Sunteți pe pagina 1din 2

REALISMUL

Curent literar apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca reacţie la subiectivitatea,


exaltarea, excesul de reverie a spiritului romantic, reacţie detreminaţă de marile desoperiri
ştiinţifice. Principiu fundametal al realismului este redarea în manieră credibilă, veridică a
realităţii, cu obiectivitate şi spirit de observaţie, pe un ton impersonal, neutru.

Trăsături:
 pricipiul mimesisului şi al verosimilităţii: inspirată din fapte reale, opera realistă
expune nu fapte care s-au petrecut într-adevăr, ci evenimente fictive, dar prezentate ca
şi cum s-ar fi putut produce, în mod credibil, verosimil;
 prezentarea moravurilor unei epoci, atenţia fiind concentrată asupra detaliilor, iar
intenţia – de a surprinde epoca în complexitatea ei.
 preferinţa pentru o tematică socială
 prezentarea individului în relaţiile sale cu mediul social în care trăieşte, al cărui
produs este: de aceea personajul nu mai este excepţional în situaţii excepţionale (ca la
romantici), ci are o condiţie socială mediocră, astfel încât operele realiste sunt
mărturia faptului că omul simplu are o existenţă la fel de dramatică şi de complexă.
 crearea unor personaje tipice în situaţii tipice, personajele realiste fiind complexe şi
având dinamică interioară; interesat de aspecele realităţii imediate, scriitorul realist
alege ceea ce este reprezentativ pentru epoca aleasă. Exemple: parvenitul, arivistul,
seducătorul, avarul femeia aduterină.
 caracterul de frescă al operelor, monografii ale lumii prezentate
 preferinţa penru un stil sobru şi refuzul celui împodobit, cu scopul prezentării cât mai
fidele a realităţilor
 cultivarea observaţiei în descrierea realităţii sau în portretele personajelor, observaţia
vizând precizia ştiinţifică
 tehnica detaliului, cu scopul de a realiza descrieri sau portrete verosimile
 preferinţa, la nivel naratologic, penru naraţiunea la persoana a III-a, pentru un narator
obiectiv, impersonal, omniprezent, omniscient, căruia îi corespund o perspectivă
auctorială, o viziune naratologică „din spate” şi focalizarea zero.

Reprezentanţi: curentul impune supremaţia dramei şi a romanului, respectiv modelul


scriitorului laborios (nu putem vorbi de realism în poezie): în literatura universală: Balzac,
Flaubert, Stendhal, Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Dickens, Lampedusa, Thomas Mann. În
literatura română: Nicolae Filomon, Ioan Slavici, Ion Creangă, Liviu Rebreanu, G. Călinescu,
Marin Preda.

Manifest: primele discuţii despre realism se cristalizează în Franţa, în jur de 1850, pornind
de la picturile lui Courbet şi datorită lui Champfleury, care publică în 1857 volumul de eseuri
„Realismul”. Se regăsesc principii ale realismului şi în operele lui Balzac sau Stendhal.
Proza realista:

- Caracterul verosimil, neidealizat al faptelor relatate


- Geneza - reprezentată de fapte reale
- Tematica socială
- Aspectul monografic
- Caracterul de frescă
- Incipitul renunţă la convenţii (de tip manuscrisul găsit sau confesiunea unui personaj) şi
constă de cele mai multe ori în fixarea coordonatelor spaţio-temporale
- Conflictul de esenţă socială, constând în dorinţa de parvenire a protagonistului, în impulsul
lui de a avea un statut social superior
- Relaţia individ-mediu (omul este un produs al mediului, personajul realist funcţionând după
logica determinismului social)
- Cronologia faptelor
- Coerenţa la nivelul construcţiei subiectului epic, prin evitarea răsturnărilor dramatice şi prin
crearea de scene paralele, antitetice, prin gradaţia faptelor
- Simetria şi caracterul circular al romanului
- Personajul tipic în situaţii tipice
- Deznodământul cert
- Finalul închis/deschis
- Tehnica detaliului (mimesis şi verosimilitate)
- Obiectivitatea naratologică
- Naratorul la persoana a III-a, omniprezent, omniscient, omnipotent