci ai Tribunalului
Poporului, ar fi fost anihilate social, condamnate la temniță grea. Iar frica
de ștampila antisemit a rămas. Afirm și nu prima dată: consider
antisemitismul o boală psihică. Detest și ura de clasă, și ura de rasă, dar
să-l urmăm pe Eminescu, și el declarat de câțiva nesăbuiți „protolegionar”:
„A compara argumentele și a o face cu tonul liniștit al bunei credințe
reciproce constituie esența oricărei discuții serioase”. Acuze ca fascistoid
ori legionaroid au dus la codeie puse „la opreală”, vorba Anonimului
brâncovenesc, la vieți sociale ruinate, la moarte civilă, în cel mai bun caz.
Le repetăm? Vrem din nou s-o silim/ s-o siluim pe Clio să accepte doctrina
comunistă?
Când citesc în eseul lui Lucian Boia, la pagina 87 (Mitologia
științifică a comunismului, Humanitas, 2011): „În România, legionarii
aleseseră calea misticismului ortodox”, parcă-i aud pe proletcultiști
condamnând în numele materialismului ateu. Martiriul lui Valeriu
Gafencu, care a cedat medicamentele lui colegului de suferință,din iubire
creștinească față de aproapele său, evreul, ține de misticismul ortodox?
Puterea de decizie o aveau, în obsedantul deceniu, evreii: demascau
și condamnau, dar opoziția față de proletcult nu-i antisemită. N-o să afirm
că temnicerii români nu erau monstruoși. Iernile, gardienii români udau
cimentul pe care dormeau deținuții și o făceau din inițiativă proprie. Și mai
am un argument: evreul Steinhardt a făcut aceeași închisoare neagră ca și
românul din Boteni-Muscel, Petre Țuțea, cu aceeași demnitate. Pe
Steinhardt l-a călcat în cizme (cf. Jurnalului fericirii) tot un evreu ca și el,
tov. Jack Simon, maior în cercetări penale, care a făcut alia în '65.
Steinhardt făcea parte din familia lui Marx. Nu s-a dus pentru a fi ajutat de
rude. Când Mănăstirea catolică din Belgia i-a cerut să-și schimbe credința,
a refuzat. O mai făcuse o dată și i s-a părut destul. O fi calea
„misticismului ortodox” cea aleasă de el?
În Tăblițele de săpun de la Itșep-Ip, Mihai Buracu rememorează că,
pe unul dintre șantierele morții, Barajul Bicaz, l-a cunoscut pe Hary
Harvey, fost actor la Teatrul „Tănase”. Era după Auschwitz. Spunea că
Auschwitz-ul fusese mai blând decât Bicazul, comparație incriminantă și
incriminată, dar care poate și trebuie făcută, ca și paralelismul
155
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Holocaust/Gulag. Soljenițîn a avut curajul să vorbească despre „tehnologia


paranoică a crimei”, realizată de Stalin-Mao. Spune Părintele Gheorghe
Calciu Dumitreasa că a fost o Golgotă românească. Însă afirmă (și eu n-o
pot face mai bine): „Am încredere în Dumnezeu, în tradiția națională și în
tineretul acestei țări. Nu mă aștept ca impasul să fie depășit peste noapte.
Trebuie să ostenim, să veghem și să ne rugăm, păstrându-ne nădejdea chiar
și-n derută și-n suferință”.
Greșelile nimănui nu trebuie minimalizate ori maximizate în
funcție de etnie (văzute prin dioptria evreu-neevreu) și asta ca să nu
nesocotim mesajul biblic (Galateni 6:7): „căci ce a semănat omul, aceea va
culege”.
Schimbarea omului prin „om înnoit” (prezentată iarăși ca o idee
generoasă) n-ar trebui să rămână necunoscută tinerei generații, nici
indiferentă. De aceea trebuie să luptăm cu autoamnezierea programată
(sintagma lui Bujor Nedelcovici); de aceea trebuie rezistat
„memoricidului”, acuzelor programate selectiv în defavoarea unora și
scuzelor programate tot selectiv, în favoarea altora.
Pentru trezvirea sufletului și a minții, memoria vie nu e decât o
biserică vie.

156
Spiritualitate

"Ca să fim fericiți e necesar să


ne precizăm mulțumirile și
bucuriile și să ne limităm drastic
vanitățile"

"Sunt pline calendarele creștine de sfinți; nori de


mărturisitori și martiri care au transformat nefericirea
în fericire!"
- Părinte Ioan Pintea, ca preot ortodox şi ca om care a stat în
preajma celui care a scris „Jurnalul fericirii”, Nicolae Steinhardt, ce
simţiţi că este fericirea? Vă întreb ce simţiţi şi nu ce credeţi că este,
fiindcă aş vrea să ne daţi o eventuală definiţie venită nu atât dinspre
gândire şi raţiune, dinspre creier, cât dinspre suflet şi inimă.
- Întrebarea dumneavoastră este foarte bine formulată. Perfect, aș
spune. Mari personalități, dar și veleitari de toate felurile, dive și domni cu
papion, vedete de carton, dar și mari înțelepți și-au exersat mintea în fel de
fel de definiții despre fericire. Cărțile mari ale lumii oferă nenumărate
157
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

gânduri, cugetări, cu privire la acest concept buclucaș numit fericire;


tomuri grele ori volume foarte subțiri, esențiale, fundamentale s-au scris și
rescris despre fericire. Pe mine unul, înțeleg că și pe d-voastră, mă
deranjează teribil definițiile date fericirii. Fie că sunt date, formulate, de
oameni celebri sau de anonimi. Cine știe cu adevărat ce e fericirea?
Fericirea se simte, aveți mare dreptate, fericirea se trăiește; ea ține de
momente, de clipe cu totul și cu totul speciale. Ea nu poate fi cuprinsă în
definiții. Cum să cuprinzi o stare într-o definiție? Definiția însemnează o
alcătuire definitivă, ceva precis, pentru totdeauna formulat. Fericirea e
consistentă, dar aproape de fiecare dată inefabilă pentru a fi încorsetată
într-o definiție.
Mă lasă rece, total indiferent, cărțile-slogan, cărțile-rețete despre
căutarea fericirii, despre cum să găsești fericirea, despre cum să fii fericit...
Niște prostii greu de digerat pentru o minte sănătoasă. Nu mai vorbesc de
Internet, care e plin de asemenea aberații. Toată lumea învață pe toată
lumea cum să fie fericită! Las’ că nu strică și puțină nefericire! Ne mai
trezește, ne mai înțelepțeşte! Nu-i rău, e chiar recomandabil, să citim din
când în când primele trei capitole din Întâia carte a lui Moise: cartea
Facerii și să vedem de ce nefericirile se țin lanț și fericirea are înfățișarea
clipei, a momentului, a clickului fotografic...Vă dați seama ce mai
păstrează, ce mai deține omul din fericirea deplină a Raiului: o secundă de
Paradis, un ceas de fericire? Clipa de fericire e amintirea Grădinii
Edenului, e un dar după petrecerea ultimă, un dar rămas de demult, din
partea Casei, cum spune Philip Yancey. E de reținut: Omul e așezat de
Dumnezeu, totuși, în preajma grădinii celei din Eden, foarte aproape de
fericire, deci. Predica de pe munte arată în mod concret ce înseamnă
fericirea deplină. Dar aici, trebuie credință, trebuie nădejde (pe care eu o
consider temeiul fericirii absolute), speranță; e necesară o proiecție
teologică responsabilă desenată sufletește și cu acribie în ceea ce numim
veșnicie, eternitate. Mitropolitul nostru, Andrei Andreicuț, a publicat o
carte exemplară pe această temă: „Mai putem fi fericiți?”. O carte cu
conținut teologic, dar valabilă pentru oricine are mintea limpede și inima
deschisă. Nu e o culegere de rețete, e o relatare creștină și deopotrivă
realistă despre viața omului fericit, despre cum se poate
cunoaște/recunoaște starea de fericire.
Simt că fericirea stă de multe ori în nefericire. Și cred, cu toată
convingerea, că ceea ce spun nu e un paradox. Nu, deloc! Vezi cazul lui N.
Steinhardt, a Simonei Weil, a lui Richard Wurmbrand, vezi cazurile
martirilor din închisorile comuniste. Sunt pline calendarele creștine de

158
Spiritualitate

sfinți; nori de mărturisitori și martiri care au transformat nefericirea în


fericire!
- Există până la urmă fericire propriu-zisă sau e doar un concept şi
o himeră după care omul aleargă toată viaţa?
- Am pornit de la ideea că fericirea este o stare. E viață, de fapt. Nu
e un concept, nu e o himeră. Am fost izgoniți de la fericirea deplină.
Trebuie să ne întoarcem înapoi. Fericirea noastră deplină ține de noi, dar
mai ales de voința, de binecuvântarea lui Dumnezeu. S-a spus că omul își
naște propria nefericire. Cred că, la fel, tot omul e cel care își naște și
propria fericire. Descoperim stări de beatitudine realistă, de extaz
responsabil, în cele mai abjecte, mai grozave și mai neomenești spații. În
acest sens, poetul creștin George Herbert e specialist: „Aici, în praf și
mărăcini, / Iubirea Lui înalță crini”. Totul e ca insul, prins în mecanismele
neiertătoare și neîndurătoare ale istoriei, să știe cum să evadeze.
În ceea ce mă privește, citesc datele despre fericire cât se poate de
liber și dezinvolt. Dincolo de starea asumată, de creștin, care se sprijină pe
o învățătură de credință, pe o rânduială bine așezată și stabilită, pe
comuniunea de dragoste față de familia mea, de neamul meu și de
comunitatea în care trăiesc, adaug fericiri după fericiri: lectura, în primul
rând, care pentru mine înseamnă o stare aparte de fericire. Ea recompune,
de fapt, pe baza unor bucurii inițiale (fiecare carte citită e o bucurie
câștigată!) chipul fragmentat (și nu neapărat pierdut) al fericirii. Apropo:
știți prea bine că Marele Bibliotecar, Borges, zice că „ar trebui să privim
lectura ca o formă de fericire” și că, orb fiind, și-a imaginat și a văzut
Paradisul (spațiul fericirii eterne) sub chipul unei uriașe și fascinante
Biblioteci. Deși Thomas de Kempis spune că, ajuns în fața Dreptului
Judecător, nu vei fi întrebat: câte cărți ai citit, ci câtă milostenie te-ai
străduit să faci...

"În general, fericirea e condiționată de iubirea


noastră pentru Dumnezeu și de iubirea noastră pentru
semeni"
- Cum vede creştinismul în general şi ortodoxia în particular
fericirea? Dacă puteţi, faceţi şi o comparaţie cu alte religii.
- Aici pe pământ suntem fericiți în mod diferit, avem o mulțime de
explicații vizavi de această stare. Unii ne aflăm satisfacția deplină în
agoniseli (și credem cu toată convingerea că am rezolvat problema
fericirii), alții ne împlinim în lucruri mici și neînsemnate (și suntem siguri
159
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

că ne-am atins toate idealurile)… până și un melancolic precum Bacovia a


putut spune: „Mi-am realizat toate profețiile /…/ Sunt fericit”… Dar atâta
vreme cât nu avem și o proiecție sau, în primul rând, o proiecție pentru
dobândirea Împărăției, nu prea știm cu adevărat ce înseamnă să fii fericit.
Ca să fii fericit trebuie, în primul rând, să fii mulțumit. Mulțumirea îți
asigură fericirea. Există un mic comentariu scris de Henri Wald (marxist,
raționalist și evreu, pe care îl citesc întotdeauna cu mare, mare interes; a
scris o carte pe care o port mai mereu în geantă: „Înțelesuri iudaice”), un
text polemic, se-nțelege, o analiză, o cronică, de fapt, la cartea Blumei
Finkelstein „L'écrivain juif et les Evangiles”. Și Henri Wald, și Bluma
Finkelstein, analizează, prin intermediul câtorva scriitori evrei, diferența,
deosebirea dintre iudaism și creștinism în ceea ce privește tema despre
care vorbim. Am găsit aici o sintagmă care îmi este foarte dragă:
mulțumirea pământească. E tare umană, și foarte creștină și foarte
ortodoxă în același timp. Chiar dacă cei doi autori accentuează ideea de
diferență, eu cred că există o legătură puternică între conceptul iudaic de
mulțumire pământească și cel creștin de fericire cerească. De cele mai
multe ori, mulțumirea, sau, mai bine zis, starea de mulțumire, îți asigură un
confort în care se prefigurează starea de fericire. Mulțumirea aceasta,
confortul acesta, sunt, de fapt, cum ar spune marele evreu Pavel, „umbra
celor viitoare”. În general, fericirea e condiționată de iubirea noastră
pentru Dumnezeu și de iubirea noastră pentru semeni. Ce le promite
Dumnezeu celor ce îl iubesc pe El? Citim în I Corinteni 2,9: „Cele ce
ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit”…
Cum, în ce fel ne rezolvă/judecă Dumnezeu la Înfricoșătoarea Judecată?
Citim în Matei 25,31-46. În funcție de cum ne-am purtat față de semenii
noștri, și nu față de orice semeni, ci față de cei mai oropsiți. Hristos îi
alege, în mod special, pe marginalizați: pe cei flămânzi, pe cei însetați, pe
cei străini, pe cei goi, pe cei bolnavi, pe cei închiși în temniță…Cam după
aceste criterii oferă Hristos fericirea. Și, se-nțelege, nu orice fericire. Din
plin și pentru totdeauna: fericirea veșnică! Starea aceasta despre care
tocmai vorbim are și câteva straturi de spirit de finețe, de delicatețe, de
sublim, de splendoare. Și acestea se găsesc în momentele cele mai
terifiante din viață și în toate cărțile bune pe care le-ai citit sau le citești.
Îmi place să cred că fericirea este acel Duh, acel aer, acel Spirit, acel aer,
care se lasă după ce ai uitat tot ce era concret, exact, precis, bine conturat,
în viață, și îți aduci aminte numai conturul, inexactitățile, frumusețile
urmei, locul de unde a fost mutat obiectul drag... Urma unde a fost ceva și
e înlocuit de aducere aminte. Urma e foarte importantă. Ea e protectoare și,
dacă știi să o descifrezi, te fericește pur și simplu. Seamănă mult, mult de
160
Spiritualitate

tot, cu starea pe care am avut-o după ce am citit, acum câțiva ani, câteva
proze scurte, extraordinare, scrise de Flannery O’Connor; le-am citit cu
creionul în mână și reamintindu-mi titlurile nu-mi mai aduceam, de fapt,
aminte nimic, nici de subiect, nici de tema propriu-zisă, nici de personaje...
Toată memoria mea se concentrase, uitând, oarecum proustian, pe
atmosferă, pe acel aer lin, plăcut și ușor confuz, lăsat, degajat de lectură...
Îmi era de ajuns... Îmi aduceam aminte, de fapt, despre tot: și despre
personaje, și despre subiect, și... Am considerat momentul respectiv unul
de maximă fericire. Are perfectă dreptate Beckett: numai cei ce uită își
aduc aminte!

"Liturghia este cea care ne instalează, dacă suntem


inteligenți, conștienți și responsabili, și nu suntem
proști, cum zice N. Steinhardt, în solemnitate
interioară, în sărbătoare"
- În biserici – în cele ortodoxe, pentru că pe acestea le ştiu - nu am
reuşit să văd prea multe chipuri pe care să poţi citi fericirea. Dimpotrivă,
am văzut mai degrabă oameni nefericiţi, încruntaţi, schimonosiţi de durere
ori greutăţi. Nici măcar pe chipul preoţilor n-am reuşit să văd fericire. Nu
văd fericirea pentru că n-am eu instrumentul necesar s-o percep, pentru că
ea este interioară şi nu poate fi citită pe chip sau pentru că, într-adevăr,
marea majoritate a celor pe care i-am văzut în biserică sunt nefericiţi şi-s,
eventual, în căutarea fericirii?
- Revin la Beckett. Știți piesa lui celebră „Așteptându-l pe Godot”.
Fericirea stă de cele mai multe ori în speranță, în așteptare, în răbdare.
Puteți citi fericirea pe chipul lui Estragon, pe chipul lui Vladimir? Eu pot.
Fericirea nu e un extaz tâmp și nici nu ține de un proces anume de
cosmetizare, de film color proiectat pe ecran 3D… Fericirea ține, într-
adevăr, de interior, chiar dacă, pe ici pe colo, prin punctele esențiale, se
vede și în exterior…Dar nu-i neapărat nevoie să o exteriorizăm… Nu
suntem actori, suntem oameni pur și simplu, nu jucăm într-o piesă de
teatru… Ne trăim cu bune și rele propria viață… de după Cădere, dar și de
după Învierea lui Hristos. De fapt, noi înțelegem greu: ar trebui să fim
fericiți, pentru că tocmai trăim un timp al Învierii... traversăm acest timp
cu picioarele pe pământ și cu ochii spre cer. În așteptare... Precum
Vladimir și Estragon. Replica lui Vladimir e profund și strict teologică.
Rețineți: „Suntem la locul de-ntâlnire și-atât. Nu suntem sfinți, dar suntem
161
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

la locul de-ntâlnire”. Și semenii noștri de care vorbiți se găsesc în


așteptare, îmbrăcați în speranță, uneori încruntați, schimonosiți de durere
ori greutăți, cum bine ziceți, dar, vă asigur că sunt și suntem în locul
potrivit. Locul de-ntâlnire. Și orice clipă, minut, nanosecundă de fericire,
este mult mai intensă, absolut mult mai sinceră decât afară... Liturghia este
cea care ne instalează, dacă suntem inteligenți, conștienți și responsabili, și
nu suntem proști, cum zice N. Steinhardt, în solemnitate interioară, în
sărbătoare. Pentru că momentul de fericire are gustul sărbătorii și
entuziasmul interior al solemnității. E o transbordare, de fapt, a tuturor
celor aflați în Biserică în splendorile timpului liturgic. Și „cine face în mod
liturgic cunoștință cu Dumnezeu învață să rupă cu ordinea cotidiană a
lumii”, zice Jean-Yves Lacoste, într-o carte reper, intitulată
“„Fenomenalitatea lui Dumnezeu”. Vedeți că, nu zice: rupe cu ordinea
cotidiană a lumii, ci învață să rupă... Mare lucru: descoperirea fericirii se
experiază, se învață.
- Şi Steinhardt spunea despre creştinism că este o şcoală a fericirii.
Adică, putem învăţa să fim fericiţi, putem exersa fericirea cum am exersa
la o materie oarecare?
- Da, se învață, însă învățătura aceasta se pune în practică. Există o
„practică a fericirii”. Creștinismul tocmai aceasta spune: Ceea ce înveți să
experiezi, ceea ce înveți să practici, să pui neîntârziat în aplicare. Maica
Domnului zice simplu, limpede și imperativ la nunta din Cana: „Faceți
orice vă va spune”. Să puneți în fapt ceea ce vă va spune Iisus. Să faceți!
Prin urmare, nu e o învățătură doar pentru bucuria minții sau pentru
jocurile neîncetate ale sufletului, e, în primul rând o învățătură de aplicat în
viață. Cu rigori, cu jertfă, cu nenumărate condiții precizate cu lux de
amănunte de Mântuitor. Creștinismul e fericire, dar nu e fericire de-a gata,
Recitiți „Predica de pe munte” (cele trei capitole din Evanghelia lui Matei)
și citiți (bibliografie obligatorie!): „Cuvinte de credință. Dăruind vei
dobândi”. Vă veți lămuri pe loc.

162
Spiritualitate

"Când vorbim despre N. Steinhardt / Părintele


Nicolae, trebuie să avem în vedere două atribute:
luciditatea și dreapta măsură. El le-a avut din plin. În
onoarea lui cer să fim cuminți și așezați. Să nu
exagerăm!"
- Citez din N. Steinhardt: „Evenimentul eliberării se apropie şi
poate avea loc din clipă în clipă. În mica celulă de la Zarca, singur,
îngenunchez şi fac un bilanţ. Am intrat în închisoare orb, cu vagi
străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi,
şi ies cu ochii deschişi. Am intrat răsfăţat, răzgâiat. Ies vindecat de
fasoane, nazuri, ifose. Am intrat nemulţumit. Ies cunoscând fericirea. (…)
Ies împăcat. Cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi
cu mine însumi”. Un alt citat, despre Jilava: „Celula 34 e un fel de tunel
întunecat şi lung, cu numeroase şi puternice elemente de coşmar. E o
hrubă, e un canal, e un maţ subpământean rece şi profund ostil. E o mână
stearpă, e un crater de vulcan stins, e o destul de izbutită imagine de iad
decolorat. În locul acesta ireal de sinistru aveam să cunosc cele mai
fericite zile din viaţa mea”. Nu e un paradox aici? Fiindcă oamenii se
declară şi se simt nefericiţi tocmai când suferă, când n-au libertatea pe
care şi-o doresc, când sunt singuri, când sunt flămânzi şi bolnavi.
- Îmi place mult, mult de tot, o apreciere pe care Alex Stefănescu o face în
„Istoria literaturii române contemporane (1941-2000)” referitoare la N.
Steinhardt. Citez: „Indiferent despre ce scrie, N. Steinhardt instigă la
fericire”. Mare dreptate are Alex Ștefănescu, care, după părerea mea, a
scris cel mai frumos, dar și cel mai exact și mai emoționant text despre N.
Steinhardt. I-a surprins acestuia, ca nimeni altul, toate mecanismele și
tehnicile critice / interpretative, pe care mulți alți critici nici măcar nu le-au
sesizat. Scrierea entuziastă, vivantă (rețin această minunată formulare:
„entuziasmul ca metodă critică”), bucuria de a trăi, de a scrie, de a citi,
iubirea tare și deplină față de neamul românesc și față de credința
ortodoxă, sinceritatea convertirii, calitatea rară de om fericit în condiții
clare de teroare și persecuție… desenează un portret, printre rânduri, pe cât
de colorat, pe atât de sobru și de elegant. Sunt total de acord cu Alex
Ștefănescu că N. Steinhardt a fost un critic literar de profesie și că nu e
bine că post-mortem se exagerează, pedalând pe sintagme absolut
nefericite: sfântul de la Rohia, profetul de la Rohia. L-am cunoscut bine pe
N.Steinhardt. Nu s-ar fi simțit bine ca sfânt, ca profet... Comportamentul
163
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

de guru l-ar fi respins cu îndârjire. Când vorbim despre N. Steinhardt /


Părintele Nicolae, trebuie să avem în vedere două atribute: luciditatea și
dreapta măsură. El le-a avut din plin. În onoarea lui cer să fim cuminți și
așezați. Să nu exagerăm!
În ceea ce privește instigarea la fericire, repet; Alex Ștefănescu are
dreptate și e perfect adevărată. Faceți această experiență: citiți, la alegere
sau la întâmplare, orice text din „Monologul polifonic”, „Escale în timp și
spațiu”, „Între viață și cărți”, „Incertitudini literare” etc. Sigur, tema
principală a majorității eseurilor pe care le-a scris N. Steinhardt, mai ales
după convertire, dar câteva și înainte de acest moment, este fericirea... Nu
insist. Am pregătite mai multe texte despre acest subiect. Într-un viitor
apropiat poate le voi publica... Spun doar atât: e foarte important că
„Jurnalul Fericirii” a schimbat, cel puțin în arealul cultural național,
discursul despre fericire și că, în mod excepțional, a lansat pe termen lung
un altfel de model de a fi fericit.
- Dincolo de ce povesteşte Nicolae Steinhardt în scrierile sale, cum
aţi văzut dumneavoastră din exterior, dar din apropierea sa, un om
fericit? Dacă se poate aşa ceva, descrieţi-ne o asemenea stare.
- N. Steinhardt a fost un intelectual / un monah foarte bine dispus.
Glumea, râdea, se supăra din te miri ce, dar și lua în derâdere supărarea, își
biciuia cu multă inteligență păcatele și neajunsurile; mare pasionat de
anecdote. În „pustia înverzită” a Rohiei (o formulare care îmi aparține și
pe care am inventat-o urcând de la Paraclis spre Casa Poetului și pe care
am folosit-o într-una din întrebările din „Primejdia mărturisirii”) l-am
văzut și cătrănit, și mâhnit, și îngrijorat (apropo: știți că la un moment dat
era hotărât să părăsească Rohia? Știți că m-a întrebat pe mine și pe Violeta,
soția mea, dacă l-am putea primi la noi? S-a răzgândit în cele din urmă, dar
trebuie reținut acest aspect). Un om cu bucurii și cu necazuri. Dar cu
multă, multă bună dispoziție...
La N. Steinhardt, buna dispoziție merge mână în mână cu starea de
fericire. Ascultați ce zice în „Jurnalul Fericirii”. „Asupra apropierii de
Hristos, proba care nu înșală, criteriul definitiv este buna dispoziție.
Numai starea de fericire dovedește că ești al Domnului. Virtuosul
îmbufnat nu e prietenul Mântuitorului, ci jinduitorul după diavol. Ascetul
arțăgos nu e autentic”. O întâmplare: O urmă, o rămășiță a suferințelor
îndurate în închisoare era, la Părintele Nicolae, frica de frig. Era ceva
teribil... De fiecare dată, iarna, înainte de a mă reîntoarce de la Rohia
acasă, îl vedeam puțin abătut, puțin îngrijorat, căzut pe gânduri...
Problema? Încălzirea în chilie. Mă ruga, mă implora aproape, să-i aduc în
chilie un coș cu lemne, un singur coș (preciza aceasta). Cu toate că soba
164
Spiritualitate

încălzea cu o intensitate uluitoare, cu toate că pe lângă sobă era plin de


lemne, plin deasupra sobei, plin pe cele două laturi; era o teracotă pur și
simplu zidită în lemne, Părintele mai avea nevoie de ... un coș cu lemne.
Deși în prelungirea chiliei, în spate, era o cămară plină ochi cu lemne...
Părintele îmi cerea imperios să mai aduc un coș, pentru că, îmi spunea:
„Am foarte, foarte puține lemne, așa că te rog fă acest gest pentru
bătrânul tău prieten”… Mă executam. Aduceam coșul cu lemne… Îmi
spunea: „Acum poți pleca liniștit. E în regulă. Nu mai am probleme”…
Dintr-o dată devenea senin, bătea din palme (gest pe care îl făcea de foarte
multe ori când se bucura), se comporta ca un copil, exclama: „Asta da
fericire! Mulțumesc! Să te trăiască Dumnezeu! Drum bun!”

‟Bucuria și fericirea? Sunt două stări aproape


echivalente, însă nu știu cum să cuantific plenitudinea
fiecăreia în parte. Bucuria întreține starea de fericire,
cred. Fericirea este corolarul bucuriei, a bucuriilor"
- Bucuria şi fericirea sunt echivalente? Tristețea e opusul,
antonimul?
- Îmi pare rău că marele cărturar și gânditor care a fost Petru Creția
nu a scris un text despre fericire (sau poate a scris și nu știu eu). M-ar fi
ajutat foarte mult în răspunsurile pe care vi le dau. Creția e un autor de
primă mână în ceea ce privește luminile și umbrele sufletului. A și tipărit o
carte faimoasă cu acest titlu. În schimb, a scris o meditație plină de miez și
de sens despre bucurie. Iată ce spune: „Omul care știe să aleagă bucuria
nu caută răul cu lumânarea, nu caută la fleacuri, privește lucrurile cu
îngăduință și cu zâmbet, nu face din țânțar armăsar. Și nu este niciodată
mohorât sau posac, pentru că viața lui este părtașă la lumină”… Se vede
că domnul Creția a trăit, a cunoscut cele mai variate forme ale bucuriei. Și
ale tristeții (are un eseu și pe această temă), pentru că altfel nu ar fi putut
să scrie atât de plin, atât de concret despre cele două stări cu care ne
întâlnim, noi pământenii, atât de des. Bucuria și fericirea? Sunt două stări
aproape echivalente, însă nu știu cum să cuantific plenitudinea fiecăreia în
parte. Bucuria întreține starea de fericire, cred. Fericirea este corolarul
bucuriei, a bucuriilor. Tristețea conturbă, tulbură, agită, deși există și o
tristețe specială, o tristețe purtătoare de nădejde: tristețea Postului Mare,
tristețea strălucitoare... Speranța, care poartă deja însemnele bucuriei...
- Colegul d-voastră de bancă, Vasile Sebastian Dâncu, spunea în
cartea sa „Poveştile, viaţa şi moartea” că cele mai importante lucruri pe
165
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

care le-a învăţat în viaţă au venit prin intermediul poveştilor. Tot acolo,
lansa un îndemn: „Prietene, ai grijă ce poveste spune viaţa ta!”. În raport
cu viaţa dvs, ne spuneţi o poveste despre fericire?
- Iertați-mă că fac tot timpul trimiteri la cărți preferate, la autori
care îmi sunt foarte dragi, dar nu pot altfel. Da, vă spun. O poveste uitată,
poate. Uneori poveștile din cărți sunt mai tari decât viața. Sunt supraviață,
cum zice N. Steinhardt. Bartleby, de pildă, sau Ivan Ilici, sau sfântul
Ermogene, nu sunt numai trei personaje magistral create de Herman
Melville, Lev Tolstoi și Dino Buzzati, sunt în același timp oameni vii, vii
ca noi... Chipuri tragice și nefericite ca atâția alți semeni de-ai noștri. Unul
dintre ei, Ermogene, sfânt, însă plictisit de sfințenie, devine un sfânt
nefericit, se prăbușește, îi cere lui Dumnezeu „fericirea terestră”.
Ermogene are un neajuns care nu are ce căuta în mintea și în inima unui
sfânt, o amintire terifiantă de pe pământ: speranța. Înțelegător, Dumnezeu
îi îndeplinește dorința, îi acceptă durerea: „Acesta este, de fapt, marele
inconvenient: în Paradis nu există speranță”, recunoaște Dumnezeu.
Prăbușit, Ermogene redevine om. Un tânăr de douăzeci de ani… Fericit?
se întreabă Buzzati. „Nu, dimpotrivă. Dar în adâncul sufletului său se
găsea ceva foarte frumos de care nu-și putea da seama cu precizie, care
era în același timp amintire și presentiment, și-l chema ca o lumină
aprinsă la capătul lumii. Acolo jos era fericirea, pacea sufletului,
împlinirea dragostei”. Ermogene redevine un Emil Cioran, învins, dar și
„mântuit” de fericirea pământească. Cât de minunat: „în adâncul sufletului
său se găsea ceva foarte frumos!”. E atât de complicat universul aceasta al
fericirii încât nici nu știi când și cum oamenii devin sfinţi și sfinții devin
oameni. Dumnezeu știe! După cum vedeți, mă fascinează mai mult
poveștile despre viața altora decât despre viața mea. Deși, dacă m-aș
încumeta să vă povestesc copilăria și tinerețea mea (și a prietenului meu
drag, Vasile), de pe dealurile Runcului, „de deasupra satului” (cum zice
Vasile într-un text absolut fascinant: „Salutări din Transilvania poeților”)
ar întrece orice pagină de carte și orice referință livrescă. Runcul s-a
schimbat; oamenii lui, în afară de cei bătrâni, s-au schimbat și ei. Vorba lui
Carl Sandburg: „Au dispărut bizonii, au dispărut și cei ce au văzut
bizonii”! Pe vremuri, era un sat verde și de pământ. Drumul de asfalt l-a
modernizat. Merg, din când în când, la părinți. De fiecare dată, aud un
sunet nefiresc. Vine de sub drum. Sub asfalt lucrează iarba … „Sunt iarba
/ Lăsaţi-mă să lucrez” (tot Carl Sandburg). Într-o zi, s-ar putea să vă spun
cea mai frumoasă poveste despre firele de iarbă. Despre fericire, de fapt…
Stați liniștiți, voi folosi drept bibliografie Walt Whitman – „Leaves of
grass”.
166
Spiritualitate

- Este molipsitoare starea de fericire? Dumneavoastră, ca apropiat


al părintelui Nicolae, aţi fost, sunteţi fericit?
- Da, am avut și am momente de fericire. Fericiri după fericiri, cum
am spus mai la începutul dialogului nostru. Ca să fim fericiți (nu o luați ca
pe o definiție; nu doresc în ruptul capului să cad într-o asemenea capcană)
e necesar să ne precizăm mulțumirile și bucuriile și să ne limităm drastic
vanitățile. Orgoliile, nu, pentru că am citit acum câteva zile o carte foarte
folositoare, ziditoare, un dialog între Monica Pillat și Radu Ciobanu,
intitulat „Dincolo de așteptare”, care m-a convins în acest sens. Radu
Ciobanu distinge între smerenie, vanitate și orgoliu. El spune așa:
„Orgoliul înseamnă conștiința propriei valori și unicități/…/și are menirea
igienică de a feri smerenia să eșueze în umilință. Iar pe de altă parte, în
timp ce vanitatea e soră bună cu aroganța, orgoliul se păstrză în limitele
cordialității și nu devine ofensator nici când refuză familiaritățile
intempestive”. Mi-a plăcut, m-a convins. Cred că așa și este. Un ins
vanitos, arogant, nu știe preciza bucuria și mulțumirea și, prin urmare, nu
poate dobândi fericirea. Orgoliosul are șanse, iată, cu totul și cu totul
speciale.
*
Ioan Pintea (n. 1961) este preot ortodox, directorul Bibliotecii
Județene "George Coșbuc" Bistrița-Năsăud, redactor-șef „Mișcarea
literară”, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Este autorul mai
multor volume, inclusiv de poezie, şi, printre altele, a fost foarte apropiat
de Nicolae Steinhardt. A scris textele inițiale pentru Slujba de canonizare
a Cuviosului Pahomie de la Gledin și Slujba de canonizare a Sfinților
Martiri Năsăudeni.

167
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)

Poezii de
Alexandru Cazacu

Declaraţie de iertare
Şi nimeni nu mai poate zâmbi
sfâşietor de frumos
aşa cum faci tu de fiecare dată
când începe să ningă
şi nu mai sunt atât de sigur
că oraşe întregi zărite în plăsmuirea mea sunt doar imaginare
În blana unui tigru tărcat se ascund serile
O declaraţie de iertare scriu păsările
cu aripile mici prin orizontul grena al iernii
unde mereu cel vindecat
se va aşeza între noi
se va bucura şi nu va dori să povestească
Soarele rece şi alungit pare a fi ochiul unui ciclop invizibil
alergând deasupra zăpezii
să ne spună
despre binele înfăptuit cu cruzime
despre răul adus din întâmplare
acum când zilele trec cu teamă şi speranţă
spre jadis et naguére

168
Poesis

Elipsele lui Kepler


Miezul acestei toamne cucerindu-te
ca o actriţă de vodevil utilizându-şi rafinat trucurile
cu lumea ce pare un măr întreg între seceri şi iatagane
când lut pe lut se caută
iar lucruri ar vrea să modifice ADN-ul altor lucruri
Auzi măduva ce fierbe în snopul de trestie din mlaştini
şi suprafeţele plane ce îşi dispună spaţii
Elipsele lui Kepler înving cercurile
războiul lor rece îţi îngheaţă rănile
iar cel cald ţi le cauterizează
în ritmul pulsului
ce stetoscoapele îl pierd și-l aflã aleatoriu
când toţi aştrii pleacă
să admire un vernisaj rupestru
iar pe cer luna se divide în două
luminând emisferele

Foggy morning
Strada luminată de ferestrele încăperilor din demisoluri
după toate căderile de tensiune şi de calitate
a unei singure, mult prea singure nopţi
când treci prin ceaţa adusă se strâmtoarea Bering aici
într-un Februarie devenit bazileul abulic
acestei dimineţi aproape inepuizabile
sub bilanţul moral al agenţiilor de presă şi spectacol
când auzi cuvântul ce trebuie spus cuiva
care fost cu tine traversând o încercare
dincolo de zona de duplicitate de care este nevoie pentru a exista
când fiola cu otravă purtată de cinism la rever
are prea mică concentraţia
şi o iubire povestită
nu poate fi decât o pierdere a ei

169
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)

Lumina de Septembrie
Tu crezi că minunea zilei de azi va sosi negreşit către amiază
aşa cum eşti sigur că două amintiri despre acelaşi eveniment
pot fi adevărate chiar dacă se contrazic
şi cum deasemnea înţelegi că puţina făină din hambare are ambiţia să fie
hrană
pentru întreg mapamondul devenit o dependinţă mai mare
Doar crengile măceşului feliază lumina de Septembrie
unde iubeşti
iar singurătatea celuluilalt începe să te chinuie
şi îi auzi pleoapele ochilor săi deschizându-se
acum când pete de galben surâd muribund pe ziduri vechi
iar anotimpul soseşte cu eleganţă în oraş
precum un lord ce se retrage la senectute în Orient

Cinci minute
Şi astăzi câştigători vor fi cei care rezistă în suferinţă
cinci minute în plus faţă de adversar
când Aprilie explodează ca o grenadă
în cireşii din faţa geamului
şi mai scriu o filă din jurnalul unui călători amânate
și fâșie prin podurile casei procese verbale
prin care arhanghelii își predau unul altuia lumea

Şi astăzi strãzile se scurg una în alta precum apa


în vasele comunicante, în jgheaburi și bidoane
în fortul unui crenel ce se va surpa
la atingerea pãsãrii venitã sã se odihneascã
printre mieii de jertfã ce-și frâng unul altuia grumazul
printr-o vânzare de timp de rãni și duminici
ce mereu ne întâmpinã

170
Cronică literară

Un fabulos jurnal de lectură


o cronică de Constantin Tomşa

Constantin Ardeleanu s-a născut la Tazlău, Neamț, pe frumoasa


vale pe unde în urmă cu jumătate de mileniu și-a așezat ctitoria Ștefan Cel
Mare, ca mărturie a trecerii sale pe aceste locuri străbătute mai târziu de
unele personalități ale culturii noastre, M. Sadoveanu, Panait Istrati, și nu
în ultimul rând doctorul scriitor I. I. Mironescu născut și el în această
localitate.
Deși economist ca profesie, toată viața
Constantin Ardeleanu a cochetat cu literatura
și a publicat diverse cărți abordând diferite
specii și genuri literare:trei volume de
poezie(inclusiv două volume de parodii),
douăsprezece titluri de proză, un volum de
teatru, cinci volume de eseuri pe teme
sportive.
Activitatea literară i-a fost recunoscută
și răsplătită cu diverse premii. Este membru al
Uniunii Ziariştilor Profesionişti, al Societăţii Scriitorilor Militari, al
Societăţii Scriitorilor din Judeţul Neamţ şi Cetăţean de onoare al Comunei
Tazlău. Opera sa literară în proză are câteva trăsături distincte:o
remarcabilă capacitate de a sintetiza fapte, întâmplări, evenimente, incluse
în proze scurte (specialitatea autorului în care a exersat mulţi ani până s-a
hotărât să abordeze naraţiunea de mare întindere); realizarea unei
naraţiunii suculente, adevărate scenarii cinematografice, uneori, ca în
Hâtrii Tazlăului sau în romanul Trif, prin modul, numai de el ştiut, de a
amalgama limbajul argotic cu arhaismul, regionalismul şi
neologismul, dând naştere, umorului, comicului – de la simple construcţii
ironice, la cele pline de sarcasm, uneori depăşind anumite limite,
ajungând la invectivă (…amalgamul comic ce aduce a română a
trupeşei principese Margareta, floare căreia în popor i se mai spune şi
ochiul boului sau: a merge pe mâna lui Ion Diaconescu, acest
neisprăvit, care în afară de longevitate n-avea absolut nimic,
înseamnă să aşezi mortul la fereastră, ca să încasezi mai departe pensia.);
verbul ager şi tăios adună în jur şi domină propoziţii şi fraze, cu o aparentă
uşurinţă, construcţii nealterate decât arareori de abaterile de la
regulile limbii, autorul dovedindu-se un bun mânuitor al acesteia în
171
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)

toate compartimentele ei; un îmblânzitor de cuvinte, care se aşază


cuminţi, unde şi cum li se porunceşte, în asocieri inedite, rafinate şi
scânteietoare, de cele mai multe ori. De fapt, proza lui Constantin
Ardeleanu este valoroasă, nu prin ceea ce spune, ci prin felul în care spune,
prin folosirea unui întreg arsenal de mijloace, de la acele simple jocuri de
cuvinte, ce dau naştere calamburului (femeia acuplată – femeia a cu plată),
la înzestrarea personajelor cu limba ce se potriveşte perfect apartenenţei
acestora la o anumită categorie socială, etnică, regională, profesională, dar
şi cu nerv epic. El se dovedeşte a fi un cozeur înzestrat cu har, dar şi cu
pricepere în ale construcţiei literare; este un pamfletar veritabil şi de temut,
un prozator autentic, îndatorat, fără să datoreze nimic, marilor înaintaşi,
lângă a căror operă îşi alătură cu modestie propria-i creaţie. El adună în
proză întreaga băşcălie bucureşteană, un fel de povestea-vorbei
dâmboviţeană din zilele noastre, băşcălie care dă pe dinafară ca în
pseudointerviul Asta e problema cu G. Ologul (a se citi: Emil
Constantinescu), prin intermediul căruia este pusă la stâlpul infamiei
întreaga faună politică de după 1989. Comicul (de nume, de situaţie, de
limbaj, al caracterelor, al intenţiilor etc.) este obţinut şi prin folosirea unui
lexic mai puţin ortodox, chiar pornografic, uzând de toate formele de
realizare a acestuia: diferitele abateri de la regulile gramaticale şi de la
logică, ca să nu mai vorbim de figurile de stil, din rândul cărora se
detaşează metafora (boema – malaxor de destine), persiflarea,
autopersiflarea (Ravisantul viitor actor […] rămas stupefiat de
viziunile mele filosofice / curioase raportat la ţiasta în partidă dublă a unui
studinte în ştiinţe economice/…) şi aforismele originale alăturate celor
livreşti (Ignoranţii au conştiinţă de grup şi ştiinţă de nimic), precum şi
toată gama de mijloace moştenită de la clasici, fie că aceştia se numesc I.
L. Caragiale sau Tudor Muşatescu, Ion Băieşu, Teodor Mazilu sau Fănuş
Neagu, toate, în scopul, chiar şi nedeclarat al autorului, de a crea un tablou
superb al Tazlăului, ţinutul său natal, intrat în istoria literară prin I. I.
Mironescu. În intervalul 2014-2016, Constantin Ardeleanu a
publicat trei volume masive (aprox.1200 de pagini în total) ce
alcătuiesc o lucrare deosebit de valoroasă, atât prin bogăția informației cât
și prin modul de prezentare inedit, intitulată „Obliterații”. Pentru cititorii
care vor fi contrariați de titlul acestei cărți, având în vedere sensurile
multiple și explicațiile diverse ale celor trei termeni de bază
din dicționare(oblitera; obliterație; obliterare)prezentăm succint conținutul
și importanța întreprinderii lui Constantin Ardeleanu, nu înainte de a
atrage atenția cititorului ce poate fi inhibat în fața acestui termen că în
primele pagini ale volumului întâi, în textul ce are drept titlul cuvântul de
172
Cronică literară

pe coperta cărții și în cel de-al doilea text – Argument – , va găsi


explicațiile pe care autorul însuși le-a considerat necesare. Părerea noastră
este că autorul dintr-un exces de modestie a ales acest titlu comparând
întreprinderea sa cu aceea a unui filatelist care, din lipsă de posibilități
materiale, își alcătuiește o colecție de timbre obliterate. Această
impresionantă carte este un adevărat compendiu de istorie a literaturii
române ce conține cele mai strălucite nume care au contribuit la formarea
limbii noastre literare și crearea literaturii din perioada „începuturilor”
într-o ordine cronologică, autorul având în vedere anul de naștere a celor
incluși în paginile cărții:de la Simion Ștefan și Dosoftei(1624) la Marius
Chivu(1978). Realizarea celor trei volume se bazează pe o impresionantă
zestre livrescă a autorului, realizată prin lecturi atente, în timp, din care s-
au născut cele aprox. 500 de fișe ce ilustrează calitățile de analist ale
autorului, deși acesta nu provine, ca formație, din mediul academic
filologic, lucru ce i-ar putea fi imputat de anumite „personalități” din
domeniul criticii și istoriei literare, dar cazul său nu este singular ca
întreprindere fie și numai dacă îl avem în vedere pe
O.S.Crohmălniceanu, cel care, deși absolvent de Politehnică, ne-a
lăsat o monumentală istorie a literaturii(v. Literatura română între cele
două războaie mondiale). Cartea lui Constantin Ardeleanu este și nu este o
istorie a literaturii române de la începuturile ei menționate și în alte
„istorii”, ci mai mult o incitare la lectură și cercetare a devenirii limbii
literare și a literaturii române. Pe lângă unele date esențiale referitoare la
viața, dar mai ales la opera autorilor incluși în cele trei volume, cititorul va
avea surpriza să afle unele întâmplări relatate cu harul și umorul cunoscute
ale lui Constantin Ardeleanu, precum și unele asocieri între autori care au
trăit în epoci diferite dar au în comun anumite trăsături. Chiar din primele
pagini surprinde alăturarea dintre Dosoftei și Nichita Stănescu: „Doi
apostoli ai limbii române(primul a fost canonizat de Biserica Ortodoxă în
2005, al doilea s-a mulțumit cu asimilarea ca înger), trăitori la o distanță de
trei veacuri:mitropolitul Sucevei întru Hristos, Dosoftei
(26.10.1624/13.12.1693) și Nichita Hristea Stănescu (31.03.1933-
13.12.1983) au trecut vămile văzduhului într-o zi, socotită îndeobște cu
ghinion, 13 (de altfel bornele lor existențiale sunt doldora de 13, fie prin
însumare cifrică, fie prin reprezentare grafică), sau: „La începutul
secolului al XVIII-lea, cărturarul iluminist Dimitrie Cantemir a făurit o
bijuterie literară, scrisă în latină (1714-1716), la cererea
Academiei din Berlin: »Descriptio Moldaviae«. După aceea,
Eminescu, Creangă, Sadoveanu, frații Teodoreanu, I. I. Mironescu,
Grigore Vieru, Adrian Alui Gheorghe, Nicolae Sava s-au preocupat
173
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)

de…scrierea Moldovei.” De altfel, cu excepția câtorva articole de


mai mari dimensiuni despre „marii clasici”( Creangă, Caragiale,
Eminescu,Slavici) sau marii interbelici(Arghezi, Sadoveanu, Barbu,
Bacovia, Blaga, Rebreanu), fișele lui Constantin Ardeleanu sunt de mici
dimensiuni dar pot fi socotite adevărate bijuterii ale speciei(tableta
literară). Cititorul va fi surprins, ca și noi, când va descoperi, în cel de al
treilea volum, la final, subtitlul „Lumea oamenilor de literatură din
armată (Obliterații cu aliniații)” unde este prezentată o altă serie de
autori, de la Laurențiu Fulga (1916) și Nicolae Tăutu (1919) până la Horia
Mocanu (1979). Această listă putea fi inclusă în volumele
anterioare, dar autorul, probabil, nu știm din ce considerente, a vrut să
scoată în evidență această categorie de scriitori. Adăugăm și o
observație care nu știrbește cu nimic valoarea acestei cărți. În procesul de
tehnoredactare a materialului poate că ar fi fost bine să se acorde o atenție
mai mare elaborării unei bibliografii, cuprinzătoare de altfel, dar redactată
după principii neacademice și ar fi fost util realizarea unui cuprins comun
al celor trei volume așezat în primele pagini ale volumului întâi, pentru o
orientare mai ușoară a cititorului. Și încă o precizare, în mod deosebit
pentru căutătorii de „noduri în papură” în lucrările altora și mai puțin în
„creațiile” proprii. Cartea la care facem referiri nu este o istorie
exhaustivă a literaturii române, cum, de altfel niciuna dintre cărțile de
acest fel publicate înainte și după monumentala „Istorie a literaturii
române de la origini până în prezent”(1941) de George Călinescu, inclusiv
aceasta din urmă, nu a reușit să cuprindă întreaga creație literară din cele
mai vechi timpuri și până azi. Mai mult, cele trei volume sunt de fapt un
jurnal de lectură realizată în timp, jurnal ce poate fi un exemplu de însușire
a valorilor de patrimoniu, mai ales pentru tinerii care încă nu au descoperit
valorile din acest domeniu al cunoașterii umane adunate în câteva secole.
Având în vedere toate cele expuse anterior se cuvine să apreciem la justa
valoare cartea lui Constantin Ardeleanu și să adresăm autorului, sincerele
noastre felicitări.

174
Poesis

Un poem de
Mihai Merticaru

Sonetul unei pasiuni


Te-am îndrăgit de tânăr, POEZIE,
Ca pe un zvon de împrimăvărare,
Cum fluturele, raza de soare
Și melomanul, dulcea simfonie.

Te-am iubit toată viața cu ardoare


Cum numai bunul Dumnezeu o știe,
Mi-ai fost singura, mare bucurie,
Miezul voluptății tulburătoare.

Pe-al tău altar am ars în ape stinse,


Urcând pe Golgota tot înainte,
Nopțile ți le-am ținut mereu aprinse,

La picioare ți le-am depus învinse,


Iar, drept răsplată, tu, fată cuminte,
M-ai răstignit pe-o cruce de cuvinte.

175
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)

Adrian G. Romila
vă recomandă

Cartea din 2015 despre parcurgerea Drumului


Mătăsii, de la Est la Vest, parcurgând, în 80 de zile,
15000 de km, nouă țări asiatice, granițe aproape pustii și
peste două milenii și jumătate de istorie, a atestat vocația
de veritabil aventurier a Sabinei Fati. Demersul ei temerar
a presupus un parcurs antestabilit prin emisari, potentați și
ambasade, contacte cu localnici care să-i faciliteze
trecerile și vizitele, înfruntarea neprevăzută a unor situații
riscante, iminența pierderii integrității fizice și, mai
presus de toate, curajul de a merge pe cont propriu, ca femeie singură, prin
teritorii ale bărbaților, cu mijloace de transport în comun sau găsite la fața
locului. Toate au făcut, dintr-un jurnalist și analist politic cu pasiunea
analizei pe hârtie, un globtrotter cu adrenalina în sânge. Autoarea a repetat
experiența într-o nouă carte, transformându-și deja aventura într-un gen cu
iz julesvernian și cu acoperire deplină, în realitate: Ocolul Mării Negre în
90 de zile. Șapte țări, opt granițe și o lovitură de stat în prime-time
(Humanitas, 2016). De data aceasta drumul e circular, înconjurând perfect
litoralul Mării Negre, dar cu aceeași intenție ca-n cartea precedentă: de a
oferi un album foto vintage cu instantanee din orașele de pe malurile
Pontului Euxin (includ aici și superbele hărți istorice din final, un
complement vizual ”dulce”, analog listei cu dulciuri specifice zonelor
vizitate, adăugate tot la final), de a scrie o lucrare de geo-politică a zonei,
de a face o expediție consemnată work in progress și de a da un eseu
itinerant despre o regiune cu o mare concentrare de evenimente și interese
strategice, de-a lungul mileniilor.
Începută în mai 2016, aventura Sabinei Fati a însemnat
trecerea prin toate orașele importante ale Mării Negre. După depășirea
micuței fâșii din Republica Moldova, pe la Giurgiulești (pornind de la ruta
Constanța-Galați, cu autobuzul, apoi o stație la Sulina), a început, cu ceva
ocolișuri, desenul rivierei euxine: Cetatea Albă – Odessa – Nikolaev –
Herson - Berdiansk – Mariupol – Rostov-Pe-Don (cu un ocol pe la
176
Lecturi

Harkov, din cauza separatiștilor ucrainieni și, deci, a chestiunilor de


graniță) – Kerci – Feodosia – Ialta – Sevastopol – Novorossiisk – Soci –
Suhumi – Poti – Batumi – Trabzon – Samsun – Sinop – Zonguldak –
Istanbul – Burgas – Varna – Mangalia. Controalelele la granițe au fost,
adesea, drastice, mai ales în zonele afectate de conflicte militare;
suspiciunile față de o femeie străină occidentală au fost gata să provoace,
la limită, incidente; soldații grăniceri aveau fizic impozant, figuri
patibulare și intenții nu întotdeauna ușor de ghicit; taximetriștii păreau că
doresc ceva mai mult de la femeia pe care o transportă; locurile izolate
ascundeau, la propriu, tâlhari gata să ia de la turiști tot ce le pot smulge din
mâini; destinațiile și hotelurile n-au fost întotdeauna foarte sigure și
confortabile. Au fost riscuri pe care autoarea și le-a asumat, pericole prin
care a trecut, hotărâtă, mai departe, pentru a străbate, cu rucsacul în spate
și aparatul foto de gât, experiența dură a unor țări deloc comode pentru o
femeie educată în spiritul liber al vestului. Ucraina, Crimeea, Turcia,
Georgia, Abhazia, Rusia (exclud, precaut, Bulgaria, intrată în sfera UE) nu
sunt tocmai zone în care să te confrunți cu valorile normalității
occidentale. Istoria lor e încă frământată, exact cum a fost și este istoria
Mării Negre, de la sciți și vechii greci, trecând prin bizantini, venețieni,
genovezi, tătari și otomani, până la conflictele de ieri și de azi dintre
națiunile blocului NATO și colosul rus. Dincolo de multele pasaje care
transmit palpitul aventurii, se află perspectiva analitică a specialistului în
geo-politică, care vede firele inextricabile ale istoriei trecute și prezente,
sub peisaje, portrete și opinii. Frumusețea atât de variată a Mării Negre
ascunde o fragilitate alimentată de războaie milenare între interesele
riveranilor. Ochiului de estet al autoarei nu-i scapă, de altfel, nici un aspect
al realității, nici cel istoric-ideologic, nici cel decorativ.
*

În Disco Titanic (Polirom, 2016) autorul reia


subiectul Noapte bună, copii! (2010) și-și proiectează din
nou generația la granița dintre țări și regimuri, dar cu alte
direcții epice. Istoria spațiului iugoslav și reverberațiile lui
românești, în anii 1980-1990, constituie scena pe care eroii
din noul roman al lui Radu Pavel Gheo evoluează sinuos,
printre compromisuri morale și situații dramatice.
Povestea relației dintre un tânăr inginer și o literată cu
veleități de scriitoare recompune imensa rețea de probleme
cu care s-au confruntat românii și ex-iugoslavii, după destrămarea
regimurilor care le pecetluiseră copilăria și adolescența. Vlad Jivan e un
177
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)

timișorean voluntar, descurcăreț, mușcat de ideea unicității Banatului între


celelalte regiuni românești; Emilia e o olteancă frumoasă, venită încă din
studenție în ”țara” viitorului ei soț. Amândoi alcătuiesc un cuplu ce
confruntă asperități tipologice, topite într-o iubire fulgerătoare și intensă,
dar afectată profund de cinismul fatalității. Rănirea în măcelul din
decembrie 1989 îi facilitează lui Vlad accesul la un alt statut social și
financiar, după căderea comunismului: o editură privată, afaceri și relații
cu toată lumea bună, o vilă, un trai peste normă. Toate sunt subminate de
consecințele unui gest teribilist, înainte, soldat cu un șantaj colaboraționist
din partea Securității, și de finalul violent al unei vechi excursii cu părinții
la Split, pe malul Adriaticii. Emilia, la rându-i, e bântuită de orgolii
auctoriale (scrie poezii și își lansează cu tam-tam volumele, printre
scriitori cunoscuți) și de un vag episod adulterin cu un coleg. O dorită
excursie la mare, la Split, după 1990, și revederea foștilor prieteni sârbo-
croați îi aruncă pe cei doi protagoniști într-o poveste pe care o credeau
încheiată. Fapte cumplite vin din urmă și cer locul la memorie, însă
niciunul dintre cei implicați nu e acoperit, niciunul nu a scăpat de
coșmaruri, de spectre și de achitări. Exact asta îmi pare că se află în miezul
romanului: ambiguitatea morală a unor destine intrate, prin succesiunea
unor întâmplări absurde, în malaxorul întunecat al istoriei. Cuplul Vlad-
Emilia reproduce, la scară mică, ceea ce s-a întâmplat, în mare, la granița
de vest a României. Ocazii catartice omniprezente, muzica și dansul
tinerilor (”Titanic” e ruina unei discoteci de pe malul Mării Adriatice, cu
un rol important în evenimente) ambiguizează semnificativ lucrurile,
lăsând în urmă ne-mplinit, dincolo de trupuri înlănțuite și de stroboscoape,
visul libertății și al purității depline.
Construit binocular, în perechi de personaje, de timpuri și de
lumi, cu un discurs polifonic care excelează atât prin tehnicile variate
(narațiune alternativă cronologic, reportaj de război, replici de teatru,
decupaj filmic), cât și prin minuția detaliilor de fundal, romanul e încă o
reușită estetică a autorului.
*

Neoavangardiști, biografiști, viscerali, parodici, infantiliști și


derizoriști, post-douămiiștii s-au delimitat de precedenți printr-o poetică
specifică. Asociaționismul de largă cuprindere, aura cosmopolită a
inserțiilor glossy/music/gadget/sex/drugs/alcohol, incontinența imaginară
și mozaicul tematic provin dintr-o experiență timpurie a contrastelor și din
ideologia informațională reticentă la recurențe. Mai pe scurt, dintr-o
oboseală precoce a cotidianului, din oroarea de manierism și din refuzul
178
Lecturi

repetiției prea evidente a marilor teme. De aceea, critica întâmpină reale


dificultăți în a le aborda textele, căci e greu să legi tentațiile expresioniste
ale unui corp ramificat-hipermodernizat (inclusiv prin tehnologie) de
metapoezia care destructurează însuși discursul acestui corp împrăștiat.
Probabil că ar trebui să se renunțe la pretențiile de coerență analitică, în
favoarea unui asociaționism hermeneutic dezlânat, analog obiectului pe
care se aplică interpretarea. Textelor, adică.
Debutat în 2012, cu placheta gringo, Radu
Nițescu a reușit să se impună între vocile ultimei
generații. Asta nu-i ușor, poeții recenți par să respire
același aer, la o privire rapidă. În ultima lui carte
(Dialectica urșilor, Casa de Editură Max Blecher,
Bistrița, 2016), eul poetic renunță la vocea matură și la
cele prea convenționale în favoarea unei poezii a
gesturilor adolescentine care celebrează estetica
gratuitului. E vorba de o intenție ludică, orientată
împotriva ostentației asociaționismului rebel de care vorbeam mai sus.
Concesiile plictisului și biografismului dezabuzat sunt rare, Nițescu
preferă aici poetizarea stărilor clare, ușor de formulat. Tristețea, bucuria,
nostalgia, înstrăinarea, neliniștea fără obiect rezultă firesc din mișcările
eului printre lucruri, peisaje și evenimente, fără drame majore afișate.
Omul de zăpadă, figurile origami, șoriceii, gâzele, soarele care râde,
îngerașul, la fel ca și interesul pentru diminutivare și pentru alte
mărunțișuri ”drăguțe” îmblânzesc mereu perspectiva, reticentă la visceral.
Eul e un copil care privește lumea candid, fără să exulte prea tare nici la
rele, nici la bune, ceea ce se traduce, adesea, printr-un cotidian primit cu
indiferență, mai ales când acesta poartă însemnele sordidului. Dacă
iminența pericolelor periclitează universul, atunci e nevoie de protecția
matură a câte unui ”nea” sau a unei ”tanti” sau chiar a unui hieratic
”îngeraș”. Repetițiile, refrenele, egalizarea măsurii și rimele locale dau o
melodicitate stranie unor texte care, altfel, sună foarte modern. Imaginarul
de tip Tolkien, decorul de cartier al copilăriei, cu străzi, curți și câini
denotă, dincolo de background-ul copilăriei, dorința de evocare a unui
anume trecut securizant.
Vocea ”grea” a poetului mai iese, totuși, la iveală. Ici-colo sunt
citate câteva nume de scriitori, ceva boemă alcoolică pare inevitabilă, iar
unele poeme sunt monologuri erotice despre o intimitate familiară sau
despre exuberanța iubitei. Folosit rar, argoul nu reușește să spargă sound-
ul tandru al liricii, dimpotrivă, prin constrast, îl amplifică. Se naște, astfel,
impresia unui eu timid în vocabularul public sau a unuia care doar
179
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)

reproduce mecanic cuvintele urâte auzite pe-afară. Intelectualizarea nu


prea are ce căuta, eventualele dialectici sunt parodiate sonor ori sunt
blocate în stop-cadre simple, familiare, reconfortante. Pretențiile oricărei
coerențe imaginare sunt eludate de poet prin efectele mereu surprinzătoare
ale asocierilor ”din mintea lui”, prin imaginația însăși, adică, copilăroasă și
ludică până la capăt.

*
Antim și Carmina sunt doi tineri, proaspăt
părinți, care petrec câteva zile într-o cabană montană,
împreună cu bebelușul lor de numai câteva luni, Codin.
Dialoguri și schimburi de impresii cu proprietarii și cu
ceilalți turiști, mici petreceri, ieșiri în natură,
instantanee conjugale sunt câteva din ingredientele unei
mici vacanțe, departe de nebunia orașului și a muncii la
birou. Scene obișnuite de viață comunitar-domestică,
într-o vară toridă, par a fi în miezul micului roman al lui
Mircea Pricăjan, Calitatea luminii (Polirom, 2016). Sub această suprafață
minimalistă se ascunde, de fapt, drama unui cuplu pentru care apariția
copilului a însemnat zdruncinarea unui vechi mod de viață. Deloc liniștit,
cu dese accese nocturne de plâns și cu mofturi imprevizibile, fragil și
vulnerabil, Codin le oferă părinților săi piatra de încercare pentru o
metamorfoză existențială integrală. Dacă până la el cei doi tineri
confirmaseră prin viața în comun o profundă sudură afectivă, după naștere,
”al treilea element” impune o distanță care, la rându-i, cere o reevaluare a
sentimentelor. Crizele de nervi ale Carminei, îngrădirea libertăților
masculine, renunțarea la cvasi-boemie, sexualitatea fortuită, efortul de
toleranță reciprocă sunt tot atâtea experiențe care se aglomerează în jurul
deja convenționalelor probleme pe care le impune un copil sub un an.
Obsesia închiderii fontanelei, durerile de burtă, trezirile noaptea, misterul
cauzelor fiecărui scâncet, frica de accidente fatale provoacă sincope pe
care cuplul, încă neobișnuit cu subminarea constantă a intimității, trebuie
să le administreze eficient. Apropierile, atingerile, luările în posesie nu mai
sunt aceleași, între cei doi, așa cum amintirile vieții de dinainte de
căsătorie și de ”etapa Codin” constituie doar rămășițe dintr-o altă viață.
Preponderent masculin, adică centrat mai degrabă pe Antim, naratorul
romanului reface, în volute temporale ample, noul statut al tatălui. Printre
zilele petrecute în micuța cameră închiriată la cabană, printre detalii despre
amiciția cu proprietarul și cu ceilalți turiști sosiți, Antim știe că nu mai
poate fi nici instransigentul jurnalist de dinainte, nici folkistul visător din
180
Lecturi

adolescență, nici cititorul avid de literatură, nici singurul posesor al


trupului soției, redescoperit, de fiecare dată, cu voluptate. Lupta cu lăsatul
de fumat, la fel ca și lupta cu accesele de singurătate și de înstrăinare, e un
eveniment care trebuie trăit și încheiat cu responsabilitate matură. Spre
deosebire de partenera lui, el are avantajul că nu stă permanent în preajma
lui Codin, că, prin mersul la muncă, poate ieși, temporar, din zona grijilor
de părinte și dintre tensiunile acumulate acasă. O veche revelație avută în
pădure, în timpul unei excursii adolescentine cu fratele său, are drept
corespondent o alta, trăită tot în pădure, în timpul unei mici evadări din
cabană, printr-o trapă destinată doar proprietarului. Printre descoperiri –
aceea că toate își au timpul lor, că toate trebuie suportate, că lumina cade
diferit, când același receptor al ei e în altă parte. La plecare, în timp ce-și
strângeau bagajele, menținându-se singur în picioare, în pat, Codin deja
anunță că trece într-o nouă etapă, poate mai ușoară pentru ei. Sau, cine
știe?, poate numai pentru el.
Subtil în psihanaliza cuplului, lapidar și concentrat în selectarea
micilor evenimente semnificative, romanul lui Mircea Pricăjan anunță un
prozator bun.

*
Instanța care depozitează reprezentările
fundamentale ale unei comunități (mituri, simboluri,
ritualuri, discursuri, instituții) capătă, de la momentul
auroral al trezirii conștiinței naționale (prima jumătate
a secolului XIX) până la cel actual, forme literare
susceptibile de-a alcătui o permanență analizabilă. În
noua carte a universitarului ieșean Doris Mironescu
putem vedea cum, de la Alecu Russo, Alecsandri,
Alexandrescu, Caragiale, Creangă și Eminescu,
trecând prin spiritul teoretic al unor Maiorescu și Ibrăileanu, sărind până la
Radu Cosașu, Filip Florian, Doina Ruști, Răzvan Rădulescu, Florina Ilis,
Ioana Pârvulescu și Siomna Sora (între alții), memoria grupului
încremenește sobră într-un canon literar, apoi, după etape mai lucide, cum
se de-canonizează spectaculos, liber și ironic. Dacă literatura ajută la
consacrarea unor realități cultural-istorice în forme estetice, ea are și
putința (tot estetică) de-a le problematiza, deturna, critica. Asta s-a
întâmplat cu felul în care scriitorii români, de la pașoptiști pornire, s-au
raportat la istoria națională și la conștiința ei individuală. Momentul
constitutiv al miturilor nației, cu obsesia lui identitară specifică secolului
XIX, s-a integrat cosmopolitei modernități românești de la începutul și de
181
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)

la sfârșitul secolului XX, spre a deveni temă recurentă a unui discurs


literar autohton, în cele mai variate poetici.
În centrul cărții se află, deci, memoria culturală, văzută ca
proces legitimant cu referințe istorice, într-o primă instanță, autocritic, mai
apoi, și metaliterar, la final. În această perspectivă sunt abordate textele
unor clasici și romantici, cu neașteptate reverberații în literatura de ultimă
oră (autorii abordați deja i-am enumerat, în cea mai mare parte). Un secol
al memoriei. Literatură și conștiință națională în epoca romantică
(editura Universității ”Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2016) devine ocazia
unui demers analitic de largă respirație diacronică, făcută cu
instrumentarul antrenat al unui istoric și critic literar de vocație. Cele trei
etape ale investigației (Retorica aparenței, Construcții canonice și
Nostalgie, ironie și rescriere postcanonică) sunt tot atâtea eseuri
substanțiale despre avatarurile canonicului și postcanonicului din literatura
noastră pe teme istoric-identitare. Absența perioadei comuniste e motivată
de prezența ideologicului, a cenzurii și a contrafacerilor estetice specifice
epocii. Ceea ce înseamnă că persistența subiectelor istorice în proza post-
comunistă și-n special în cea a anilor 2000 e cu atât mai de mirare, cu cât
procedeele moderne (intertextualitate, ironie, proiecții fantastice)
primează, în defavoarea presupuselor adevăruri disponibile și verificabile.
Un exemplu dat e cel al toposului ruinei. Dacă la pașoptiști ruina reifică un
trecut glorios, odinioară, menit să justifice un statut politic pierdut și să
propună un model pentru prezent, la contemporani (Ioana Bradea, Dan
Lungu, Bogdan Suceavă), ruina (ruinele de orice fel, mai ales cele
postindustriale și arhitectonice) indică o temporalitate accidentală, un
imaginar nostalgic, caduc, pe care se poate reconstrui altceva și cu alte
mijloace ficționale, împotriva vechilor modele.
Între ”gândirea canonică”, ce edifică didactic, și cea
”postcanonică”, ce ironizează edificiul, memoria colectivă a trasat un
desen, în literatura română. El e întrevăzut în cartea lui Doris Mironescu.

182
Poesis

Poezii de
Mihaela Oancea

Viziuni fără cătușe


Mai scaperi un chibrit lângă ibricul care
țiuie
tocmai acum când sinapsele
alunecă prin trupul fluid salutând umbre,
pistoane, ventile și
câteva iubiri fosilizate.

Mergi înainte,
în direcția elicelor de elicopter
înțepenite în zăpadă acum șapte ani –
cei de la bord,
atinși involuntar în artera femurală,
practică o bizară terapie a tăcerii.

Nu înțelegi de ce și de data asta


vecinii dau găuri cu bormașina,
duminică de dimineață, când tu asuzi prin
coridoarele căptușite cu lentile,
legănat într-un corset satinat,
cu șnur reglabil.

183
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)

Celula canceroasă
Foarte rar mă vezi cum sunt;
dincolo de părul cărunt și ochii de copil,
fac ajustări pe coarda chitării și știu
să elimin mereu
câte o celulă canceroasă.

Ai învățat că dacă tai o bucată din mine,


cât ai clipi, în acel loc apare,
la scară mică,
ființa mea, în integralitatea ei -
deh, ne ținem de urât în spațiul unde
fiecare luptă cu șobolanul din el,
dezvoltă intoleranță la mirosul altui trib
și toate astea întru amânarea
metastazei.

Reverie
Sprijinită de pereții stivei de lemne,
respiram
lăsând să-mi pătrundă-n plămâni
răcoarea serii,
sorbind din ochi luna lascivă, plină de nuri,
nimfă ce arunca ocheade livezilor
spre a-și pierde urmele prin caiși,
topindu-se spre dimineață
în fânul galben agonic.
Auzeam sonuri de Înviere -
plesneau în voie mugurii arinilor
și nu-mi dădeam bine seama dacă
de sub streașina casei
o rândunică se oglindea în mine
sau eu în ea.

184
Poesis

Într-o limbă stranie


Bătrânul cu orbite goale -
amorfă deșirare străbătând sala
scufundată în beznă.

Scrie cât se poate de repede


un mesaj dictat într-o limbă stranie,
literele preschimbându-se
în liane care îi caută
grumazul.

La ambele capete,
preocupat să joace Kendama,
îi surâde
Ianus.

Contratimp
Parcă umbra asta
știe că de singurătate
nu se moare cu una-cu două;
îți șoptește ceva despre tăciunii
ce fumegau în șemineu
și despre înțepătura
acelor de pin.

Din nou deschizi ușa,


fără ca cineva să fie dincolo –
doar aerul îmbrățișează amintirile
care se uită îmbufnate,
în gol.

185
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)

Prizonierul tăcerii
o cronică de Dan D. Iacob
Victor Munteanu este un poet al neodihnei, al
tânjirii spre înalt, pentru el lumea existând doar în
măsura în care a treierat-o cu propria trăire: “1954 de
lucruri trăiesc doar fiindcă au fost spuse de mâinile tale”
(“Pelerinaj prin fiinţă”). Pe de altă parte, el simte,
asemenea lui Lucian Blaga (“Drumul tău nu e-n afară,
căile-s în tine însuţi,/ Iară cerul tău se naşte ca o lacrimă
din plânsu-ţi”), că accesul la Adevăr se face doar pe
calea lăuntrică, prin cunoaşterea de sine. “doar 10 la
sută mă ştiu,/ doar 10 la sută mă am din ce sunt, / chiar
dacă eu sunt răspunsul la toate furtunile./ Tot mai fără de capăt e drumul spre
sinele meu/ şi spre lăuntrul de-o mare tăcere./ Iată, în toamna scoasă din
calendar / locuieşte un victor munteanu / pe care n-am să-l cunosc niciodată!”
(“Intrarea în hotarul păzit”).
Înarmat doar cu “tărerea care mă apără”, poetul imploră: “Trage,
Doamne, clopotul prin casa lăuntrului meu,/ să se scuture sufletul de toată
rugina!” (“Cântec”). Dar sufletul, asemenea metalului, se lămureşte, se curăţă,
numai în foc, în focul suferinţei, al încercărilor, care tot de la Dumnezeu vin.
”Te strig dintr-o clipă de fulger,/ din hotarele mele te strig:/ spală-mă cu
lumina de Înger, / nu mă lăsa cu mâinile-n frig!”(“Bacoviană”). Cu cât setea
de Adevăr de Bine şi de Frumos a poetului este mai mare, şi suferinţa este pe
măsură: “Doamne, / în ce colţ al sinelui meu Te-ai ascuns/ de nu te văd decât
prin durere?” (“Fără drept la apel”). Iar într-o lume care şi-a lepădat reperele,
poetul ridică ochii tot spre cer: “Dă, Doamne, veacul mai tare/ să-şi bată
răbdarea tobele-n mine,/ căci Adevărul a fost dat la casare/ şi-nlocuit cu un
urlet de câine!” (“Zbor de cocori”). Răbdarea, nădejdea, credinţa, iubirea,
dimensiuni majore ale unei vieţi trăite în Hristos, îşi fac loc în poezia lui
Victor Munteanu, în viaţa lui de fiecare clipă, iar creatorul încercă, prin ele,
să acopere distanţa dintre veşnicie şi omul de lângă el. Poezia “La umbra
crucii” dă seamă de toate aceste trăiri: “Singurătatea m-a ocolit prea puţin / şi
tot orb pipăi lumina din lucruri./ Tu, Cel Ce Ţi-ai prefăcut sângele-n vin,/ de
colbul tristeţii fiinţa mi-o scuturi./ Spun, Doamne, că prea puţin am trăit/
pentru a păzi mărul din pom:/ de-aceea continuu să rătăcesc hămesit/ pe
distanţa dintre veşnicie şi om!”. Dar împotriva tuturor dezamăgirilor care se
revarsă asupra lui din partea lumii, din partea semenilor, poetul luptă cu arma
iubirii. “Nu putem fi egali, fiule, decât prin iubire!”, îi mărturiseşte vlăstarului
său, iubirea fiind locul tuturor împăcărilor, dar şi rădăcina din adânc a acestei
186
Lecturi

lumi, pentru că Dumnezeu din iubire a zămislit lumile şi din iubire ni L-a
trimis pe singurul Lui Fiu, spre a ne mântui. Dar, adesea, prins în cavalcada
de zi cu zi, poetul se simt un prizonier al tăcerii, locuind în cuvântul din care a
ieşit, în muşcătura iubirii de frate, într-o clipă cu zăvorul la uşă, nefiind în
stare decât în momentele de graţie, de har, să se dăruiască în iubire. “Doamne,
Doamne,/ tare fără de capăt e mâna pe care ne-o-ntinzi,/ şi noi tare n-o putem
apuca!” (“Şoapte”). Căutare, neodihnă, nădejde, răbdare, credinţă, iată
treptele scării întru Înalt, pe care le urcă Victor Munteanu, până la treapta se
sus, până la “Iubirea peste puterea cuvântului”, până la “adevărul ascuns în
rugăciuni de sfânt” şi la pacea lăuntrică, ce poate fi câştigată “numai cu
lumina din noi”.
După căderea în păcat a protopărinţilor lumea este bolnavă, dar poetul
crede că poemul perfect, dacă ar reuşi cineva să-l scrie, ar vindeca toate bolile.
“Scrierea lui a început odată cu facerea Omului/ şi continuă până-n ziua de
azi/ şi nimeni n-o poate sfîrşi: / nici Îngerii şi nici Sfinţii Părinţi,/ care sunt
lumina vederii, /un mers incontinuu e căutarea. / Poemul care să te vindece de
moarte/ nu poate fi terminat niciodată. / Poezia e una cu Dumnezeu: / la ea nu
se poate ajunge/ fiindcă de acolo nu mai ai unde pleca!” (“Poemul
desăvârşit”).
Din Evanghelia după Ioan ştim că “Dumnezeu este iubire”, dar Victor
Munteanu conturează imaginea unui Dumnezeu-Poezie. A unui Dumnezeu,
ne permitem să adăugăm, care a creat Uni-versul. Suntem, pare a spune
poetul, litere din poezia nesfârşită, din poemul perfect, ce a început să fie scris
odată cu facerea Omului. Iată conturate uneltele cu care poetul poate, în
volumele sale, să schiţeze o cosmologie.
În buna tradiţie a căutării Adevărului, drumul este, pentru Victor
Munteanu, mai important decât capătul de drum, iar poetul ni se dezvăluie, şi
prin volumul “Prizonierul tăcerii”, un călător autentic, nu un rătăcitor, pentru
că cel ce rătăceşte nu şi-a găsit, încă, drumul, în timp ce călătorul întru
Lumina neînserată a celei de-a opta zi, aşa cum este şi poetul despre care
scriem, l-a găsit. Dar, deşi a trăit tot ce i s-a dat să trăiască, el simte că n-a
ajuns şi că nu va ajunge la celălalt mal, simte că pe Dumnezeu nu-l poate găsi,
până la urmă, în cuvinte, de unde şi nostalgia de a ieşi din ele. “Am căutat
printre martori un nume / care să răspundă la cine sunt eu: / marea se izbeşte
de stâncă în spume / şi nimeni n-ajunge pân la sufletul meu. / Sunt strigătul
sângelui meu răzvrătit / şi talpa desculţă ce loveşte-n ţepuşă, / sunt drumul
spre Cer mereu ocolit, / Văpaie şi geamăt, cuţit şi cenuşă” (“Broboane pe
frunte”).
Un poet, spunea Nichita Stănescu, este cu atât mai mare cu cât cel
care-l citeşte nu pe el îl descoperă ci pe sine însuşi. Pot spune, cu mâna pe
inimă, că îţi redescoperi căutările citind poemele semnate de Victor
Munteanu, un poet care mai mizează, în tot ce scrie, pe talent şi inspiraţie.
187
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)

Poezii de
Liviu Gaspar

***
legat de scaunul electric
un bărbat strigă: nu sunt vinovaaaaaaaaa…

t-ul i-a căzut la picioare și s-a rotit ca un titirez


într-o vaselină roz

***
cu degetele îndoite
luna roșie îmi face semne
de beach volleybal

***
ploaia
ne împunge
cu ghionturi de cer

***
cu labele taiate trei sferturi
și aripile înnodate / papion

puiul de fermă francez

îmi arată spatele pe fondul negru


al tigăii le creuzet

din țarcuri cotcodăcesc


188
Poesis

îmbuibate cu grăunțe / planetele

***
mersul cu sandale prin noroaie
pare o ocupație murdară

elegant le-am atîrnat în copac


și am pornit mai departe purificat de ploaie

gol straluminez într-un parpalac de zoaie

***
unde o să-mi pun mîinile
unde o să-mi stea capul

(unde o să unde o să)

ne-au tot întrebat


și ne-au dat peste labe

contrar a ceea ce se credea


aveau o consistența metalică

***
viața unui poet

la 69 de ani cîntarea
un kilogram două sute

dintr-o carte prafoasă

vremea strănută în față


jumătate de lună

189
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)

***
dintr-un
pepene fug

într-un stol roșu

întinse de
un scripete

aburcă dimineața
în gîtul cocoșului

***
în beznă
planetele chicotesc

îi gîdilă burțile

cu buricuri smălțuite
cerul pornește girofarele

fără protest / au plecat la culcare


animalele abatoarelor

***
cu rouă pe față
și gingii sîngerînde

gîfîind urcă la deal

o raniță burdușita
cu fragmente de cer

***
de ce nu
cade luna din cer?

190
Poesis

întreabă un nebun
de aia!
mi se pare un răspuns bun

***
din zbor
fragmente de păsări

refac mozaicul

cu semnul victoriei
sfărîmăm viaducte

***
cît noroc să ai
să prinzi din zbor

un nor / aruncînd
undița spre baltă

să-l scoți la mal


să-l arunci în barcă

și să cazi cu el
din mormane de stele

***
seara a explodat
într-un stol de rațe

cu mîini flagelate
demiurgul întinde fețe de masă

undițe și crîsnice gonesc strigoii din balta

191
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)

***
trei măcăleandri
făloși cu bojogii umflați

cîntă să rupă gardul

în uniformă de gală
iasomia îi decorează

furioși că-i aplaudă


se retrag intr-o pauză

de lumină albă

***
moara de vînt
era contragreutate

de cealaltă parte
pe un plan înclinat

dintr-odata bezmetice
printr-o trapă / din luna

năvăleau bulucindu-se / vacile

***
reavan
pămîntul

de toamnă
fierbe funigei

în curtea fabricei

uitarea se duce
pe unde n-a mai fost

192
Poesis

în urmă lasă parfumul


ca o încuietoare de labirint

nu mint / chiar am uitat / că ne-am iubit

Liviu Gaspar a publicat în anii 80 poezie la revista “Convorbiri Literare”. In 1996 a


debutat cu volumul Tablouri Cinetice la editura “Cronica”. A doua carte intitulată
Doamna Freud a apărut în 2015 la editura “Integral”, colecția de poezie “Himera”.
Grupajul de versuri prezentat în revistă este parte din volumul în pregătire, Partea
ascuțită a obiectelor mici. Din 1990 Liviu Gaspar locuiește la Haga în Olanda, unde
practică psihiatria fiind specializat în tratamentul tulburărilor afective severe: “am stins
/ țigara de lună /și ne-am culcat / într-o depresie / cu buzele roșii”. Este poet român și
psihiatru olandez, strict în această ordine, cum singur îi place să se prezinte

193
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)

Dumitru Bostan Sr.


şi pictura "cu tâlc"
1.
Cu toate că obișnuia să iasă pe simezele galeriilor, cu expoziții
personale, la intervale de timp destul de mari (câțiva ani), pictorul Dumitru
Bostan nu lăsa să scape "rupturi" sau mutaţii stilistice deosebite în lucrările
sale. Dimpotrivă, puteai constata o continuitate şi o coerenţă remarcabile
în discursul plastic, dovadă că artistul urmărea un proiect bine definit în
demersul său şi că, totodată, tindea spre desăvârşirea mijloacelor de
exprimare.
Chiar din punct de
vedere tematic, nu aveam
de-a face cu schimbări
şocante, ci cu mici
nuanţări asumate în
scopul de a introduce mai
multe niveluri de
comunicare în lăuntrul
aceluiaşi mesaj deja
cunoscut. Astfel, în
registrul imaginativ
general al uleiurilor sale
se lasă identificate patru categorii de compoziţii (căci doar despre
compoziţii este vorba în pictura lui Dumitru Bostan, voi explica mai
încolo): reprezentările fantastic-onirice care l-au consacrat (şi care denotă
capacitate combinatorie, inventivitate, aplecare spre ludic, ironie şi
frecventarea "surselor culturale") / peisajul folosit ca un cadru pentru
inserturi alegorice şi metaforice (arta lui Dumitru Bostan e plină de
"tâlcuri") / peisajul recompus sub presiunea unor sentimente şi stări
subiective precum nostalgia, bucuria calmă sau melancolia (artistul nu era
adeptul "mimesis"-ului) / şi, în sfârşit, parafraze după amintiri din "oraşul
vechi" (unde, la o adică, pot fi recunoscute colţuri dispărute din Piatra-
Neamţ, dar numai ca pretext pentru a regreta o întreagă lume pierdută
iremediabil).

194
In memoriam

Mă grăbesc să precizez că aceste patru categorii de imagini se


diferenţiază doar formal / convenţional, deoarece altfel – sub raportul
construcţiei şi al cromaticii – vom sesiza destule interferenţe între ele.
De unde rezultă şi coerenţa pe care o invocam la început, pe de o
parte. Pe de altă parte, artistul exercita un control intelectual strâns asupra
tuturor lucrărilor sale, filtrând cu atenţie orice fantezie sau tresărire
sentimentală printr-un background cultural extrem de bine "aprovizionat".
De aceea, cum spuneam, el a creat de fapt pseudopeisaje, reinventând un
spaţiu natural inexistent în realitate, modelat şi compus după propriile
trăiri.
Mărturisesc acum că am discutat opiniile de mai sus cu Dumitru
Bostan în repetate rânduri, că el le-a acceptat, oferindu-mi două argumente
în plus: punea mare preţ pe memorie (şi pe aceea factuală, şi pe aceea
afectivă) şi, deopotrivă, îşi recunoaştea structura / predispoziţia romantică.
Mai mult, susţinea că pregătirea tehnică pe care o avea (eu ferindu-mă
mereu să abordez acest subiect, părându-mi-se incorect), tocmai ea, l-a
ajutat să se exprime atât de echilibrat, să realizeze o operă care se
adresează în egală măsură minţii şi sufletului.

2.

În vara anului 2008, când am aflat că pictorul Dumitru Bostan (14


aprilie 1935, Şipote, Bacău – 11 ianuarie 2017, Piatra-Neamţ) "iese cu
ceva", m-am gândit imediat, ca toată lumea, la o expoziţie. Ei bine, nu; era
vorba despre o carte. Şi nici măcar o carte de amintiri, în sensul curent al
termenului. Pentru că, altfel, manualul său de pictură – căci, în fond, asta e
Pictura pentru amatori (Edit. Cetatea Doamnei, Piatra-Neamţ, 2008; cu
două precuvântări de Lucian Strochi şi Constantin Munteanu şi o
introducere a autorului) – poate fi luat şi ca un "memorial" de vreme ce se
bazează pe propria experienţă de decenii în domeniu.
Titlul ambiguu / mucalit / ironic / maliţios vizează sensul superior
şi originar al termenului "amator" (din lat. amator, -oris, adică iubitor,
îndrăgostit) şi îi priveşte atât pe "făcătorii" de pictură cât şi pe
"consumatorii" ei. Să mai afirm cât de mult l-a ajutat inginerul D.B. pe
pictorul / artistul D.B. în rigoarea expunerii mi se pare deja un loc comun,
o evidenţă pasabilă. Mai degrabă (dincolo de "utilitatea" unor capitole, de
la tehnica fabricării suportului până la modalităţile de a obţine cromatica
dorită), prefer să reţin aici una dintre reflecţiile polemice răspândite prin
carte, animând-o: "Unii critici cred că marea primejdie pentru artă este
excesul de cultură, de parcă dacă vrei să faci artă e obligatoriu să ai
195
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)

maximum două kilograme de cultură. Însă, un artist lipsit de cultură va


rătăci în mediocritate. Cultura te face să gândeşti şi să simţi altfel viaţa.
Prin cultură te poţi detaşa de urâtul cotidian şi ai capacitatea de a vizita
teritorii interzise ignoranţilor, lumi imaginare pline de farmec, de
frumuseţe şi mister. Şi cum prin natura lucrurilor ne naştem, trăim şi
sfârşim în lumea aceasta deprimant de reală, măcar prin imaginarul oferit
generos de tot ce reprezintă arta, să fim mai fericiţi." Demonstraţia că
lucrurile chiar aşa stau se află în această carte, în numeroasele referinţe
culturale pe care le conţine şi în fericirea (da, cred că asta a fost starea lui
când a scris-o!) autorului de a împărtăşi celorlalţi experienţa pe care a
dobândit-o, în pofida legendei cu "secretul artistului" care a bântuit
secolele.
La sfârşitul lecturii te alegi cu un dor de pictură... Nu cred că ar
putea să o facă oricine, chiar dacă urmează sfaturile generos oferite de
Dumitru Bostan. Dar un "amator" al ei tot te simţi, mai ales după ce i-ai
revăzut tablourile reproduse în carte.

Emil Nicolae

Dumitru Bostan s-a născut la data de 14 aprilie 1935 în satul


Şipote, judeţul Bacău. A absolvit Institutul Politehnic din Iași, Facultatea
de Chimie Industrială. Între anii 1958–1962 a studiat pictura cu
Pantelimon Vedenivschi, fost rector al Academiei de Arte Frumoase din
Kiev, profesor la Cercul de Pictură al Casei de Cultură a Studenţilor din
Iaşi. A urmat alte studii de pictură cu maestrul Ştefan Hotnog, profesor la
Academia de Arte din Iaşi şi, mai târziu, s-a inițiat în sculptură şi modelaj
cu sculptorul Pompiliu Clement, profesor la Şcoala de Arte din Piatra-
Neamţ.
A publicat desene umoristice în Viaţa Studenţească, Flacăra
Iaşului, Ceahlăul şi alte reviste şi ziare. A obținut Premiul II la concursul
de desene al revistei Viaţa Studenţească (1961). La sugestia poetului
Marin Sorescu şi sub îndrumarea pictorului Val Gheorghiu, a deschis mai
multe expoziţii personale de caricaturi la Palatul Culturii din Iaşi (1960–
1962). A participat la expoziţii de grup, în perioada 1963–1986, la Piatra-
Neamţ, Iaşi şi Bucureşti. A fost inclus în Expoziţia colectivă de sculptură
la Muzeul Național de Artă din Bucureşti (1974). A mai colaborat la alte
expoziţii de grup găzduite de Galeriile Cupola Iaşi (1985), Galeriile
Municipale Bucureşti (1986), Galeria Nicolae Tonitza din Bârlad (2004),
galeriile Arta, Lascăr Vorel, TopArt, Vert din Piatra-Neamţ (1982–2006).
În străinătate a avut expoziţii personale la Lost Art Gallery din New York
196
In memoriam

(1988, 1993, 2001) și a participat la expoziţia colectivă de la Kunsthaus


Koschwitz, Aalen, Germania (2002). Este prezent în colecţii din România,
Franţa, Suedia, Olanda, Cuba, SUA, Anglia, Israel, Italia, Egipt,
Republica Dominicană, Republica Moldova. Are lucrări în colecţia
Muzeului de Artă din Havana, Cuba. Figurează în Who’s Who în
România, Ed. Pegasus Press, Bucureşti, 2002 și a publicat volumul
intitulat Pictura pentru amatori, Edit. Cetatea Doamnei, Piatra Neamţ,
2008.

Prin studentul D. Bostan, expoziţiile de la Iaşi câştigă un nou


compartiment: caricatura /…/ D. Bostan realizează câteva lucrări bune.
Umorul reiese uneori din atitudinea celui încondeiat, alteori din poanta
strecurată în dialog. În “Idei”, “gânditorul” stă cu capul în jos, sub masă
şi cu picioarele (în vârful cărora se află o pălărie) sus, deasupra mesei de
scris. În prima casetă din caricatura “Examen” doi citesc un afiş pe care
stă scris: “ Studenţii pot intra doi pe un bilet”, fără să vadă deasupra
indicativul – “Fotbal”. În cea de a doua casetă la ieşirea de la examen,
colega îi întreabă; “ Aţi luat examenul? Ei răspund: “Am încercat doi pe
un bilet dar n-a mers.” (Val Gheorghiu, Flacăra Iaşului –1960).

Caricaturistul D. Bostan, singur în atelierul Casei de cultură,


descifrează câteva cărţi poştale ilustrate venite de la colegii de atelier.
– Ce scriu ? îl întrerupe din lectură profesorul.
– Scriu de bine şi vă trimit salutări. Lucrează, n-aveţi grijă! (Marin
Sorescu (Flacăra Iaşului – 1960).

Misterul, trimiţându-ne mai degrabă spre atmosfera picturii lui


Constantin Stahi, reiterând vechi tradiţii moldovene, caracterizează
pictura lui Dumitru Bostan. (Horia Horşia, Arta – 1985).

Dumitru Bostan – acel loc geometric al sentimentului Săvineşti –


inginer prin profesie şi artist prin vocaţie, se apropie fără complexe de
“hiperrealişti”.(Lucian Strochi, Cronica – 1986).

Cu un exerciţiu artistic complex şi tocmai de aceea uneori


contradictoriu la nivel stilistic, Dumitru Bostan e un tumultuos convertit la
reflexivitate.
Deşi ar vrea să mărturisească totul în spaţiul unui tablou, se
cenzurează dramatic şi caută cu înfrigurare imaginea cea mai expresivă.
Opţiunile sale sunt de cele mai multe ori împotriva primului impuls şi cred
197
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)

că, în intimitate , regretă că nu pe acesta l-a dăruit pânzei. Dumitru


Bostan trăieşte drama artistului autentic: niciodată nu poate fi mulţumit
de izbânzile momentane. (Valentin Ciucă, Catalogul expoziţiei
Brateş’86).

Place la Dumitru Bostan tenta metaforică insinuată lucrărilor sale,


în care trimiterile concrete se sublimează, capătă o distincţie simbolică.
(Cristian Livescu, Ceahlăul – 7 iunie 1986).

198
Pagini de istorie

Contribuţia evreilor nemţeni la


Războiul de Independenţă şi al
doilea Război balcanic din 1913
un studiu de prof. Emanuel Bălan
Se implinesc anul acesta 140 de ani de la declanşarea stării de
război dintre România şi Poartă şi de la memorabila zi de 9 mai 1877, ziua
proclamăii independenţei de stat de către ministrul de externe, Mihail
Kogălniceanu. Comunitatea evreiască din judeţ a răspuns apelului
domnitorului Carol I de a susţine eforturile de război, contribuţia evreilor
fiind importantă dacă avem în vedere că aceasta constituia cea mai
importantă minoritate etnică (aproximativ 200.000 de persoane). Din
păcate nu ştim exact numărul de evrei care au servit sub arme, documentar
cunoaştem numele a 888 de evrei care au fost naturalizaţi pentru meritul de
a fi „servit sub drapel în timpul războiului pentru independenţă”.1
Pentru a înţelege implicare militară a evreilor în diferite unităţi
militare, trebuie să lămurim puţin organizarea armatei din preajma anului
1877.
Spre sfârşitul anului 1876, când precipitarea evenimentelor arăta
clar că războiul se aproprie, au fost operate îmbunătăţiri organizatorice în
rândurile infanteriei teritoriale şi artileriei. Întrucât teritoriul unui regiment
de dorobanţi se întindea pe 4-5 judeţe şi îngreuna exercitarea administraţiei
şi a comenzii de către şeful de regiment, se impuneau anumite măsuri
organizatorice pentru remedierea situaţiei şi pentru „a spori forţele active
ale dorobanţilor şi a face mai grabnică mobilizarea lor”.2 Aceste
considerente au condus, la 26 noiembrie 1876, la decretarea înfiinţării a
încă opt regimente de dorobanţi (pe lângă cele 8 existente) şi repartizarea
lor pe divizii teritoriale şi judeţe, socotindu-se un regiment – format din 2
batalioane – la 2 judeţe. Astfel, Regimentul 14: Roman şi Bacău;
Regimentul 15: Neamţ şi Suceava;. Fiecare regiment avea câte opt
companii (patru la primul batalion şi patru la al dolilea) ce aveau sediul în
localităţile de reşedinţă ale plăşilor mai importante din judeţe. Efectivul
regimentelor varia în jur de 2000 de oameni; iar al batalioanelor la

1
„Monitorul Oficial” , nr. 255, 11/23noiembrie 1879, p.7078.
2
Maior I. Popovici, Organizarea armatei române, vol. I, Roman, 1900, p.325.
199
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)

jumătate din aceştia.3 La 1 ianuarie 1877 au fost numiţi şi comadanţii


noilor regimente. Ultima modificare organizatorică înainte de începerea
războiului priveşte arma artileriei. Prin decretul din 5 februarie 1877 „se
înfiinţează încă două regimente de artilerie (pe lângă cele două existente),
se hotărăşte ca fiecare regiment să fie compus din şase baterii şi se
distribuie câte un regiment la fiecare divizie teritorială.” De fapt, decretul
nu a adus imediat o majorare a efectivelor trupei şi o creştere a numărului
de baterii sau guri de foc. S-a făcut – după expresia timpului – o
„desdoire”a regimentelor existente; din primul regiment s-au format
regimentele 3 şi 4 (împărţindu-se în două cele 12 baterii), iar din al doilea
s-au format regimentele 1 şi 2 artilerie. Crearea acestor unităţi şi numirea
la 1 martie 1877 a cadrelor de conducere au îmbunătăţit structura
organizatorică a artileriei noastre asigurându-se, în scurt timp, prin
chemarea rezerviştilor şi înzestrarea cu noi guri de foc, o eficienţă sporită
pe câmpul de luptă4 .
După aplicarea ultimelor măsuri organizatorice, infanteria avea 8
regimente de linie, 4 batalioane de vânători şi 16 regimente de dorobanţi,
cu un efectiv total de 775 ofiţeri şi 42.869 trupă (din care 35.876 dorobanţi
cu schimbul). Cavaleria avea 2 regimente de roşiori şi 8 regimente de
călăraşi, cu un efectiv de 207 ofiţeri şi 11.039 trupă (din care 9.834
călăraşi cu schimbul). Artileria avea 4 regimente cu un efectiv total de 137
ofiţeri şi 2.420 trupă. Mai erau: un batalion de geniu, flotila, pompierii,
jandarmeria şi trupele de administraţie, având împreună 157 de ofiţeri şi
3.929 soldaţi. În total armata română avea atunci „pe picior de pace”
61.675 oameni şi 13.187 cai”5. După mobilizarea din aprilie 1877 a
rezerviştilor, a 30 de batalioane de miliţii, a contingentului de recruţi şi a
gărzii orăşeneşti, efectivele armatei s-au dublat la începerea campaniei de
peste Dunăre. Observăm, în legătură cu efectivele forţelor militare
româneşti, pe diferite arme,– înainte de mobilizare – că la infanterie 82%
erau trupe teritoriale de dorobanţi cu schimbul, la cavalerie 87% erau trupe
teritoriale de călăraşi cu schimbul, iar la artilerie, geniu şi celelalte arme
erau numai trupe permanente. Efectivul total mobilizat în timpul războiului
a fost de circa 125.000 de oameni, din care 58.700 constituiau „armata
operativă” (sau trupele de prima linie), 30.000 efectivul batalioanelor de
miliţii (denumite şi „armata de a doua linie”), 14.000 recruţii contigentului
1877, chemaţi sub drapel spre a umple golurile de la diferite unităţi,
16.000 gărzile civice sau orăşeneşti şi 5.000 dorobanţii şi călăraşii lăsaţi
3
„Monitorul oastei”, nr. 1, 12 ianuarie 1877, p.15-38.
4
Ibidem, nr.6, 18 martie 1877, p. 168 – 170.
5
„Monitorul oastei”, Supliment, nr. 11, 1877, p.60-101.
200
Pagini de istorie

pentru paza graniţei şi a ordinii cât şi pentru partea sedentară a unităţilor.6


Armata, mobilizată în aprilie, a fost organizată în două corpuri fiecare
având câte 2 divizii, fiecare divizie câte 2 brigăzi de infanterie, o brigadă
de cavalerie, trei baterii de artilerie, o companie de geniu, o coloană de
muniţii şi o ambulanţă.
Soldaţii evreii, înrolaţi în trupele de infanterie (regimentele 3, 4, 5,
6 şi 7 linie, batalioanle 1, 2 şi 3 vânători şi regimentele 14 şi 15 dorobanţi)
şi cavalerie ( regimnetul 1 roşiori şi regimentele 4, 7 şi 8 călăraşi), au
participat la bătăliile de Plevna, Belogradcik şi Vidin.7
Redăm mai jos numele celor 214 soldaţi evreii din judeţele Neamţ
şi Roman, înrolaţi şi participanţi la luptele din Bulgaria împotriva trupelor
otomane.8

Nr. Numele şi prenumele Gradul Unitatea Locul de


crt. baştină
1 Schwartz Itic soldat Reg. 5 linie Brusturi
2 Capelovici Capel soldat Reg. 5 linie Piatra
3 Zeida Michail soldat Reg. 5 linie Roman
4 Simsu Leibu soldat Reg. 5 linie Roman
5 Leiba Moise soldat Reg. 5 linie Roman
6 Bercu Herp soldat Reg. 8 linie Roman
7 Seinfeld David sergent Bat. 1 vânători Roman
8 Cupală Iţic caporal Bat. 3 vânători Brăteşti-
Roman
9 Flaităr lancu soldat Bat. 3 vânători Roman
10 Avramovici Iancu caporal Reg.14 doroban. Roman
11 Herşcu Ilie caporal Reg.14 doroban. Roman
12 Suliar Herşcu soldat Reg.14 doroban. Roman
13 Simon Heim soldat Reg.14 doroban. Roman
14 Iţic Aron soldat Reg.14 doroban. Roman
15 Heoisic Vigder soldat Reg.14 doroban. Roman
16 Leibu Iancu soldat Reg.14 doroban. Roman
17 Grimberg Moisi soldat Reg.14 doroban. Roman
18 Ştrul Leibu soldat Reg.14 doroban. Roman
19 Ştrul Areina soldat Reg.14 doroban. Cârligul

6
Idem, nr. 18 din 28 august 1877, p.637-644.
7
Scafeş C., Şerbănescu H., Andone C., Scafeş I., Armata românâ în războiul de
independenţă.1877-1878, Editura Sigma, Bucureşti, 2002, tabele.
8
„Monitorul Oficial”, 11/23 noiembrie 1879, p. 7078-7093.
201
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)

20 Iosub Moisi soldat Reg.14 doroban. Hălăuceşti


21 Periţ sin Smil soldat Reg.14 doroban. Roman
22 Caliman Haim soldat Reg.15 doroban. Piatra
23 Iţic Solomon soldat Reg.15 doroban. Butaşi
24 Moisi Herşcu soldat Reg.15 doroban. Butasi
25 Mem Leibu soldat Reg. 2 artilerie Roman
26 Ghimpovici lancu sergent Reg. 3 artilerie Roman
27 Coengiu Herşcu brigadier Reg. 3 artilerie Roman
28 Herseu Leibu soldat Reg. 4 artilerie Băceşti
29 Gărcincanu David soldat Bat. geniu Girov
30 Iancu Leon tambur Reg. 5 linie Piatra
major
31 Meer Sabu caporal Bat. 3 vânători Tîrgu
Neamţ
32 Peisic Leibu soldat Bat. 3 vânători Roman
33 Angbel George sergent Reg. 1 rosiori Roman
34 Michel Mendel Moise soldat Reg.14 doroban. Reoşin
35 Tukerman Moisi soldat Reg.14 doroban. Răceşti
36 Avram Smiloviel soldat Reg.14 doroban. Răceşti
37 Măinescu Ştrul soldat Reg 8 călăraşi Onişcani
38 Fenchelstein Bercu soldat Reg 8 călăraşi Roman
39 Pincu Meer soldat Reg 8 călăraşi Tîrgu
Neamţ
40 Rabita David serget Reg 3 linie Piatra
41 Herşcu Abas soldat Reg 5 linie Tîrgu
Neamţ
42 Iţic Pesih soldat Reg 5 linie Roman
43 Peisih Leiba soldat Reg 5 linie Tirgu
Neamţ
44 Osia Ovidia soldat Reg 5 linie Tirgu
Neamţ
45 Mendel Haim soldat Reg 5 linie Tirgu
Neamţ
46 Moisi Iancovici sergent Reg 5 linie Tirgu
Neamţ
47 Burducica Iosif sergent Reg 5 linie Roman
48 Arabagia Leiba caporal Reg 5 linie Tirgu
Neamţ
49 Marcu Solomon caporal Reg 5 linie Roman
202
Pagini de istorie

50 Moscovici Berhaim caporal Reg 5 linie Roman


51 Marcu Moise sergent Reg 5 linie Roman
52 Segalian sergent Reg 5 linie Roman
53 Feredieru Iosif caporal Reg 6 linie Roman
54 Altarescu Iacob caporal Reg 6 linie Roman
55 Vădana Herşcu caporal Reg 6 linie Roman
56 Scorţaru Bercu caporal Reg 6 linie Roman
57 Frideric Berla caporal Reg 7 linie Roman
58 Harm Şmil Zaref caporal Reg 7 linie Piatra
59 Blănaru Iosef serg. maj. Bat. 2 vânători Piatra
60 Ştrul Meer serg. maj. Bat. 3 vânători Tîrgu
Neamţ
61 Iţic Iţic serg. maj. Bat. 3 vânători Tîrgu
Neamţ
62 Dohasoru Iţic serg. maj. Bat. 3 vânători Tîrgu
Neamţ
63 Herscu Avram serg. maj. Bat. 3 vânători Roman
64 Naftulea Şmil serg. maj Bat 2 roşiori Războieni
65 Slose Haim boil serg. maj Bat 2 roşiori Piatra
66 Moise Bercu sin Leiba serg.maj. Cal. Perm. Roman
67 Han Meer serg.maj. Reg.14 doroban. Roman
68 Palticinénu Sloim Iancu serg.maj. Reg.14 doroban. Roman
69 Burt Mihel Ureche serg.maj. Reg.14 doroban. Roman
70 Sebovicénu Ştrul serg.maj. Reg.14 doroban. Roman
71 Leiba Meer serg.maj. Reg.14 doroban. Roman
72 Croitoru Salman Boron serg.maj. Reg.14 doroban. Roman
Marin
73 Solom sin Avram Şloim serg.maj. Reg.14 doroban. Roman
74 Bainan Moise serg.maj. Reg.14 doroban. Roman
75 Ştern Moriţ serg.maj. Reg.14 doroban. Roman
76 David Solomon serg.maj. Reg.14 doroban. Roman
77 Faibis Hofel serg.maj. Reg.14 doroban. Roman
78 Bercovici Lupu serg.maj. Reg.14 doroban. Roman
79 Pitaru Iancu serg.maj. Reg.14 doroban. Roman
80 Haim Herşcu serg.maj. Reg.14 doroban. Poenele
81 Naftulea Avram serg.maj. Reg.14 doroban. T. Băcesei
82 Mendel Ştrul serg.maj. Reg.14 doroban. T. Băcesei
83 Strul Pitner serg.maj. Reg.14 doroban. Poiana
Giurg.
203
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)

84 Haim Tinichigiu serg.maj. Reg.14 doroban. T. Băcesei


85 Rosu Marta Leibu serg.maj. Reg.14 doroban. Roman
86 Babel Arie sin Leib Her serg.maj. Reg.14 doroban. Roman
87 Leizer Barba Lala caporal Reg.15 doroban. Uscaţi
88 Mercu Solomon sergent Reg.15 doroban. Bicaz
89 Fabis Marcu sergent Reg.15 doroban. Tîrgu
Neamţ
90 Ciobotaru Avram sergent Reg.15 doroban. Tîrgu
Neamţ
91 Opincaru Herşcu sergent Reg.15 doroban. Călugăreni
92 Haninanid Suem sergent Reg.15 doroban. Buhuşi
93 Ghiţă Zeilic sergent Reg.15 doroban. Piatra
94 Argintaru Iosub sergent Reg.15 doroban. Piatra
95 Chiva Lelovici sergent Reg.15 doroban. Piatra
96 Carpen Aron sergent Reg.15 doroban. Piatra
97 Faibiş Leiba sergent Reg.15 doroban. Piatra
98 Gherşin Avram Nula sergent Reg.15 doroban. Piatra
99 Haim sin Haim sergent Reg.15 doroban. Piatra
100 Postelnicu Dudel sergent Reg.15 doroban. Uscaţi
101 Steen David sergent Reg.15 doroban. Tîrgu
Neamţ
102 Şulem Mendel sergent Reg.15 doroban. Stanger
103 Iosub Alter sergent Reg.15 doroban. Piatra
104 Covrigaru Haţcal sergent Reg.15 doroban. Piatra
105 Isac Şmil sergent Reg.15 doroban. Codesci
106 Roscovici Moise sergent Reg.15 doroban. Uscaţi
107 Ştefter Henţel sergent Reg.15 doroban. Tîrgu
Neamţ
108 Solomon Haim sergent Reg.15 doroban. Tîrgu
Neamţ
109 Haim Iosub sergent Reg.15 doroban. Tîrgu
Neamţ
110 David Ştrul sergent Reg.15 doroban. Tîrgu
Neamţ
111 Mongiu Şloim sergent Reg.15 doroban. Tîrgu
Neamţ
112 Meer Herşcu sergent Reg.15 doroban. Tîrgu
Neamţ
113 Herşcu Leiba sergent Reg.15 doroban. Tîrgu
204
Pagini de istorie

Neamţ
114 David Herşcu sergent Reg.15 doroban. Tîrgu
Neamţ
115 Lupu Leiba sergent Reg.15 doroban. Tîrgu
Neamţ
116 Arabagiu Sinca sergent Reg.15 doroban. Tîrgu
Neamţ
117 Tinichigiu Iţic sergent Reg.15 doroban. Piatra
118 Iancu Herşcu sergent Reg.15 doroban. Piatra
119 Dascălu Avram sergent Reg.15 doroban. Piatra
120 Lupu Aizic sergent Reg.15 doroban. Piatra
121 Şarf Leiba sergent Reg.15 doroban. Piatra
122 Leţaros Ştrul sergent Reg.15 doroban. Piatra
123 Palic Avram sergent Reg.15 doroban. Piatra
124 Ioina Haim sergent Reg.15 doroban. Borleşti
125 Noh Bercu sergent Reg.15 doroban. Pângăraţi
126 Lupu Lupu sergent Reg.15 doroban. Tîrgu
Neamţ
127 Ceprezaru Marcu sergent Reg.15 doroban. Piatra
128 Negru Şaim sergent Reg.15 doroban. Piatra
129 Bălan Herşcu sergent Reg.15 doroban. Piatra
130 Croitoru Marcu sergent Reg.15 doroban. Piatra
131 Herşcu Leiba sergent Reg.15 doroban. Piatra
132 Haim Manole sergent Reg.15 doroban. Buhuşi
133 Pinhas Marcu sergent Reg.15 doroban. Buhuşi
134 Iţic Moise sergent Reg.15 doroban. Buhusi
135 Croitoru Hoise sergent Reg.15 doroban. Tîrgu
Neamţ
136 Ghelberg Mendel sergent Reg.15 doroban. Podoleni
137 Redler Moise sergent Reg.15 doroban. Bodeşti
138 Heler Moise sergent Reg.15 doroban. Cârligi
139 Losner Iţic sergent Reg.15 doroban. Craioveni
140 Cotugaru Haim sergent Reg.15 doroban. Piatra
141 Chioru Luţu sergent Reg.15 doroban. Piatra
142 Căciularu Simşa sergent Reg.15 doroban. Piatra
143 Burah Leiba sergent Reg.15 doroban. Piatra
144 Góldenberg Aran sergent Reg.15 doroban. Piatra
145 Grünstain Ancel sergent Reg.15 doroban. Piatra
146 Nahman Nahman sergent Reg.15 doroban. Piatra
205
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)

147 Roşu Manos sergent Reg.15 doroban. Piatra


148 Amale Haim sergent Reg.15 doroban. Buhuşi
149 Bril lţic sergent Reg.15 doroban. Buhuşi
150 Juster Haim sergent Reg.15 doroban. Tîrgu
Neamţ
151 Alter Zeidic sergent Reg.15 doroban. Tîrgu
Neamţ
152 Bandel Ştrul sergent Reg.15 doroban. Băjeni
153 Marcu Şmil sergent Reg.15 doroban. Piatra
154 Zald Bercu sergent Reg.15 doroban. Piatra
155 Josef Moise Bir sergent Reg.15 doroban. Tîrgu
Neamţ
156 Herşcovici Copel sergent Reg.15 doroban. Urecheni
157 Haim Marcu sergent Reg. 7 călăraşi Tîrgu
Neamţ
158 Herşcu Moise sergent Reg. 7 călăraşi Chiliile
159 Rotenberg Solomon sergent Reg. 8 călăraşi Roman
160 Zaida Minster sergent Reg. 8 călăraşi Roman
161 Simon Haim sergent Reg. 8 călăraşi Piatra
162 Croitoru Pavel sergent Reg. 8 călăraşi Piatra
163 Cotiugaru Iţic sergent Reg. 8 călăraşi Piatra
164 Gavriloea Ilie sergent Reg. 8 călăraşi Piatra
165 Casapu Bercu sergent Esc. J. Iasi Roman
166 Herscu Buric sergent Com. uv. Ar. Roman
167 Herşcu Haim Smil sergent Com. uv. Ar. Roman
168 Altman Haim sergent Reg. C. per Roman
Iosubfraim
169 Moise Sin Avram sergent Reg. 4 călăraşi Roman
170 Sperber Ignat serg maj Bat. Pomp. G Roman
171 Hascal Moise serg maj Reg. căl. per. Piatra
172 Marcu Iosub serg maj Reg. căl. per. Icuşeşti
173 Ştrul Bercovici serg maj Reg. căl. per. Roman
174 Bandel Laim serg maj Reg. căl. per. Roman
175 Roşu Nusem Lipa serg maj Reg. căl. per. Tîrgu
Neamţ
176 Lupu Moise serg maj Reg. 2 roşiori Tirgu
Neamţ
177 Herşcu Moisa serg maj Reg. 15 roşiori Piatra
178 Soloman Fraim caporal Reg. 3 linie Roman
206
Pagini de istorie

179 Avram Ştrul caporal Reg. 4 linie Piatra


180 Leiba Iancu sergent Reg. 8 linie Roman
181 Droşcaru Moise sergent Reg. 8 linie Roman
182 Azenberg Marcu sergent Bat. 1 vânători Piatra
183 Avram lancu sergent Bat. 3 vânători Tîrgu
Neamţ
184 Moise Haimici sergent Bat. 3 vânători Roman
185 Sabavan Lupu sergent Reg. 14 Roman
doroban.
186 Peisch Simsa sergent Reg. 14 Roman
doroban.
187 Avram Ştrul sergent Reg. 14 Roman
doroban.
188 Avram Iosul sergent Reg. 8 călăraşi Roman
189 Hascal Herşcu sergent Reg. 8 călăraşi Cârligi
190 Ilie Mendel sergent Reg. 8 călăraşi Bâra
191 Leiba losul sergent Reg. 8 călăraşi Miclăuşeni
192 Lachman David sergent Reg. 8 călăraşi Bâra
193 Meer Alexandru sergent Reg. 8 călăraşi Roman
194 Rendler Burah sergent Reg. 8 călăraşi Hildrăuşi
195 Bereş Bercu sergent Reg. 1 artilerie Roman
196 Alter Avram sergent Reg. 5 linie Piatra
197 Croitoru Herşcu sergent Reg. 5 linie Piatra
198 Arabagiu Leiba sergent Reg. 5 linie Piatra
199 Ştrul Moise sergent Reg. 5 linie Roman
200 Aizanberg Marcu sergent Reg. 6 linie Piatra
201 Nume sterş sergent Reg. 6 linie Piatra
202 Nume sterş sergent Reg. 6 linie Piatra
203 Nume sterş sergent Reg. 6 linie Piatra
204 Nume sterş sergent Reg. 6 linie Piatra
205 Herşcu Leiba sergent Bat. 3 vânători Tirgu
Neamţ
206 Aizi Herşcu sergent Bat. 3 vânători Băseşti
207 Usir sin Zalman sergent Reg. 14 Roman
doroban.
208 Avram losef sergent Reg. 4 linie Tîrgu
Neamţ
209 Leizer Avram sergent Reg. 4 linie Roman
210 Moritz Wainkop soldat Reg. 5 linie Tîrgu
207
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)

Neamţ
211 Moise Haim soldat Reg. 8 linie Roman
212 Faibis Leiba soldat Reg. 14 Roman
doroban.
213 Moise Stoler sergent Reg. 2 artilerie Buhuşi
214 Opincaru Bewriv soldat Reg. 7 linie Piatra

Din cei 214 soldaţi, 3 s-au jertfit pentru independenţă.9


Nr Nume si prenume grad unitate origine
1 Moritz Weintraub soldat Reg. 2 linie Piatra
2 Moise Stoler sergent Reg. 2 Buhuşi
artilerie
3 Opincaru Beinis soldat Reg. 2 linie Piatra
În sprijinul războiului, au fost formate Comitete pentru ajutorul
ostaşilor şi în rândul comunităţii evreieşti. La Piatra Neamţ un astfel de
comitet era format din H. Kopel, Avram Lipa Iuster, H. Haimson, Leiba
Rotenstein, Ilie Naftule şi S. Stambler. La Buhuşi comitetul era condus de
rabinul Iasac Fridman iar la Tîrgu Neamţ acesta era format din Talic Iosub,
Idel Beral, Alter Ferester.10
Comitetul din Piatra Neamţ a fost deosebit de activ în strângerea de
donaţii în bani şi efecte, dovadă chitanţa Prfeecturii Neamţ din 2 iunie
1877 din care rezulta că, acest Comitet a donat „1051 adică una mie cinci
zeci unu lei 32 bani; 7341 grame scamă, 28 adică două zeci şi opt bandaje;
11
La Piatra Neamţ peste 100 de evrei figurează ca donatori în bani, adică
peste 3000 de lei oferiţi. Comunitatea din Tîrgu Neamţ a oferit peste 2000
de lei iar cea din Buhuşi, 500 de lei. 12
În Războiul Balcanic s-au prezentat nu numai evrei înrolaţi,
dar şi peste 5000 de voluntari evrei. Acest simţământ patriotic şi
faptele de arme dovedite l-a determinat pe Emil Lahovary ca în
1913 să-i asigure pe evrei în forul parlamentar al ţării că „sub
cutele Drapelului românesc nu se va ascunde nicio nedreptate faţă
de ei. Oficiosul guvernului, „La Politique”, scria la 25 iunie 1913
despre felul în care comunităţile evreieşti din ţară şi administraţiile
lor filantropice s-au pus la dispoziţia autorităţilor militare. Prin
9
J. Kaufman, Cronica comunităţii israelite din judeţul Neamţu, Tipografia Record, Piatra
Neamţ, 1928-1929, vol. 2, part. 1, p. 173.
10
Ibidem, p. 171,
11
Ibidem, p. 172.
12
Ibidem, p. 173.
208
Pagini de istorie

înaltul decret regal din 20 iunie 1913, s-a decretat mobilizarea generală a
armatei române fiind chemate sub arme contingentele 1895-1913. Imediat
a fost constituit la nivelul județului un comitet de ajutorare a armatei
române sub conducerea lui Leon Bogdan, prefectul județului Neamț din
care faceai parte și membri ai comunității evreiești din județ, precum Lupu
Lupovici, I. Weinrauch, M. Ipcar sau I. Naftalisohn.13
Comunitatea din Roman a pus la dispoziția armatei spitalul din
localitate cu 24 de paturi și tot personalul sanitar, același lucru fiind făcut
și de comunitatea din Piatra Neamț14 care a oferit și suma de 15.000 lei
pentru armată.15 Proprietarul moșiei Negulești, Mauriciu Weisengrun s-a
obligat să întrețină familiile mobilizaților din sat dar și pe cele ale
decedaților în război, adică 34 de familii cărora le-a oferit 15 kg de făină,
jumătate kg de brânză și bani.16
Donațiile în bani pentru familiile ostașilor au venit și de la Michel
Iuster-4000 de lei, S. Herscovici-500 lei, 300 de lei de la Aron Iuster și
Marcu Sem și 200 de lei de la Lupu Lupovici.17 Numeroși evrei au donat
câte 100 de lei, printre care și Iosef Weinrauch, Carol Renert, Moise Iuster,
M.Ipcar iar Moritz Herscovici, întreținea la moșia sa de la Păstrăveni 15
familii.18
Victoria armatei române a fost salutată de către comunitate printr-
un serviciu divin ținut la Piatra Neamț dar și în celelalte localități, în ziua
de 25 iunie.19
Implicarea materială, financiară și umană a evreilor români în
Primul Război Mondial, va face subiectul unui alt material într-un număr
viitor al revistei.

13
Ibidem, p. 175.
14
Fast si nefast, vol. 2, p. 397.
15
Kaufman, op. cit., p. 178.
16
Informatorul, an I, nr. 20., 1913.
17
Indrumarea, an I, nr. 20, 1913.
18
Informatorul, 7 iulie 1913.
19
Idem, 30 iunie 1913.
209
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)

Franz Bartelt

Frumusețea
Absolută
(La beauté Maximale, Editions Galopin,
Belgique, 2005)

Frumusețea Absolută s-a jucat pe scena teatrului Grande Oreille din Sedan.

Bouzouville, 3 iunie
Domnule,
Am onoarea să apelez la bunăvoința d-tră și să solicit postul de
spălător de vase, pentru care ați dat astăzi un anunț la ziar. Mă numesc
Berthe Dufour, voi împlini 18 ani pe 24 august…
D-ra Berthe Dufour

C…,
13 iulie
Domnișoară,
Confirmăm primirea scrisorii d-tră în data de 7 iulie. Avem
plăcerea să vă informăm că am luat cunoștință de candidatura d-tră pentru
postul de spălător de vase la cantina administrativă…

C…, 3 septembrie
Dragii mei,
Iată-mă instalată în oraș. Nu mi-a fost prea greu să găsesc o cameră
mobilată, cei de la cantină m-au îndrumat la casa d-nei Malvaux, adresa de
mai sus.

210
Universalia

Nu e decât o mansardă, dar am apă caldă și gaz, am scăpat de căratul


buteliilor, iar pe pereți este tapet cu flori, care, trebuie să recunosc, este
destul de șters.
Despre liniște, vecini și tot ce decurge din asta, nu văd încă nimic de
scos în evidență.
Legat de locul de muncă, prima zi a
trecut cu bine. Colegele mele de la cantină
sunt foarte drăguțe. Mai ales Yvonne și
Janine, care m-au ajutat să-mi găsesc
cameră.
Yvonne mi-a spus că, dacă mă descurc
bine, pot lucra în sala de mese ca
ospătăriță, ceea ce este o promovare ca
salariu și prestanță. Dar trebuie să aștept la
rând. De exemplu, să se îmbolnăvească o
titulară a postului sau să se mărite.
Dar așa ceva nu se întâmplă des.
Yvonne mi-a mărturisit că, dacă totul
va merge bine pentru ea, e posibil să obțin
locul ei peste câteva luni, fiindcă
logodnicul ei o presează să rămână însărcinată pentru a-și pune părinții în
fața faptului împlinit (cred că părinții lui sunt destul de stilați și nu vor ca
noră pe cineva care spală vase într-o cantină).
Când veți merge după lapte și unt la ferma Grandier, să-i spuneți lui
Nathalie că-i voi scrie de îndată ce pot, dar că, pentru moment, sunt în
criză de timp.
Vă îmbrățișez cu bucuria de a-mi fi găsit atât de ușor un loc în care să
mă instalez,
Berthe

Bouzouville, 19 septembrie
Draga mea Berthe,
Cu toate că nu am obiceiul să scriu, după cum știi, o fac totuși, pentru
a-ți spune că tatăl tău și cu mine, surorile tale, frații tăi, câinii, cățeaua și
pisica suntem cu toții foarte mulțumiți să te știm instalată la oraș, ducând
viața pe care o dorești și făcând o muncă plăcută la cantină.
Cum deja am spus ce este important, nu știu ce ți-aș mai putea scrie,
decât că trebuie să-ți repet, acum scrise pe hârtie, sfaturile de mamă, pe
care ți le-am dat înaintea plecării, ca să nu-mi reproșezi mai târziu, dacă s-
ar întâmpla ceva îngrozitor.
211
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)

Nu intru în amănunte. E suficient să-ți reamintesc. Mai întâi despre


muncă: să fie muncă, fără să te distragă ceva!
Atenție, nu te lăsa păcălită nici de patron, maistru sau șeful tău direct!
Mai ales în privința a ceea ce ți-am vorbit îndelung! Fă totul cu cap!
Gândește!
Știi că bărbații de la oraș nu sunt ca cei de la sat. Orășenii au ținută,
strălucesc. Dar dacă vei privi cu atenție, vei vedea etichete peste tot. Sunt
ca niște vitrine. Se schimbă odată cu anotimpurile. Pe când aici, la țară,
oamenii nu se schimbă. Câmpurile, pădurile, fântânile fac asta. Cu
siguranță nu le putem privi ca pe vitrine. Gândește-te la tatăl tău, care nu e
perfect. Nu face decât să îmbătrânească, nu-i așa? ( Mi-a spus să te
îmbrățișez în locul lui. Știi că pentru el scrisul e mai străin decât pentru
mine).
Dacă vrei să lucrezi ca ospătăriță, foarte bine. În viață trebuie să ai
ambiție. Și dacă prietena ta, Janine, vrea să aibă un copil cu logodnicul ei,
să știi că e o idee proastă atât pe plan moral, cât și fizic, adesea este fatal
pentru buna înțelegere dintre părinții amândurora.
Dar dacă în felul ăsta rămâne liber un post bun, nu-i spune că e ceva
rău! Din contră, fără să insiști, cu-n aer indiferent, spune-i că are dreptate.:
în viață nu poți răzbate altfel.
Astea fiind spuse, te îmbrățișăm: eu, tatăl tău, surorile, frații, câinii,
pisica…
Mama
P.S. Mergând după unt alaltăieri, am văzut-o pe Nathalie. I-am
spus ce m-ai rugat. Ea mi-a spus că așteaptă o scrisoare de la tine cât mai
curând.

C…, 20 septembrie
Dragă Nathalie,
Așa cum ți-am promis, îți trimit această scrisoare care va fi urmată de
multe altele, pentru a-ți da vești bune.
Sper că la fermă totul merge bine și că Melie a fătat un mânz, așa cum
te așteptai, dacă țin minte bine, să se întâmple chiar zilele astea.
Mă întorc la mine, ca să-ți spun că nu-ți poți imagina ce-am simțit când
am descoperit orașul.
Trebuie să auzi vacarmul! Să vezi cum trec autobuzele, ambulanțele,
pompierii! Atâta zgomot! De necrezut!
M-a frapat și altceva: moda!
212
Universalia

Dac-ai vedea hainele și culorile!


De fapt, dacă mă gândesc doar la culori, mă jenez știind că va trebui să
mă adaptez, fiindcă vreau într-adevăr să arăt ca o fată de la oraș. La
Bouzouville purtam o fustă fără pliuri, o bluză cu flori de culoare roz,
ambele ieftine. Uneori adăugam un pulover de un albastru deschis, asortat
și întotdeauna decent.
De când sunt în oraș, s-ar zice că mă aflu în paginile unei reviste: acum
verdele deschis se asortează cu roșul sângeriu, albastrul intens cu galbenul
strălucitor, iar portocaliul cu violetul. Ar trebui să vezi și tu. Este ceva
miraculos și înspăimântător în același timp, puțin ridicol la prima vedere,
dar cum toată lumea se îmbracă așa, doar eu nu mă simt în largul meu.
Din primul salariu o să-mi cumpăr niște haine moderne. Sunt sigură că,
dacă ai fi venit cu mine la oraș, ne-am fi distrat bine împreună. Te-ai
răzgândit în ultimul moment. De fapt, nici părinții tăi n-ar fi de acord să
lași ferma.
Revenind, mi-am aranjat frumos camera, am pus perdele din dantelă, o
față de masă drăguță. Pe un perete am agățat un tablou cu o fotografie: cap
de câine ciobănesc, iar pe alt perete, o fotografie mai mică cu-n cap de cal
de curse. La următorul salariu voi cumpăra un cap de elefant și poate unul
de zebră. Tu știi cât de mult iubesc eu animalele.
Cu aceste cuvinte pline de emoție sinceră, te părăsesc, cu o îmbrățișare.

Aștept să-mi scrii,


Berthe

C…, 1 octombrie
Dragă Nathalie,
N-am mai găsit la magazin nici cap de elefant, nici de zebră. M-am
năpustit însă asupra unui cap de leu. Nu sunt pe deplin mulțumită, nu e pe
gustul meu. Am preferat întotdeauna animalele care sunt vânate, nu pe cele
care ucid. Dar nu trebuie să mă supăr totuși.
Trebuie neapărat să-ți spun ceva la care nu m-am referit în ultima
scrisoare. (Consideră asta ca o confidență, chiar mai mult, ca pe un secret!
Nu spune nimic mamei mele, bănuiesc că s-ar întrista).
Iată despre ce este vorba: la oraș toată lumea își schimbă prenumele,
pentru motive pe care eu nu le-am înțeles încă foarte bine. Colegele de
muncă m-au asigurat că așa se procedează.
Din punctul lor de vedere, există nume pentru țărănci și nume pentru
orășence, știu bine asta, fiindcă și ele vin de la țară. De exemplu, Yvonne a
213
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)

devenit Vonnie, sună tinerește, modern, civilizat. Janine nu mai ține la ce


scrie în cartea de identitate, acum este Jane.
Nu pot spune că numele nou e obligatoriu, dar dacă vrei să te integrezi,
trebuie să te supui obiceiurilor din oraș.
Am căutat, împreună cu Vonnie și Jane, numele care să înlocuiască
„Berthe” și să-mi placă.
Ne-a fost greu să găsim ceva care să mi se potrivească, care să nu fie
prea strident, dar să fie la modă. Am ezitat între Nénette, Juju, Magalie și
Rika, dar până la urmă nu am ales niciunul. Mi-e mi-ar fi plăcut Marylin,
dar se pare că sunt deja prea multe care se numesc Marylin.
Nu a rămas decât să mă cheme Suzy, ca pe niște clătite. Nu e rău. În
orice caz, e mai bine decât Berthe. Bine a spus Vonnie: „Nu sună ca și
cum ai căra găleți cu apă și ai purta cizme de cauciuc!”
Sunt de aceeași părere.
Când închid ochii, pentru a repeta cu jumătate de glas: „Suzy…
Suzy… Suzy…”, îmi dau seama că nu e un nume pentru cineva care
muncește din greu. Este un nume de seară, așa cum există rochii de seară.
Pe când Berthe e într-adevăr un nume pe care, dacă-l ai, te trezești cu
noaptea-n cap.
Când îmi vei scrie, vei specifica „Suzy” pe plic. Poștașul va ști despre
cine este vorba: am pus ambele nume pe cutia de scrisori.

Te îmbrățișez. Aștept să-mi scrii.

Prietena ta, Suzy (născută Berthe)

C…, 7 octombrie
Draga mea Nathalie,
Mi s-a întâmplat ceva trist.
Sâmbătă trebuia să-mi petrec seara într-un club cu cele două prietene,
despre care ți-am vorbit, Vonnie și Jane.
După-amiză m-au însoțit într-un magazine super-elegant, Chipie 2000
ca să caut niște pantaloni, fiindcă nu aveam nimic lejer de îmbrăcat. Dar n-
am găsit măsura mea. Toți pantalonii îmi erau prea strâmți. Abia reușeam
să-i trag până mai jos de genunchi. Păcat, unii erau foarte frumoși.
Până la urmă am încercat niște rochii indiene, foarte largi, din țesătură
imprimată. Și de data asta am avut nevoie de multă răbdare, fiindcă unele
culori mă dezavantajau.
214
Universalia

Dar nu despre asta vreau să-ți povestesc.


Iată despre ce este vorba: în timp eram în cabină, am avut impresia că
Vonnie și Jane, dar și vânzătoarea pe care ele o cunoșteau, râdeau de mine.
La un moment dat am tras perdeaua cabinei pentru a le arăta cum îmi
stătea ce încercasem și am văzut-o pe Jane pufnind în râs și țâșnind spre un
colț al magazinului, ca să-și înăbușe hohotele de râs. Nu se putea abține.
Se lovea cu mâinile peste coapse, peste burtă, așa cum fac țăranii de la noi,
când beau prea multă bere.
După ce i-a trecut criza, s-a întors la noi rugând-o pe Vonnie să nu mai
povestească lucruri atât de amuzante.
Vonnie și vânzătoarea abia reușeau să se abțină. Pufneau cu mici
întreruperi, trimițând în direcția mea stropi de salivă și repetând fără
oprire: „De necrezut!... Dumnezeule!... De necrezut!...”
Eu eram la mijloc, făcâd ce mi se ceruse, mă învârteam pentru a vedea
cât e de largă rochia când mă mișc.
Văzându-le pe toate trei râzând, eu fiind singura care nu râdea, m-am
simțit foarte prost.
Sigur că-mi dau seama că nu se distrau pe seama mea, dar am retrăit
senzația de la școală, când băieții mă strigau „Berthe grăsana”, umflându-
și obrajii.
Pe de altă parte, eram atât de fericită să fiu într-un magazin adevărat, să
fiu bine sfătuită cum să mă îmbrac, încât restul trecea în planul al doilea.
Mai ales că până la urmă am găsit o rochie foarte drăguță, cu dantelă la
gât și la mâneci și cu desene futuriste, care nu se demodează niciodată.
Totuși, am avut o mică decepție, trebuia retușată: mi-era puțin strâmtă
la piept și nu puteam respira bine, așa că s-au desfăcut niște pense la spate,
dar rochia nu putea fi livrată decât luni, așa că n-am putut merge la club cu
Vonnie, Jane și logodnicii lor.
Dar nu e nimic pierdut, rămâne pe sâmbăta viitoare sau peste două
săptămâni: abia aștept să mă desfășor pe ringul de dans! În rochia mea
impecabilă!... Cât de frumoasă este viața!

Te îmbrățișez cu dragoste, Suzy.

Bouzouville, 10 octombrie

Scumpa mea Berthe,


În primul rând îți spun că am primit scrisoarea ta și ne-am bucurat să
știm că ești sănătoasă.
215
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)

Și noi suntem bine, dar tatăl tău nu mai lucrează de trei zile, din cauza
unei manevre greșite involuntar; când conducea camionul, s-a lovit în
plină figură. Are nasul spart, multe vânătăi, așa că o lună trebuie să mă
împiedic de el prin casă.
Fratele tău Robert tușește dimineața ca să mi se facă milă de el și să-l
las să stea în pat, să nu-l trimit la școală. Dacă va mai tuși multe zile, se va
îmbolnăvi de-a binelea. Din precauție am pregătit niște sirop.
Mi-ai scris că ți-ai cumpărat o rochie. Știu și eu ce înseamnă să fii
tânără și să vrei să fii în pas cu moda. Te avertizez însă că nu trebuie să-ți
cheltuiești banii aiurea.
Ca haine, ți-ai luat mai mult decât necesar în valiză: două fuste de lână,
una maro și una roșu-închis, care sunt încă potrivite, la fel și fusta din
tergal, plisată, foarte bună de purtat la ocazii, când mergi la film duminică
după-amiază sau dacă ești invitată acasă la o prietenă.
Cu sacoul imitație „Prințul de Wales” poți merge oriunde, fără să-ți fie
jenă. Doar dacă n-ai devenit încrezută între timp. Îți spun toate astea ca
mamă, te sfătuiesc, dar știu că e vorba de banii tăi: tu îi câștigi, tu îi
cheltuiești.
Ceea ce îți spun este pentru binele tău, viitorul poate fi foarte întunecat,
dacă nu ai niște economii.
Legat de economii, îl știi pe bătrânul Cartiaux, nu va mai putea
economisi, a murit alaltăieri, de prea multă băutură. Dar se spune că, de
fapt, a fost un cancer, așa că va fi înmormântat cu toate onorurile, în curtea
bisericii.

Te îmbrățișăm, eu, tatăl tău, frații tăi, surorile, câinii, pisica…

Mama

C…..,17 octombrie
Draga mea Nathalie,
De data asta, am intrat în club. Ambiția te urcă în al nouălea cer.
De m-ai fi văzut! Mi-am schimbat complet înfățișarea: purtam rochia
pe care ți-am descris-o în scrisoarea precedentă, o broșă făcută din multe
bucățele de oglindă, avem unghii vopsite, eram rujată, iar părul l-am lăsat
liber, în vânt.
Totul decurgea minunat, în afară de faptul că mă strângeau încălțările,
niște cizmulițe roșii cu catarame aurite. Asta deși la magazin îmi veneau
216
Universalia

bine. Dar seara, după ce am mers puțin, aveam impresia că degetele îmi
erau zdrobite cu lovituri de ciocan. Îți imaginezi că, într-o asemenea stare
de disconfort, nu puteam să-mi iau avânt spre ringul de dans. Nicio șansă.
Ghinion: îmi cumpărasem încălțăminte care mă țintuia pe loc.
Logodnicul lui Jane are mașină. E un tip cumsecade, dar se vede că e cu
mult mai în vârstă decât ea. Prietenii lui Vonnie sunt super simpatici și
amuzanți. Mai ales unul dintre ei, care m-a făcut să râd în mai multe
rânduri. Se numește Franzou Banană, sigur că nu e numele lui real, nici nu
ar fi serios să apară așa în acte.
Toată seara a repetat: ”Mă numesc Franzou Banană, nu te simt cu mine,
în pielea mea…”. După un moment de liniște subtilă, a adăugat cu voce
hotărâtă: ”… în coaja mea de banană!”
A urmat un râs general, al tuturor celor care îl auziseră.
Să-ți explic ce se înțelege prin ”banană”. Este un fel deosebit de a-ți
aranja părul. Îți răsucești firele de păr în forma unui cilindru ( cu cât e mai
mare, cu atât e mai frumos), îl fixezi în vârful capului, lași să se vadă bine
urechile, dai cu ulei de păr de-o parte și de alta a capului, și gata, ai
terminat!
La prima vedere nu mi se părea ceva frumos. Dar apoi, văzându-l des,
m-am obișnuit.

Suzy (născută Berthe)

C…,17 octombrie
Iubită mamă,
Sper că totul a intrat în normal pentru voi, că tata s-a refăcut după
accident și că Robert nu mai tușește.
Săptămâna asta, una dintre ospătărițe s-a internat în spital pentru a se
opera de apendicită. Am mers la șeful de sală de la cantină pentru a solicita
onoarea de a o înlocui cât va lipsi. M-a refuzat extrem de categoric, dar cu
politețe și chiar cu respect.
Dar am înțeles, din felul cum m-a privit, că nu mă consideră destul de
prezentabilă, din cauza „gabaritului”. Ăsta e cuvântul pe care l-a folosit:
„gabarit”. Apoi m-a lăsat să înțeleg că fusesem angajată pentru spălatul
vaselor, ceea ce era deja mult, într-o perioadă în care rămân șomeri chiar și
spălătorii de vase. A trebuit să plec cu coada între picioare.
E adevărat că sunt cam grasă față de celelalte ospătărițe. Amica mea
Yvonne mi-a confirmat, sugerându-mi o dietă…
217
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)

Berthe

Bouzouville, 25 octombrie

Scumpa mea Berthe,


Îți spun hotărât: încetează! Nu ești grasă! Robustă, poate. Plinuță, fără
îndoială. Dar nu grasă!
Pentru că tatăl tău te numește „Grăsuța mea”, nu trebuie să crezi că
asta are legătură cu greutatea ta, ci e, mai degrabă, o dovadă a afecțiunii pe
care o simte pentru tine.
Uită-te la mine: am 80 de kilograme la 1,58 m. Știi cât sunt de
sănătoasă: tare ca o stâncă!
Fiecare se naște într-un anumit fel. Nu trebuie să negăm ceea ce
suntem, mai ales pe plan fizic.
Îți dau exemplul mătușii tale, Marie-Agnès, care era supranumită
„Maria cu patru fese”. Îți amintești statura ei? Când era tânără cântărea
100 kg. Asta nu a împiedicat-o să se mărite cu-n funcționar, un asistent de
contabil, mereu la cravată și cu stiloul în buzunarul de la piept, care avea
răspuns la toate. Un intelectual. Ce greutate crezi că avea? Îmbrăcat,
cântărea 50-55 kg.
Cum spunea tatăl tău, care știi că are întotdeauna un umor fin, Marie-
Agnès l-ar fi doborât pe Claude dacă-i dădea o lovitură cu-n singur sân!
Vezi că suta de kilograme nu a împiedicat-o să reușească. Există femei
pentru toate gusturile. Tatăl tău mai spunea: „Cu 20 kg. în plus, Marie-
Agnès s-ar fi măritat cu-n inginer!”
Nu uita că sub masca glumelor, tatăl tău spune adesea lucruri foarte
profunde.
În ceea ce mă privește, te sfătuiesc să rămâi așa cum ești, să eviți să
îmbraci rochii în carouri, și cam atât.
Esențialul este să te respecți. Dacă faci asta, respecți lucrarea lui
Dumnezeu.
Te îmbrățișăm toți: eu, tata, frații și surorile, câinii și pisica.

Mama

C…, 25 octombrie
Dragă Nathalie,

218
Universalia

Am început să țin regim. Vonnie a găsit o metodă de slăbit într-un


ziar, de unde a decupat articolul. Am cumpărat un cântar și-mi notez
greutatea zilnic, dimineața și seara. Dar și de fiecare dată când pot să fac
asta.
Ieri și alaltăieri am respectat programul. Dar în dimineața asta, când m-
am trezit, mi-era o foame care nu m-a lăsat în pace toată ziua. În cazul
ăsta, beau un pahar cu apă. Se spune că apa dizolvă acizii din stomac și
întrerupe crampele.
Să vezi ce meniu am: la micul dejun patru biscuiți, un grape-fruit, o
ceașcă de cafea neagră fără zahăr. La prânz, o roșie, un castravete sau un
morcov ras, biscuiți și suc de fructe fără zahăr. Seara, o supă de legume.
Cel mai cumplit este că nu mănânc pâine. Acasă înfulecam o pâine din
patru în patru ore, cu câte jumătate de pachet de unt.
Vonnie spune că pâinea e mai degrabă un obicei care ține de mediul în
care ne naștem și că nu contribuie cu nimic la starea noastră de sănătate.
Eu nu sunt de acord întrutotul, fiindcă atunci când mi-e foame vreau să
mănânc pâine în primul rând. E un chin pentru mine să trec prin fața unei
brutării și să mă uit la toate baghetele la care nu am dreptul, la coaja lor
aurie, atât de fină și care acoperă aluatul moale copt, atât de plăcut la gust!
Dar mai bine să mă opresc din evocarea acestor delicii perfecte, mi se
strânge stomacul și toate măruntaiele!
Dar ce pot face? Dacă vreau să fiu ca Vonnie și Jane, dacă vreau să fiu
fată de oraș și să merg în cluburi, să dansez în pantaloni strâmți și să
servesc clienții din cantină, trebuie să mă hotărăsc să fac unele sacrificii.

Te îmbrățișez, Suzy (născută Berthe)

C…, 4 noiembrie
Dragă Nathalie,
Îți mai amintești de Franzou Banană? Și-a schimbat locul de muncă,
acum e distribuitor la băcănia de peste strada mea.
E mai bine plătit, dar aproape toată suma cu care i-a crescut salariul
se duce pe cheltuielile de transport: dimineața și seara trebuie să traverseze
cu autobuzul tot orașul. Vonnie și Jane m-au rugat din partea lui să accept
să-l găzduiesc o săptămână sau două, până când își găsește o locuință în
cartier.
Nu am spus încă nici „da”, nici „nu”, le-am cerut să mă lase să mă
gândesc, să mă organizez. Cred că dacă mama ar ști un asemenea lucru, ar
219
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)

fi furioasă pe mine și probabil că ar avea dreptate. Vonnie și Jane pretind


că sunt prea puritană, că mă supăr din nimic. Ele adaugă de fiecare dată că
nu mai trăiesc la țară.
Ce-i drept, la oraș nimeni nu te cunoaște, faci ce vrei, ești liber cu
adevărat și dacă faci un serviciu cuiva, asta nu poate fi interpretat altfel,
fiindcă nu sunt martori!
La țară toată lumea te spionează. Pentru că nu există case cu etaj, toată
lumea trăiește la același nivel, în case pe pământ. Cu siguranță că, în aceste
condiții, orice se află, iar oamenii inventează povești pe seama ta, cum îi
taie capul. Nici nu au ocupație, în afara orelor petrecute la televizor! Bârfa
crește mai bine decât grâul.
Trebuie să crezi că saliva este superioară ploii.
Jane se întâlnește cu logodnicul ei în fiecare zi, iar nopțile de
sâmbătă spre duminică le petrec împreună. Încearcă în continuare să aibă
un copil, dar se pare că planul lor nu merge.
Cât despre Vonnie, ea are mai mulți logodnici. Nu simultan, ci unul
după altul. Oameni care vin și pleacă. Se obișnuiește pe aici, în vremurile
astea.
Dar eu nu sunt logodită cu Franzou Banană. Câtuși de puțin. Îmi
place de el. Mă face să râd, dar nu sunt logodnica lui.
Cam asta e tot, nu te mai plictisesc cu problemele mele.
Te las acum, te îmbrățișez.

Suzy (născută Berthe)

Ferme Grandier, 10 noiembrie

Dragă Suzy,

Nu te înțeleg. Îmi ceri părerea despre ce trebuie să faci sau să nu


faci. În același timp, îmi scrii că la oraș oamenii nu se cunosc între ti, de
aceea fiecare face cum îl taie capul, fiindcă nu există martori.
Atunci, în numele lui Dumnezeu, de ce îmi ceri părerea? Tu știi
prea bine ce ți-ar plăcea. Din scrisoarea ta eu înțeleg chiar că ești
îndrăgostită de Franzou Banană. Vorbești despre el atât de mult și cu atâta
încântare, îți faci atâtea gânduri despre posibila lui mutare împreună cu
tine, încât pentru mine e clar: îl iubești!
De aici până la a-l invita să locuiască cu tine, mai ales dacă va
contribui la chirie, e doar un pas.
220
Universalia

Sigur că tu îți asumi responsabilitatea.


De puțin timp eu mă întâlnesc cu Creton-fiul, cel care învață
tâmplăria. Nu e nimic între noi, doar că mă înghesuie cât poate, la fiecare
întâlnire. Voi vedea ce hotărăsc peste opt săptămâni, când voi împlini 18
ani: majoratul îmi va da autoritate, cel puțin față de părinții ,ei care, pe
măsură ce îmbătrânesc, sunt din ce în ce mai mărginiți, mai ales tata, care
nu se oprește din a critica pe tâmplari, de când știe că ies cu Creton-fiul. Îl
tratează drept „cineva care bate cuie în sicrie‟ și alte jigniri de același tip.
Vezi și tu la ce nivel se discută! Cu toate că între noi nu e nimic, se caută
doar motive de râs.
Nathalie

C..., 30 noiembrie

Dragă Nathalie,

Vorbești ca mama. De fapt, când am primit scrisoarea ta, Franzou


era deja instalat la mine. Și-a adus un pat pliant și doarme în cealaltă parte
a camerei.
Este un băiat fermecător, discret și foarte săritor, la nevoie. (A
desfundat chiuveta, a reparat aragazul și, în fiecare seară, coboară să ducă
gunoiul).
Nu va rămâne mult cu mine. Peste două-trei săptămâni va fi liberă
o cameră de la capătul culoarului. Mi-a spus chiar doamna Malvaux. Deci
totul merge bine.
Cu Franzou, cel mai surprinzător lucru este felul cum își aranjează
părul, în formă de banană. Ar trebui să vezi cu câtă grijă face asta. În
fiecare dimineață se trezește cu o oră înaintea mea, ca să aibă timp să pună
la punct fiecare detaliu. S-ar zice că e un animal de fermă care se
pregătește pentru un concurs agricol.
Lăsând banana la o parte, discutăm destul de mult: îmi vorbește
despre muzică și despre produsele fine de la băcănie. Pentru că nu mă
pricep, tac și îl ascult.
Eu n-am nimic ieșit din comun să-i spun de la cantină, iar despre
viața la țară nu se vorbește la oraș, doar dacă se referă cineva la turism sau
la o reședință secundară, ceea ce nu e cazul satului meu de baștină.
Schimbând subiectul, am plăcerea să te anunț că am slăbit trei
kilograme. Nu este suficient, dar mă aflu pe drumul frumuseții absolute,
care este invers proporțională cu greutatea pierdută.

221
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)

Pentru a-mi completa dieta cu ceva special, am introdus un


exercițiu inedit: merg pe jos o oră dimineața și o oră seara, cărând două
genți pline cu nisip.
Țin să-ți spun că nu mai am deloc probleme cu somnul.
Vei aprecia chiar tu rezultatul: vin acasă luna viitoare, de Crăciun.
Voi aduce rochia și toate nimicurile pe care le-am cumpărat, o mulțime de
obiecte plăcute ochiului, pe care ți le voi arăta.
Îți spun „Pe curând!‟, când te voi îmbrățișa față către față.

Suzy (născută Berthe)

Bouzouville, 29 decembrie

Berthe,
Dacă îți scriu imediat după ce am sărbătorit Crăciunul împreună, e
pentru că sunt neliniștită ca mamă și grija mă macină, de nu pot dormi.
Să-ți spun ce mă frământă.
Am fost foarte fericiți eu, tatăl tău, frații și surorile tale, câinii și
pisica, să te primim în sânul familiei, dar fără să ne impunem, mi se pare
că tu nu ai avut aceleași sentimente față de noi.
În primul rând, nu mai ești aceeași. Acum oricui i-ar fi greu să
creadă că ești o fată din Bouzouville. Nu felul în care te îmbraci mă
deranjează. Dacă așa îți place, foarte bine, deși mărturisesc că nu înțeleg ce
găsești tu frumos în felul cum te aranjezi, E drept că nu mă pricep și nu
vreau să critic fără să am habar, dar tatăl tău spune că sigur costă mult ca
să arăți ca o sperietoare de ciori.
Trec peste asta.
Nu vreau să vorbesc despre haine, ci despre ce ascund ele.
Mai ales că ne-am dat seama că nu stai bine cu sănătatea. Vecina
Rosalie, care te-a ținut în brațe când erai mică, repeta întruna, când te
vedea în zilele Crăciunului: „Ești o doamnă acum, o doamnă, micuța mea
Berthe!‟. Dar, când nu ești de față, își arată adevăratul sentiment: arăți
bolnavă.
A remarcat și ea că ai slăbit, chiar prea mult.
Eu i-am spus că locul de muncă e de vină, că, dacă vrei să obții
postul de ospătăriță, greutatea este o condiție principală.
Dar nu am convins-o. Pentru că îți voi spune un lucru, Berthe: nu
avem dreptul să ne opunem naturii. Când o persoană care spune că e grasă
222
Universalia

vrea să slăbească, este ca și cum un Negru ar încerca să devină mai puțin


negru.
Nu trebuie să negăm ceea ce suntem.
Poate că vei reuși să slăbești cât vrei tu, dar în mintea ta vei rămâne
grasă: ceea ce simți și crezi nu pierde din greutate.
Înțelegi?
Îți vorbesc ca femeie cu experiență și ca mamă, știi că sunt o mamă
bună.
A fost o mare tristețe pentru mine să te văd strâmbându-te la masa
de revelion și disprețuind carnea de curcan, prăjiturile și refuzând toate
ocaziile de a te simți în largul tău.
Ca să nu mai spun că l-ai jignit pe tatăl tău când ai avut acea ieșire
despre carnea de porc și mezeluri: că sunt grase, că nenorocirea vieții tale
vine din faptul că acasă ai fost îndopată cu carne de porc încă din pruncie!
Dacă acum privești de sus ceea ce te delecta altă dată, când tu,
mica Berthe, ungeai cu untură tartinele iar un metru de cârnați la micul
dejun nu te speria deloc, asta înseamnă că, într-adevăr, lumea în care ai
ajuns te-a zăpăcit complet.
Iar tatăl tău a avut dreptate să te contrazică, când ți-a spus cî ai
crescut mare cu carne de porc.
Sunt de acord cu el, chiar dacă asta te-a durut. În ținutul nostru, știi
și tu, e interzis să vorbești de rău mezelurile, cu asta își câștigă mulți traiul.
Dar tu știi, Berthe, că noi te iubim, că ne dăm seama că tu nu faci
asta pentru noi (nouă nu ne pasă câte kilograme ai), ci pentru oameni pe
care nu-i cunoști, pentru cei care se uită la tine pe stradă, doar dacă nu o
faci aiurea.
Dar unde vei ajunge? Dacă vei continua în ritmul ăsta, nu-ți vor
rămâne decât oasele, care vor scrâțâi când mergi, fiindcă nu va mai fi
nimic care să ungă articulațiile.
Vei fi slabă și disperată. Și nu cuvintele acelea pretențioase, cu
„hyper‟, „super‟ sau „tutti frutti‟ îți vor întări moralul. Nu vreau să mă
amestec în ceva ce nu mă privește dar, după părerea mea și a tatălui tău:
„Chiar dacă numești un câine „cal‟, asta nu-l va face să mănânce iarbă‟.
Tatăl tău are dreptate: chiar dacă vorbești la țară ca la oraș, asta nu
înseamnă că nu ești de la țară când te duci la oraș.
Trebuie să acceptăm că, înainte de toate, aparținem unui loc și unei
familii, nu unei mode.
La școală nu se studiază limbile străine pentru a deveni străini.
Întotdeauna păstrăm rădăcinile, limba maternă și obiceiurile. Dacă avem

223
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)

ochi albaștri, ei rămân albaștri. Dacă avem un anumit număr de kilograme,


greutatea ne aparține.
Nu uita că, dacă ți-e rușine de tine înșăți, înseamnă că ți-e rușine de
părinții tăi, care ți-au dat viață.
Dacă vrei să arăți altfel, asta înseamnă că vrei să-ți ascunzi
asemănarea cu părinții, că nu vrei să regăsești nimic din ei în oglindă.
Noi am înțeles ce faci.
Sper din suflet că vei înțelege și tu. Când ne vom revedea la Paști,
vrem să fii în formă, cu gânduri bune, ca ale noastre, mai ales în plan
familial.
Te las, fiindcă văd că nu mai am cerneală în stilou și trebuie să
pregătesc masa pentru tatăl tău, care vine în curând de la muncă.
Te îmbrățișăm toți: eu, tatăl tău, frații și surorile, câinele și pisica.

Mama

C..., 4 ianuarie

Dragă Suzy,

M-ai dat gata la Crăciun! Ești grozavă! Cât noroc ai!... Super-
noroc, cum ai spune tu! Orașul înseamnă o mare șansă, găsești tot ce vrei
și chiar ce nu îți imaginezi.
Încep să mă întreb dacă merită să rămân cu Creton-fiul sau să vin
la oraș, să fim împreună!
Îți mulțumesc încă o dată pentru poșeta pe care mi-ai dăruit-o.
Problema e că nu am încă hainele cu care să se potrivească. Deocamdată
am pus-o în dulap, în așteptare.
În orice caz, tata a găsit un bun motiv să mă șicaneze: dacă aș
merge la biserică cu poșeta nouă, s-ar minuna până și anafura! Asta da,
mentalitate de om de la țară, ce vrei!...
Pe de altă parte, lui Creton-fiul i-a plăcut mult. Ca tâmplar, este
mai deschis la minte.
Peste o săptămână, împlinesc 18 ani. Încă puțină răbdare și voi
vedea ce trebuie să fac pentru a-mi apăra drepturile.

Cam asta e tot, pe curând.


Nathalie
224
Universalia

C..., 8 ianuarie

Dragă Nathalie,

Îți urez „La mulți ani!‟ și toată fericirea pe care o meriți.


Dacă vrei să vii în oraș, ,nu-ți fă griji: am loc să te primesc. Așa
cum stabilisem, Franzou s-a mutat săptămâna trecută pe același palier, la
două uși distanță de mone. Nu ezita, deci! Vei avea un adăpost, cât cauți
un loc de muncă.
Pot deja să-ți spun că peste o lună va fi un post liber de vânzătoare
la băcănia cu produse fine. Vei rămâne aproape de produsele din lapte și
unt, de la fermă, doar că, în domeniul comerțului, e suficient să știi să dai
restul fără să greșești.
De la sărbătorile de iarnă ți până acum am pierdut în greutate
aproape două kilograme.
Acum mi se distinge talia, iar oasele de la ceavă și umeri încep să
se vadă. Nu sunt încă evidente, dar e încurajator.
Începând de astăzi, renunț la jumătate din rața zilnică de biscuiți.
Nu trebuie să crezi că e greu să te lipsești de hrană. Cu timpul, te
obișnuiești. Cea mai cumplită e starea de slăbiciune, impresia că mergi pe
un nor, că te afunzi în ceva moale. Dar cât de mare e recompensa atunci
când acul cântarului îmi indică măsura efortului meu! Sau atunci când mă
privesc în oglindă!
Cu fesele mai am încă de lucru. Sunt încă rotunde, încât nu aș
putea purta un pantalon modern. Dar toate la timpul lor. Voi scăpa de
rotunjimi, nu las nimic la întâmplare.
Înțelegi că totul este calculat. Cu fesele e problema, că nu se mișcă
îndeajuns și nu se consumă din mușchi. E ca la viței: mănâncă, mănâncă
dar nu elimină. Iar fesele sunt ca doi viței. Înțelegi, fiindcă lucrezi la
fermă.
De aceea fac gimnastică de trei ori pe zi. Sunt niște mișcări
speciale pe care le-a descoperit Yvonne, în timp ce răsfoia o revistă din
raftul unui magazin. Sper că va avea efect, pentru că, după un sfert de ora
mă doare spatele și respir cu greutate, crede-mă!
Dar sunt de acord cu Jane: este ca și cum Berthe ar naște în chinuri
pe Suzy.
Franzou Banană mă apreciază mai mult ca înainte. În unele seri,
trece să mă vadă. Discutăm despre diete. E foarte simpatic.

225
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)

Sâmbătă ne întâlnim toți la clubul „7000‟. Cred că ne vom distra


pe rupte (asta înseamnă ce vom petrece împreună, am folosit o expresie de
la oraș).
Duminică voi rămâne acasă, în refacere!
Ah, să-ți spun ceva ce nu știi: am început să fumez. Se pare că taie
foamea.
Pentru moment, nu trag încă în piept, dar învăț s-o fac. Fumez
țigarete, e mai distins. Dacă m-ai vedea. Sunt ca-ntr-o fotografie. Îmi place
la nebunie.
Te îmbrățișez,

Suzy, născută Berthe

Ferma Grandier, 16 ianuarie

Draga mea Suzy,

Acum sunt majoră, dar nu s-a schimbat nimic: tata e la fel de


nătâng, iar mama tace. Iar eu sunt în așteptare.
Tata se întoarce mereu în trecut, ca să-mi dea exemple de când el
era mare și tare: „Când eram de vârsta ta dărâmam munții! Nu majoratul
mi-a adus succesul, ci curajul!‟. Ca și cum eu ar trebui să trăiesc după
regulile lui, când era el la majorat.
Înainte repeta mereu: „Când vei fi majoră, vei face ceea ce-ți
dorești‟.
Acum înțeleg că majoratul seamănă cu Moș Crăciun: crezi în el
până în ziua când ești obligat să recunoști că barba lui e falsă și că jucăriile
sunt plătite de altcineva.
Acum, când pot să fac ce vreau, nu mai știu ce aș vrea să fac.
S-ar putea să vin la tine, îmi doresc s-o fac.
Pe de altă parte, Creton-fiul mă reține încă aici. Încep să cred că
întâlnirile noastre sunt serioase. El este în ultimul an de ucenicie la
tâmplărie. În iunie va obține diploma de tâmplar. Deja începe să vorbească
despre căsătorie.
Nu vorbește înca direct, ci prin aluzii, vorbe cu subînțeles.
Dar eu n-am încredere: am impresia că vrea să mă pună la
încercare, ca să cedez înainte de căsătorie.

226
Universalia

Evident că asta nu se poate întâmpla, din cauza frigului și a


ninsorii. Dacă era primăvară, nu aș fi rezistat tentației, în ciuda
avertismentelor lui tata. Pe când așa, e „nu!‟.

Te îmbrățișez,

Nathalie

C..., 30 ianuarie
Draga mea Nathalie,

Sâmbătă seara, când eram la club, mi-a fost rău din cauza căldurii.
Totul mergea bine. Dansasem deja ca e nebună pe ring. Pe urmă am simțit
că amețesc, urechile îmi țiuiau, picioarele nu mă mai țineau, mâinile îmi
tremurau și cel mai rău e că nu mai aveam aer, mă sufocam.
Am vrut să merg la masă, să mă odihnesc puțin. După asta, nu mai
știu ce s-a întâmplat. Nu mai auzeam muzica.
Franzou a strigat ceva ce nu am înțeles, apoi m-am trezit la toaletă,
cu-n prosop umed pe frunte. Eram sleită de puteri.
Tipul de la bar mi-a adus ceva într-un pahar, probabil aspirină. Am
văzut că râdea. Mi-a spus că e grozav că mă aprind așa, doar dansând.
Repeta râzând: „Știi să te distrezi! Știi să te distrezi!‟ .
Franzou mi-a propus să mă conducă acasă, dar am refuzat. N-am
vrut să-i stric seara nici lui, nici celorlalți.
Am stat pe scaun toată noaptea, luptând cu somnul și cu o cumplită
durere de cap.
Vonnie și Jane veneau pe rând să mă întrebe cum mă simt. Le
spuneam că sunt bine și surâdeam, dar nu din inimă.
Trebuie să-ți spun că am avut o săptămână grea la cantină: o
ospătăriță și-a luat trei zile libere pentru o înmormântare în familie și
Vonnie a înlocuit-o la servit în sală. Dar nimeni nu s-a gândit s-o
înlocuiască pe Vonnie la spălatul vaselor, a trebuit să fac și munca ei.
Înțelegi cât de obosită eram. Mai sus ți-am povestit urmările.
Te îmbrățișez,

Suzy, născută Berthe

227
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)

C..., 8 februarie

Dragii mei,

Vă scriu doar pentru a vă spune că totul este bine, dar nu am mult


timp la dispoziție.
La oraș suntem mereu pe fugă, chiar și atunci când vrem să ne
relaxăm/
Din salariul pe luna ianuarie mi-am cumpărat un televizor în culori,
pe care-l voi plăti în șase rate.
Am preferat să fac un credit decât să mă ating de economiile de
până acum.

Berthe
C…, 8 februarie

Dragă Nathalie,

Dacă vii la oraş, să ştii că nu te vei plictisi în nicio seară: am


cumpărat un televizor în culori, care e de foarte bună calitate.
Franzou vine seara să se uite la unele emisiuni, când îl interesează
ceva, mai ales sport şi western-uri.
Ieri a bătut la uşa mea, deşi nu era nimic interesant la televizor. Era
beat, dar numai pe jumătate. Voia să vadă ceva la ştiri, în legătură cu nişte
ostatici luaţi pe stradă. Dar nu s-a vorbit nimic despre asta.
Aşteptând ştirea, clătina din cap, povestind nişte tâmpenii, chiar
grosolănii. Nu repet ce spunea, în scris ţi s-ar părea sigur vulgar, deşi, dacă
auzi, e mai degrabă amuzant.
La un moment dat, s-a năpustit asupra mea, într-o încercare de a
mă îmbrăţişa. În mai puţin de o secundă, mă pipăia peste tot. M-am zbătut
şi n-a mai insistat, apoi am regretat.
M-am apărat doar din cauza surprizei. A fost o reacţie involuntară.
Dar era prea târziu să-mi pară rău. Era dezorientat, încolţit, căutând scuze
cu o voce rugătoare, stând nemişcat în mijlocul camerei.
În cele din urmă a ieşit fugind, fără să mai salute. Eu eram extrem
de tristă şi mi-era ciudă că l-am descurajat într-un mod atât de stupid. Dacă
aş fi lăsat natura să-şi urmeze cursul, acum aş fi ieşit în oraş ca parteneră a
lui Franzou.

228
Universalia

În grupul nostru, doar eu sunt singură. Jane e logodită, V…..


colecţionează logodnici, iar eu n-am pe nimeni. Cred că asta mă oboseşte
cel mai tare.

Suzy

C…, 17 februarie

Dragii mei,

Am mult timp săptămâna asta să vă scriu, cu capul limpede,


odihnit. Sunt în concediu de boală pentru opt zile. Am un început de
angină pectorală. Nu e nimic grav şi aproape că nu iau medicamente.
În ultima perioadă, cred că am fost cam surmenată şi am luat
primul microb întâlnit, iar remedii naturiste, de acasă, nu mai am.
Yvonne, amica mea de la cantină, mi-a spus că-n oraş oamenii se
îmbolnăvesc, fără să se îngrijoreze, de două ori pe an. Iarna, de răceală, iar
primăvara, de astenie. În afară de asta, nu poţi să fii mereu în formă, există
şi reversul medaliei. Acum lenevesc ca o prinţesă, ca şi cum aş fi într-o
vacanţă.
Nu m-am simţit niciodată atât de bine ca acum, când sunt bolnavă.

Berthe

C…, 17 februarie

Dragă Nathalie,

Am bucuria să te anunţ că serviciul asigurărilor de sănătate îmi


înapoiază acum o parte din contribuţie, ca urmare a efortului meu de la
cantină: un început de angină îmi dă răguşeală, cu durere în gât. Febra nu e
mare, dar mi-e greu să înghit biscuiţii (îi moi în ceai şi gata, înghit!). Am o
stare de oboseală şi nu pot sta cu ochii deschişi, când e lumină.

229
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)

Doctorul mi-a recomandat pastile, injecţii şi sirop. Iau doar


pastilele. Fiolele le-am oferit cadou lui Franzou, după ce am găsit un
ambalaj potrivit, iar din sirop iau seara, în loc de fruct.
Continui să slăbesc uşor-uşor, mai puţin de un kilogram pe
săptămână. Încep să-mi simt oasele: la coaste, la umeri, la glezne. Fesele
nu mai sunt atât de bombate ca înainte. Noua mea grijă este că mi se
micşorează sânii şi încep să se moaie!
Totuşi nu ar trebui să pretind să devin frumuseţea absolută. În orice
caz, pentru ce se vede, pentru spectacol, ceea ce contează când e vorba de
sâni, este sutienul!
După o scurtă perioadă fără vizite, Franzou a apărut aseară, imediat
ce a aflat de la d-na Malvaux că sunt bolnavă.
Nu am vorbit nimic despre nefericita lui tentativă de a mă
îmbrăţişa, doar mi-a spus că sunt frumoasă când sunt bolnavă, ceea ce
constatasem şi eu, privindu-mă dimineaţă în oglindă.

Suzy

Bouzouville, 23
februarie

Scumpa mea Berthe,

Îţi scriu câteva rânduri pentru a-ţi spune că am primit scrisoarea


prin care ne anunţi că eşti bolnavă de angină, ceea ce nu înseamnă că eşti
pe moarte, dar trebuie să ai grijă la complicaţii, să nu coboare la plămâni.
Întâi faci roşu în gât şi ai dureri, ca şi cum ar fi foc într-un cuptor.
Ne trebuie să te laşi doborâtă, iei măsuri, ca să nu se transforme în
bronşită, apoi în pneumonie. Dacă te îmbolnăveşti la plămâni, doar aerul
curat şi rugăciunile te mai salvează.
Trebuie neapărat să te îngrijeşti, fă gargară cu apă fiartă şi sare, cel
puţin de cinci ori pe zi.
La prânz şi seara, bea o cană cu lapte cald, îndulcit cu miere.
La micul dejun, o cafea cu lapte, îndulcită cu şase cubuleţe de
zahăr, o jumătate de pâine cu unt şi dulceaţă, atât cât îţi place.
La gustarea de dimineaţă, mănâncă nişte brânză, pentru calciu
(când eşti bolnav, pierzi din calciul oaselor).

230
Universalia

Cât despre carne, găteşte-o mai mult în sânge, ca să-şi păstreze


vitaminele cât mai mult posibil.
Două pahare de vin fiert după-amiaza și două seara, îţi vor face
bine.
După trei zile, vei fi din nou pe picioare.

Mama

C…, 29 februarie

Dragă Nathalie,

A trebuit să chem din nou doctorul. După o săptămână de lipsă de


mişcare, nu mă mai ţineam pe picioare şi cel mai mic gest mă obosea
groaznic. După ce cobor scările, ţinându-mă de balustradă şi oprindu-mă la
fiecare etaj, ajung la parter într-o stare de plâns, cu genunchii îndoiţi, fără
să mă mai pot mişca.
Ieri am avut noroc: d-na Malvaux se întorcea de la piaţă şi mi-a dat
voie să mă odihnesc puţin la ea. Am fost nevoită să mă întorc şi să nu mai
merg la muncă. Am urcat din nou, cum am putut, în camera mea. Mi s-a
părut că nu mai ajung. Franzou a telefonat medicului la prânz.
Nu a făcut nimic altceva decât să-mi ia pulsul şi să mă consulte cu
aparatul la plămâni.
S-a enervat foarte tare când i-am mărturisit că am continuat regimul
de slăbit concomitent cu tratamentul, ceea ce el îmi interzisese în mod
expres.
Degeaba i-am explicat că nu mâncam pentru că nu-mi era foame,
că vederea mâncării îmi provoca greaţă. Nici nu voia să mă asculte. Mi-a
vorbit folosind aproape aceleaşi cuvinte ca mama, dar în mod ştiinţific,
înţelesul era aproape acelaşi.
Mi-a recomandat medicamente, încă zece zile de concediu medical
şi o consultaţie la cabinetul lui, la sfârşitul săptămânii viitoare.
Nu sunt sigură că mă voi duce. Nu pare să înţeleagă felul cum văd
eu lucrurile.
E drept că sunt slăbită după boală. Dacă mă resimt după dieta pe
care o ţin, asta-i treaba mea.

231
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)

Îmi place cum arăt acum. Sunt mai frumoasă decât eram înainte.
Dacă eu vreau să ating frumuseţea absolută, aceea pe care natura o
datorează fiecăruia dintre noi, asta nu priveşte pe nimeni, nici pe medic,
nici pe părinţi, nici pe vecini.
Există oameni care beau şi câte zece pahare de alcool pe zi, nimeni
nu spune despre ei că sunt nebuni.
Alţii îi învaţă pe copii să tragă cu arma. Unii se retrag definitiv într-
o mănăstire. Lor nu le spune nimeni că sunt nebuni.
Cei care merg să lupte în război, în ţări a căror limbă nici nu o
cunosc, nu sunt consideraţi nebuni.
De aceea nu accept să-mi reproşeze cineva că vreau să slăbesc!
Scap doar de ceea ce este inutil, în plus, în corpul meu, aşa cum un
fluture pierde amintirea că a fost omidă.
La ce mi-ar servi să schimb locul în care trăiesc, dacă nu m-aş
schimba eu însămi_
Doctorii, părinţii, oamenii, în general, nu pot înţelege.
Eu m-am mutat la oraş şi am rupt definitiv cu viaţa de la ţară:
omida Berthe a devenit fluturele Suzy.
Au rămas în urmă zilele în care oamenii mă batjocoreau, numindu-
mă „Berthe cea grasă”. Gata cu neputinţa de a-mi găsi o rochie la modă, pe
măsura mea!
Până acum eram aşa cum m-au făcut părinţii. Acum sunt aşa cum
vreau eu.
N-am făcut decât să corectez imperfecţiunile naturii. Aşa spune şi
Franzou.
A mai spus că fac arhitectură cu propriul meu corp.
Dar a mai adăugat, recunosc: „Şi mezelurile se transformă în
catedrale construite cu grăsime de porc!”
Nu a spus-o cu răutate. Ţi-am mai spus că Franzou e un tip glumeţ.

Suzy

Ferma Grandier, 3 martie


Dragă Suzy,

Răspund imediat pentru că mă îngrijorezi. Am impresia că vrei să


găseşti scuze pentru a continua să slăbeşti.

232
Universalia

Te-ai schimbat. Am văzut clar asta de Crăciun: atunci mi-am zis că


eşti perfectă. Dar am remarcat că, în ultimul timp, ţi-ai schimbat chiar
scrisul, este nesigur, parcă ar fi slăbit şi el.
Până acum apăsai pe hârtie, consumai multă pastă din pix. Acum
mi-ar trebui o lupă pentru a înţelege ce ai scris, parcă s-ar fi topit literele,
aşa cum te topeşti şi tu. Ai trecut de la un scris viguros, la unul leşinat.
Nu este cel mai important lucru să ai greutatea ideală, totul este să
rămâi sănătoasă, ca să te poţi bucura de frumuseţea ta. Nu am încredere în
argumentele tale despre omizi şi fluturi: e ca şi cum o vacă ar fi încântată
să vadă, în timp ce paşte iarba, un tren care trece, fiind încărcat cu
brânzeturi şi produse din carne de vită. Nu trebuie să ne gândim că vaca e
împinsă de o voinţă perfecţionistă care o face să-şi dorească să ajungă pe o
farfurie, într-un restaurant, pentru ca oameni pe care nu-i cunoaşte, să
mănânce bine.
Lucrurile sunt simple.
Trebuie să încercăm să simplificăm, să vrem ceea ce se poate.
Visele noastre să rămână vise! Când se împlinesc, pierd esenţialul: cetatea
de necucerit devine o cetate de apărat.
Mulţumeşte-te să fii „la oraş”, nu fi „de la oraş”! „Berhte cea
grasă” nu trebuie să ajungă Suzy nebuna, Suzy scheletul, Suzy moarta!
Nu lua în tragic cuvintele mele! Îţi scriu ca prietenă: mă
îmbolnăvesc şi eu ştiindu-te bolnavă.

Nathalie

C…, 21 martie
Dragă Nathalie,

Sunt în concediu medical încă trei săptămâni. Încerc să mănânc,


dar dau imediat afară. Doctorul spune că, atunci când slăbeşti prea mult,
corpul se programează singur să urmeze obiceiurile pe care i le-ai impus.
Iau tranchilizante şi fac injecţii.
Încă nu i-am spus doctorului că nu mai văd bine. De fapt, am
început să cred că orbesc, încetul cu încetul. Disting ecranul televizorului,
dar imaginile nu sunt clare. Percep doar o alternanţă de umbre şi lumini.
Articulaţiile mi se blochează din ce în ce mai des. Încă pot să mă
ridic din pat. Ieri după-amiază m-am plimbat prin cartier. Era soare şi
foarte plăcut. Mi-am cumpărat un inel Este ieftin, dar e drăguţ, totuşi.
Suzy
233
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)

Bouzouville, 23 martie

Scumpa mea Berthe,

Suntem în Duminica Floriilor şi ultima ta scrisoare e din 17


februarie, când ne anunţai că eşti bolnavă de angină.
De atunci, nu mai ştim nimic. Degeaba ne spunem „Dacă nu sunt
veşti, înseamnă că e bine”, ne facem griji, să nu ţi se fi întâmplat ceva rău.
Tatăl tău spune că poate şi-ai găsit vreun iubit şi nu te gândeşti
decât la el!
Eu însă cred că, chiar dacă ai un iubit, familia rămâne familie. Mai
ales că săptămâna viitoare e Paştele şi stabiliserăm să-ţi petreci sărbătorile
cu noi, aşa cum am hotărât la Crăciun şi tu ai confirmat după aceea într-o
scrisoare.
Noi ne facem deja planuri pentru ziua revederii.
Când am mers la ferma Grandier am văzut-o pe Nathalie. Mi-a
spus că nici ea n-are veşti de la tine, de ceva timp.
I-am spus şi ei ce crede tatăl tău despre existenţa unui iubit. S-a
arătat revoltată, dar n-are de ce. Toată lumea din sat ştie ce face ea cu
Creton-fiul, care trebuie să-şi ia diploma de tâmplar în iunie. Eu cred că nu
va reuşi, dacă va continua să-şi risipească energia cu lucruri pentru care n-
ai nevoie de învăţătură ca să le faci.
De fapt, ce vreau eu să spun, este că am replică pentru ea, dacă mă
provoacă. Trebuie totuşi să mă abţin, să nu fiu rea, ci să mă port cu bun-
simţ.
Revin la ce spuneam mai înainte. Tatăl tău este de acord să vii cu
iubitul, dacă ai unul. Avem loc destul, iar un tacâm în plus la masă în zi de
Paşti, este o pomană.
Sper că ai terminat cu regimul alimentar sau că vei renunţa cât eşti
cu noi, pentru ca să profiţi şi tu de bunătăţile pe care le voi pregăti.
Am tăiat porcul săptămâna asta. Tatăl tău a schimbat furnizorul. L-
am cumpărat de la Angelo Cariati. Îl ştii, e tipul cu autocarele. Îşi hrăneşte
animalele cu resturi de la cantina şcolii. Albert ne-a făcut cunoştinţă. Anul
trecut a găsit mazăre în stomacul porcului, ceea ce e semn bun: înseamnă
că e un porc hrănit altfel decât cu făină şi vitamine sub formă de praf.
Vei vedea că asemenea porc nu are grăsime. Când mă gândesc la
friptura fragedă pe care o vom face din carnea feliată, îmi lasă gura apă.
Vom face un festin de Crăciun, în onoarea ta. Tatăl tău a adus deja
o ladă de vin spumant, din cel bun, cumpărat mai ieftin prin cei din
conducerea uzinei.
234
Universalia

Dezi vezi că, dacă vii cu iubitul tău, va avea cu ce să-şi ude gâtul,
ceea ce face întotdeauna o impresie bună, când intri într-o familie care
pune tot ce are pe masă, astfel încât toată lumea să fie fericită în zi de
sărbătoare şi să păstreze o amintire plăcută, pentru zilele obişnuite.
Te îmbrăţişăm: eu, tatăl tău, fraţii şi surorile tale, câinii şi pisica.

Mama

C…, 30 martie

Domnişoară,

Nu mă cunoaşteţi. Numele meu e Franzou. Locuiesc în acelaşi


imobil cu Suzy, care vă este bună prietenă. Am găsit adresa într-un carnet.
Vă scriu pentru că Suzy este bolnavă. Ea mi-a interzis să scriu
familiei, dar, cum nu ştiu ce să fac, vă informez pe dumneavoastră.
Ieri Suzy nu mi-a răspuns, când am bătut la uşă, ca s-o întreb dacă
are nevoie de mine , să-i fac un comision sau altceva.
Am crezut că nu e acasă, ceea ce se întâmplă, din când în când,
deşi iese din ce în ce mai rar, pentru că nu mai vede bine.
Asta se întâmpla pe la prânz, iar seara, când m-am întors de la
muncă, am bătut din nou la uşa ei, dar n-a răspuns.
Apoi eu am ieşit să mă întâlnesc cu prietenii. Am stat în oraş vreo
două ore şi când m-am întors, am văzut din stradă lumină în camera lui
Suzy. Ei bine, mi-am spus, înseamnă că s-a întors de undeva.
Am urcat la ea să aflu veşti. Am bătut la uşă, nici un răspuns. Am
bătut din nou, cu pumnul, în disperare de cauză. Nimic.
În cazul acesta, trebuia s-o previn pe d-na Malvaux, să deschidă cu
cheia, ca să ne lămurim.
Ghinion! D-na Malvaux e ocupată cu viziunile ei: o vede de
Fecioara Maria în pliurile pe care le are lenjeria de pat, formate cu maşina
de călcat. Când are viziunea, îngenunchează şi cuprinde cu braţele
grămada de cearşafuri şi şervete. Aşa se simte ea purificată de mizeria
lumii. E mai degrabă o manie, decât nebunie. Şi nu face rău nimănui.
Am aşteptat sfârşitul viziunilor. Apoi am urcat pentru a deschide
uşa. Am găsit-o pe Suzy dormind, dar nu era un somn normal. Am intrat în
panică, iar doamna Malvaux a început să se roage.
235
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)

Am scuturat puţin patul, apoi m-am repezit la telefon, să chem


Salvarea.
Puţin mai târziu, când a ajuns ambulanţa, Suzy dormea în
continuare, dar oricine ar fi crezut că era deja moartă.
În dimineaţa asta am trecut pe la spital, între două livrări (lucrez la
o băcănie cu produse fine şi livrez produse la comandă pentru nunţi,
banchete, recepţii, ceea ce-mi permite să mă deplasez prin tot oraşul, cu
posibilitatea de a trece pe la spital, chiar dacă sunt în timpul orelor de
lucru).
Pentru că nu fac parte din familie, n-au vrut să-mi spună nimic. Am
văzut prin geamul salonului că e sub perfuzii. Cel puţin două: una la mâna
dreaptă, cealaltă la mâna stângă.
După părerea mea, perfuziile se pun în situaţii extreme şi de aceea
cred că e de datoria mea să vă scriu, ca să informaţi familia că Suzy are
nevoie de susţinere, în cazul în care şi dumneavoastră credeţi că Suzy
greşeşte ţinându-şi familia departe în asemenea momente.
Binevoiţi, dumneavoastră, să primiţi salutările mele cele mai
cordiale.

Franzou

Bouzouville, 9 aprilie

Scumpa mea Berthe,

Am aflat de la Nathalie că eşti internată în spital. Eu şi tatăl tău ne-


am simţit prost să aflăm asta de la o străină, ai fi putut să ne scrii nouă, şi
nu ei, familia e cea mai importantă, doar suntem părinţii tăi! Dar nu-ţi mai
fac reproşuri. Spun asta doar aşa, ca să spun ceva.
Nu ştiu de ce boală suferi, dar am impresia că nu mi-ai urmat
sfaturile pe care ţi le-am dat când mi-ai scris că eşti bolnavă de angină şi
eu te-am avertizat că e boală care coboară la plămâni şi nu te poţi juca,
trebuie să te îngrijeşti serios, fiindcă, după ce se agravează, intervin mai
multe complicaţii şi doar bunul Dumnezeu ştie cum se poate sfârşi.
Trebuie să mai ştii că Nathalie ne-a jignit, de faţă cu martori,
spunându-ne că ar trebui să mergem la oraş, că eşti în pericol, că se poate
întâmpla orice, iar noi nu mai ştiam cum să scăpăm de ea, începuse să
plângă, iar noi, fiind luaţi prin surprindere, nu plângeam încă, aşa că
236
Universalia

vecinii au crezut sigur că noi, părinţii tăi, suntem mai puţin supăraţi din
cauza bolii tale, decât o străină.
Îţi repet, fără să-ţi reproşez: ai fi putut să ne cruţi de această
confruntare, dacă ţi-ai fi făcut datoria să ne respecţi, ca familie şi să ne
anunţi în primul rând pe noi, despre internarea ta în spital.
Nathalie striga degeaba la noi, dându-ne ordine, ca să mergem în
oraş, să te susţinem, n-o să ţin cont de una ca ea, care vrea să treacă drept o
persoană mai bună decât este în realitate.
N-are decât să se ţină aproape de Creton-fiul chiar cu dinţii, dacă
vrea, decât să defăimeze nişte oameni cumsecade, ca familia noastră.
Eu n-am spus nimic, am dat replica prin tăcere, fiindcă se spune că
marile dureri sunt mute. N-o să mă las călcată în picioare, pe motiv că ei
sunt proprietari de fermă, iar noi muncitori care cumpără unt de la ei.
Cât despre venirea noastră la spital, îţi spun direct că nu e posibil,
vreau să fiu o mamă bună, care ţine la principii, trebuie să mă ocup de toţi
copiii la fel, am cinci copii acasă, din care unul foarte mic şi doi puţin mai
mari, dar toţi au nevoie permanent de prezenţa mea. În plus, e vorba de
tatăl tău care n-ar putea lipsi nici o zi de la uzină, mai ales la sfârşit de
lună, când sunt foarte stresaţi cu îndeplinirea planului de lucru.
Dă-ne tu veşti despre starea ta.
Te îmbrăţişăm toţi: eu şi tatăl tău, fraţii şi surorile tale, câinii şi
pisica.

Mama

C…, 15 aprilie
Stimată doamnă,

Sunt un prieten al fiicei dumneavoastră şi totodată, vecin de palier.


O vizitez în fiecare zi la spital şi trebuie să vă anunţ că starea ei s-a
înrăutăţit brusc.
Din câte ştiu, este în comă şi nu se poate face prea mult din cauza
bolii de inimă. Am aflat lucrurile astea de la o infirmieră pe care o cunosc
din vedere. Eu n-am drept de vizită, defăcând parte din familie.

Franzou
237
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)

C…, 30 martie

Dragă domnişoară,

Ştiţi probabil vestea proastă, v-a anunţat fără îndoială familia lui
Suzy, dar prefer să vă scriu, i-am promis c-o voi face, în urmă cu ceva
timp.
Mi-a spus că, dacă se întâmplă nenorocirea, trebuie neapărat să vă
înapoiez toate scrisorile pe care i le-aţi trimis, sau să le ard, rămâne la
alegerea mea.
Cum nenorocirea s-a produs, am onoarea să vă spun că scrisorile
sunt acum în posesia mea.

Franzou

Ferma Grandier, 25 aprilie

Dragă domnule Franzou,

Vă mulţumesc pentru interesul dumneavoastră şi pentru scrisorile


trimise. Vă rog să ardeşi scrisorile pe car ei le-am trimis lui Suzy şi pe care
ea vi le-a încredinţat.
Pentru noi, viaţa continuă. Vom păstra mereu în amintire prietenia
pentru Suzy.

Nathalie

Bouzouville, 30 aprilie

Domnule,

Vă scriu marcat de tristeţe, pentru a vă mulţumi pentru tot ajutorul


pe care l-aţi dat fiicei mele, pentru vizitele dumneavoastră la spital şi alte
servicii pe care i le-aţi făcut, cât a fost bolnavă… Mi-a povestit totul
prietena ei, Nathalie…

traducere de Elena David


238
Geopoetica

James
Franco
(SUA)

Pentru că
Pentru că am jucat un cavaler,
Și am fost pe ecran,
Pentru că am făcut un million de dolari,
Pentru că eram irezistibil,
Pentru că aveam o super mașină,
Niște femei păreau să mă placă.

Dar niciodată nu le-am cunoscut pe femeile alea,


Doar am auzit despre ele.
Singurii pe care i-am văzut au fost cei care m-au urât,
Și erau al naibii de mulți ăștia.
A fost ușor să-i uit pe ăia care am auzit că m-au plăcut, sau mă rog,
niște puști cordiți de paișpe ani.
Și m-am cuibărit la mine-n casă, și mi-am pierdut viața
printre cărți, am văzut același million de filme de două ori fiecare,
și n-am reușit să-i înțeleg în vreun fel pe nici unii dintre ei.

Pentru că am jucat un cavaler,


Pentru că am fost irezistibil,

Asta a fost viața pe care mi-am oferit-o.


Peste ani, m-am uitat la ce-am realizat, la ce-am făcut,
M-am uitat cum arătam în filmele alea vechi și am urât tot
ce am văzut.

Dar el, ăla de la TV, e singurul care a rămas după ce eu am murit de mult.
239
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)

Charlie
Sheen
(SUA)

Un suflet necugetat
De cum și-a tras capul de pe
perna imbibată de salivă
ochii roșii i s-au făcut și
aerul începuse să se rarefieze.
Picioarele înfipte adânc în covor
luptau cu o durere a mai multor
nopți de băut,
nopți de urât,
nopți negre ca ultima tipă din ultima seară.
În onglindă
nici o față tânără, doar
un masacru autoprovocat, cu dinții
sparți și goi pe interior.
Ce pedeapsă josnică,
fără valoare și totuși îndrăzneață,
acest tânăr impecabil îmbătrânind
brusc.
Și chiar crezi că dacă maschezi adevărul și
te ascunzi de durere, o să scapi nevătămat?
în fața lor, sau dacă nu, măcar în fața ta
vei fi un suflet necugetat.

240
Geopoetica

I.D Blues
”Scuză-mă nu ești tu...?”
”Hey, tu semeni perfect cu...”
”Doamne Dumnezeule, ăla e...”
”Scuzați-mă că vă deranjez de la masă, dar nu sunteți...?”
”Uite, nu fac asta în general, dar nevastă-mea crede că ești...”
”Prietenul meu e convins că ești...”
”Mă simt așa jenată, dar nu cumva sunteți...?”
”Știu că sunteți plictisit de asta, dar...”
”AȘTEAPTĂ!”
Toți ochii s-au oprit holbați, toate gurile au rămas înțepenite, când și-a scos
masca de latex cu fața lui Charlie Sheen, arătând craniul încă putred al
președintelui Lincoln.

Haosul de după-amiază transformat în râs


Când femeia în gri înțeapă suprafața acvariului privat,
corpul ei ca o piersică este ținut laolată de căldura zilei,
cu ochii fixați pe ceva, pulsul firesc fără întreruperi,
și doar o explozie carbonică îi răpește strălucirea într-o secundă.
Nu mai e nici un fel de ascunzătoare, apa dă pe dinafară,
Încerci să crezi că mai ai speranțe, dar au dispărut odată cu ea.
Dâre de machiaj uscat, ochii ăia roșii acuma-s de piatră,
Forțând un zâmbet în cădere, șacalii rup lesa și scapă.

Sunt mulți actori de la Hollywood care, pe lângă actorie au mai excelat și în alte arte.
Charlie Sheen este unul dintre ei. În 1990 el publica un volum de poezie intitulat ”A
Peace of my Mind”, în care a adunat texte despre plăcerile sale predilecte: droguri,
alcool și femei.

traduceri de Vlad A. Gheorghiu

241
Conta nr. 22 (ianuarie-martie 2016)

Maurizio
Soldini
(Italia)

Ultima jumătate de oră


(L`ultima mezzora)

Îmi prevăd ultima jumătate de oră,


voi bate din picioare și-atunci,
dar nu ca acum, ca să-nchid
și să plec. Voi face orice
ca să rămân. Pentr-o clipă măcar.

Disonanță de primăvară
(la dissonanza della primavera)

Tunetul a călătorit în tăcere


maluri a rupt în somnul din zori
cu iuțeala unui semn pe care-l așteptai

reticența față de jocul contrastelor


contrapondere la gesturile ce-ntunecă
oferă veșnicul cântec al păsărilor

aruncă lumină peste suferințele vremii


acoperișuri de avanposturi ale diferenței
nori zgârciți își schimbă culorile

oriunde se face seară de dimineață


iasomia respiră și se gândește-n altă parte
disonanță de primăvară
242
Geopoetica

Curpen înmiresmat
(vitalba profumata)

Amintire-a viitorului iernând și dormind


în casa de sticlă și ferită de vânt,
curpenul înmiresmat înțeapă visul.

Suspendare-n vidul ce-nviorează


tufișul de muri pe bucățele,
în transă, ca-ntr-un dispreț față de viață.

traducere de George Nina Elian


Maurizio Soldini s-a născut în 1957. Trăiește și muncește la Roma. Poet și
eseist. Profesor universitar, predă bioetica și e medic clinician pe lângă Universitatea
„Sapienza” din capitala italiană.
George Nina Elian (pe numele real: Costel Drejoi) s-a născut în data de 13
noiembrie 1964, la Slatina. Poet, traducător, gazetar.

243
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Luca Pițu – 70

Întâlnire la ceasul fără rost

Dialog internautic între Luca Pițu și Vasile Spiridon

24 aprilie 2012
Subiect: Propunere de colaborare
Stimate domnule profesor Luca Pițu,
Vă propun pentru un număr viitor al revistei „Trinitas” următoarele
subiecte, în vederea redactării unui eseu, pe care le puteți verifica și pe
link-ul http://www.youtube.com/watch?v=N8kQ7QetkdQ
[Ati tinut post? Cel mai tare raspuns ever. Giga TV]

„Republistică interumană repudiată pe tronson umanitar sau nonșalanțe


inconformistice?”
„Vulgaritatea umanistică a omului în fața codificării divinității interumane
restructurată pe un anumit disconfort plurirenascentistic umanitar”
„Cazuistică medicală a universului transvers versus univers situs inversus”
„Pledoarie pentru continență parasinusoidală”

Al dv. coleg nonșalant nonconformist,


Pascal Postu
244
e-mail

24 aprilie 2012
Subiect: Re: Propunere de colaborare
Dacă intervenția lor discursivă de pe TRINITAS mă va antrena să fiu
privativ de sinuzita-mi rebelă, pun botul!
Luka Lukici Postelnikov

22 decembrie 2012
Subiect: Mielul Domnului
„Dumnezeu a creat pentru om oaia ca să-i dea lapte şi lână, albina ca să-i
dea miere, viţa ca să-i dea struguri şi vin. Omul n-are decât să ia un fluier
şi să se aşeze pe iarbă şi oaia îl urmează, să ridice mâna în sus în
septembrie şi să culeagă ciorchinele. Nu are nevoie de nicio investigaţie
ştiinţifică afară de cunoaşterea, uşor de căpătat prin tradiţie, a ciclurilor.
[...] Păstorii n-au biografie, cum n-are oaia sau boul. Ea se înlocuieşte cu
câteva momente biologice.”
G. Călinescu, Principii de estetică, București, Ed. pentru literatură, 1968,
p. 241.
[Becali la oi :)):)) prea tare :))]
https://www.youtube.com/watch?v=eePwGOucnDA

22 decembrie 2012
Subiect: Re: Mielul Domnului
Între oierii și boierii minții, cătinel, ne duceam veacul.
Daniel Korber-Prepeleak

24 decembrie 2012
Subiect: –
Vasile, Îți urează Mos Crescent Voiculescu, ce? !FELIX NAVIDAD!

25 decembrie 2012
Subiect: RE:
– Cine? Felix? Nu-nu-nu știu... nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc...
Vivat Crescent floreat!

20 ianuarie 2013
Subiect: La cea mai înaltă tensiune
Înălțimea Ta,
Uite că nu numai n-au-frânghiații de pe Bounty s-au bucurat de
ospitalitatea tahitiencelor, ci și cei care s-au îmbarcat într-un avion al unei
companii (rog, accentul ca în franceză) vietnameze. Bineînțeles că a fost
245
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

amendată, însă le-au venit să se dea în bărci cu 5 la suta de stewardese mai


mulți mușterii (mușterii sunt nu numai cei care mănâncă la restaurant supă
cu musca în ea, ci și cei care sunt serviți unde nu mai auzi nici musca din
cauza înălțimii și a programului de varietăți).
Dar ce spun eu? Adicătelea, cum s-au îmbarcat în avion? Eu știam că
numai într-o barcă te îmbarci (ca lopețile să-ți scape și să-ți cadă lin pe
piept). Sau să aibă vreo legătură cu ceea ce îți dau stewardesele de la bar.
Ele au bar, eu nu am ha-bar. Tu ai habar, stuart-ule, care păsărică zboară
cel mai sus și mai sus dintre toate? ARFU
Marie Stuart
[Tiếp viên Vietjet Air múa bikini rực lửa trên máy bay] [stewardese
vietnameze în costum de baie fac paradă prin avion]
http://www.youtube.com/watch?v=HScon6SXHNg

20 ianuarie 2013
Subiect: Stan și Brand
Nivelul de trai nu se măsoară cu şchiopa. Că, dacă erau şchiopi, nu
ajungeau ei Stan şi Bran să danseze pe la noi, deşi Brand de ţară acuză
iniţial dureri la picioare.
Ministerul Ecumenismului Turistic
[INCREDIBIL, Stan si Bran in Romania - MERITA VAZUT]
http://www.youtube.com/watch?v=vF9BHzUTerM

20 ianuarie 2013
Subiect: Re: Stan și Brand
Vecine, mulțam pentru textulă și LIN(DIN)K. Grație „dînsei”, textulei, și
„dînsului”, lincului, pușcai doi iepuroi: lucrătura turisticamente ecumenistă
și... alt film al celor doi, neștiut încă de mandea, unde, nemîngîiați în
dragoste, se angajează dînșii pentru Legiunea Străină și, apoi, uniformizați
adecuat, activează la un fort din deșertul saharic. L-am iutubat pe un sait
italian, dar e găsibil și în valahie. (Recetisem anul trecut BIRIBIRI, o carte
din epocă, a lui Darien, despre batalioanele disciplinare din Africa franțuză
și eram curios să-i văd pe cineaștii amerloci la treabă pe vremea cînd încă
nu bîntuia la ei, așa de tare, corectitudinea politichie.)
„Dînsa”, în jargonul femeilor titrate, desemnează acum chizda, fofoloanca,
fofeaza. Anișoara, nevasta din dotare, se uimea foarte astă primavară, cînd,
cu prilejul unei excursii tematice pentru elevii de clasele a șaptea și a opta,
o colega de-a ei, profa de biologie, le interpela pe fătucile ce-și trăseseră,
spre a fi TRENDY, două perechi de pantaloni pe zgaibarace, așa:

246
e-mail

„Copilelor, de ce v-ați îmbrăcat așa de gros? Nu v-ați opărit încă la dînsa?”


Răspunsul interpelatelor: „Vai, doamnă, și dumneavoastră!...”
Pentru LIN(DIN)K și etimonul său, LANDICA/AE, cu vlăstari numai în
româna și franceza veche, noutăți: Am aflat că era atît de vulgar termenul
în Roma Veche... încît pînă și bunul Cicero își permitea doar aluzii la el
sau jocuri de cuvinte, în corespondență desigur, precum în povestea cu
ILLAM DICAM (să spun aceasta). Eminescu, ceva mai îndrăzneț, trăgea
un KAMADEVA, ZEUL INDIC, de unde mustrările ficționate de Dan
Alexe în piesula EMINESCU LA CREANGĂ: întîiul îi reproșează celui
de-al doilea poveștile corozive, al doilea îl ceartă p-ăl dintîi pentru
LI(N)GAMENTUL antemenționat. De aci sărim la romanul
ANATOMISTUL, al argentinului Andahazi, epigon umberto-ecologic,
clidoridolog A SES HEURES, însă mai puțin decît navetistul Voican,
guénonionistul. Nu, nu, mai bine nu sărim, că riscăm să ne scrîntim vreun
chicior și să bem, de necaz, o sticlă cu „monopol”...

1 februarie 2013
Subiect: Mesaj de la Penssionaria Stoicescu
Salonardule salopard,
Din cele dansate (în fişierul ataşat) rezultă că mişcarea face bine la orice
vârstă. Putem constata cum cei doi venerabili au venit anchilozaţi în
mijlocul ringului şi cum şi-au dat apoi drumul treptat la articulaţii. Ce le
pasă? Şi-au văzut copiii la casele lor, iar acum fac fiţe şi se destresează în
toată libertatea. Pe când cei tineri se chinuie, săracii: dacă vor să danseze şi
ei un pic, nu au ce face cu copilul (a se vedea link-ul de mai jos).
Cu reverenţă,
Penssionaria Stoicescu
[Cel mai tare dans din lume]
https://www.youtube.com/watch?v=Fge22sx8guk
[tango în trei]
http://www.youtube.com/watch_popup?v=DWAqNho-
JpQ&feature=youtu.be

2 februarie 2013
Subiect: Re: Mesaj de la Penssionaria Stoicescu
Văzui, cumetre, și mă desfătai: era sadicul-tzadikul din Ștefănești cu
fumei-sa Rivka. Executau, pe urmele regelui David, un dans sacerdotal în
fața chivotului legămîntului cu tetragramatonul IHVH.
Pensionario Buenaventura Durruti

247
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

5 februarie 2013
Subiect: Editorial Stuttgart, POLITICIENII VOR FI ÎNLOCUIŢI DE
OAMENI BIONICI
Everac e viu, bionic și nemuritor – ne spune Grădina Iepelor
(Stuttgart:=Stute, iapa + Garten, grădina). Vezi oleacă mai jos, cumetre!
Slugerul Luka Lukici
http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-
AGERO/COMENTARII/Politicienii%20vor%20fi%20inlocuiti%20de%20
oameni%20bionici%20de%20MDP.htm

5 februarie 2013
Subiect: Everac Love Foreverac
Cinstite Slugere,
Cele din Grădina Ieperidelor aveau nevoie de un etalon (voir en fr.) și l-au
găsit în persoana lui Everac. Nechează și ele, ca soția lui Sergiu
Nicolaescu:
„– ELF! ELF!” (Everac Love Foreverac)
Eu le recomand să încerce și cu un taur.
Te salută
Etalonul de Sèvres
[Toreadas]
http://www.youtube.com/watch_popup?v=2h-WhhqFjv4

12 februarie 2013
Subiect: Înciudat de Mexico

Dragă iubitore de corrida,

248
e-mail

Se vede treaba că vorba populară cu porcul care nu poate să zboare este de


repus în discuție. (Sombrerista exprimare a lui Ceaușescu „Când o face
plopul mere sau richita micșunele” a fost deja invalidată din punct de
vedere istoric.)
În Ciudat de Mexico s-a dovedit că nu numai Bob Beamon a putut să sară,
la Olimpiada din 1968, un incredibil 8,90 în lungime (record care a ținut
aproape un sfert de secol), ci și că taurul Pajarito poate să zboare cam
jumătate din acea distanță (însă trebuie să acceptăm că are patru picioare,
pe care sunt dispuse, proporțional, câteva tone). Înaltele platouri mexicane
(cu carne) sunt propice unor astfel de izbânzi.
Te salută,
Nicolae Pajaroiu
Aninoasa
[Pajarito (birdie): the flying bull]
http://www.youtube.com/watch?v=gZmrdCqm4_c

12 februarie 2013
Subject: Mai suna-vei, dulce corn?
Moto: „Orice călătorie, afară de cea pe jos, e după mine o călătorie pe
picioare străine” (Calistrat Hogaș, Spre mânăstiri)
„Tot mai ghini-i pi chișioare când ti sprijini di pământ” (Pavel Stratan)

Iubitorule de corrida,
Din link-urile de mai jos se poate vedea că taurii își respectă rangul. Cu
prostimea nu se prea pun, în schimb, cu profesioniștii sunt foarte exigenți.
Însă, vorba mamei lui Napoléon Bonaparte: Pourvu que ça dure! Și știi de
ce? Pentru că, în curând, nu se mai dă voie să se poarte culoarea roșie, care
este targetul taurilor. Prin urmare, tauromahia e pe sfârșite și întreaga
Spanie va fi încercată de o grea ragedie.
Picadoru Mirandola
tauromahăr
[videos graciosos de toros]
http://www.youtube.com/watch?v=-rFHIw75XCY
(LOL Matador Gets What He Deserves]
http://www.youtube.com/watch?v=owm4HiufDiI

12 februarie 2013
Subject: Re: Mai suna-vei, dulce corn?
Coloarea roșie va fi extirpata și din arsenalul profesoral. Corectura cu pix
cărmăziu stresează elevimea școlară sau, în Ardealul maghiaromânesc, dă
249
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

ocazie alumnilor arpadieni, scriutori cu verde pe foaie vergura, să


implementeze, grație colaborării nevoluntare a profesoresei
nevigilente, tricolorul budapizdan.
(Codex BurePishtae)

15 februarie 2013
Subject: Re: Re: Mai suna-vei, dulce corn?
Magistre iubit,
Sesizarea mea cu taurii și culoarea roșie venise în urma primirea acestui
rondel, Rondelul pixului roşu, de Vali Slavu: „Rănit sunt în orgoliul meu
de pix,/ Văzând că, astăzi, sunt înlocuit/ Cu pixul verde, mult mai nimerit/
Să nu-l streseze pe elevul „x”./ Chiar dacă ştiu că s-a descoperit/ C-a dat,
din vina mea, reforma, chix,/ Rănit sunt în orgoliul meu de pix,/ Văzând
că, astăzi, sunt înlocuit./ Învăţământul nostru chinuit,/ Învolburat ca
legendarul Styx,/ Din fericire, e salvat, la fix,/ De psihologii ce m-au
mazilit,/ Rănindu-mă-n orgoliul meu de pix…”

15 februarie 2013
Subiect: Rușii ne dau clasă
Magistre cajvanal,
Titlul exact al e-mail-ului pe care l-am primit de la A. G. Romila ar trebui
să fie „Rușine, dau clasă!”.
Care cui dă clasă, nu știm, pentru că, iată, melodia este versificată și într-o
altă limbă, de un grup australian (reluat apoi și de Boney M). În orice caz,
este un vechi și frumos cântec popular rusesc din suta a nouăsprezecea,
vorba lui Mateiu. Păcat de el, că imaginile arată o altfel de Rusie. Îmi dau
încă o dată dreptate: „Rușine, dau clasă!”
Te salută
Boney Bon
[The Seekers The Carnival Is Over (1967) In Colour Stereo]
http://www.youtube.com/watch?v=z4ZipKdI1sY
[Boney M. The Carnival Is Over 1982]
http://www.youtube.com/watch?v=J_ufqurzOP8

15 februarie 2013
Subiect: Rușii ne dau clasă!?
După ce ne-au dat afară din casă, trimițînd basarabenii NA SIBIR, și din
clasă, interzicînd odraslelor de foști, prin intermediul cozilor de topor
staleniniene, o vreme măcar, învățămîntul superior, acum ne dau –
rușinică! rușinică! – și clasă.
250
e-mail

[Georg Wellmann, fostul meu coleg de la germană, plecat în Gernania


untului văleat 1983, îmi povestea că, în copilărie, și-i imagina pe ruși negri
ca fundul ceaunului. Îmi explica și de ce: pe germănește „rus” se spune
RUSSE, DER RUSSE însemnînd „rusul”; da, dar RUSS, fără „e”,
însemnează funingine, de unde impactul limbii materne asupra
imaginarului copilăresc și, IPSO FACTO, producției de copilăreme. Nici
nu ne miră că la ei, la tedești, Sankt Blasius, sfîntul Vlasie, tămăduiaște
disfuncțiile zonei inghinale, de vreme ce BLASE însemnează „Bășică”, iar
HARNBLASE, „bășica udului”.]
Lukas von Harnblaeser

15 februarie 2013
Subiect: Mai suna-vei, dulce pix:
Rondelul în PIX l-am redirecționat spre Anișoara din dotare. Li-l va da ca
PENSUM elevilor de clasa a VIII-a prinși cu temele nefăcute. L-ar fi
apreciat și Mallarmé, auctorele sonetului în IX și OR, carele, cînd preda
engleza la școală, obișnuia să scoată la tablă un alumn african POUR
VOIR DU NOIR ÉCRIRE AVEC DU BLANC SUR DU NOIR...
(Nu-i uităm nici pe Quebechezi, cu formulările lor atît de pitorești,
folosite și în reclamele pentru textile, precum: GRAND ÉCOULEMENT
DE BLANC À LA VERGE!)
Luc de Saint-Vit

LA VERGE: unitatea de măsură


BLANC: postav alb
ÉCOULER: a distribui, a vinde

20 februarie 2013
Subiect: Moi, non-plus
Mon General Vicente de la Barcarola, de six étoiles sur deux épaules,
Voilà encore deux sopranes in-croyables, comment on dit ça en roumain,
ah, oui, „de necroit”. Elles sont un peu enrobées (pas de vêtements, mais
de graisse), mais ça va, quoi.
Votre soldat dʼaplomb,
Ofman
[LM Laskowik Malicki Filharmonia Dowcipu Opowiesci Hoffmanna
Barkarola.mp4]
http://www.youtube.com/watch?v=0j2m-UeVIG4

21 februarie 2013
251
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Subiect: Prognații gemeni ai nației: Igor & Grichka Bogdanov


Iutubează-i nițel, cumetre Basilio, și o să vezi ce iute le merge și mintea,
și MENTON-ul (gemenilor Igor + Grichka Bogdanov) cînd e vorba să
ajungă din urmă bosonul lui Higgs ori... THE BOSOMS OF Y.
O Amigo de Bo(ka)ssa Nova e Dora dʼIst(e)România

P.S. Temă, agasantă, pentru acasă: Traduceți (din turca de Mangalia în


hexagonalicește) frazula CEAUSESCU BENIMBOK!

24 februarie 2013
Subiect: Re: Prognații gemeni ai nației: Igor & Grichka Bogdanov
Prognantule Magistru,
Nu știu dacă ai avut intenția de a-mi atașa și un link cu Bogdanii Mușatini,
însă, oricum, îmi sunt familiari côté scientifique.
Cât despre traducerea din limba mangaliță în limba de doc, mărturisesc că
nu sunt în stare. Și nici nu prea am timp, venindu-mi să strig existențialist:
„Tous les moments courrent!”, ceea ce, după cum știi, în aceeași limbă
mangaliță, înseamnă „Tuʼle muma-n cur!”
Te salută
Matei Bass Arab socialist
autorul Pravilei de la Sodoma și Govora

24 februarie 2013
Subject: Peut-on parler dʼun baroque roumain?

Mon cher Lucas,

252
e-mail

Ces derniers temps, les études sur le baroque se sont multipliées de facon
incroyable et elles continuent de proliferer au même rythme. À la question
„Peut-on parler dʼun baroque roumain?”, un musicien Polonais répond
nettement: „Mais bien sûr, il est formidable!”. Laissons de côté le fait quʼà
la fin de son intervention il pronnonce purement et simplement un mot
fondamental pour nous, les Roumains, qui précède, bel et bien, le baroque
proprement dit: „Varza!”
Enchanté,
Le coucou armenien du tilleul
[Dragostea din tei opera version]
https://www.youtube.com/watch?v=TRX5A2tuIx0

24 februarie 2013
Subject: Re: Peut-on parler dʼun baroque roumain?
Revezi, vecine, pentru completarea bibliografiei baroce, și poemul lui
Șerban Foarță despre viezure/viezulha, reluat, undeva, pe blogul lui Dorin
Tudoran. Mai lipsește unul despre COPIL, care, la arbanași, însemnează
„bastard”, „puradel fluoral”, conceput, adicătelea, la moment caledaristic
de fluență. NUNC FLUENS FACIT PROLEM, NUNC STANS FACIT
UNIVERSITATEM.
Lucullus Cucullus Casvanaeus

24 februarie 2013
Subject: Re: Re: Peut-on parler dʼun baroque roumain?
!Samba, si! !Zafra, no!
Le baroque, roumain ou autre, non! Le bar à orques, oui! Le bas roc,
pourquoi pas? Le bar a putes, on le suppute.
Dʼoù cette confession impudique et/ou dedaigneuse: „Toutes les fois
quʼelles me demandent ce que je fais dans la vie, je leur murmure: JE
SUPPUTE! Et grenouilles dʼapplaudir et de me seriner le vieil adage: IL
NʼY A PAS DE SOT MÉTIER, CAMARADE DE MES DEUX ET
NÉANMOINS MONSIEUR!”
Lucot Le Cuistot (de serre-vices)

28 martie 2013
Subiect: Nimformație caldă
Dragul meu,
Am o nimformație caldă la prima mână de la fundul Moldovei.
Se spune că, dacă arunci un negru în Marea Roșie, el iese ud. Dacă îl mai
arunci o dată, iese roșu. Roșu de furie, pentru că e prea de tot de două ori.
253
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

În Moldova profundă, la fundul Moldovei, dacă îi dai unui localnic cu


spray iritant între ochi e clar că se irită. Se irită și își bate nevasta. Dacă îi
mai dai o dată cu spray între ochi, se irită și îi mai aplică o corecție.
Bineînțeles că de fiecare dată intervine Poliția și îi aplică iritatului câte o
amendă, a doua oară mai mică, pentru că beneficiază de o reducere pentru
fidelitate. Fidelitate față de soția care îl irită împreună cu amantul de
ocazii.ro. Amant care nu stătea acolo de frunza frăsânelului, pentru că era
chiar din localitatea Frasin.
Fundulea

9 septembrie 2013
Subiect: Mulțumiri
Iubite Magistre,
Îți mulțumesc mult pentru hopul expediat și mă voi învrednici în astă vară
să ți-l exegetez un pic. Cât despre paginile pe care le-am citit mai întâi și
mai întâi, la indicățiile auctorelui, să știi că ai perfectă dreptate: Paștele
mamei lor de bandiți!
Blessure Pascal

9 septembrie 2013
Subiect: Re: Mulțumiri
Caro Basilio,
Ăst capodopop, LE DERNIER EN DATE, adică LE PLUS RÉCENT, va fi
și ultimul (dacă, firește, nu pun la socoteală o reeditare ce-o coc în cinstea
centenarului declanșării primului rezbel mundial, aducător nouă de
ardealuri și alte basarabii, dar și în amintirea a patru cinexegeți repliați,
vai, în Orientul Etern: George Crăciun, Sandu Mușina, Petru Ursache +
Petru Caraman). Pe urmă, zeii cu mila lor: pictura pe șivalet, integrame,
cuvinte încrucișate, preumblări matutinale, gestionări ale beteșugurilor
senectutice. Ramîn atîtea și atîtea domenii în care putem cerca să ne
intromitem, din cînd în cînd, creativitatea.
TOTUS TUUS,
Cajvaneul

PS. Ai mai velociclat prin Parigi și vara asta... AS USUALLY?

26 decembrie 2013
Subiect: Urare pentru 2014
Iar la anul care vine/ Să gîndirostiviețuiești, dragă Vasile, mult mai bine/
Decît Ponta, Kakarău,/ Felix, Băse și Vilău!.../ Eheu, eheu,/ E-un curcubeu
254
e-mail

Deasupra sufletului meu, tău, sau:// Ia mai mînați, măi,/ Hăi, hăi...
(Piotr Ilici Makdonaldov)

12 februarie 2014
Subiect: Continuare 1
Pocni-i-ar Dumnezeu, să-i pocnească! Și pe acest constructor de biserici,
paler, pentru că – spune el – suntem născuți sub zodia vinei tragice
mălănciouiene, care este greu de cuantificat. Cert este că ne aflăm în plin
cutremur cosmogonic, dat de conflictul între mitul arhaic al ciobanului
ghiță vodafone și eroul civilizator gramofonul. Dar nu trebuie să
confiscăm această întâmplare tragică și să fim loud and clear. Ajută-ne,
Doamne!
Muzica, muzica!
Radio Lady Gaga
[Sorin Paler despre "cutremurul cosmogonic", ciobanul "Frig" şi eroul
civilizator "Gramofon"]
https://www.youtube.com/results?search_query=sorin+paler+

12 februarie 2014
Subiect: Continuare 2
Paler, etimoloc vorovind, înseamnă „paler” („a” cu căciulă + accent
oxitonic) în grai cajvan, adecătelea VOYER, îngrijitor de bunul mers al
drumurilor locate (VOYER: de la VOIE și VOIRIE, nu de la VOIR sau
VOYEUR: că nu s-a uitat nimeni, nici un mixoscopist cu acte în regulă,
după cîte știu, la copulațiunile dumisale cu Geta Mitraliera). Să-și fi
asumat el vina tragicomică de a fi fost TRAGOS principal, OLD GIDDY
GOAT, al ROMÂNIEI LIBERE înainte de lăsarea la vatra pensionară?
Îndoi-m-aș, dar n-am cui (călare pe două COUILLES,/ Două COUILLES
mai mititele,/ Însă toate ale mele).
Dan Cabestan de Play

13 februarie 2014
Subiect: Continuare 3
Duos habet coleos hircus vetus... et bene pendentes.
El Chivo (?o El Cabron?), un viejo verde con dos cojones asi de gordos.
Il en a quatre de couilles au cul, parfois (lorsque, notamment, son valet de
chambre se tient derrière lui, flamberge au vent, prêt à le servir), il en a
quatre donc le vieux bouc, mais, hélàs, elles sont pas toutes les siennes.
The old giddy goat has as many balls as he likes in front of or behind him.

255
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Le opinioni sono come i coglioni: ognuno ha i suoi... ma quei del Vecchio


Caprone sono piu grossi degli altri.
Zwei dicke Hoden hat der alte (Emil?) Bock, aber nicht dicker und
angeschwollener als die beruehmte deutsche Kanone die waehrend des
Ersten Weltgrieg DIcke Bertha heisste.
Boierul minții
cu job remunerat la
(C)oierii zilei

13 februarie 2014
Subiect: Continuare 4
Țapule emisar,
Fie două, fie patru, tot ele sunt alea care conferă proba testicomonială a
tăriei de țeastă, a orei exacte (a plajei orare), nu numai în sport. Cine nu le
are destul de grele riscă să fie spânzurat (mais pas toujours à la potence). E
lucru atestat!
Monsieur Teste
[razi de mori:)]
http://www.youtube.com/watch?v=SBxfm4n1zK0&feature=related
[Magar ridicat de caruta, foarte tare !!!]
http://www.youtube.com/watch?v=6pOnxGlUPD4&feature=related
[un magar pofticios.mpg]
https://www.youtube.com/watch?v=4HxyxKy0hyA

14 februarie 2014
Subiect: Continuare 5
„Ce jura-t-il sur son couillon
Quand de ce monde vout partir” (Villon)
Cavalerii, înainte de Maître François, erau totuși mai preciși (la depunerea
sermentului poststrasburgic): „Je jure sur mon couillon gauche!” „Et ils
joignaient le geste à la parole, monsieur!”
Acum însă, „couillon” = „idiot, imbécile, gros con” și se veade înlocuit
peste tot cu: „rouston, burne, couille & compagnie”, iar „coglione”, uzat și
el prin exces de metaforizare, cu „palla”.
„Testis unus, testis nullus” – doar în jurisprudență. „Testiculus unus,
testiculus nonnullus”, în rest, dovadă că unul din ambasadorii lui Ilici la
Parigi, activist cu vechi state de funcții, se adeverise monocoios „et... fier
de lʼêtre”. „Fier dʼetre monocouillu, nʼest-ce pas?” Deși fost senator (sau
dePUTAt?) într-un parlament bicameral.

256
e-mail

Oriana Fallaci, „mujer italiana con cojones asi de gordos”, pronunța, în


apărarea vajnicelor oraliste, ceva, o „defensio fellatricium audax”, sunînd
cam așa: Îngenunchează dînsele, dreptu-i, dar îl țin cu mîna pe mascul de
fudulii, de „virtudes”, cam cît durează travaliul mozolitor, înstăpînindu-se,
fie și pasager, pe mnealui, pe „macho”, victima inocentă a traumatismului
înțărcării (ogoit o vreme, după desprinderea de sîn, doar, ca la
vietnamezele fumei, de pipele materne atent – și rar – meșterite).
Koyosz Foksanyiesan

PS. Special mi se pare volumașul postum al prietenului nostru Sandu


Mușina, DACTĂR NICU & HIS SKYZOID BAND. Pentru cîteva din
poemele sale prozastice, mai ales pentru ultimul, FRĂȚIA UMANĂ, l-am
invidiat fără amărăciune, regretînd că nu le-am ouat eu. Știu că-l ai. Mi-a
spus telefonicamente Tania herself.

15 februarie 2014
Subiect: Continuare 6
Cum le spui dumneata, bobocoiule, mai rar. Aduc și eu drept referință
imaginea castorului, care pentru antici simboliza chibzuirea, iar, pentru
binecredincioșii creştini, disponibilitatea de a se rupe de valorile lumeşti
pentru a se dedica celor ale duhului. Cel care știa toate limbile pământului
plus rusește amintește în ieroglifica sa istorie de obiceiul castorului-breb
de a se autocastra când se vede urmărit de vânători, interesaţi de virtuţile
curative ale fuduliilor acestuia. Vânătorii castorului-Breban nu s-au putut
fuduli cu confiscarea fuduliilor sale, deși autorul Animalelor bolnave nu
pare a fi autocastrat. Eu însumi am fost pus într-o situație dificilă de
bulgăroii cu doar ceafa groasă, la Koinare, lângă Plevna, dar am ieșit bine
din situație, păstrând intactă tradiția seculară a curcanilor cu panaș. Pentru
confirmarea toponimului pe unde am fost fugărit, a se vedea copia scanată
și nelegalizată din fișierul atașat.
Adevărul este că femeile – adevărate allărițe din Marginea suceveană – îl
modelează pe bărbat, măcar cine ce-a zice.
Te salută Castrator și Pullux,
Coioți de Costa Rica
[Righteous Brothers – Unchained Melody ('Ghost' Soundtrack)]
http://www.youtube.com/watch?v=HvyCMgAajqk

257
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

15 februarie 2014
Subiect: Continuare 7
Lui Breban, ehehei, or cercatără în van alții, dinspre CNSAS, să i le reteze,
dar mnealui, ținîndu-se de ele cu dinții (sau poate lăsîndu-și-le în mîinile
proteguitoare cît niște medievali suspensori ale Aurei sale), renegîndu-și
prin urmare strămoșul totematic, also known as Kesarion Breb, nu și nu,
spre marea încîntare postumă a Moșului NiCOI...laie Pleșiță, fostul său
partener în penis de cîmp și afaceri cu pașapoarte oferite în contrapartidă.
Brebul, brebul, OUI MAIS... nepotul simbolic al Hanului Temir cetea
despre el felurile istorii în cărți letinești, unde i se zice CASTOR și-i pus,
prin etimologie poPULAară, în legătură cu verbul CASTRARE, iar grație
unei povești pioase, PIEUX MENSONGE SʼIL EN FÛT, cu
autodesfudulirea morală, nu cu ceea fizicală de care se făcuse vinovat prea
zelosul Origen, ci nu Papesa Ioana, legendara, QUAE DUOS NON
HABEBAT NEC BENE PENDENTES. ET POUR CAUSE! Acum,
ajungînd la alt breb(an)izabil, Fidel Castro Ruz, ce să mai murmur?
Vrăjmașii lui ideologici din toată America Latină, inclusiv studenții
costaricani veniți să nu studieze mare lucru la Iași, puneau în legatură al
doilea nume familial al său cu verbul spaniol CASTRAR și-l închipuluiau
SIN COJONES, MARICON, pe EL LIDER MAXIMO, adicătelea, victimă
a răzbunării dictatorului Batista, doar apropiații săi (plus Simone de
Beauvoir ori alte gagice revoluționare de teapa ei ce se hoiseră cu dînsul)
poreclindu-l EL CABALLO. Ce să murmur despre acest preinternetic
BUZZ? Păi, are baza în tradiție, ohoho, solidă. La cartea lui Otto Rank
despre dublu și Don Juan se spune, într-o notă infrapaginală, că unele
comunități prestatale îi aplicau vîrtos decoierea depasionatoare celui menit
seferiei, adică futilității publice, înainte de a-i înmîna însemne ale puterii
politice precum sceptrul, mîna justițiară sau alte farafastîcuri faloforme,
compensatorii simbolicamente.
NOTA BENE: la indienii Guayaki studiați de Pierre Clastres, singur șeful
era poligam, da, dar... cu obligația de a fi mereu în fruntea cetei, la
vînătoare (de coioți?), la rezbel, la pescuitul cu arcul, întîiul în a-și risca
boașele pe teren ontic...
Don Alfonso de Brebenel y Baycoy

17 februarie 2014
Subiect: Continuare 8
Puits de science, couillons et pivot de culture care ești,
Uite că nu mă gândisem la castorașul chartreuse-rien. Păi, da, femeie nu
ești, ci devii prin autocastrare. Altfel nu ai cum să posezi al doilea sex dacă
258
e-mail

nu le bălăngăni între ființă și neant și dacă nu ai Greața. De toute Nina


Façon, on a lʼembarras du choix à la crême.
Hugo Boșie
Café defloré

17 februarie 2014
Subiect: Continuare 9
Credea mneaei, Simone de Beaver, că-i poate jugăni pe Ion Biberi și Hans
Kastorp cu herakleitorisul ei ondoyant et divers, bălăngănindu-și-l între
nauseologul Jean-Sol Parte, vidamul de Chartres cel Crăcănat (cu un
picior în TO EINAI și altul în TO MEON); Olga Kozakiewicz,
gagicastratrice din mișcarea FEMENista + pissing Lesbian à ses heures; și
Algernon Nelson, instalat, ăsta, peste balta atlantică, într-un FOUTEUIL
din crengi de salcie roase de castorii din valea mississippipică, dar,
adevărat, pînă la urmă, tot autofelindu-și butonul interpiciorelnic, și l-a
mușcat din greșeala, însă... definitiv și nemortal. De unde întrebarea:
autobiberare sau excizie? AUTOCASTRANDI CASTIGABAT MORES
OLIM. NUNC AUTEM VERTITUR IN TAEDIUM.
NB. A pissing Lesbian poate oricînd, reducînd debitul urinal și mărind
presiunea, obține efecte de fîntînă arteziană. Cam cum reușeau, noaptea,
fumeile petrecărețe, însă neexcizate castorial, nemurite însă de Iuvenal cel
Nevenal în SATIRE, să arozeze, și încă de jos în sus, statuia zeiței Pudor.
Brrr...
Ion Castoreanu din Breb

19 februarie 2014
Subiect: Continuare 10
Chère Madame Simone de Boudoir,
André le Chauve de Tees Kan spunea cândva – pe când era modernist pus
la post – că postmodernismul seamănă cu alergarea unui atlet care, înainte
de a trece linia de sosire, se oprește și se întreabă dacă toată alergătura lui a
avut vreun rost. Angela Albastru Marinărescu Calmosnino execută și ea
niște Fugi postmoderne și iată la ce cogitațiuni ajunge după footing-ul ei
bărbătesc:
– „Mi-am pierdut echilibrul, sunt aproape un bărbat,/ nu sunt un mascul.
Am patru testicole,/ două testicole în loc de plămâni, scăldate în sânge și
două testicole invizibile în creier” (Fugi postmoderne, XIV);
– „în loc de răni am două testicole ce-mi atârnă” (Fugi postmoderne, XV);
– „mă simt lezată că sunt ceva mai mult/ sau ceva mai puțin decât un
coi(ot)” (Fugi postmoderne, XX);
259
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

– „Coaie de lup tânăr”.


Toute à toi,
Madame de Staul

19 februarie 2014
Subiect: Continuare 11
Notre cher André Plechauve,
Angelique Marinescouille, cette vipère lubrique et multitesticulaire, elle en
des burnes, et un peu partout, de vrais roustons de coyote, quoi, prompte
quʼelle est a les glisser dans les urnes mobiles quʼon lui fait miroiter lors
de la rituelle suspension poutinienne par les roupettes du Basesco
caucasien, cet ex-coco de Saakashvili, lequel, nʼayant lu ni Castoriadis, ni
Kantemiroglu, repugne, hélàs, a lʼautocastration castorienne, si salvifique
pour son peuple de montagnards retors. Et cʼest pas étonnant, monsieur,
quand on sait que cʼest elle, lʼAngèle poetriquienne, qui a mis en
hexagonal courant, avec sa trique interjambique en guise de pointe bic, le
vieil adage HONESTE VIVERE, NEMINI LAEDERE, SUUM CUIQUE
TRIBUERE, mais de la façon epoustouflante que voici: „Honni soit ce
Biberi/ qui aura causé des lesions a lʼennemi/ en en ayant prelevé les
couilles/ pour les redistribuer gracieusement aux siens, pietres
andouilles.”
Pouah... Beurk... Patatras...
Con un doble abrazo de hierro,
Ines de Castro y Juan Straton de Castron

20 februarie 2014
Subiect: Continuare 12
Foaie verde trei sarmale,/ Ion Luca Caragiale,/ Genitorul lui Matei,/ Nu al
pupezei din tei,/ În Pirgu s-a revărsat,/ Nu vă hie cu bănat,/ Cînd grăiește/
Francezăște/ Dar înjură valahește/ Mai rău decît birjărește/ Căci birjarii
moscoviți,/ Fiind ei muscali scopiți,/ Nu castori self... jugăniți,/ Din
COJONES nu înjură/ Ci doar cu limba din gură/ De se sparie Angela/ Și le
dă-n cap cu gamela,/ Cu gamela ei de zoaie/ În care fierb patru coaie,/
Patru boașe marinești/ Cum rar vezi prin București,/ Dar, vai, veți spune
cu jale,/ Numai două-s ale sale,/ Restul naiba să mai știe/ Din ce parte să
provie...
Anton Pă(u)nn-Pincio

ADDENDUM II: Epigrama lui Mircea Gheorghe, vrîncean de felul său și


coleg, la Filologie, cu Mihai Ursachi, pe care-l plătea cu damigene de vin
260
e-mail

hebdomadare ca să-i traducă din germănește, pentru lucrarea de licență,


teza, zice-se, doctorală a lui Panait Cerna, DIE GEDANKEN LYRIK
titulată. L-a băut Magistrul din Țicău ce l-a băut, dar să fi executat și
tălmăcirea promisă, despre asta nu am știre, Maiestate. Am știre, că eram
colegi de cămin cu Vrînceanul Nepereche, doar de recitalurile ce ni le
implementa în spălător, seară de seară, drapat într-un cearceaf alb, din
pastișele pornologice la EL ZORAB sau SCRISOAREA III. Behehe,
CRAZY era destul colegul, omul, patriotul. Cam tot p-atunci și-a compus
și faimosul, pentru noi, epitaf QUE VOICI:
„Foaie verde trei sarmale,/ Un sicriu merge la vale,/ Mircea Gheorghe e
într-însul,/ Prietenii îneacă plînsul”.

ADDENDUM II: foarte interogativ. De ce PIRGU, genitivul grecesc al


cuvîntului ce însemnează „turn”, și nu PIRGOS, nominativul? PIRGOU =
al turnului, din turn. Am răspunsul în buzunar. Mi-a căzut fisa cînd am
oprit, o dată, la castelul Sturzeștilor, fost conac de boier și hospodar al
Moldovei, pe drumul de costișă ce leagă burgadele Roman și Tg. Frumos.
Am răspunsul la purtător, dar nu-l livrez acuma nici măcar picurat cu ceara
mă-sii.

21 februarie 2014
Subiect: Continuare 13
Crapule îmblănit de iarnă,
Eşti dat în Paşte. Dat dracului! Umbli să-ţi laşi ştiinţa cu folos. Cică să fii
picat cu ceară şi tot rămâne sub pecetea tainei descoperirea ta de la Hanul
Dracului sau cum s-o mai fi chemând conacul adevăraţilor Sturzeşti. Of! ar
trebui să mai dăm şi noi, în ceara mă-sii, un Gore Pirgu în suta a
douăzecişiuna! Adicătelea tu ştii ce-i cu patronimul lui grec –
mediteranean şi nobil – şi ne duci cu zăhărelul, târnoseşti mangalul de ne
usuci, spunându-ne că nici apă la gârlă nu găsim fără tine. Tot Luca, tot el,
săracul! Ce, te crezi că ai ajuns nemţoaică la hodorogi? Să mă slăbeşti cu
mofturi de astea că întorc foaia; ai îmbătrânit nebun... Nu te mai laşi, nene,
odată de prostii? Până când? Ce-ţi faci capul ciulama cu atâta citanie, vrei
să ajungi în doaga lui Patapievici? Ori crezi că dacă ai să ştii ca el cine 1-a
moşit pe Kierkegaard sau cum îl chema pe ăl care a scos întâi crucea la
Bobotează e mare scofală? Nimic; cu astea te usuci. Adevărata ştiinţă e
alta: ştiinţa vieţii de care habar n-ai; aia nu se învaţă din cărţi.
Se vorbea că te-ai apucat să scrii un roman de moravuri ieşene şi m-am
ţinut să nu pufnesc de râs. Ba nu zău; dumneata şi moravuri ieşene!
Chinezeşti poate, pentru că în chestia asta eşti chinez. Cum ai să cunoşti
261
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

moravurile, când nu cunoşti pe nimeni; mergi undeva, vezi pe cineva? Ei,


dacă ai merge în case, în familii, s-ar schimba treaba, ai vedea câte
subiecte ai găsi, ce tipuri! Ştiu eu un loc: la adevăraţii ieşeni!
Dar n-are a face; fiecare cu norocul lui şi al dumitale e mai mare decât
toate, îţi pune Dumnezeu mâna în cap dacă deţii o astfel de taină. Ce vrei
să spui? Că Gore stă, nervalian, văduv şi neconsolat, în turn abolit şi se va
coborî în chip de papagal, pentru a adeveri Sfintele Scripturi. Paraferne de
astea se trec cu vederea, nu vin la masă. După umila mea părere, mai
curând genitorele său a stat abolit şi ovaric la conacul sionist de la
Fundulea Taichii, unde a dezvoltat o morgă cum nu găseşti în Focşani. Ce-
ai avut şi ce-ai pierdut? Ieri în Ieşi, azi în Focşani – vorba luʼ ăl bătrân.
Te salută
Conu Spirache

22 februarie 2014
Subiect: Continuare 14
Păi, coane Spirache, metodul folosit la Miclăușeni îi la mintea cucoșului
de munte, zis COQ DE BRUYERE și/sau GRAND TETRAS. Ți-l
devoilez cît ai zice FONTAINE, JE NE BOIRAI JAMAIS LʼEAU DE
TON TONNEAU. Iei un KONAK oriental, îi adaugi turnulețe pe la
colțuri, clătești apoi cu opodeldoc svejkian coconii domnești, veteroconii,
beizadelele și acareturile, obținînd astfel un CASTELLO STURDZESCO
foarte neogotic, deci occidental, și racordul la cronotopul euvro-atlantic e,
iaca, gata. Mai rămîne să inviți în el, la varii petrecanii, mangafale
bucureștene, Arnoteni mai mult sau mai puțin adevărați, vieiarzi
deconatori din herghelia cuconului Fostulescu sau neoconi din Chicago,
urmînd ca peizanii din împrejurări să vină noaptea grupuri-grupuri, precum
aceia din COANA BOVARY, pentru a trage holbări uimite, prin ușile-
ferestre, către dănțuitorii din sala balului mascat de la Vaubyessard.
Goret Pirgou, Grand Con(te) de Karabulea

24 februarie 2014
Subiect: Continuare 15
Ce îngaimi tu acolo, Magistre, despre conacuri? Care conacuri, ce
conacuri? Poate coniacuri. Iubirea de frumos este unul din privilegiile
popoarelor de stirpe înaltă şi printre acestea nu putea fi prenumărat şi al
nostru care n-a dat civilizaţiei nimic. Brâncoveanu a fost un bulibaşă
mehenghi, vânzător şi slugarnic – un suflet de rob. Că se molipsise şi
dânsul de frigurile de a clădi, sădi şi împodobi ce au bântuit la puternicii
timpului său era adevărat, dar de la nenorocitul acesta atât de bogat şi care
262
e-mail

a domnit atunci când tumultoasa înflorire a barocului era în toi ce-a rămas?
Ce lasă după el: stâlpii de la Hurez, pridvorul de la Mogoşoaia, Potlogii,
ce?... – şi cu asemenea marda opăcită şi pocăltită îndrăznim să ne mai
lăudăm? Ar trebui să se isprăvească odată pentru totdeauna cu istoriile
astea că e mai mare ruşinea!
Dacă ar fi stat Gorică la conacul Sturzeştilor, ce om ar fi fost! Avocatul cel
mai strălucit, gloria baroului român. Avocat şi profesor la Universitate. S-
ar fi îndeletnicit, în orele pierdute, şi cu literatura, ar fi biciuit moravurile,
ar fi comis piese – piese proaste bineînţeles, istorice. Şi s-ar fi mărginit
nurnai la atâta? – nu! Purtător de cuvânt al revendicărilor democratice cele
mai sfinte, ar fi cerut în Sfatul Ţării împărţirea moşiilor la ţărani şi votul
obştesc. Distins, cum era, ar fi intrat şi în diplomaţie; ce, parcă pentru asta
musai ar fi trebuit să aibă şi el curiozităţi ca Bombonel şi, la urma urmei,
de ce nu: nu-l avea pe Pata la îndemână? Dar visul său dulce fusese viaţa
la ţară, patriarhală; s-ar fi pus pe plugărie sănătoasă, şi-ar fi lucrat
podgoria...
Aşa că neam de „varii petrecanii”, neam de adunare de cioclivine toate
îmbrăcate în port naţional, dar fără a vorbi una boabă româneşte. Nici
vorbă să-l vezi aici pe Gore, dulce păstoraş al Carpaţilor, cu cavalul în
brâu, învârtind o bătută zuralie cu teozoafa Benedicta.
Cât despre peizanii din împrejurări, nu, adevărat îţi spun, nu ştii ce de
ispravă sunt şi de cuvânt dar şi câtă deosebire între cei pe care i-am văzut
în copilăria mea, târându-se câineşte pe scară, jos, orbiţi parcă de razele
măririi ei, şi copii lor, fruntaşii de azi, privindu-mă şi vorbindu-mi de la
om la om.
Te salută, ca de la om la om,
Con(ac)u (Spi)Rache

24 februarie 2014
Subiect: Continuare 16
Sa fie treclet și proclet, cumetre conacar, orice AGAdemician, orice
tombateră gagademică de va evita ispita sainte-beuveana (era sa zic sanct-
bovină, gîndindu-mă la Bos Apis, dar m-am tras de șireturi la tzanc you
very much), ispita de a recunoaște în Gore ca avocat tonitruant, auctor de
piase istorice proaste, podgorean și universitar pe însuși Conul Barbone
Della Vrancea, al cărui portret în picioare mi ți-l implementa, într-o
faimoasă epiztolie, tătăinele matein, atent, într-o preumblare piciorelnică
prin Berlinul de altădată, la strănuturile, tusele și, mai ales, flatulențele
stradale ale musafirului său, „une vrai nature, quoi”!

263
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Ș-apoi, cu referința la bulibașul brâncovan, mehenghi + curluntrizînd între


Austriaci, Otomani și Muscali (da, dar, băgăm noi de seamă, viitor sfînt), il
fait la pige au Décompositeur himself, endolori, dans sa „Transfiguration
de la Roumanie”, par les „deux mille ans de sous-histoire” dadanubienne...
Mare om, mare caracter! Exact ca tac-su.
Pazvante Machiorul din Vidin și machitorii săi netăiați împrejur de la
Maglavit

28 februarie 2014
Subiect: Continuare 17
Ăla/cela de la Vrancea (aşa să-ţi rămână numele!),
Sigur că prietenii lui tătâne-su – de la care era silit să servească nesărata
plachie de sfaturi şi de dojane cam la fiecare început de lună – nu puteau fi
consideraţi un alt eu însumi. Cred că şi feciorul vrânceoaiei, ajuns primar
de Bucureşti, era considerat de el o ruină, o ruină venerabilă, nu însă din
cele bine păstrate. Ce cap frumos avea totuşi! Cine nu-l cunoştea aici şi
oriunde, cine nu-l iubea, unde nu era la el acasă?
Acum trebuie să nu mai fiu eu acasă. C’est une belle chose, mon ami, que
les voyages: mă grăbesc să trec Bistriţa cea repede, Moldova cea
molcomă, Siretul cel unduitor şi Bahluiul cel puturos, pentru a ajunge nu la
munte, ci la coline, în urbea dispusă, ad curve condica, pe un număr de
şapte. Dar, înainte de a trece Siretul alecsandrinic, voi admira locuri
încărcate de nume istorice: Horia, Roman şi Traian. E într-adevăr o
asociaţie de cuvinte din cele mai fericite; lasă pe jos „Curtenii calului de
spijă”, cu aceeaşi însemnare, din vremea lui Ludovic al Treisprezecelea.
Are ceva ecvestru, mistic. Ar fi un minunat titlu pentru o carte. O carte cu
următorul moto apocrif atribuit subresemnatului:
„Dar voi merge-acum la Iaşi,/ Trecând de doi megieşi buclucaşi./ E vorba
de Horia, via Román,/ Şi, de acolo, de inevitabilul Traian./ Nu gândi la
Traian ăl suspendat,/ Ci la Imperatorul ce dă nume de sat./ Apropo de şef
şi de intelectuali,/ De linguşeală şi de gologani,/ Propun, în variaţie liberă,
ca itinerar,/ Să fie, ori Horia–Roman–Traian,/ Ori, pe veci, de veci,/
Horia–Roman–Patapievici”.
Iepure și călătorie sprâncenată!

G. Liicheanu

264
e-mail

28 februarie 2014
Subiect: Continuare 18
Cumetre Lee Ke An,/ Mi s-a puuus pata pe tiiine,/ Papa Pievici e cu
miiine/ Și n-are să-ți fie biiine,/ Măi vecine, măi cumetre,/ Mare ghicitor în
pietre/ Din acelea care cresc/ Mai la vale de Onești,/ Pe malul Tazlăului,/
Chiar deasupra tăului.../ Măi cumetre, măi vecine,/ Ascultă-l pe mandea
bine:/ Horia, Cloșca nu mai sînt,/ Iar Curuții-s sub pamînt/ Alăturea de
lobonți,/ Că s-au prăpădit cu toți/ Și-au rămas pe plai cu hrean/ Horia,
Roman și Traian/ (Băsescu sau Ungurean)/ Alături de Moș Melinte/ Care
se-ndoapă cu linte,/ Moș Melinte, biet țucal,/ Ce-o frige mereu normal!...//
REFREN// Ce-a fost verde s-a uscat,/ Ce-a fost dulce s-a mîncat/ Roșul s-a
restructurat,/ Borges Nobel n-a luat,/ C-o să-l pape Varujan/ Ori poate
chiar Stolon Jean.

PS. Ce frumos a tradus el, Mateiul, și inexact, prin „curtenii calului de


spijă”! Lui, amant occasionnel des belles infidèles... Dottore, traduttore,
tradicuore...
Lucon,
Vicomte de la Trompette,
Medecin du Cheval de Bronze des Seigneurs du Vieux-Castel

4 martie 2014
Subiect: Continuare 19
Omule nerecent,
Ei, Patavia e drăguţ, are părţile lui (l-am auzit spunând că are mereu asupra
sa, în buzunarul de la piept, eseurile monteniarde sau cugetările pascale).
Cine nu îl cunoaşte aici şi oriunde, cine nu îl iubeşte, unde nu este la el
acasă? Pata este primit cu braţele deschise, totdeauna pe uşa din faţă. Şi
atunci, cum, domʼle, să am vreo măsea stricată împotriva lui? Când să dăm
şi noi, în ceara mă-sii, un Kierkegaard al nostru, să ne mai apucăm să-l
boi-cotăm?
Este de necrezut cât a citit Hâr Patavia – că doar el a scris despre omul
recent, iar nu despre omul repetent. Istoria o cunoaşte ca nimeni altul; ea
desăvârşeşte la dânsul darul înnăscut de a judeca fără se se înşele oamenii.
Din toate cusururile ce-i găseşte lumea, nu mă învoiesc a-i recunoaşte
decât unul singur – acela însă de neiertat: prieteşugul cu Marinică, ăl de
citeşte paginile despre Chefir (sau Chefliu) Chioru, din iepopeea dă halviţă
cărturăresciană. Şi atunci, cum un om aşa fin ca el, fecior de boier, poate
să se adune cu oameni atât de ordinari, cu crai de curte nouă?

265
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Sunt fiinţe cari, prin câte ceva, uneori fără a şti ce anume, deşteaptă în noi
o vie curiozitate, aţâţându-ne închipuirea să făurească asupra-le mici
romane. M-am mustrat pentru slăbiciunea ce-am avut de asemenea fiinţe.
Străin totuşi nu este. A român nu seamănă iarăşi: prea vorbeşte frumos
româneşte, la fel ca franţuzeşte, poate ceva mai cu greutate. Din tot ce
spune el ascult cu atenţie şi memorizez. Am ocazia să-mi completez
educaţia de acasă. Dovadă stau conspectele mele scrise cu sârguinţă pentru
dosarul său personal şi pe care îl ataşez în fişierul ataşat.
Cu ataşament,
Maiorică – nume de cod Pârciu

7 martie 2014
Subiect: Codoș de câini
„– E al lui Haralambescu, are Tinculina Gaiduri o cățelușă în dârdoră, tot
«carlin», fată mare, și i-l duc. M-am făcut codoș de câini”.
G.P.

7 martie 2014
Subiect: Re: Codoș de câini
„CO2 de cîini”, ar fi spus Leana Gagademiciana de-ar fi avut ocazia să-l
amușineze pe Azorică unde trebuie, apoi ar fi adăugat, mai sentențioasă
decît Goret Pyrgou: IN CAUDA PATAPIEVICIS VENENUM!

11 aprilie 2014
Subiect: Acuz bună recepție
Agregate auctore Look a Pizza,
Acuz bună recepție a cântecelor gestaltice și de șanț elizee. Nu-mi rămâne
decât să mă las manipulat de aranjamentele pe de lături textuale. Te
remulțumesc pentru asta!
Cavalerul Paillardan

11 aprilie 2014
Subiect: Re: Acuz bună recepție
Mă bucur că ești în travaliu de receptură, egregorule de la Etajul V (iar
mișcările peristaltice ale prietenului meu Messer Gaster sînt o vivace
confirmare a ce-ți spusei, car tu ne manques pas, me semble-t-il, de veiller
sur nos vains agissements... du haut de ta tour dʼivoire bacovienne)!
Le Gargotier des Champs Ely(alcooli)sees

266
e-mail

2 mai 2014
Subiect: 2 mai – Ziua Tineretului
„A lucra nu e o ruşine: munca înnobilează. Tocmai cu numele ei avea să-i
stea şi mai bine «belferiţă» – asta voia să se facă – avea să fie mai preţuită
şi mai respectată; respectată: lucru la care ţinea mai mult ca la orice.” (De
la Mateiu citire)

2 mai 2014
Subiect: Re: 2 mai – Ziua Tineretului
Și totuși... Rașelica Nahmanzon/Nachmannsohn belfereasă nu e, fiind și la
obîrșia unei EPECTAZE MISTICE de tăria căreia doar președintele
francez Felix Faure (Prosper Louech în CLOCHEMERLE, romanul lui
Gabriel Chevalier) să mai fi avut parte, CAR IL SE VOULAIT CÉSAR,
MAIS IL MOURUT POMPÉE!... PAR SA NANA SECRÈTE, UNE
VRAIE POMPE FUNÈBRE, CELLE-LÀ...

3 mai 2014
Subiect: Re: Re: 2 mai – Ziua Tineretului
Mon cher Clemenceanu de Lylas (dans la Valle sorescienne de Bulzești),
Je faisais allusion á Ilinca Arnoteanu, mais, en effet, La Connaissance du
président (Marguerite Steinheil Hitler) est sortie par la porte derrière. Felix
culpa! Aujourdʼhui elle nʼa plus les mains sales. Ouai, mais sa bouche...
Station Service de Pompes funegres
[Alain Bashung ~ Station Service]
http://www.youtube.com/watch?v=U-tJQgsZp20

5 iunie 2014
Subiect: Strada Gabriel Liiceanu: prin atașare
Deschide atasarea și savurează, caro don Basilio. Un peratolog timișorean
a obținut aprobarea să-și boteze strada cu numele editorului filosof. Și rău
nu ne pare, zău.
Le Cajvanien

5 iunie 2014
Subiect: Re: Strada Gabriel Liiceanu: prin atașare
Mîlkoveanule drag,
Ceea ce mi se pare curios este faptul că totul pe acea edilică stradă este
strâmbat înspre dreapta. Trebuie făcut ceva, din punct de vedere
fenomenologic, pentru o depășire a limitei tragice. Azi în Timișoara,
mâine în toată țara! Și cei din localitatea Traian trebuie să întreprindă ceva
267
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

pentru a se numi patapievicieni, după cum îți spusei, dar sunt sigur că se va
împotrivi președenția.
N. Stradamus

6 iulie 2014
Subiect: Rivanol
Felicitări, Magistre, pentre ceea ce ai spus despre Premiul Rivarol, în
„Hyperion”. Pentru asta meriți un tub de rivanol, pentru a-ți oblogi cele
infecții cutanate provocate de Războiul Rece, când te-a tras curentul.
Te salută
Renelu

6 iulie 2014
Subiect: Re: Rivanol
Compere Rivanol,
E singurul hebdou care a semnalat, anno Domini MM, strataghemul
iliescian de inspirație moscoveață, cu sperietoarea Vadim, dar și draculele
ieșite din urne democraticești, nu din așezămînturi tombale, spre lașa
satisfacție a telectualilor din zonă, semnatari de apeluri în foaia de varză
creață a Grupurilor pentru Polologhie Societală.
Brebenel te salue bien bas!

22 august 2014
Subiect: Crucea mamei lor!
Crucea mamei lor care le-a făcut, le-a crescut și le-a învățat limba maternă
nu merita un astfel afront. A, nu, sunt sigur că ele știe să scrie ceva mai
acătări pe Crucea Talienilor, pentru că ele e de talie europeană. Dacă tot
umblă cu plagiatul, le-aș da un model pentru crucea lor de pe crucea unui
oltean, pentru că le-ar caracteriza foarte bine: „Călător, stai, te oprește,
Aici sunt oasele mele./ Oh, cât aș fi vrut mai bine/ Ca să fie ale tele”. Le-ar
fi bun de model și epitaful lui Scipio Africanul, amintit de Mateiu în
Craii..., cum că el lasă patriei nerecunoscătoare oasele, iar nu produsele
spiritului său.
Încă o dată, crucea mamei lor (iartă-mă, Doamne, acum, când preotul de la
o biserică din orașul al cărui fiu adoptiv am devenit le îndeamnă pe
întristătoarele fiice să cânte „Veșnica pomenire!”, la comemorarea unui
an) nu merita așa ceva. Dumnezeu să le ierte, iar noi să trăim și să le
pomenim.
Cu pioșenie,
Romulus Gabor – cangurul
268
e-mail

http://www.wowbiz.ro/video-ce-greseala-gramaticala-a-facut-monica-
gabor-in-poezia-de-pe-mormantul-mamei-ei-versurile-au-fost-copiate-de-
pe-net-si-modificate-pentru-ca-nu-s_117551.html

2 octombrie 2014
Subiect: Mulțumiri pentru op
Cumetrialule renard fuckșănean Delavrancea,
Îți mai lipsesc dintre palmele mari (palmares) Palmele de aur academice.
Nu-i nimic, pe obrajii pe care nu te-au pălmuit gagademicienii te pupăm
noi.
Ali Baba Cuza și cei 40 de hoți

2 octombrie 2014
Subiect: În genunchi și așezată
Magistre Jean Cajvan,
Adicătelea, cum vine chestia asta ca coana Lenca care (sic!) este în
campanie să nu stea în genunchi în faţa baronilor locali, a mogulilor de
presă, ci să slujească poporul în faţa căruia se aşază? Ne-am fi așteptat să
se scoale, dar văd că se așază și mai bine. De unde se vede că poporul nu
este pervers ca și baronii ori ca și mogulii.
Stere Mogulea
IMGB (care face ordine)
https://ro.stiri.yahoo.com/e-udrea-nu-ne-lipsesc-ideile-ci-oamenii-
093654644.html

2 octombrie 2014
Subiect: Re: În genunchi și așezată
Ei, a sărit ea și cu parașuta fără să cadă cu poponeața într-un salam de
Pleșcoi pus în cale de vreo mog(u)lie răutăcioasă. Cît despre al ei
precursor masculin, Divinul Heliogabal, se povestea că a intrat în Roma în
marșarier, de-andăratelea, pentru a avea senzația forte că-l sodomizează
simbolicamente SENATUS POPULUSQUE ROMANUS în integralitatea
lor.
Helenul din Udroia (în cîrdășie secretă cu Kim Kardashian)

2 octombrie 2014
Subiect: Re: Re: În genunchi și așezată
În genunchi și așezată,/ Mamă, mamă, ce mai fată:/ Că de la buric în jos/
Se vedea Tîrgu Frumos/ Și-n mijlocul tîrgului/ Limba cocostîrcului!
Baronul von Styrcea
269
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

2 octombrie 2014
Subiect: Labele academice și Palmistul de Bronz
Ei, ei, ei, Basileule Bacovian. Les Palmes Gagademiques, pas plus que
Celles dʼOr, ne furent jamais mon karma, mon truc, mon lot, mon affaire,
ton humble mais génial serviteur ne sʼen jugeant pas digne. „Nu e
vrednic! nu e vrednic!” orăcăiau altădată broaștele din Ciricul salvamarit
de însuși Magistrul Ursachi pe cînd încă nu se credea pelican. Dar... stai să
vezi. Mă întîlneam, davnim-davno, cu grămăticul Nicu Oprea (cercetorul
ieșean și viitorul fost coleg al lui Mircea A. Diaconu la Universitate-Fane-
Băbănică + Prea-Puțin-Sfîntă), în holul Casei U din urbea bahluiață
imediat după ce asupra profesorului emerit N.I. Popa, fratele lui Victor
Ion și corespondentul lui Roland Barthes din anii 1947–1950, tocmai se
parașutaseră, de la Ambasada Hexagonală din Bucale, faimoasele deja
Labe Academice... El din gură așa-mi grăia: „Firitisiri, Lukasiewicz,
pentru decorația primită de îndrumătorul tău tezial, MÂNA ACADEMICĂ
i se zice sau cam așa ceva, nu?”
Eu, mă știi, coane, cum sînt, din țeastă aprobam pozitiv, dar, simultan,
vizualizam un palmist, recte un hipergrăsan de pe plaja nudiștilor
doimaiezi ce, în zile cu apa mării foarte rece, ieșea spre larg, bicotidian, în
înot rapid, adjuvat și de două labe cauciucate (DES PALMES, QUOI!),
drept pentru care – Georg Wellmann, colegul de la germană, și mandea – ii
spuneam, admirativi, LABAGIUL... deoarece xenismul LE
PALMISTE/Palmistul încă nu figura în lexicul nostru estival, iar
PALMIPEDUL ne era jenă să-i spunem. Azi, i-am zice Palmistul de Bronz
Ponto-Euxin și am adăuga că-l preferăm oricarui psalmist cu, în frunte,
steaua din două triunghiuri parțial suprapuse a lui David... Ben Gurion.
Lord Gaga de Miciurinian (în cîrdășie cu aceeași Kim Kardashian)

27 ianuarie 2015
Subiect: Amadeus
Moto:
„Asemenea celor trei Crai ne-am închinat copilului care avea să fie
Mozart.” (Mateiu I. Caragiale)

Dragă Amadeus,
Cu prilejul aniversării, nu îţi urăm tradiţionalul „La mulţi ani!”, pentru că,
oricum, îi vei avea. Nu ne rămâne decât să ne urăm nouă înşine ani mulţi,
cu sănătate, pentru a avea privilegiul să te ascultăm cu aceeaşi emoţie timp
îndelungat.
270
e-mail

Semnează
Un grup de me(ga)lomani
[Mozart - Piano Sonata No. 11 in A major, K. 331 - I. Andante grazioso]
https://www.youtube.com/watch?v=dP9KWQ8hAYk&list=AL94UKMTq
g-9AiM0Iv4kt5HDuiZuAsnm89
[Wolfgang Amadeus Mozart - Wiegenlied (Lullaby), K. 350]
https://www.youtube.com/watch?v=vXRzq_8bJ3c&list=AL94UKMTqg-
9AiM0Iv4kt5HDuiZuAsnm89
[Mozart 12 Variations Ah vous dirais-je, maman KV265 (part 1)]
https://www.youtube.com/watch?v=_c_g_NhF46s
[Mozart Piano Sonata in C, K. 545 (2/2); 2nd-3rd movements;
Eschenbach]
https://www.youtube.com/watch?v=VK4vWzQCQxU&feature=related
[Sarah Brightman and Placido Domingo - La Ci Darem La Mano Live
(Millenium Concert 2000)]
https://www.youtube.com/watch?v=HI1BkAr3NiE&feature=related

27 ianuarie 2015
Subiect: Re: Amadeus
Caro Basilio Bacoviensi hoc dicemus hodie: „Multos annos vivas, scribas
ac doceas ut Gentis Europaee clara fata floreant adversus cohortes
Barbarorum crudeles ex Oriente venientium!”
Amet te Deus cui corda obtulimus nostra!
Charlie Martel + Un grup de gagademicieni cu renume mondial

27 ianuarie 2015
Subiect: Re: Re: Amadeus
Cara Magistre,
Felix quondam vos hoc volo habere annos! Felix dies natalis anniversario
et late! Bene accessi hoc frustra eis fuit inceptum. Magnum aliquid illi
bello? Quod sint Charlie. Primum ad eos, et mortuus crediderunt. Recipit
vos, homines!

31 ianuarie 2015
Subiect:
Dragă Franz,
Nici ţie (ca şi lui Amadeus) nu-ţi vom ura tradiţionalul „La mulţi ani!” cu
ocazia aniversării tale. Doar că încercăm un sentiment de jenă ştiind că ai
trăit doar 31 de ani, pe când noi... Noi, netrebnicii, nu putem face decât să
ascultăm o „duzină” de piese.
271
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Ave Franz! Ave Maria!


Un grup de mega-lomani
[La stanza musicale: Schubert Ständchen, en ré mineur - Lise De La Salle]
https://www.youtube.com/watch?v=crwQ9vOA_6Y&list=AL94UKMTqg
-9AeV7gS7UBC6j79xJ6ls3Fm
[Schubert - serenade – trumpet]
https://www.youtube.com/watch?v=Nd8O7xXcs0w&feature=related
[Franz Schubert : German Dance No.1]
https://www.youtube.com/watch?v=QrGIWmP42qg&list=AL94UKMTqg
-9AeV7gS7UBC6j79xJ6ls3Fm
[Franz Schubert - Marche Militaire]
https://www.youtube.com/watch?v=PKUPBr0eY6Y&feature=related
[Schubert Quintet Die Forelle (Trout) D667]
https://www.youtube.com/watch?v=KC8xFKJFLic&feature=related
[Schubert: "Die Forelle" (Fischer-Dieskau, Moore]
https://www.youtube.com/watch?v=NF9DrUXowBo
[Schubert Wiegenlied]
https://www.youtube.com/watch?v=4AInKtwxCVA&feature=related
['Wiegenlied, Op 98, No 2, D 498 * Schubert * JANET BAKER]
https://www.youtube.com/watch?v=N2zXK-qyOXQ&feature=related
[Mille Cherubini In Coro, Franz Schubert]
https://www.youtube.com/watch?v=SOPTQB6t71s&feature=related
[Eggner Trio - Schubert Nocturne - Schubertiade Schwarzenberg]
https://www.youtube.com/watch?v=-FVzhHtCwY4
[NANA MOUSKOURI "FRANZ"]
https://www.youtube.com/watch?v=5q0n_YXI7uk
[- AVE MARIA DI SCHUBERT - MARIA CALLAS -]
https://www.youtube.com/watch?v=sE1WoMocTlw

1 februarie 2015
Subiect: Re. Franz
Caro Francesco,
În amintirea numelui tău divin, cînd voi merge pe litoral o să-mi comand,
la cofetărie, un SCHUBEREK (prăjitura ce pe tătărăște însemnează
„pizdulice”), apoi, ceva mai tîrziu, un WATER MELON//MELON
DʼEAU din piața gării callatisce și, în locul paharului de bragă, o bere
măgureană de Berevoiești.
Un melonman din Tîrgu-de-Floci al Brăilei mihai-viteze

272
e-mail

4 februarie 2015
Subiect: Ești șugubereț!
Un schuberek și o bere voiești, matale, melonmanule hidrofil? Eşti
şugubereţ! Asta când o fi sezonul la mare, cu fete una și una (nicio
conotație lesbiană!). Deocamdată poftește, te rog, la centrul de copiere,
unde fetele – tot una și una – se pot ultraviola singure.
Mircea Braga
Centrul Schitu Măgureanu
[Ces deux filles ont trouvé une astuce pour bronzer facilement]
https://www.youtube.com/watch?v=F2jRcDauGPo

29 mai 2015
Subiect: Remulțumiri
Magistre lexiconard,
Te remulțumesc pentru (h)opul căjvănăresc. Sper să ne reîntâlnim cât mai
curând la ceasul fără rost (am auzit că există așa ceva în curbea ta de
adopțiune).
Cu devotament de navetă esențială,
Vasile Băgăuanu

30 mai 2015
Subiect: Remulțumiri
Eh oui, mon cher Basil,
Le focsanien adoptif, LP

14 iunie 2015
Subiect: Luca Pițu
Eu m-am retras la țară până către toamnă, nemuritor în păpușoi, rupt de
lume...
Duminică, 14 iunie, ora 10,15...
LP
Înmormântarea va avea loc marți 16 iunie, la Focșani.
Ani Pițu

273
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Superlativele culturale
ale anului 2016

Cultura, biblioteca şi noi

Cultura e confundată cu acumularea de informaţii, prea adesea. Aşa


cum educaţia, în învăţămîntul nostru, nu formează, ci stochează informaţii
în creierele tinere. De asta, informaţia pare a fi o hrană imperioasă, zilnică,
a omului din acest sfîrşit de istorie şi început de mileniu. Ziarele, radioul,
televiziunea, internetul, reclamele, afişele… ne informează continuu.
Captăm informaţiile, le digerăm sau nu, le credem sau nu, ne modifică sau
nu. Într-un "undeva" indistinct se întîmplă mereu "ceva" care potoleşte
această foame colectivă de informaţie, de nou, de senzaţional. Crime,
accidente, violuri, catastrofe, deraieri spectaculoase, descoperiri epocale
(care ţin cît puful de păpădie), bîrfe etc. sînt înfăptuite de "personaje"
indistincte care trăiesc, parcă, pentru a declanşa senzaţionalul. Cu cît se
vehiculează mai mult acest tip de informaţie, impersonală, cu atît lumea
asta pare caricatura lumii pentru care avem senzaţia că ne-am născut. În
acest timp cultura circulă în discretele ei "vase comunicante", tot mai
ascunse, tot mai neglijate. Rivardo Paseyro, într-o deja celebră carte,
"Elogiul analfabetismului pentru uzul falşilor indivizi" (Editura Robert
Lafont, Paris, 1989) spunea îndreptăţit: "Niciodată nu s-au editat atîtea
cărţi, niciodată, poate nu au fost atît de prost citite… Mijloacele de
274
Litera-Tura-Vura

informare şi învăţămîntul nu se mai adresează persoanei, individului: ele


vizează Marile Impersonalităţi, sedimentul fiziologic şi psihologic al
speciei umane…". În aceste condiţii analfabeţii nu mai sînt cei care nu ştiu
să citească, ci acei care nu ştiu ce să citească.
De asta avem Biblioteca, de asta avem bibliotecari. Spunea Albert
Camus: "Biblioteca e, realmente, un templu în care arde continuu flacăra
raţiunii; cînd se va stinge aceasta pentru omenire va fi prea târziu ...!". Mai
mult, Biblioteca este, în esenţă, memoria culturii, indiferent sub ce formă
se manifestă. Iar încercarea de a scoate în evidenţă lucrurile sugestive
dintr-o comunitate, într-o tentativă de "top cultural", ţine, cred, de cultura
memoriei.
Doamnelor, domnilor, să fim de partea Bibliotecii!

Adrian Alui Gheorghe

(Cuvînt de deschidere la gala "Superlativele culturale ale anului 2016")

Superlativele culturale ale anului 2016


Comisia de jurizare şi atribuire: Adrian Alui Gheorghe (director al
Bibliotecii Judeţene “G. T. Kirileanu”), Laurenţiu Dulamă –
vicepreşedinte al CJ Neamţ, Mihaela Mereuţă (şef serviciu), Costache
Agache (şef serviciu), Emil Nicolae (scriitor), Virgil Cojocaru (metodist),
Elena Codescu (şef birou), Dan Iacob (bibliotecar), Lucian Tudorache
(artist plastic)
I. Premii speciale. Primari şi personalităţi ale vieţii publice care au
sprijinit activitățile culturale și proiectelor bibliotecii publice
Ionel Arsene, preşedintele Consiliului Judeţean Neamţ / pentru o
nouă strategie culturală a judeţului Neamţ; Dragoş Chitic – Piatra Neamţ;
Laurenţiu Leoreanu – Roman; Nicolae Sălăgean – Bicaz; Vasilică Harpa –
orașul Târgu Neamț; Maria Petrariu – comuna Vânători - Neamț; Doinel
Grumezescu – Comuna Bozieni; Petre Zamfir – comuna Crăcăoani: Sorin
Ouatu – comuna Ștefan cel Mare; Vasile Asandei - Agenţia de Dezvoltare
Regională Nord – Est / pentru sprijinul acordat activității culturale și
proiectelor bibliotecii publice; Pr. Valentin Tofan, protopop de Piatra
Neamţ/ pentru sprijinul acordat activității culturale și proiectelor bibliotecii
publice

275
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

II. Management evenimentelor culturale ale anului 2016 în judeţul


Neamţ – pentru realizarea unor manifestări de importanţă naţională la
Piatra Neamţ
Carmen Elena Nastasă – director al Centrului pentru Cultură şi
Arte „Carmen Saeculare”; Iulian Ghercă – director al Complexul Muzeal
Neamţ; Liviu Timuş - director al Teatrului Tineretului Piatra Neamţ;
Viorel Cosma – Teatrul Tineretului Piatra Neamţ; Florentina Buzenschi –
pentru realizarea „Târgului meşterilor populari” ediţia 2016
III. Arte. Literatură: Constantin Munteanu – OPERA OMNIA:
Adrian G. Romila – pentru volumul “Mici schimbări în viaţă” (Editura
Charmides, 2016); Giuseppe Masavo – volumul de poezie “Muzică pentru
pisici” (Editura Limes, 2016).

Arte plastice: Gheorghe Vadana – pentru OPERA OMNIA;


Dumitru Bezem – OPERA OMNIA; Ştefan Potop – pictură; Minodora
Ursachi pentru volumul “Fenomenul artistic romaşcan” (Editura
“Muşatinia”, 2016).
Reviste: “Antiteze” – Cristian Livescu, redactor şef; “Conta” –
Emil Nicolae, redactor şef; “Apostolul” – Mircea Zaharia, redactor şef.
Muzică: Prof. Leonid Ceobanu – Liceul de Arte “Victor Brauner”;
Prof. Iulian Stoica – Liceul de Arte “Victor Brauner”; Prof. Isidor Rusu –
Liceul de Arte “Victor Brauner”; Prof. Radu Oţel – Academia de Muzică
“Gheorghe Dima” din Cluj Napoca, Extensia Piatra Neamţ.
276
Litera-Tura-Vura

Teatru: Mircea Postelnicu – actor la Teatrul Tineretului


Muzelogie: Violeta Dinu – Muzeul de Artă Piatra Neamţ
Premii speciale: Elena Florescu - pentru albumul „Arta populară a
lemnului din judeţul Neamţ”; Mihai Floroaia – pentru volumul „Inchiziţia
între mit şi realitate” (Editura „Presa Universitară Clujeană”, 2016);
Constantin Boengiu - promovarea cărţii şi lecturii în comunitate; Violeta
Moşu – jurnalism cultural; Vasile Pleşca – promovarea colecţiilor
particulare de artă; Lucian Corneliu Agăleanu – realizarea Expoziţiei
retrospective „Aurel Băeşu”; Club Sestry Piatra Neamţ/ dl. Mihai Ganea -
Iniţiativă privată în cultură
4. Biblioteca. Memoria culturii, cultura memoriei. Bibliotecarii
anului 2016: Daniela Anechitei – Biblioteca Judeţeană “G. T. Kirileanu”;
Florentina Neicu - Biblioteca Judeţeană “G. T. Kirileanu”; Georgeta Banu
- Biblioteca Judeţeană “G. T. Kirileanu”; Amelia Bran - Biblioteca
Judeţeană “G. T. Kirileanu”; Monica Jitianu - Biblioteca Judeţeană “G. T.
Kirileanu”; Elena Tacu – Biblioteca Judeţeană “G. T. Kirileanu”; Gabriela
Popovici – Biblioteca Judeţeană “G. T. Kirileanu”; Cristina Roman
Popovici - Biblioteca Judeţeană “G. T. Kirileanu”; Iolanda Lupescu –
Biblioteca Borca / pentru performanţă profesională; Maria Coșofreț –
Biblioteca Vânători - Neamț; Constantin Bucur Olariu – Biblioteca Girov;
Gabriela Bobu – Biblioteca Bozieni; Teodora Andrișoaie – Biblioteca
Crăcăoani; Mihaela Mariana Rusu – Biblioteca Ștefan cel Mare; Elena
Coțofan – Biblioteca Podoleni
5. Voluntarul anului în Bib. Jud. “G. T. Kirileanu: Prof. Mihaela
Aparaschivei / Şcoala Gimnazială Săvineşti; Book Rangers Club / Piatra
Neamţ / pentru implicarea în activităţi de voluntariat pentru copii şi tineret;
Valeriu Dâm; Gisela Adăscăliţei; Constantin Goilav / pentru implicarea în
activităţi culturale dedicate seniorilor. Profesori colaboratori: Maria Tudor
- Liceul Tehnologic Economic Administrativ Piatra Neamt; Dr. Gianina
Buruiana - Liceul Tehnologic Economic Administrativ Piatra Neamţ; Dr.
Livioara Magdalena Todiresi - Liceul Tehnologic Economic Administrativ
Piatra Neamt; Mihaela Dobrea - Liceul Tehnologic Economic
Administrativ Piatra Neamt; Vasile Diaconu - Colegiul National de
Informatica Piatra Neamt; Elena Costrachevi - Colegiul National de
Informatică Piatra Neamt; Miluţa Cristal – Şcoala Gimnazială “Nicu
Albu”.

277
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Mircea Cărtărescu – laureatul premiului


naţional de poezie „Mihai Eminescu” pe
anul 2016
Juriul de acordare a Premiului Naţional de Poezie „Mihai
Eminescu” – Opera Omnia, pe anul 2016, format din NICOLAE
MANOLESCU (preşedinte), MIRCEA MARTIN, CORNEL
UNGUREANU, ION POP, AL. CISTELECAN, MIRCEA A. DIACONU
şi IOAN HOLBAN (membri), având în vedere nominalizările reieşite în
urma sondajului naţional realizat de Fundaţia Culturală „Hyperion-caiete
botoşani” Botoşani (Mircea Cărtărescu, Ovidiu Genaru, Ioan Moldovan,
Aurel Pantea, Marta Petreu, Cassian Maria Spiridon, Liviu Ioan Stoiciu şi
Lucian Vasiliu), a decis, prin vot secret în seara zilei de 14 ianuarie 2017,
la Botoşani, ca laureatul acestei ediţii, a XXVI-a, să fie poetul MIRCEA
CĂRTĂRESCU
De asemenea, juriul de acordare a Premiului Naţional de
Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum, pe anul 2016, format din AL.
CISTELECAN, preşedinte, MIRCEA A. DIACONU, VASILE
SPIRIDON, DANIEL CRISTEA-ENACHE şi ANDREI TERIAN,
membri, avînd în vedere nominalizările: Ioana Miron – Picaj, Editura Casa
de pariuri literare, 2016; Alexandra Negru – Avanpost, Editura Paralela 45,
2017; Ciprian Popescu – Mile End, Casa de editură Max Blecher, 2016;
Alina Purcaru – Rezistenţă, Editura Cartea Românescă, 2016; George State
– Crux, Editura Cartea Românească, 2016, a decis ca laureatul acestei
ediţii, a XIX-a, să fie poetul CIPRIAN POPESCU.
Gala de decernare a premiilor a avut loc în ziua de 15
ianuarie 2017 în sala Cinematografului „Unirea” din Botoşani, în faţa unui
numeros public. La finalul galei a concertat formaţia de muzică medievală
românească Trei parale.

Andrei, dar pe cititori cui îi laşi ...?

În numărul trecut al revistei noastre, sub titlul „Ramona, fă-te că


lucrezi!”, colaboratorul nostru, Cucuzel, scria: “Un roman care a stîrnit
ecouri între imberbii cititori ai vremii noastre şi care se găseşte pe toate
tarabele, acolo unde cartea îşi mai face din cînd în cînd loc, alături de alte
borcane de murături, are un titlu aparent curios: Suge-o, Ramona!, apare la
Editura „Trei” din Bucureşti şi este semnat de (cine?) Andrei Ciobanu.
278
Litera-Tura-Vura

Textul de promovare a cărţii, venit din partea editurii, care din acest act de
editare a supt binişor de la cititorii care voiau astfel să îşi calmeze
neuronul, unicul, cam agitat, sună cam aşa: Suge-o, Ramona! este povestea
unei deveniri, o confesiune onestă despre maturizare sexuală şi morală,
despre trecerea de la adolescenţă la maturitate. Hilare sau triste,
emoţionante sau cinice, aventurile lui Andrei sunt cele ale adolescentului
obişnuit, care caută, încearcă, eşuează sau învinge, totul pentru a o
impresiona pe fata visurilor sale”. Invitaţia la supt, din cîte ne-am dat
seama noi fără să citim cartea, e un îndemn la supt o acadea, un pai, o
pilulă, o măslină, un cîrnat, o boabă de fasole sau o bomboană, fireşte.
Investigatorii noştri, impresionaţi de aşa apariţie editorială, au făcut o
cercetare în teren şi au aflat că Ramona este, de fapt, mama autorului. Şi,
curios lucru, tot Ramona se numesc redactorul de carte, directorul editurii,
redactorul şef, femeia de serviciu, lectorul, bunica autorului, nevasta,
soacra, vecina, alteregoul. Ramona, ai legătura ... !”.
Cu bucurie aflăm că a apărut şi partea a doua a cărţii (celebră!), sub
titlul “Suge-o, Andrei!”(Editura “Litera”, 2017), despre care editura spune
satisfăcută: “Încercând s-o uite pe Anemona, Andrei are tot felul de
aventuri, unele amuzante, altele neobişnuite. Dar în realitate, el nu caută pe
altcineva. Căutarea lui este o căutare de sine. Şi de fiecare dată se găseşte
în altă persoană, în mod diferit”. E limpede. Andrei, cititorii te aşteaptă!
Numai tu poţi să îi satisfaci.

Iar a explodat mămăliga?

Cei care la vremea evenimentelor din 1989 aveam o anumită vârstă


a înțelegerii lucrurilor, iar în prezent încă nu ne-a dezertat detot memoria,
ne amintim găselnița de presă care a făcut furori la vremea respectivă: a
explodat mămăliga! Pe ce se întemeia o atare zicere? Ei bine, pe
contrazicerea a înseși formei sale negative – aceea fiind de fapt originalul
formulării plastice, metaforice în bună doză, și care traducea încredințarea
liniștitoare a politicienilor de atunci cum că la noi nu pot avea loc
răbufniri de ordinul maselor. Cel mult o răzvrătire, o răzmeriță sau o
răscoală intempestivă și, așa cum maica istorie ne relata printre oftaturi,
repede potolite și fără succes în fața puterii ocârmuitoare și iute represive.
Chiar de amploare fiind răbufnirea țărănească (a ,,mămăligarilor’’), vezi
Bobâlna, Horia, Cloșca și Crișan sau 1907, demonstrația s-a făcut cu
asupra de măsură: mămăliga nu e bună de explozibil, (chiar dacă în
aparență aduce întrucâtva cu TNT-ul: coloare, consistență...) ba încă să
mai și dinamiteze ,,tagma jefuitorilor’’, ca să rememorăm sintagma
279
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

consemnată istoric a martirului Tudor Vladimirescu.


Destul de multe predicate logice pot fi afectate subiectului
mămăligă fără a ieși din limite descriptive sau funcționale, denotative,
raționale. Dau doar două-trei exemple din zeci și zeci de altele posibile:
,,Mămăliga e, tradițional, substitutul pâinii la români.’’ ,,Mămăliga se
asortează gastronomic cu urda, brânza cu smântână, tochitura.’’
,,Mămăliga moale e recomandată medical diabeticilor.’’ etc. Fiind un
aliment atât de popular, firește că a intrat, terminologic, și în cuprinsul
figurilor de stil: ,,moale ca o mămăligă”, „a prins mămăliga coajă”, „am
pus-o de mămăligă”, „Odată tăiată, mămăliga la loc nu se mai lipește” etc.
Însă figura forte, cea numită stilistic oximoron, adică adecvarea în
expresie de elemente incompatibile logic sau realist, e cea dată de
perechea de termeni amintită: „a explodat mămăliga”. Adică, în termeni
interpretativi, ceea ce era de neconceput, iată că s-a produs, s-a întâmplat.
Stilistic vorbind, un oximoron reușit e o figură regală, atât prin faptul că e
rară cât și prin strălucirea sa. Totul e să fie plasată la locul potrivit pentru
a-și produce efectul, precum „suferința dureros de dulce” (eminesciană)
sau „soarele negru” (nervalian). Firește că într-un context banal ea își
pierde forța și strălucirea, precum o nestemată printre gablonțuri... De ce
am reactualizat aceste câteva date acum, adică mai concret spus cu ce
scop? Ei bine, fiindcă ne aflăm iarăși, pe o altă spirală temporală însă pe
aceleași coordonate locative, în prezența unor situații oarecum identice cu
momentul de acum 27 de ani. Lumea a ieșit din nou în stradă, masiv, să-și
strige nemulțumirile. Cei vizați, atât de o parte cât și de alta, de pe
eșichierul politic zic că este un lucru bun, că asta este o lecție sau un
exercițiu de democrație sănătoasă. Privitor la faptul în sine, nu voi îndrăzni
să-i contrazic, întrucât cu toții știu că așa este politicește corect să zici,
chiar dacă nu o și gândești. Nu sunt deloc convins că, în sinea lor, atât un
Dragnea cât și un Iohannis, o rumegă la fel ca pe vorbele lansate public.
Creadă-i cine vrea! Eu la altceva aș vrea să mă refer, și asigur pe oricine
m-ar bănui de cine știe ce matrapazlâc că știu destul de bine zicala cu
picătura care face să se reverse paharul. Pentru că asta mă mâhnește pe
mine cel mai mult: nu cumva am scos artileria grea pentru a ucide un
țânțar? Când s-a jecmănit economia acestei țări, tot pe ascuns, tot la ceas
de întuneric, chiar dormeam cu toții? Când presa urla de fapte de corupție
bubuitoare și de furturi abominabile și nerușinate, chiar aveam cu toții
dopuri în urechi sau solzi de pește în loc de lentile de ochelari? Să ne fi
aflat atunci, ca și în nenumărate alte cazuri strigătoare le cer, de
nedreptate, de corupție, de samavolnicii, în plină febră mioritică, în smerită
resemnare în fața destinului implacabil? Atâta energie pusă în mișcare nu
280
Litera-Tura-Vura

s-ar fi cuvenit, la rigoare, pusă în slujba unei cauze mai bune?! Fiindcă,
iertat să fiu, deși nu cred că în înverșunarea creată voi găsi clemență, eu nu
văd în ceea ce se întâmplă, atât la palatul Victoria cât și la Cotroceni, ca să
mă limitez la acestea doar, mai mult decât expresia unor răfuieli politice,
iar nu o reală demonstrație de asanare a neregulilor la vârf. Cum a fost
confiscată Revoluția de la 1989, am văzut, și ne-am și convins pentru cine
s-a făcut ea de fapt, cu atâtea jertfe ca justificare, cine au fost profitorii și
mai dăinuie nestingheriți și astăzi. Mai toți se pleacă în fața lor ca înaintea
unor successful people, a elitei economice, și nu doar, a întregii nații... Vai
de cei care nu învață nimic din istorie și o înlocuiesc doar cu slogane gen
reader’s digest! Altă pedeapsă decât a-i repeta și suporta erorile nu vor
avea. Ca fost profesor diriginte, cândva, am avut de soluționat un mic
diferend între doi școlari de clasa a cincea. Rezum la concret și vă las să
interpretați: „De ce ai bătut-o pe colega ta, măi Vasilică? – Fiindcă era să
mă poreclească...” Mie mi se pare simptomatic, ca fenomen, (de care
uitasem ca de un fleac oarecare) cu ce se întâmplă acum în stradă. Iar
pentru a mi-l explica în vreun fel care să fie lămuritor în sine, nu am găsit
altă cheie mai potrivită decât una lăsată nouă ca memento de nemuritorul
Caragiale. E vorba de Cănuță, om sucit. O recomand celor care nu au citit-
o încă, și atunci poate că vor trage și ei, prin comparația faptelor din stradă
cu a celor din schița literară, vreo concluzie apropiată de a mea. Iar dacă de
citit nu prea mai rămâne timp omului de azi, preocupat de lucruri mai
importante, rezum aici ad usum un fragmențel din scriere. Cănuță, după ce
se însoară, are de îndurat din partea nevestii toate vicisitudinile
imaginabile, și pentru care orice om „nesucit” ar fi rupt demult în două
contractul de căsătorie. Dar el nu va face acest lucru decât pentru ceea ce
niciun om cu scaun la cap nu s-ar gândi măcar ca ipoteză: divorțează
pentru că femeia a prăjit prea tare un pește în tigaie, sfarogindu-l.
Mă întorc acum la ce spuneam la început: tocmai pentru că e un
fapt mai rar ca unul astronomic, o eclipsă totală de soare, să zicem, sau
cometa Halley, nu e păcat să explodeze mămăliga pentru a dinamita, vorba
lui Creangă acuma, un „sfârâiac”. E bine că se demonstrează și pentru
rectitudinea principiilor, dar și mai bine ar fi dacă s-ar face pentru niște
cauze care ne frig mult mai tare la degete sau la buzunărele. Ca să nu dăm
peste vorba celui care se plângea la tribunal cam în astfel de termeni:
„Acu’ nu m-am supărat eu așa tare că m-a bătut… Dar de ce m-a
îmbrâncit ? Asta nu i-o iert ! Pentru asta să dea socoteală! La pușcărie cu
el!”
(Mihai Stîncaru)

281
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Restituiri

Un interviu cu Nicolae N. Tonitza la


Piatra Neamţ
(din “Telegraful”, 12 august 1934)

Artistul de mare rutină şi perfect desenator, cunoscut în special,


pentru delicioasele sale chipuri de copii, nuduri, flori şi naturi moarte,
toate pătrunse de un adînc lirism, cum menţionează în Minerva
Enciclopedie Română (Cluj, 1930), a descoperit frumuseţile meleagurilor
nemţene după 1930, cu ocazia picturii interioare a Mănăstirii Durău,
considerată a fi o lucrare monumentală.
Pictorul, graficianul şi publicistul român, născut la Bârlad, în 1886,
decedat în 1940, cu studii la Munchen, Pontaise, Paris, Florenţa, Milano
şi Roma, a apreciat, în afară de frumuseţile împrejurimilor Ceahlăului şi, în
general, a Văii Bistriţei, aşezarea pitorească a localităţii reşedinţă a
judeţului Neamţ, fapt care rezultă din articolul - interviu intitulat „O oră de
vorbă cu pictorul N. N. Tonitza despre oraşul nostru apărut în ziarul
Telegraful, din 12 august 1934, sub semnătura lui George Demetru Pan.
Pentru veridicitate, redăm în cele ce urmează, articolul-interviu
amintit.
Am relatat cititorilor „Telegrafului”, într-un număr trecut,
prezenţa în mijlocul pietrenilor a pictorului N. N. Tonitza, care este şi un
scriitor de valoare, subliniind că dl N. N. Tonitza, pe lîngă un artist
minunat, mai e şi un om de o cumsecădenie şi de o amabilitate rară.
Cunoscute fiindu-mi aceste calităţi ale domniei-sale, am găsit cale să-i
adresez, pentru a afla cum l-a impresionat staţiunea noastră de vară.
În strada Plantelor, la no. 34, se află locuinţa d-lui profesor Ioan
Drăgan, directorul Şcoalei Normale de băieţi. Acolo, în cerdacul
prietenului său de copilărie - Ionaş - cerdac deasupra căruia pădurea
fremăta ca şi sufletul creator de valoare, l-am găsit asediat de flori, pe
care le transpunea în întreaga lor măreţie şi viaţă pe pînză.
Alături de N. N. Tonitza, în lumina ochilor lui de preot al
frumosului, un proces se petrece în sufletul tău şi poţi sau să rîzi cu hohote
sau să plîngi discret, după atmosfera creată tot de cuvintele lui triste sau
de haz.
Cerdacul aceluia, de altfel îi păstrăm amintiri duioase, Revista
„Petrodava”, din care domnul profesor Drăgan a ştiut să facă un mensual
(lunar - n.n.) care să se impună în cultura românească de la primele
282
Litera-Tura-Vura

numere, acolo a fost clădită, pe temelia spiritului sănătos al d-sale şi tot


acolo revista mai tînără „Bloc” - revistă înconjurată de unii concetăţeni
inadaptabili ritmului vieţii de astăzi, dar primită cu strigăte de viforos
entuziasm în întreaga lume literară de la Bucureşti şi din ţară şi-a luat
zborul, susţinută de autoritatea lui, nu numai moraliceşte […]
Iată de ce pictorul Tonitza - preţiosul autor al „Cronicelor
fanteziste şi neliterare” - mi-a fost atît de drag şi m-a găsit poate de asta
cu atît mai timid şi mai plicticos pentru dînsul, în preajma Cozlei, a
florilor, a lui „Onele Hansy” şi a Coniţei Mary.
• Ce anume v-a îndemnat să sălăşuiţi în Piatra noastră pe timpul
verii?
• Mai întîi dorul de a mă afla alături de un nepreţuit prieten -
prof. Ioan Drăgan - pe care, de treizeci de ani nu-l mai puteam vedea de
cît la rare intervale şi pentru cîteva clipe. E o indes-criptibilă reconfortare
sufletească să stai în preajma acestui fin exemplar omenesc - şi o înălţare
deasupra vulgarelor contingente ale cotidianului.
• Şi ce altceva încă?
• Necesitatea de a evada din mediul torid al Capitalei. În timpul
verii, Bucureştii sunt improprii oricărei activităţi intelectuale şi artistice.
Cazanul, înfierbîntat la roşu, al cetăţii lui Bucur, deprimă şi imbecilizează.
Aici, la Dv., e cu totul altceva: atmosfera pură ozonată şi te înviorează ca
prin farmec - şi-ţi dă brînci la muncă creatoare.
• Aţi început a lucra?
• Ca tot românul - fireşte - nu chiar din prima zi. Nici din a
doua. Din a treia. Curiozitatea şi neastîmpărul românului nu se vindecă
uşor. Am pornit-o razna, să văd Cheile Bicazului. O minune, cu adevărat,
peisajul acela, laolaltă monstruos şi delicat. Am scoborît şi ridicat prin
văgăunile acele teribile cu aviditatea lupului scăpat dintre gratiile
menajeriei. Nu mă aşteptam ca în sălbătăciunea aceia îndepărtată să aflu
atîta bună ordine şi confort, pretutindeni. Şi o ieftinătate a traiului care m-
a pus pe gînduri: 130 lei pensiune completă la unul dintre cele mai curate
hoteluri. Condiţii de basm! Cine conduce acolo staţiunea aceia - şi o
gospodăreşte precum am văzut - trebuie să fie un om excepţional, care se
cuvine păstrat la locul lui de răspundere şi cinste: un viguros agent al
civilizaţiei. Şi oamenii aceşti sunt, la noi, extrem de rari. Ce deosebire
între Cheile Bicazului (izolate de legătura cu calea ferată si aruncate pe
înălţimile acele ameţitoare) - şi între, bunăoară, Piatra Neamţului, care e
capitală de judeţ, are drum de fier si vaste posibilităţi de aprovizionare!

283
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Negustorii Dv. fac tot ce le stă în putinţă - şi în materie de


curăţenie, şi în materie de confort de serviciu, dar mai cu seamă în
materie de preţuri - să alunge clienţii vizitatori cît mai departe.
Oare sunt de vină numai negustorii? Ei sînt, îndeobşte, cetăţeni cu
orizontul limitat: preocuparea lor de căpetenie stă, toată viaţa, în
agonisirea, indiferent cum, a unei averi. Dar conducătorii cetăţii Dv. Nu-
şi dau seama că deasupra Pietrei N. stau suspendate sute de milioane de
lei şi că n-ar trebui de cît un gest de energie tenace, ca să te facă să
descindă în buzunarul locuitorilor? Căci Piatra ar putea deveni, în scurtă
vreme, unul dintre centrele climaterice cu reputaţie mondială. Bogăţia
naturii de aici n-o poţi întîlni uşor în multe din frumoasele şi richissimile
staţiuni similare din Europa. V-o spune asta un pictor care a cutreierat
continentul în lung şi lat, ani de-a rîndul - şi care face parte dintr-o
breaslă căreia marele întreprinderi turistice din lume îi vor fi etern
recunoscătoare.
• Ce credeţi, prin urmare, că s-ar putea face aici, la noi, pentru
ca şi Piatra să iasă din letargie?
• Unirea tuturor conducătorilor Dv. politici, liberali, ţărănişti
etc. - într-un efort comun: stabilirea unui vast plan de lucrări edilitare,
care să transforme cît mai repede tîrgul Dv. (astăzi incapabil să
găzduiască europeneşte un număr mai mare de vizitatori) - într-o
adevărată staţiune climaterică, unde vizitatorul, care vine cu buzunarele
bine garnisite şi deci dispus să cheltuiască din plin să nu plece, peste 2-3
zile, deziluzionat şi fără gînd de revenire
În primul rînd: un mare hotel comunal (în parcul Cozla, de pildă) -
un hotel, care, prevăzut cu tot confortul staţiunilor străine, să mai aibă şi
faima de a fi ieftin şi mai bine servit decît celelalte străine şi româneşti.
Un hotel în care, pînă la îmbunătăţirile estetice şi sanitare ale oraşului,
vizitatorul să poată găsi tot ce-i trebuie zilnic fără să fie nevoit să se
deplaseze pe orice fel de vreme: baie, concerte, cafenea, bibliotecă, săli de
spectacol şi conferinţă, restaurant.
• Dar comuna noastră e falimentară, un hotel ca acesta costă
milioane.
• Fireşte că nimic mare şi temeinic nu se poate face fără bani
mulţi. Cu bani puţini nu se fac decât lucruri meschine:ceea ce e mai
deplorabil decât nimicul. Rămîne deschisă posibilitatea unui mare
împrumut sau cel al concesiunii. Pentru asta e nevoie deci de unirea
tuturor fruntaşilor Dv. politici - şi de continuitate.
O misiune permanentă, care să vegheze la creşterea şi viitorul
Petrei N.[eamţ] - compusă, bunăoară din toţi foştii primari şi foştii Dv.
284
Litera-Tura-Vura

prefecţi . Altfel tot ce-o să facă azi un partid mâne v-a dărâma partidul
advers - iar Piatra v-a încremeni aşa cum se află, încă un secol. Şi ar fi un
mare păcat! Căci e una din cele mai frumoase şi mai dragi cetăţi ale
neamului nostru .
Iartă-mă, dar de acum mă duc la lucru: vreau să iau cu mine la
Bucureşti parfumul modestei grădiniţe cu flori a lui Ioan Drăgan. În felul
acesta îl voi avea şi pe el mai aproape de mine -cu întreaga lui floră
sufletească, ca o permanentă înviorare şi primenire a duhului.

Prof. Gheorghe Radu

285
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

La închiderea ediţiei:

Varujan Vosganian a lansat romanul ”Copiii războiului” la


Biblioteca “G. T. Kirileanu” din Piatra Neamț. Iubit de unii, hulit de
alții, armeanul născut la Craiova fascinează, prin subtilitatea discursului
și copleșitoarea erudiție.

”Pe Varujan Vosganian îl admiri din prima sau îl respingi din


prima”, a spus la lansare, scriitorul Adrian Alui Gheorghe

– Ce vă leagă de Piatra Neamț? Care vă sunt prietenii de aici?


• De Piatra Neamț mă leagă foarte multe lucruri. Mă leagă, din prima
tinerețe, Teatrul Tineretului, cu Silviu Purcărete și ceilalți câțiva dintre
actorii de aici, care mi-au fost prieteni. Mă leagă, apoi, Adrian Alui
Gheorghe, Cristian Livescu și alți prieteni scriitori, mă leagă prietenia cu
cei cu care, împreună, am făcut și continuăm să facem politică, mă leagă
frumusețea locurilor de aici și felul în care este respectată cultura și mă
leagă acest spațiu al cupolei bibliotecii, în care vin adesea cu plăcere.
– Scriitorul devine o altă persoană în spatele cărții?
286
Litera-Tura-Vura

• Scriitorul este persoana care scrie cartea la dictarea cuiva pe care


nu-l știm. Adesea, am sentimentul că ceea ce scriu vine din altă parte decât
din mine însumi și, la un moment dat, cartea trăiește fără scriitor. De la un
punct încolo, cartea nu mai are nevoie de scriitor și, cândva, la întrebarea
cum mă simt ca omul care a scris ”Cartea șoaptelor”, eu răspund: ”Am
sentimentul că ea m-a scris pe mine, pentru că viața mea s-a schimbat
după apariția acestei cărți”.
– Sunteți blajin sau efervescent?
• Dacă socotim după zodia în care m-am născut, cea a leului, aș zice
mai degrabă că sunt tumultuos și cred că, atunci când ești tumultuos, e
bine să fii și blajin, pentru că tumultul fără blândețe devine o formă de
agresiune. Ori puterea nu este agresivă niciodată. Cine se simte puternic nu
are de ce să fie agresiv. Agresivitatea este slăbiciunea celor care se visează
puternici, fără ca, din păcate, să și se trezească din visul lor.
– Ce a însemnat echipa ”U” Craiova pentru Varujan Vosganian, cel
născut în Bănie?
• Craiova este meridianul nașterii mele. Când eram puști, mergeam
cu bunicul la stadion, pe vremea aceea jucau Oblemenco, Strîmbeanu,
Velea, Papuc, Deselnicu și oamenii puneau multă patimă în sport. Felul
cum se făcea sportul atunci, cu mult mai puțini bani, dar cu mult mai multe
modele de comportament, pe care noi, copiii de atunci, le repetam până la
obsesie, faptul că fiecare echipă, de la Poli Iași până la Dinamo Pitești,
ASA Târgu Mureș ori Progresul București, avea vedetele ei, arată că era o
României echilibrată. O Românie frumoasă și o Românie în care câștigul
cel mai mare era cel al foșnetului cărților și nu al foșnetului banilor. Dacă
am putea să renunțăm la năravurile comunismului, păstrând, însă, ceea ce
am avut noi bun în solidaritatea aceea pe care ne-o dădea suferința
comună, ar fi magnific.
– Vă considerați o persoană care a reușit în politică?
• Nimeni nu poate reuși de unul singur în politică. Generația mea a
eșuat în politică.

* Din zicerile lui Varujan Vosganian la Piatra Neamț

• ”Cultura nu se măsoară în metri”


«Laurențiu Ulici (regretatul critic literar – n.red.) îmi dădea mereu
încredere. Fie îmi spunea ”nu ai deloc dreptate”, fie îmi spunea ”ai
perfectă dreptate, dar din cu totul alte motive decât crezi”. El vorbea
despre oximoron, despre râsu’-plânsu’ acesta al românilor. O să dureze
287
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

mult, foarte mult, până o să facem ceasuri ca elvețienii, mașini ca nemții


sau rulmenți ca suedezii, dar avem un avantaj competitiv incontenstabil
asupra lumii întregi: nimeni nu face cultură românească mai bine decât
noi. Eu aparțin în aceeași măsură și poporului român, și poporului armean.
Mă simt la fel de bine și cu semnul sângelui, și cu taina botezului, pe care
le-am moștenit de la neamul meu armenesc și mă simt la fel de bine și cu
acest aluat cald, care a fost pământul românesc în care m-am născut. Nu
trebuie să avem niciun complex că aparținem unei culturi mici. Nu există
culturi mici și culturi mari. Culturile nu se măsoară în metri, așa cum se
măsoară munții. Culturile se măsoară în profunzime, cum se măsoară
fântânile. Dacă te uiți la doi munți, știi care-i mai înalt, unul față de
celălalt. Dacă te uiți la două fântâni, de unde știi care este mai adâncă?
Trebuie să-i guști apa și, din răcoarea apei, îți poți da seama dacă este mai
adâncă. Problema culturii noastră nu-i că-i o cultură mai mică, ci este că-i
o cultură care n-a fost gustată atât cât trebuie, ca o apă vie așa cum este
ea».

• ”Adevărata istorie au făcut-o poeții!”

«Ca poet, nu mi-au ajuns poate instrumentele de a dovedi forța


poetului, pentru că poetul e cel mai important lucru pe lumea asta.
Adevărata istorie au făcut-o poeții! Nu împărații sau generalii! Chiar
atunci când istoria consacră un mare conducător de oști ca făuritor de
istorie, răspund ca Laurențiu Ulici: ”Ai dreptate, dar din cu totul alt motiv
decât crezi”. Alexandru Macedon a fost atât de vestit, nu pentru bătălia de
la Gaugamela, ci pentru că el a apropiat civilizații. Hermetismul este
adevărata victorie a lui Alexandru Macedon, pentru că și Atilla, ”biciul lui
Dumnezeu”, a învins în istorie, dar istoria a dat un cu tot alt postament lui
Macedon în fața lui Atilla sau Ginghis Han. De aceea, acolo unde nu e
poezie, nu e nimic. Avem mare nevoie de poezie. Am fost întrebat, când
eram ministru și aveam în subordine 160.000 de salariați, cine e mai mare,
un poet sau un ministru. Și am spus, neîndoielnic, poetul. Poezia și poetul
sunt expresia unicității care, până la urmă, dă măreția condiției umane.
Biblia este atât de fascinantă, nu pentru că este sursă de credință, pentru că,
dacă ar fi fost doar credință, ar fi avut ateii ei. Credința are atei, Biblia nu
are atei. Nu o să găsești niciodată pe cineva care, după ce citește, de pildă,
Eclesiastul, să devină ateu».

288
Litera-Tura-Vura

• ”Suntem într-un stadiu de imponderabilitate morală”

«Noi, în România, suntem la o distanță mai mare de morală decât


suntem de Alpha Centauri. Și am fost politicos, pentru că Alpha Centauri
este steaua cea mai apropiată. Laurențiu Ulici spunea așa: ”Morala fără
politică poate să existe, dar politică pe termen lung fără morală nu”.
Vorbim în termeni de morală și de imoralitate. Imoralitatea – acest ”i” din
față nu este ”i”-ul fascinant din matematică, care înseamnă o verticală
deasupra lumii reale – este doar inversul moralei. Ar fi fost bine să trăim
într-o societate imorală, pentru că șansa unei societăți imorale este că, în
sânul ei, există apostoli ai moralei care se străduiesc să arate oamenilor
drumul drept, drumul Damascului. Noi, însă, trăim într-o confuzie, suntem
într-un stadiu de imponderabilitate morală. Noi suntem într-o amoralitate».

• ”Comunismul nu este o traumă comună pentru români”

«Eu vă spun că noi nu cunoștem poporul român. Noi suntem într-


un proces lung de autocunoștere, care nu se poate face decât prin cultură.
În anii ’90, eu eram convins că sunt de partea celor buni. Dacă m-ar fi
întrebat cineva, atunci, de ce am intrat în politică, aș fi răspuns ”pentru că
binele ar fi trebuit să învingă răul”. Întrebați-mă azi. E foarte greu să vă
spun, astăzi, că sunt de partea celor buni și împotriva celor răi. Poporul
român trăiește într-o criză de sens. Dacă întrebi, toți armenii din lume îți
vor vorbi depre genocid la fel, dacă întrebi toți evreii despre Holocaust îți
vor vorbi la fel, dacă îi întrebi pe români nu îți vor vorbi la fel despre
comunism. Comunismul nu este o traumă comună pentru români. Acesta-i
și motivul pentru care nu putem să ne vindecăm. Pentru că, pentru a te
vindeca, pentru a ierta, trebuie ca unul să ierte și altul să-și asume».
(Mesagerul de Neamţ, martie 2017)
Ana Moise

289
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

Lista autori solicitaţi de către cititorii de la Biblioteca “G. T.


Kirileanu” din Piatra Neamţ în cursul anului 2016. Clasamentul este
rezultatul programului automat de gestionare a datelor.

1042 SADOVEANU, MIHAIL 232 BARBER, SHIRLEY


869 ELIADE, MIRCEA 229 TOLSTOI, LEV NIKOLAEVICI
757 PREDA, MARIN 223 DUMAS, ALEXANDRE-TATĂL
720 SLAVICI, IOAN 222 HUNTER, ERIN
698 CHRISTIE, AGATHA 221 ISPIRESCU, PETRE
664 CARAGIALE, ION LUCA 220 TWAIN, MARK
642 KINNEY, JEFF 218 KING, STEPHEN
627 REBREANU, LIVIU 215 SPARKS, NICHOLAS
619 ROBERTS, NORA 214 STINE, R. L.
604 PETRESCU, CAMIL 209 BENTON, JIM
579 CREANGĂ, ION 207 ALMAŞ, DUMITRU
533 RUSSELL, RACHEL RENEE 205 MOZART WOLFGANG AMADEUS
531 DAHL, ROALD 202 GARWOOD, JULIE
521 DUŢESCU, DAN 192 RIORDAN, RICK
467 GĂLĂŢEANU-FÂRNOAGĂ, 191 SHAKESPEARE, WILLIAM
GEORGIANA 191 STEEL, DANIELLE
431 EMINESCU, MIHAI 191 SÎNTIMBREANU, MIRCEA
423 PUTNEY, MARY JO 189 BROWN, DAN
417 CĂLINESCU, GEORGE 187 DICKENS, CHARLES
413 CHIRIŢĂ, CONSTANTIN 187 LAROUSSE
397 ROWLING, JOANNE KATHERINE 186 GÂRLEANU, EMIL
394 DOSTOIEVSKI, FIODOR MIHAILOV 183 BOIA, LUCIAN
388 ALECSANDRI, VASILE 182 CĂRTĂRESCU, MIRCEA
388 PATTERSON, JAMES 182 MILLER, LINDA LAEL
348 NEGRUZZI, COSTACHE 182 LEWIS, CLIVE STAPLES
312 VERNE, JULES 181 HEMINGWAY, ERNEST
309 KRENTZ, JAYNE ANN 181 DELAVRANCEA, BARBU ŞTEFĂNESCU
305 BADEA, MARIANA 180 ECO, UMBERTO
298 COELHO, PAULO 177 CLARE, CASSANDRA
293 BINDER, IRINA 175 BLAGA, LUCIAN
288 ARGHEZI, TUDOR 169 LEVY, MARC
278 SORESCU, MARIN 169 PETRESCU, CEZAR
277 HOWARD, LINDA 165 FOLLETT, KEN
276 MITRU, ALEXANDRU 163 SCHMITT, ERIC-EMMANUEL
274 GREEN, JOHN 161 ALUI GHEORGHE, ADRIAN
272 OJOG-BRAŞOVEANU, RODICA 159 BROWN, SANDRA
268 DAVIS, JIM 157 LONDON, JACK
257 TEODOREANU, IONEL 157 SAINT-EXUPERY, ANTOINE DE
250 NAUM, GELLU 156 SAVIN, EMILIA
249 SIMENON, GEORGES 155 HESSE, HERMANN
248 GRISHAM, JOHN 149 AUSTEN, JANE
241 KLEYPAS, LISA 148 GAIMAN, NEIL
240 DEVERAUX, JUDE 147 BALDACCI, DAVID
236 SMITH, LISA JANE 146 FOWLES, JOHN
235 GARCIA MARQUEZ, GABRIEL 145 MEYER, STEPHENIE
290
Litera-Tura-Vura

144 WILDE, OSCAR 90 VANGHELI, SPIRIDON


143 DRUMEŞ, MIHAIL 89 CHANDLER, RAYMOND
143 DOYLE, ARTHUR CONAN 89 LĂZĂRESCU, IOAN
143 GRIMM, JACOB 88 QUINN, JULIA
143 VULPESCU, ILEANA 88 ZUSAK, MARKUS
142 ANDERSEN, HANS CHRISTIAN 88 PLEŞU, ANDREI
137 AGÂRBICEANU, ION 87 LA FONTAINE, JEAN DE
137 OSHO 87 PALER, OCTAVIAN
136 BERRY, STEVE 87 LIVESCU, JEAN
135 ROTH, VERONICA 86 BRADFORD, BARBARA TAYLOR
133 STĂNESCU, NICHITA 86 WHITE, MICHAEL
132 VOICULESCU, VASILE 86 PARASCHIVESCU, RADU
131 MAY, KARL 85 NABOKOV, VLADIMIR
130 KAFKA, FRANZ 85 DASHNER, JAMES
128 MURAKAMI, HARUKI 85 DITERLIZZI, TONY
128 BEAUMONT, EMILIE 84 PLAIDY, JEAN
128 ALLENDE, ISABEL 83 AHERN, CECELIA
127 PEIRCE, LINCOLN 82 PAPINI, GIOVANNI
127 CONNELLY, MICHAEL 82 KUNDERA, MILAN
126 CLARK, MARY HIGGINS 81 GOLDING, WILLIAM
126 TUDORAN, RADU 80 DE AMICIS, EDMONDO
123 HOAG, TAMI 80 MODIANO, PATRICK
119 SALINGER, JEROME DAVID 79 MANOLESCU, NICOLAE
118 HUGO, VICTOR 79 GRANT, MICHAEL
118 PICHON, LIZ 78 SHEPARD, SARA
117 BLANDIANA, ANA 78 JENSEN, JOY MELISSA
116 ENDE, MICHAEL 77 POPESCU, PETRU DEMETRU
116 BOSTAN, CONSTANTIN 77 VILLIERS, GERARD DE
112 GREGORY, PHILIPPA 77 CARROLL, LEWIS
111 COJOCARU, CLAUDIA 76 CEHOV, ANTON PAVLOVICI
108 STEINBECK, JOHN 76 GARDNER, SALLY
108 GILBERT, ELIZABETH 76 CONNOLLY, JOHN
108 THOMAS, RICH 76 PASTIS, STEPHAN
107 WALLIAMS, DAVID 76 DEMILLE, NELSON
106 DELINSKY, BARBARA 76 SMITH, WILBUR
105 CAMILLERI, ANDREA 75 CONSTANTIN-DULCAN, DUMITRU
105 STEVENSON, STEVE 75 COLIN, VLADIMIR
104 FITZGERALD, FRANCIS SCOTT 75 MANEA, NORMAN
103 MCNAUGHT, JUDITH 74 FILIMON, NICOLAE
101 MANN, THOMAS 72 CRĂCIUN, BORIS
100 DELANEY, JOSEPH 72 MELTZER, BRAD
99 COŞBUC, GEORGE 72 LAURENS, STEPHANIE
99 VIŞNIEC, MATEI 72 SPYRI, JOHANNA
99 GERRITSEN, TESS 72 WOLF, TONY
99 MCGARRY, KATIE 72 CRONIN, ARCHIBALD JOSEPH
98 LIICEANU, AURORA 71 LOWRY, LOIS
98 STILTON, GERONIMO 71 PLATON
97 MARIA, REGINĂ A ROMÂNIEI 70 FORMAN, GAYLE
97 HASSEL, SVEN 70 LUDLUM, ROBERT
97 DJUVARA, NEAGU 70 ARMENTROUT, JENNIFER L.
96 STEINHARDT, NICOLAE 70 GILBERT, HENRY
93 ORWELL, GEORGE 70 DE LA CRUZ, MELISSA
93 MALOT, HECTOR 70 GOLEMAN, DANIEL
90 HOMER 70 ALEXANDRESCU, GRIGORE
291
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

69 SAUL, JOHN 57 BULGAKOV, MIHAIL AFANASIEVIC


69 HOLT, ANNE 57 HOGAŞ, CALISTRAT
69 BALZAC, HONORE DE 57 HILL, NAPOLEON
69 BAUM, LYMAN FRANK 57 DELAHAYE, GILBERT
69 KOTHE, RAINER 57 TAGG, CHRISTINE
68 CAMUS, ALBERT 57 GRASS, GUNTER
68 LEVIŢCHI, LEON 57 CIPILEAGĂ, VITALI
68 DOUGLAS, LLOYD C. 56 PANN, ANTON
68 KERIM, SILVIA 56 GREENWALD, TOMMY
68 OZ, AMOS 56 BRONTE, EMILY
67 DUENAS, MARIA 56 FRANK, ANNE
67 RIGGS, RANSOM 56 SOLJENIŢÎN, ALEKSANDR ISAEVI
67 MORTON, KATE 56 DISNEY, WALT
67 KONKOLY, MARIANA 56 TOLKIEN, JOHN RONALD REUEL
67 BRĂTESCU-VOINEŞTI, IOAN 56 SIMION, CHRIS
ALEXANDRU 56 BARBERY, MURIEL
67 ROWLING, JOANNE KATHERIN 56 LUNGU, DAN
67 MONTEFIORE, SANTA 56 BOWEN, JAMES
65 KOONTZ, DEAN 55 HAWKING, LUCY
65 CAZIMIR, OTILIA 55 BYRNE, RHONDA
64 GOETHE, JOHANN WOLFGANG VON 55 GRUIA, CĂLIN
63 MARTIN, GEORGE R. R. 55 MAKINE, ANDREI
63 TOPÎRCEANU, GEORGE 55 WEBBER, TAMMARA
63 ALMĂŞAN, MARINA 55 DOSTOIEVSKI, FIODOR MIHAILOVICI
62 SARAMAGO, JOSE 55 MARTIN, GEORGE R.R.
62 BOTTON, ALAIN DE 55 RENARD, JULES
62 SHAFAK, ELIF 55 MASINI, BEATRICE
62 HARDY, THOMAS 55 BAZALDUA, BARBARA
62 CIORAN, EMIL 55 BRASWELL, LIZ
62 COURTENAY, CHRISTINA 55 LODGE, DAVID
61 BLUME, JUDY 54 ZLATE, MIELU
61 JAMES, HENRY 54 LIICEANU, GABRIEL
61 STROUD, JONATHAN 54 MUSSO, GUILLAUME
61 BACOVIA, GEORGE 54 DRIMBA, OVIDIU
60 STENDHAL 54 STONE, TAMARA IRELAND
60 DEFOE, DANIEL 53 ATWOOD, MARGARET
60 HUGHES, CATHERINE D. 53 POE, EDGAR ALLAN
60 DRUON, MAURICE 53 HUXLEY, ALDOUS LEONARD
60 DUMITRAŞCU, AUREL 53 PRAKASH, VED
59 COLLODI, CARLO 53 ROTH, PHILIP
59 TROYAT, HENRI 53 PERKINS, STEPHANIE
59 RUSE, CLARA 52 IORGA, NICOLAE
59 SEE, LISA 52 BOLINTINEANU, DIMITRIE
59 NELSON, JANDY 52 CUSSLER, CLIVE
59 FLANAGAN, RICHARD 52 BRONTE, CHARLOTTE
58 LEMAITRE, PIERRE 52 ŢIBEA, FLORICA
58 YALOM, IRVIN D. 52 KAZANTZAKIS, NIKOS
58 RUŞTI, DOINA 51 SEBASTIAN MIHAIL
58 VARGAS LLOSA, MARIO 51 VORNIC, PETRU
58 ZWEIG, STEFAN 51 LEE, HARPER
57 NIETZSCHE, FRIEDRICH 51 KAWABATA, YASUNARI
57 BRYSON, BILL 51 MANKELL, HENNING
57 WOOLF, VIRGINIA 51 DORIAN, GELLU
57 COLLINS, SUZANNE 51 MEAD, RICHELLE
292
Litera-Tura-Vura

51 GAGE, ELISABETH 44 GIER, KERSTIN


50 JOHNSON, PETE 44 BACIU GOT, MIORIŢA
50 NECULA, CONSTANTIN 44 ELKELES, SIMONE
50 POPESCU, ADINA 44 ANGELINI, JOSEPHINE
50 HARGREAVES, ROGER 43 GOSCINNY, RENE; Sempe, Jean-Jacques
50 BOTEZ-CRAINIC, ADRIANA 43 BLYTON, ENID
50 KNISTER 43 CLEOPA ILIE, ARHIMANDRIT
50 ZOLA, EMILE 43 CUBLEŞAN, CONSTANTIN
50 SKRYPNYK, IOAN 43 SCOTT, WALTER
50 WILDER, JASINDA 43 GIDWITZ, ADAM
50 DOUGLAS, PENELOPE 43 FLAUBERT, GUSTAVE
49 LAZAREV, SERGHEI NIKOLAEVICI 43 BELCIN, MIHAELA
49 ITURBE, ANTONIO G. 43 RUSHDIE, SALMAN
49 PAIDOS, CONSTANTIN 43 L'ENGLE, MADELEINE
49 MAUPASSANT, GUY DE 43 WHYBROW, IAN
49 DEAVER, JEFFERY 43 VONNEGUT, KURT
49 KADARE, ISMAIL 43 STOWE-BEECHER, HARRIET
48 MURDOCH, IRIS 42 DANTE, ALIGHIERI
48 ONOFREI, MARGARETA 42 CAMMANY, ANNA
48 ROSEN, LUCY 42 STEIG, WILLIAM
48 EFTIMIU, VICTOR 42 TITIRCĂ, LUCREŢIA
48 DAUDET, ALPHONSE 42 PATTERSON, JAMES; Paetro, Ma
47 FREUD, SIGMUND 42 CORUŢ, PAVEL
47 PALAHNIUK, CHUCK 42 NEDELCIU, MIRCEA
47 ILIESCU, MARIA 42 SIENKIEWICZ, HENRYK
47 GAVALDA, ANNA 42 SERGHI, CELLA
47 MORITZ, SILKE 42 POPA, CATRINEL
47 HOWSON, IMOGEN 42 CRĂCIUN, GHEORGHE
47 GHEORGHIU, CONSTANTIN VIRGIL 42 HATHAWAY, JILL
46 BARNETT, MAC; John, Jory 42 NEAGU, FĂNUŞ
46 GOGOL, NIKOLAI VASILIEVICI 42 LOREAU, DOMINIQUE
46 DURRENMATT, FRIEDRICH 42 REMARQUE, ERICH MARIA
46 MONTEFIORE, SIMON SEBAG 42 NICOLAIE, IOANA
46 COOPER, JAMES FENIMORE 42 NEGRICI, EUGEN
46 FUNKE, CORNELIA 42 COSAŞU, RADU
46 CLANCY, TOM 41 BROMFIELD, LOUIS
46 PAMUK, ORHAN 41 PALACIO, R.J.
46 CORBUL, VINTILĂ 41 WILSON, JACQUELINE
46 BLACK, HOLLY 41 CHRISTI, AURA
46 LE GUIN, URSULA K. 41 TURGHENIEV, IVAN SERGHEEVICI
46 JULIUS, JESSICA 41 PENNYPACKER, SARA
46 BACH JOHANN SEBASTIAN 41 MAIORESCU, TITU
45 PERRAULT, CHARLES 41 POPA, MARINELA
45 SNICKET, LEMONY 41 AUSTER, PAUL
45 REECE, GEMMA 41 ASIMOV, ISAAC
45 ANASTASIU, VIORELA 40 BUDAI-DELEANU, ION
45 KENNEDY, DOUGLAS 40 JUSTER, NORTON
45 HĂRĂGUŞ, ISABELA 40 IONESCU, EUGEN
45 BANTAŞ, ANDREI 40 HOSSEINI, KHALED
45 ROBERTS, KATHERINE 40 WHARTON, EDITH
45 GĂLĂŢANU, MIHAIL 40 SAGE, ANGIE
45 KINSELLA, SOPHIE 40 DAVIS, HEATHER
45 DELAVRANCEA, BARBU ŞTEFĂ 40 ZINK, RUI
44 SEPULVEDA, LUIS 40 RICE, ANNE
293
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

40 VITALE, JOE 36 VANDENBERG, PHILIPP


40 GHEORGHIŢĂ, FLORIN 36 PAVER, MICHELLE
40 DULFU, PETRE 36 TOLLE, ECKHART
40 DES CARS, JEAN 36 CHANCE, REBECCA
40 ŞTEFĂNESCU, ALEX 35 SANDERS, STEPHANIE S.
39 RICE, LUANNE 35 LINDGREN, ASTRID
39 MORAN, JOSE 35 HARRISON, BARBARA
39 BECKETT, SAMUEL 35 NIŢĂ IBRIAN, ELENA
39 KIPLING, RUDYARD 35 CAREY, ANNA
39 MCEWAN, IAN 35 WELLS, HERBERT GEORGE
39 JUNG, CARL GUSTAV 35 ALEKSIEVICI, SVETLANA ALEKSA
39 WHITE, E. B. 35 FLOREA, VASILE
39 LE CARRE, JOHN 34 SHELDON, SIDNEY
39 JACQ, CHRISTIAN 34 ZIGLAR, ZIG
39 VIRTUE, DOREEN 34 BRETIN, RODICA
39 FARAGO, ELENA 34 MUNRO, ALICE
38 SWIFT, JONATHAN 34 BUCUREŞTEANU, EMIL
38 GRAY, CLAUDIA 34 GERAGOTELIS, BRITTANY
38 EHRHARDT, UTE 34 BERGLER, IGOR
38 VRĂJITORU, EUGEN NECULAI 34 PAVLOU, STEL
38 BURNETT, FRANCES HODGSON 34 VODOLAZKIN, EVGHENI
38 MEDINA, MEG 34 BOJOR, OVIDIU
38 BRASCH, NICOLAS 34 CLARKE, ARTHUR CHARLES
38 DUMITRESCU-BUŞULENGA, ZOE 34 PROUST, MARCEL
38 VÎRTOSU, GHEORGHE 34 NOICA, CONSTANTIN
38 GIFFIN, EMILY 34 MORAVIA, ALBERTO
38 NOEL, ALYSON 34 ROTARU, DIANA
38 COSMOVICI, ANDREI 34 LABIŞ, NICOLAE
38 ŢURLEA, STELIAN 34 SANTOS, CARE
38 BOND, MICHAEL 34 HORNBY, NICK
38 KATE, LAUREN 34 FORSTER, EDWARD MORGAN
38 DUMITRESCU, MIHAI 33 JOHANSEN, IRIS
38 SOBANET, JULIETTE 33 GRAY, JOHN
37 JAMES, PHYLLIS DOROTHY 33 KAWAKAMI, HIROMI
37 DOSTOIEVSKI, FIODOR MIHA 33 HUIZINGA, JOHAN
37 NOSOV, NIKOLAI 33 ARISTOTELES
37 PÂNIŞOARĂ, GEORGETA 33 VIERU, GRIGORE
37 SHALEV, ZERUYA 33 BEAUVOIR, SIMONE DE
37 ALMOND, DAVID 33 CARNEGIE, DALE
37 BUZENCHI, LUCICA 33 MORRISON, TONI
37 MAAS, SARAH J. 33 PAOLINI, CHRISTOPHER
37 SOVIANY, OCTAVIAN 33 WALSCH, NEALE DONALD
37 GALACTION, GALA 33 ROSNAY, TATIANA DE
37 ROBILLARD, ANNE 33 MARINO, ADRIAN
37 FINE, ANNE 33 BREBAN, NICOLAE
37 LEVINE, GAIL CARSON 33 PAVESE, CESARE
36 JUSTIN PÂRVU, IEROMONAH 33 ABĂLUŢĂ, CONSTANTIN
36 BORGES, JORGE LUIS 33 DENISOV, DARIA
36 STIEFVATER, MAGGIE 33 MACDONALD, ALAN
36 CONSTABLE, CATHRYN 32 BĂJENARU, GRIGORE
36 BARCLAY, FLORENCE L. 32 VIANU, TUDOR
36 ELIOT, THOMAS STEARNS 32 IRVING, JOHN
36 IOANICHIE BĂLAN, ARHIMANDRIT 32 SĂFTOIU, ADRIANA
36 NICOLAU, VALENTIN 32 POPA, ION
294
Litera-Tura-Vura

32 COUPE, ROBERT 29 LAHIRI, JHUMPA


32 DEVI, MAITREYI 29 WASSERMAN, ROBIN
32 RODARI, GIANNI 29 DANESHVARI, GITTY
32 MORAR, IOAN T. 29 ALBISETTI, VALERIO
32 ANUŢEI, MIHAI 29 ENE, ALINA
32 MOYES, JOJO 29 SACHAR, LOUIS
32 VIANU, ION 29 JAMES, ELOISA
32 VASARI, GIORGIO 29 CASSIAN, NINA
32 LOVINESCU, VASILE 29 ULIŢKAIA, LUDMILA
31 DELEDDA, GRAZIA 29 GOLDEN, ARTHUR
31 DICK, PHILIP K. 29 WALTARI, MIKA
31 SARTRE, JEAN-PAUL 29 BARICCO, ALESSANDRO
31 SUSSMAN, PAUL 29 AMBIENT HEAVEN
31 NEDELCU, CĂTĂLIN 29 REID JENKINS, TAYLOR
31 LANE, ANDREW 28 SCHONBURG, ALEXANDER VON
31 LIN, GRACE 28 MARSOLI, LISA ANN
31 MARR, MELISSA 28 MITCHELL, MARGARET
31 ADLER, ELIZABETH 28 GOLDSMITH, MIKE
31 LEVINE, PAUL 28 BUKOWSKI, CHARLES
31 PETREU, MARTA 28 SOLE, JOAN; Caussa, Ona
31 NICULESCU BRAN, TATIANA 28 ADAMS, SIMON
31 HAY, LOUISE L. 28 MUNTEANU, CONSTANTIN
31 GORDON, RODERICK 28 POTTER, BEATRIX
31 SCOTT, MICHAEL 28 MARIAN, SIMION FLOREA
31 NOTHOMB, AMELIE 28 SAINT-EXUPERY, ANTOINE D
31 LOVERING, JANE 28 PROCA, RADA
30 IORDĂCHESCU, CARMEN 28 SEWELL, ANNA
30 MĂNIUŢIU, MIHAI 28 ISHIGURO, KAZUO
30 STONE, IRVING 28 RABELAIS, FRANCOIS
30 ŢUŢEA, PETRE 28 SUCEAVĂ, BOGDAN
30 O'DELL, SCOTT 28 ROMILA, ADRIAN G.
30 PRESTON, DOUGLAS 28 JINAN; Oberle, Thierry
30 HAWKING, STEPHEN W. 27 SHIELDS, AMY
30 MCCULLOUGH, COLLEEN 27 STEVENSON, ROBERT LOUIS
30 ROYER, ANNE 27 Liiceanu, Gabriel; Bittel, A
30 LIONNI, LEO 27 CLAVELL, JAMES
30 NANU, ANDREEA 27 MURPHY, JILL
30 JOYCE, JAMES 27 CAPOTE, TRUMAN
30 SAVATIE BAŞTOVOI, IEROMONAH 27 FOWLER, KAREN JOY
30 CHOPRA, DEEPAK 27 PAICU, L.
30 OPRESCU, ADRIAN 27 CHEVALIER, TRACY
30 TOLSTOI, ALEKSEI 27 GULEA, DAN
KONSTANTINOVICI 27 HARRISON, MICHELLE
30 DR. SEUSS 27 ALBĂ CA ZĂPADA
30 NAVARRO, JULIA 27 MITTON, JACQUELINE
30 COE, JONATHAN 27 BUZZATI, DINO
30 STAMP, EMER 27 TARTLER, GRETE
30 CHERMELEU, ALEXANDRU 27 MACBRIDE, STUART
30 FITZGERALD, LAURA MARX 27 PATIENCE, JOHN
29 CUCOŞ, CONSTANTIN 27 SEPETYS, RUTA
29 MINULESCU, ION 27 MAXWELL, JULIE
29 KIYOSAKI, ROBERT T. 26 JOHNSON, MAUREEN
29 PURIC, DAN 26 PARK, LOUISE
29 PAULSEN, GARY 26 CORNEA, PAUL
295
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

26 PETRESCU, RĂZVAN 24 DREISER, THEODORE


26 CIMPOEŞU, PETRU 24 COX, JOSEPHINE
26 JENKINS, MARTIN 24 ALECSA, LUCIAN
26 MUŞAT, FLORIN 24 BĂDĂRĂU, GEORGE
26 PARKER, STEVE 24 TURNER, MEGAN WHALEN
26 ANANIA, VALERIU 24 COOK, ROBIN
26 ARSENE, PARASCHIVA 24 GREENE, GRAHAM
26 STEAD, REBECCA 24 BORUNDEL, CORNELIU
26 IELENICZ, MIHAI 24 WAJNBERG, ALEXANDRE
26 SANIEE, PARINOUSH 24 SHIN, KYUNG-SOOK
26 JORDAN, ROBERT 24 GROŞAN, IOAN
26 SCOBIOALĂ, AUREL 24 DANILOV, NICHITA
26 LELORD, FRANCOIS 24 ŢĂRANU, MARIANA
26 COLFER, EOIN 24 MORAN, MICHELLE
26 NICOLAE, EMIL 24 HRIB, BOGDAN
26 JOHNSON, PAUL 24 ALEKSIEVICI, SVETLANA
26 TAGORE, RABINDRANATH ALEKSANDROVNA
26 KANT, IMMANUEL 24 ŞOVU, GEORGE
26 CHAN, CRYSTAL 24 EINSPRUCH, ANDREW
26 MAHFUZ, NAGHIB 24 GOGA, OCTAVIAN
26 GHERASE, DANA 24 KAZIMIERS, SIWEK JAN
26 DESMAREST, MARIE-ANNE 24 JACOBSEN, ROY
26 SIMONSON, HELEN 24 SPIRIDON, CASSIAN MARIA
26 KASTNER, ERICH 24 STOICIU, LIVIU IOAN
26 HOOVER, COLLEEN 24 ROSETTI, ADINA
26 SUGG, ZOE 24 FITZHUGH, LOUISE
25 LEAF, MUNRO 24 CĂLINESCU, MATEI
25 NOVIK, NAOMI 24 MOHAN, GHEORGHE
25 APOSTOL, DAN 24 MIN, ANCHEE
25 SIMION, EUGEN 24 MATTERN, JEAN
25 SU TONG 24 ORMESSON, JEAN D'
25 HOLABIRD, KATHARINE 24 CEHOV ANTON PAVLOVICI
25 CUSSLER, CLIVE; Scott, Justi 24 DORIAN, DAVID
25 SAGAN, FRANCOISE 24 RACCASI, MAURO
25 NOBLE, ELIZABETH 24 STĂPÂNUL INELELOR
25 PRESCURE, VASILE 24 LAWRENCE, DAVID HERBERT
25 CARTLAND, BARBARA 24 O'PORTER, DAWN
25 IACOB, DAN 24 NECULCE, ION
25 BUZURA, AUGUSTIN 23 KAUFMAN, AMIE; Spooner, Meag
25 FAULKNER, WILLIAM 23 FOURNIER, ALAIN
25 SMITH, DAN 23 BĂDILIŢĂ, CRISTIAN
25 CAMPBELL, L. A. 23 CLERGET, STEPHANE
25 GIURESCU, CONSTANTIN C. 23 ARCHER, JEFFREY
25 CERVANTES SAAVEDRA, MIGUEL D 23 COETZEE, JOHN MAXWELL
25 CULIANU, IOAN PETRU 23 LAGERLOF, SELMA
25 NOOTEBOOM, CEES 23 BEIGBEDER, FREDERIC
25 BARNES, JULIAN 23 MEYER, DEON
25 MUŞINA, ALEXANDRU 23 BICAN, FLORIN
25 IONICĂ, FLORIANA ELVIRA 23 ROTARU, ION
25 SUVOROV, VICTOR 23 BURGESS, ANTHONY
25 BERSTEIN, SERGE 23 HOUELLEBECQ, MICHEL
25 JONSSON, ULRIKA 23 MAYLE, PETER
24 BRĂTESCU-VOINEŞTI, IOAN 23 TRAVERS, PAMELA L.
24 MIHĂESCU, GIB I. 23 SAVA, IOSIF
296
Litera-Tura-Vura

23 POPOVICI, RAMONA 22 MITCHELL, DAVID


23 COLCERU, EMILIAN 22 BOLL, HEINRICH
23 TOM AND JERRY 22 ROWELL, RAINBOW
23 DUMITRIU, PETRU 22 CHIRAN, CORINA
23 COLLINS, JACKIE 22 MERTICARU, MIHAI
23 HARRIS, NICHOLAS 22 GRIGORESCU, DAN
23 TURNER, TRACEY 22 FRANZEN, JONATHAN
23 GYR, RADU 22 BOYNE, JOHN
23 LINDSEY, DAVID 22 RADU, GHEORGHE
23 HATWOOD, MARK DAVID 22 ŢIGĂU, GHEORGHE
23 ALEXIANU, ALEXANDRU 22 POST, PEGGY
23 ŞTEFĂNESCU, PAUL 22 PANTEA, AUREL
23 INOUE, YASUSHI 22 FORBES, COLIN
23 IBRĂILEANU, GARABET 22 NEGOIŢESCU, ION
23 GOUDGE, EILEEN 22 JAMALI, NAVEED
23 DU MAURIER, DAPHNE 22 BERWIN, MARGOT
23 FALCONES, ILDEFONSO 22 DOERR, ANTHONY
23 MILLER, HENRY 21 STRINDBERG, AUGUST
23 MAYFLOWER, LUCY 21 BARING, MAURICE
23 BERGEN, LARA 21 PANOVF, IRINA
23 SUCEVEANU, ARCADIE 21 GRAFTON, SUE
23 SMITH, KATHRYN 21 HARRISON, A. S. A.
23 BĂIEŞU, ION 21 CIOROIANU, ADRIAN
23 MARCUS, SOLOMON 21 PILLAT, DINU
23 SCOTTON, ROB 21 CASTLEDEN, RODNEY
23 HRISOSTOM FILIPESCU, IEROMON 21 CIUB, NATALIA
23 PIERCE, TAMORA 21 DIEACONU, DANIEL
23 MATSON, MORGAN 21 GARCIA SABATES, BERTA
23 DESSEN, SARAH 21 BUSHNELL, CANDACE
22 HOFFMAN, ALICE 21 MIHĂILESCU, DAN C.
22 PUZO, MARIO 21 LESSEM, DON
22 SOPHOCLES 21 ZEVACO, MICHEL
22 PARSONS, TONY 21 METZ, DAVE
22 MUŞATESCU, TUDOR 21 MOLDOVAN, CRISTINA
22 BLAKE, JENNIFER 21 NICULESCU, VERONICA D.
22 IUGA, NORA 21 PLICHOTA, ANNE
22 BRADBURY, RAY 21 HUŢANU, MARIANA
22 SANDA, ANTON 21 MĂCEŞARU, CIPRIAN
22 BALOTĂ, NICOLAE 21 STRĂINU, EMIL
22 TURAI, IOANA MARIA 21 YOUSAFZAI, MALALA
22 BORG, JAMES 21 SLAUGHTER, KARIN
22 WEBSTER, RICHARD 21 CARTOJAN, NICOLAE
22 IANCU, FLORIN 21 EINSTEIN, ALBERT
22 TEOFAN ZĂVORÂTUL, SFÂNTUL 21 PEARL, MARIANE
22 FORD, G. M. 21 HAMSUN, KNUT
22 POP, IOAN ES. 21 BLAKE, KENDARE
22 STANCA, DAN 21 CANDAU, BRITTANY
22 PATTERSON, JAMES; Ellis, Dav 20 PEREZ-REVERTE, ARTURO
22 HANNAH, KRISTIN 20 SWARD, ANNE
22 BRAIS, AURA 20 LELARGE, FABRICE
22 COLLINS, WILKIE 20 NECULAI, EMILIA
22 POENARU, MICHIELA 20 PULLMAN, PHILIP
22 RICH, SUE 20 YOURCENAR, MARGUERITE
22 BAUDELAIRE, CHARLES 20 WEIN, ELIZABETH
297
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

20 BRONTE, ANNE 19 GARY, ROMAIN


20 MO YAN 19 HERBERT, FRANK
20 NGUGI WA THIONG'O 19 CĂCIULEANU, BICĂ NELU
20 DALE, LISA 19 MISHIMA, YUKIO
20 PATTERSON, JAMES; Paetro 19 JONES, CARRIE
20 ASHER, JAY 19 CHIVU, MARIUS
20 REIMAN, TONYA 19 MELVILLE, HERMAN
20 ALEKSIEVICI, SVETLANA AL 19 TOM, SAWYER
20 TAHIR, SABAA 19 POSTOLACHI, DOINA
20 SALOME, JACQUES 19 BERENSON, BERNARD
20 TROLLOPE, JOANNA 19 VLAHUŢĂ, ALEXANDRU
20 WATTS, FRANCES 19 HILDERBRAND, ELIN
20 CLEARY, BEVERLY 18 PATRICIU, MONICA
20 KAPLAN, ROBERT D. 18 MULLER, HERTA
20 GUERRERO, AGUSTINA 18 DANIEL DE LA RARĂU
20 CAMILAR, EUSEBIU 18 ŞTEFAN, LOREDANA
20 ROSETTI, RADU 18 MUNTEAN, CARMEN
20 WINSTON, ROBERT 18 GREZ, MARCELA
20 BEARN, EMILY 18 O'BRIEN, CORMAC
20 HENRICHS-KLEINEN, ELLEN 18 CÎRCIU, EVELINA
20 MIHULEAC, CĂTĂLIN 18 LIPPMAN, LAURA
20 STAFFORD, ED 18 TUROW, SCOTT
20 CELA, CAMILO JOSE 18 VERGILIUS, MARO PUBLIUS
20 REDFIELD, JAMES 18 CRĂCIUN, ALINA-ANTOANELA
20 MARCU-LAPADAT, MIHAELA 18 GANIVET, ALAIN
19 STOICHIŢĂ, VICTOR IERONIM 18 ROBINSON, RICHARD
19 GHEO, RADU PAVEL 18 COLLETT, PETER
19 JEFFRIE, SALLY 18 MARCIONETTE, JAKE
19 DUMITRU, VIOREL GEORGE 18 HOBB, ROBIN
19 WILKES, ANGELA 18 VIDICAN, CIPRIAN
19 COLE, MARTINA 18 WILLIAMS, TENNESSEE
19 DRĂGOTESCU, MARCEL 18 NEKROSIUS, JUOZAS
19 STEPHENS, JOHN 18 HARRER, HEINRICH
19 COTEANU, ION 18 HARWOOD, BETH
19 KIRINO, NATSUO 18 WALKER, ALICE
19 GARDONYI, GEZA 18 GHINEA, GIGI
19 PIAGET, JEAN 18 BROWN, JUDY
19 MCKINLEY, TAMARA 18 PRANGATI, CONSTANTIN
19 TEODORESCU, ALEXANDRU 18 JOST, ALAIN
19 OGAWA, YOKO 18 DUMAS, ALEXANDRE-FIUL
19 GORTNER, C.W. 18 STROCHI, LUCIAN
19 GRIMAUD, HELENE 18 TODINCA, CORINA
19 DANIKEN, ERICH VON 18 NICHOLLS, DAVID
19 ARSENIE BOCA, ARHIMANDRIT 18 GANERI, ANITA
19 PRUDHOMME, CHRISTOPHER 18 DONICI, ALEXANDRU
19 CORTAZAR, JULIO 18 BOCCACCIO, GIOVANNI
19 SACK, JOHN 18 ANDRE, CHRISTOPHE
19 DALE, CYNDI 18 VAN WAGENEN, MAYA
19 KELLER, JEFF 18 COX, MICHAEL
19 GANE, CONSTANTIN 18 JANSSON, TOVE
19 PANCU-IAŞI, OCTAV 18 MACEDONSKI, ALEXANDRU
19 BUCK, PEARL S. 18 PENNAC, DANIEL
19 HICKS, ESTHER 18 AMĂLINEI, NECULAI
19 POENARU, VASILE 18 GLASS, LILLIAN
298
Litera-Tura-Vura

18 NORTON, SALLY 17 PORFIRIE, SFÂNT


18 CLAYTON, EMMA 17 IFRIM, MIRCEA
18 DAVID-NEEL, ALEXANDRA 17 CARTER, PHILIP
18 BOTA, HANNA 17 THORNTON, ELIZABETH
18 RUIZ ZAFON, CARLOS 17 BALAŞ, ORLANDO
18 MENCINICOPSCHI, GHEORGHE 17 LIEBMANN-SMITH, JOAN
18 FLORESCU, ELENA 17 PĂUNESCU, ADRIAN
18 DANIEL, ANTOINE B. 17 VASILE, DANION
18 WARBURTON, OLIVIA 17 NOVAC, LIDIA
18 SPELMAN, LUCY 17 CORNELUS, HENRI
18 ILF, ILIA ARNOLDOVICI 17 CARD, ORSON SCOTT
18 LEM, STANISLAW 17 ŞTEFĂNIU, ALINA-ANTOANELA
18 CHASE, JAMES HADLEY 17 NEACŞU, IOAN
18 PAMFILOIU, LAURA 17 BRASHARES, ANN
18 GRIGURCU, GHEORGHE 17 CHAMBERLAIN, MARY
18 PRATCHETT, TERRY 17 ERNU, VASILE
18 FERRINI, PAUL 17 ODOBESCU, ALEXANDRU
18 REEVE, PHILIP 17 DIEHL, WILLIAM
18 VLAD, ALEXANDRU 17 COMAN, DAN
18 PATTERSON, JAMES; Paetro, Maxine 17 VIGHI, DANIEL
18 RĂDUŢĂ, VIORICA 17 O MIE ŞI UNA DE NOPŢI
18 CIUCĂ, VALENTIN 17 TAN, TWAN ENG
18 AL-SANOUSI, SAUD 17 MAIER, CRISTIANA DANA
18 KUHN, OLIVER 17 ABALOS, RAFAEL
18 BEVERLEY, JO 17 MANFREDI, VALERIO MASSIM
18 GORKI, MAXIM 17 CHOPIN FREDERIC
18 VINGE, VERNOR 17 OATES, JOYCE CAROL
17 BARBU, ION 17 BAGHIU, VASILE
17 URECHE, GRIGORE 17 BIBLIA N. T.
17 GANNETT, RUTH STILES 17 STEWART, DAVID
17 PECK, MORGAN SCOTT 17 BOURBEAU, LISE
17 BERRY, RUTH 17 CLANCY, TOM; Greaney, Mark
17 BARRIE, JAMES MATTHEW 17 ANGOT, CHRISTINE
17 ANDREESCU, GEORGE 17 FEDOROVSKI, VLADIMIR
17 ALDULESCU, RADU 17 KOECHLIN, SOPHIE; Godeau, Natacha
17 ENACHE, MIHAELA 17 EISENSTOCK, ILDIKO
17 MAREŞ, RADU 16 IOAN DE KRONSTADT, SFÂNT
17 LEYSON, LEON 16 LEVINE, KAREN
17 LAMPERT, PAUL LOUIS 16 DONŢU, ANA
17 RUSSELL, BERTRAND 16 HOFFMANN, ERNST THEODOR
17 ŞTEFĂNESCU, IOANA AMADEUS
17 WOOD, LEVISON 16 CINCA, SILVIA
17 BRUCKNER, PASCAL 16 MANFREDI, VALERIO MASSIMO
17 CANFIELD, JACK 16 GHERGUŢ, ALOIS
17 RAMPA, T. LOBSANG 16 GREMILLON, HELENE
17 BROSSARD, JEAN 16 ZAMFIRESCU, DUILIU
17 PILLAT, MONICA 16 DÂNCU, VASILE SEBASTIAN
17 PĂCURARIU, MIRCEA 16 ENGELHARD, JACK
17 SUE, HARRIS 16 GOLU, FLORINDA
17 DOBRE, ILIE 16 PILLAT, ION
17 STOENESCU, ALEX MIHAI 16 ZETT, SABINE
17 POPESCU, SIMONA 16 ALEXANDRESCU, EMIL
17 FLEMING, IAN 16 HELBROUGH, EMMA
17 ZIEGESAR, CECILY VON 16 MAUGHAM, WILLIAM SOMERSE
299
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

16 LEBRUN, SANDRA 15 SUTHERLAND, TUI T.


16 HOLFORD, PATRICK 15 PETRESCU, PAUL
16 LASSERE, HELENE; Bonotaux, Gilles 15 TĂNASE, NICOLAE
16 DINESCU, MIRCEA 15 FOENKINOS, DAVID
16 PĂSAT, DUMITRU 15 BAULENAS, LLUIS-ANTON
16 CHARRIERE, HENRI 15 ORWELL GEORGE
16 FARAH, NURUDDIN 15 PRINEAS, SARAH
16 DOWNER, LESLEY 15 LARSSON, STIEG
16 FRANCIS, DICK 15 PEALE, NORMAN VINCENT
16 HENSLEY, DENNIS E. 15 NAVARRO, JOE
16 MULL, BRANDON 15 BERRIOS, FRANK
16 COPOSU, CORNELIU 15 MĂLAICU-HONDRARI, MARIN
16 MYRON, VICKI 15 HARUTIUNIAN, LEVON
16 COPPER-ROYER, BEATRICE 15 ESKANDARIAN, ALI
16 APĂVĂLOAE, MIHAIL 15 JAMPOLSKY, LEE
16 NIX, GARTH 15 PINTILIE, VASILE
16 FLINN, ALEX 15 MANCAŞ, MIHAI EMILIAN
16 ANDREESCU, ANA 15 SCHWARTZ, GHEORGHE
16 FRANKEL, LAURIE 15 KING, TREY
16 TRACY, BRIAN 15 MORAND, PAUL
16 PUŞKIN, ALEKSANDR SERGHEEVIC 15 VĂTĂŞIANU, VIRGIL
16 KERNBACH, VICTOR 15 PITCHER, CAROLINE
16 EGAN, PIERCE 15 GREGORIAN EUSTAŢIU C.
16 CASE, JOHN 15 BHAIRO-SMITH, VEENA
16 DE BURGH, JANE 15 PAGE, MARTIN
16 GRADY, ALEXANDER 15 CANCICOV, VASILE TH.
16 CALVINO, ITALO 15 GOLU, MIHAI
16 APPELGREN, TOVE 15 MATEI, HORIA
16 WEISBERGER, LAUREN 15 MARTEL, YANN
16 COŞA, BOGDAN 15 GROSZ, STEPHEN
16 BRAGA, RODICA 15 BOOTH, ALAN
16 HALTER, MAREK 15 NEGUŢ, SILVIU
16 ROMÂNIA. LEGI ŞI DECRETE 15 KONIGSBURG, ELAINE LOBL
16 BEETHOVEN LUDWIG VAN 15 CHBOSKY, STEPHEN
16 NICODIM MĂNDIŢĂ, IEROMONAH 15 WEINER, ELLIS
16 PLATH, SYLVIA 15 BLECHER, MAX
16 KAY, ELIZABETH 15 AVRAM, ARINA
16 LUIZARD, PIERRE-JEAN 15 VINŢELER, ONUFRIE
16 COELHO PAULO 15 ADAMEŞTEANU, GABRIELA
16 NAVAI, RAMITA 15 ROWLING JOANNE KATHERINE
16 ROMAN, DOINA 15 MONESTIER, MARTIN
16 FIENNES, RANULPH 15 MEYER, KAI
16 SWYLER, ERIKA 15 PAUNGGER, JOHANNA
16 SELF, WILL 15 PESSOA, FERNANDO
16 Macri, Thomas 15 FAQIR, FADIA
16 KOECHLIN, SOPHIE; Godeau, 15 COLFESCU, SILVIA
16 PIGLIA, RICARDO 15 BRUZZONE, CATHERINE; Martineau, Su
16 KIRILEANU, GHEORGHE TEODORES 15 RILKE, RAINER MARIA
16 SÂN-PETRU, PAUL 15 GIBLIN, LES
16 OHANESIAN, EDUARD OVIDIU 15 BOJIAN, OCTAVIAN
15 NESBO, JO 15 ARDELEAN, AUREL
15 FIRTH, TOM 15 GUENON, RENE
15 PATAPIEVICI, HORIA-ROMAN 15 COVEY, STEPHEN R.
15 HARE, LUCINDA 15 SACKS, OLIVER
300
Litera-Tura-Vura

15 TOM, DEGEŢEL 14 MESSINGER, JOSEPH


15 MIHAIL, AURORA 14 GIDE, ANDRE
15 POPESCU, CRISTIAN 14 MAGDAN, LEON
15 FORD, DEBBIE 14 STRÂMBEANU, NICOLAE
15 VALEA, ROXANA 14 BĂRBOI, CONSTANŢA
15 COSSANTELI, VERONICA 14 OLIVER, LAUREN
15 MACCULLOUGH, CAROLYN 14 MARCEA, POMPILIU
15 LEROUX, GASTON 14 UNGUREANU, CORNEL
15 LEWIS, SINCLAIR 14 PANAIT, TATIANA
15 KNAUSGARD, KARL OVE 14 DALI, SALVADOR
14 THAYER, NANCY 14 ROGAI, MIHAI
14 GABLE, MICHELLE 14 MEEK, JAMES
14 BULGĂR, GHEORGHE 14 MACK, TRACY
14 SCOTTOLINE, LISA 14 CASATI, MODIGNANI SVEVA
14 HAWTHORNE, NATHANIEL 14 BURGER, GOTTFRIED AUGUST
14 CLERGUE, ALEX 14 REICHARDT, HANS
14 SCARRY, RICHARD 14 HADDOU, MARIE
14 JONES, DIANA WYNNE 14 ROMÂNIA. [LEGI ŞI DECRETE]
14 MOLIERE, JEAN-BAPTISTE POQUE 14 TOLSTOI, ALEKSEI KONSTAN
14 DICAMILLO, KATE 14 SANJUAN, PABLO LEYVA
14 LE ROY, PHILIP 14 DIONISIE TATSIS, PREZBITERIA
14 CONRAD, JOSEPH 14 GALSWORTHY, JOHN
14 OPRIŞAN, IONEL 14 ŞURUBARU, MIHAI
14 UNIUNEA, EUROPEA 14 FLORIAN, EMESE
14 CAMPBELL, GUY 14 GUŢU, GHEORGHE
14 ABDELKARIM, ASMA 14 DAVIS, LYDIA
14 NEWBERG, ANDREW 14 THE BEST
14 EGGERS, DAVE 14 ANDRU, VASILE
14 EPSTEIN, JENNIFER CODY 14 SANDERS, LAWRENCE
14 ANTONESEI, LIVIU 14 FITZGERALD, FRANCIS SCOT
14 BOBE, T. O. 14 GARCIA, KAMI
14 BECERRA, ANGELA 14 IOAN, ALINA-NICOLETA
14 URSACHE, PETRU 14 RUIZ MIGNONE, SEBASTIANO
14 DANIEL DE LA RARĂU, IEROSCHI 14 IGNAT, MIHAI
14 OVERLAND, BRIAN 14 COSTAIN, MEREDITH
14 MINCU, MARIN 14 ISBĂŞESCU, MIHAI
14 MITROFAN, NICOLAE 14 BULEI, ION
14 TORSAN, CĂLIN TRAIAN 14 BANVILLE, JOHN
14 CALLIMACHI, ANA-MARIA 14 GHEORGHIU, MIHAI
14 ALEXE, VLADIMIR 14 PERCY, HELENE
14 ALI, AYAAN HIRSI 14 HRISOSTOM FILIPESCU, IEROMONAH
14 SĂRARU, DINU 14 CRUDU, DUMITRU
14 OUELLETTE, JENNIFER 14 GHELMEZ, PETRE
14 SEGAL, ERICH 14 TRIERWEILER, VALERIE
14 NEUMANN, KERSTIN 14 BRUHL, CHRISTINE GRAFIN VON
14 MURPHY, JENNIFER 14 SEGUR, SOPHIE CONTESA DE
14 LAZIER, CHRISTINE 14 DRĂGAN, IOAN
14 STANCU, VALERIU 14 HALASEH, DESIREE
14 MOLDOVAN, IOAN 13 CHAON, DAN
14 COANDE, NICOLAE 13 DESCARTES, RENE
14 DIX, EVA 13 GLĂVAN, VASILE
14 SMĂRĂNDESCU, VIRGINIA 13 HUNTER, C. C.
14 AL-ASWANI, ALAA 13 SIMEON KRAIOPOULOS, ARHIMAND
14 DOAGĂ, AURELIA 13 CORNESCU, VIOREL
301
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

13 JEROME, JEROME KLAPKA 13 CAMPBELL, COLIN T.


13 LĂZĂRESCU, ADRIANA 13 DRAGOMAN, GYORGY
13 SMITH, ZADIE 13 ROSENHOF, A. J. ROSEL VON
13 ŞERBAN, CRISTIAN 13 MARIAS, JAVIER
13 CARTIANU, GRIGORE 13 PAVEL, DORA
13 BURNS, GEORGE W. 13 COLLOREDO, SABINA
13 MILES, LISA 13 ALBU, CONSTANTIN
13 FITCH, JANET 13 ZANCA, ANDREI
13 WOLITZER, MEG 13 MADONNA
13 DUARTE, JUDY 13 CHILD, LINCOLN
13 LEARY, ANN 13 MICLĂU, PAUL
13 ERELLE, ANNA 13 SMITH, PATTI
13 JACKSON, STEVE 13 ROSS, ADAM
13 STEWART, IAN 13 STAN, NICOLAE
13 CUSIN, JACQUES-PASCAL 13 BARBU, MIHAI
13 BASARAB, ANATOL 13 GRAY, ALASDAIR
13 SOBEL, DAVA 13 EVANGELISTI, VALERIO
13 MARTIN, STEVE 13 CURTEA EUROPEANĂ
13 VLĂDESCU, LUMINIŢA 13 LEVY, JOEL
13 SCURTU, NICOLAE 13 BARBA, ANDRES
13 RENAN, ERNEST 13 O'REILLY, BILL; Dugard, Mart
13 NIMIGEAN, OVIDIU 13 MANEA, CĂTĂLIN
13 FELEA, ILARION V. 13 NEDELCOVICI, BUJOR
13 FIORETTI, PHILLIPA 13 UMANSKY, KAYE
13 JOHNSON, JANE 13 DEE, JONATHAN
13 MANSELL, JILL 13 CATLING, PATRICK SKENE
13 FATI, SABINA 12 WHITE, MATTHEW
13 KIM, SUKI 12 ORNEA, ZIGU
13 GIDDENS, ANTHONY 12 DANILOV, LENA
13 GIBBINS, DAVID 12 GOODMAN, ALISON
13 HAMILTON, PETER F. 12 TORREY, GLENN E.
13 ZANONI, RENZO 12 PETRAŞ, IRINA
13 DYLAN, BOB 12 BOLANO, ROBERTO
13 GOGEA, VASILE 12 STĂNILOAE, DUMITRU
13 FLOYD, ESME 12 PAPADAT-BENGESCU, HORTENSIA
13 PHILLIPS, CYNTHIA; PRIWER, S 12 MUNTEANU, ADRIAN
13 MAVRODIN, IRINA 12 CHARLES-ROUX, EDMONDE
13 SEGARRA, GEORGINA 12 SCHOPENHAUER, ARTHUR
13 MITRA, GHEORGHE 12 JACKSON, LISA
13 PARFENE, CONSTANTIN 12 GRIGORESCU, SIDO FRANCISC
13 HOFMANN, CORINNE 12 SZUNYOGHY, ANDRAS
13 BELKOVSKI, STANISLAV 12 CUVINCIUC, ELENA
13 CAVARNOS, CONSTANTINE 12 STEKEL, WILHELM
13 ILIE, EMANUELA 12 THOMAS, VINICE
13 DALAI, LAMA 12 GATES, DONNA
13 CHARLES, PRINŢ DE WALES 12 PRIDIE, ELENA
13 BULGAKOV, MIHAIL AFANASIEVICI 12 MALRAUX, ANDRE
13 MONTHERLANT, HENRY DE 12 JEFFERS, OLIVER
13 NICOLAE, OCTAVIAN 12 BIBLIA V. T. ŞI N. T.
13 BENNETT, VANORA 12 ANDERSON, TONI
13 ARPAILLANGE, COLETTE 12 HASEK, JAROSLAV
13 MARR, ANDREW 12 JAMES, JUDI
13 MILNE, ALAN ALEXANDER 12 PURDY, JAMES
13 MAILER, NORMAN 12 DEAN, ZOEY
302
Litera-Tura-Vura

12 BEEVOR, ANTONY 12 TĂNASE, STELIAN


12 NEMIROVSKY, IRENE 12 SCHMEMANN, ALEXANDER
12 CHIRIAC, D. D. 12 GRIGORESCU, IOAN
12 GALE, HAROLD 12 SCHMITT ERIC-EMMANUEL
12 ANGHELESCU, MIRCEA 12 BROUGH, SONIA
12 VASILE, MIHAELA 12 AGAPE, MIHAI
12 WILLIS, JEANNE 12 LAWRENCE, CAROLINE
12 ARACHELIAN, VARTAN 12 HARRIS, ROBERT
12 BRUMARU, EMIL 12 PETER, PAN
12 LUPULEASA, RADU 12 IOSIF, ŞTEFAN OCTAVIAN
12 SEBALD, W. G. 12 FOER, JOSHUA
12 DELORS, CATHERINE 12 BANU, GEORGE
12 DUCRET, DIANE 12 FURTUNĂ, CONSTANTIN
12 MOLDOVEANU, MONICA 12 ORTEGA Y GASSET, JOSE
12 DABIJA, NICOLAE 12 HOROWITZ, ANTHONY
12 PIŞCU, DANIEL 12 DOBRESCU, CAIUS
12 CUPARENCU, ELENA 12 BILIC, MIHAELA
12 RADU, ALINA 12 CADARU, EUGEN
12 NAOURI, ALDO 12 NOYES, JAMES O.
12 GĂBUREAC, SERGIU-MARIAN 12 REICH, CHRISTOPHER
12 HAMMETT, DASHIELL 12 MAUPASSANT GUY DE
12 KESEY, KEN 12 SILVERSTEIN, SHEL
12 ZAMFIRESCU-TALIANU, ELVIRA 12 APĂVĂLOAE, MIHAI
12 GRAVETT, EMILY 12 JEBELEANU, EUGEN
12 DUNĂRE, NICOLAE 12 CROHMĂLNICEANU OV. S.
12 PODOLEANU, IULIANA 12 DICHISEANU, ION
12 SASAKI, CHRIS 12 HUGO VICTOR
12 ADLER, ALFRED 12 WYDRA, THILO
12 FOUCAULT, MICHEL 12 UNGHEREA, OLIMPIAN
12 PIRANDELLO, LUIGI 12 ALCOTT, LOUISA MAY
12 CONSTANTINIU, FLORIN 12 UPDIKE, JOHN
12 DELALANDE, ARNAUD 12 GAWANDE, ATUL
12 TEODORESCU, ORESTE 12 FORREST, ALAN
12 PUNSET, ELSA 12 YOSHIMURA, AKIRA
12 FEUCHTWANGER, LION 12 VERDEŞ, OVIDIU
12 CHAMBERLAIN, DIANE 12 HUREZEANU, EMIL
12 IVEY, EOWYN 12 ENĂCHESCU, MIHAI GH.
12 Biliovschi, Mihaela; Constan 12 GODINĂ, MARIAN
12 NĂDEJDE, IOSIF 11 WINTERSON, JEANETTE
12 SHREVE, ANITA 11 SOBH, ALAWIYA
12 MILLER, WILEY 11 VOLKOFF, VLADIMIR
12 BITTEL, ADRIANA 11 AGOPIAN, ŞTEFAN
12 DANELIUC, MIRCEA 11 STREETER, MICHAEL
12 OHLSSON, KRISTINA 11 PUERTOLAS, ROMAIN
12 BARRETT, JIM 11 RENAUD, HELENE
12 TAUBNER, ARMIN 11 CELINE, LOUIS-FERDINAND
12 FLEMMING, PAUL 11 PALEOLOGU, ALEXANDRU
12 IFRIM, GHEORGHE 11 RAVIV, DAN
12 KOR, EVA MOZES 11 STROIA, IONELA
12 PASTERNAK, BORIS LEONIDOVICI 11 DAVIDSON, RICHARD J.
12 MUNTEAN, ANA 11 HAUFF, WILHELM
12 GOSCINNY, RENE; Sempe, J 11 BEDARD, NICOLE
12 GHEORGHIU, CONSTANTIN VI 11 ŞCHIOPU, URSULA
12 COSMA, OCTAVIAN LAZĂR 11 CREŢU, TINCA
303
Conta nr. 26 (ianuarie-martie 2017)

11 STAUBER, SABINE 11 GREGORY, SANDRA


11 BUDĂU, EUGEN 11 ROŞULESCU, VLADIMIR
11 MALONEY, ALISON 11 SELEJAN-GUŢAN, B
11 MUSIL, ROBERT 11 ION LUCA CARAGIALE
11 DRAGOMIR, CORINA 11 BĂLAN, GEORGE
11 SCRIVNER, JANE 11 BOWER, SARAH
11 BARON, RENEE 11 BLECH, BENJAMIN
11 DIACONU, MIRCEA A. 11 HILL, SUSAN
11 DAHLQUIST, GORDON 11 DOLOT, MIRON
11 WOLFE, GENE 11 OPRIŞ, TUDOR
11 OVIDIUS, NASO PUBLIUS 11 LERMONTOV, MIHAIL IURIEVICI
11 SABATO, ERNESTO 11 CHAPMAN, GARY
11 SIMA, CRISTIAN 11 BERGHORN, DETLEF
11 TROISI, LICIA 11 SECHE, LUIZA
11 GROSSMAN, DAVID 11 FLINT, HELEN
11 DESSILA, OCTAV 11 ARSENIE BOCA, ARHIMANDRI
11 ALBU, ION 11 ARSENIE PAPACIOC, ARHIMA
11 BACONSKY, TEODOR 11 TUDORICĂ, ROXANA
11 BABBITT, NATALIE 11 BAGHIU, VASILE GH.
11 LEHANE, DENNIS 11 OLIVER, MARTIN
11 CODREANU, THEODOR 11 DOUGHERTY, JOHN
11 PAROT, ANNELORE 11 LADOUCETTE, OLIVIER DE
11 POPESCU, CRISTIAN TUDOR 11 SCHLINK, BERNHARD
11 TURCHET, PHILIPPE 11 CARTER, MIRANDA
11 TRIFA, IOSIF 11 LAMATIC, IOAN P.
11 ŞOLOHOV, MIHAIL ALEKSANDROVI 11 WITCHER, MOONY
11 LĂCUSTEANU, GRIGORE 11 JOHNSON, JINNY
11 VOSGANIAN, VARUJAN 11 FOREST, PHILIPPE
11 CHILĂRESCU, MIHAELA 11 SANDU, ELENA
11 O'CONNOR, JANE 11 ROBERTS, JUDSON
11 ROBINSON, NICK 11 HASDEU, BOGDAN PETRICEICU
11 PEETZ, MONIKA 11 WILDEMANN, VICTORIA
11 DOGARU, PETRE 11 ENRIGHT, DOMINIQUE
11 ROLLAND, ROMAIN 11 ACHIMESCU, NICOLAE
11 AVRAM, MIOARA 11 DEMICK, BARBARA
11 FREEDMAN, CLAIRE 11 PASCAL, BLAISE
11 BURUIANĂ, VASILE 11 CREWE, MEGAN
11 HITCHINS, KEITH 11 SCURTU, IOAN
11 TOMASI DI LAMPEDUSA, GIUSEPP 11 VAKULOVSKI, MIHAIL
11 MAUGHAM, WILLIAM SOMERSET 11 MALLADI, AMULYA
11 GALAICU-PĂUN, EMILIAN 11 WALLACE, EDGAR
11 VULTURESCU, GEORGE 11 CERVANTES SAAVEDRA, MIGUEL DE
11 BUZEA, CONSTANŢA 11 GAUTIER, THEOPHILE
11 POP, MIHAI 11 FLĂMÂND, DINU
11 DURRELL, LAWRENCE 11 O CEALLAIGH, PHILIP
11 NICOLAE VELIMIROVICI, SFÂNT 11 STEELE, PHILIP
11 ROTARU, VALENTINA 11 DELAVRANCEA, CELLA
11 ARIYOSHI, SAWAKO 11 POPESCU, MAGDALENA
11 FOSTER, JULIANA 11 VLĂDESCU, IONUŢ
11 SEICHE, FABIAN 11 TEODORESCU, CRISTIAN
11 MON, LIVRE 11 BUD, FLORICA
11 WELLEK, RENE 11 CALAVREZO, DESPINA
11 BĂLUŢEANU, IUSTINA 11 FONTRIER, AMBROISE
11 ZIDARU-POPA, VASILICA 11 REMIZOV, VIKTOR
304
Litera-Tura-Vura

11 CEAIKOVSKI PIOTR ILICI


11 GORDIMER, NADINE
11 SESTO PALS
11 MAUGHAM WILLIAM SOMERSET
11 RUSSELL, KEN; CARTER, PHILIP
11 GÎGĂ, MICHIELA
11 ACTERIAN, JENI
11 HARDING, TRACI
11 ŢEPENEAG, DUMITRU
11 ŢURCANU, IANOŞ
11 KIDD, SUE MONK
11 FĂT, MARIANA
11 MUSSA, ALBERTO
11 DAMASIO, ANTONIO R.
11 CORBU, DANIEL
11 BARBER, NATHAN
11 NAZAT, MARIAN
11 BICHIR, FLORIAN
11 SALINGER JEROME DAVID
11 Harris, Charlaine; Lansdale,
11 MOMMSEN, THEODOR
11 BERNSTEIN, GABRIELLE
11 GARCIA, KAMI; Stohl, Margaret
11 PRANGATI, CONSTA
11 GOMA, PAUL
11 DANIEL DE LA RARĂU, IERO
11 GAARDER JOSTEIN
11 NATHAN, SARAH
11 RYBACK, TIMOTHY W.
11 SHAKESPEARE WILLIAM
11 CRISTEA, ADRIAN
11 HAWKING, LUCY; Hawking, Stephen
11 SONMEZ, BURHAN
11 VÂLCU, ALEX
11 CAMERON, JULIA
11 ELCHANINOV, ALEKSANDR
11 FORSSEN EHRLIN, CARL-JOHAN
11 MILES, BETTY
11 RODKEY, GEOFF
11 GARDINER, MEG

305