Sunteți pe pagina 1din 4

ROMANTISMUL

1. Apariția genului
Pentru prima dată romantismul a apărut în Germania şi în Anglia, ţări în care tradiţia
clasică era mai puţin puternică, şi s-a extins apoi treptat în Franţa şi în restul Europei, precum
şi dincolo de ocean.

Privind în ansamblu, romantismul se constituie ca o reacţie împotriva excesului de


încredere în raţiune, promovat de clasicism, acţionând în numele creaţiei şi a imaginaţiei.
Dacă scriitorii clasici tindeau spre obiectivitate, ignorând particularul în favoarea generalului,
prin conturarea unor tipuri umane precum avarul, mincinosul, ipocritul etc., romanticii nu
acceptau decât individualitatea.

În literatura română, romantismul se face simțit prin intermediul scriitorilor pașoptiști (Ion
Heliade Rădulescu Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alecu Russo ș.a.). Influențele
curentului persistă mult timp după declinul său în culturile vest-europene, atingând punctul
culminant în opera lui Mihai Eminescu, considerat ultimul mare romantic european.

Romantismul s-a manifestat în literatura română în trei etape:

 preromantismul (cunoscut și ca romantism al scriitoriloral pașoptiști sau de tip Bidermaier)


 romantismul propriu-zis (eminescian sau romantism înalt)
 romantismul posteminescian.

2. Reprezentanți

LITERATURA UNIVERSALĂ: Novalis, Victor Hugo, E.T.A. Hoffmann, Alphonse de


Lamartine.
LITERATURA ROMÂNĂ:
În perioada paşoptistă:
- I.H. Rădulescu
- Costache Negruzzi
- Alecu Russo
- Vasile Alecsandri
- Gh. Asachi
În perioada romantismului înalt:
- Mihai Eminescu
3. Trăsaturile romantismului

• introduce noi categorii estetice: sublimul, grotescul, macabrul, fantasticul, feericul;


• cultivă sensibilitatea, imaginaţia, originalitatea, fantezia creatoare, misterul;
• evadarea din realitate se face prin vis sau somn (mitul oniric) într-un cadru nocturn sau
exotic (spre deosebire de perioada anterioară marcată de clasicism care maximiza încrederea
în raţiune şi luciditate);
• promovează inspiraţia din tradiţie, folclor, trecutul istoric al neamului, ceea ce imprimă
curentului un caracter naţional-patriotic;
 acordă o deosebită importanţă sentimentelor omeneşti, cu predilecţie iubirii, trăirile
interioare fiind armonizate cu peisajul naturii ocrotitoare şi participative;
 afirmă personajul ca individualitate excepţională, construieşte eroi excepţionali în situaţii
excepţionale, dar portretizează şi omul de geniu şi condiţia nefericită a acestuia în lume.
Personajele romantice nu sunt dominate de raţiune, ci de imaginaţie şi trăiri intense;
 defineşte timpul şi spaţiul ca fiind nemărginite, ca proiectare subiectivă a spiritului uman;
 utilizează procedee artistice variate, dintre care se remarcă antiteza..

4. Principii estetice

Se remarcă aspiraţia spre originalitatea şi libertatea formelor; spargerea barierelor


tematice şi formale.
Subiectivitatea este accentuată, determinată de primatul sentimentului, al trăirii, de
exacerbarea eului poetic.
Antiteza este procedeul artistic fundamental, atât în construcţia personajelor, a
destinelor, cât şi în ilustrarea stărilor sufleteşti contradictorii.
Condiţia geniului este abordată şi din perspectiva filosofică.
Mediile sociale relevate sunt diverse şi contrastante, fiind înfaţişate inclusiv periferia
sordidă şi lumea celor umili.
Natura evocată devine cadru sugestiv (peisaj nocturn, crepuscul misterios, mediu
întunecat, brutal sau idealizat, depărtaăi fascinante, vagul exotic, ţinuturi stranii sau
sublim).
Limba literară se îmbogaţeşte prin valorificarea tuturor registrelor - popular, regional,
arhaic sau limbaj oral.
Se observă libertatea genurilor şi a speciilor, care interferează în structuri hibride :
liric şi epic, eseu, critică, poem filosofic, teatru poetic etc.
Romantismul promovează în special poezia lirică, dar şi dramaturgia sau proza, iar
speciile noi sunt: meditaţia, elegia, poemul filosofic, drama, nuvela istorică.
Stilul romantic este retoric, exaltat şi pitoresc, susţinut de antiteză, hiperbolă, tiradă,
în acord cu pasiunile şi trăirile interioare ale eului poetic sau cu intensitatea
conflictului dintre personaje.
Personajul romantic:
- erou excepţional în imprejurări excepţionale
- antiteza (înger-demon); titanul, geniul
- provine din toate mediile sociale
- exprimă victoria pasiunii asupra raţiunii
- defineşte particularul, unicul, individualul
Stilul
- stilul metaforic
- fuziunea genurilor şi a speciilor
- îmbogăţirea limbii literare: limbaj popular, arhaic
etc. (valoarea stilistică)

5. Teme literare abordate

-dragostea;
-neliniștea infinitului spatial și temporal;
-atracția transcendentului;
-obsesia idealului;
-cultivarea misterului;
-sondarea sufletului;
-aspirația spre absolut;
-meditația filosofică;

6. Motive associate temei iubirii în lirica eminesciană

 Motivul omului de geniu: în „Scrisoarea I”, „bătrânul dascăl” trăieşte într-o izolare aproape
totală: „ Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l.../ Ce-o să aibă din acestea pentru el
bătrânul dascăl?/ Nemurire, se va zice.” Singura atitudine într-o lume incapabilă să înţeleagă
eforturile de a depăşi limitele înţelegerii obişnuite este izolarea, contemplarea sinelui: „Nu
spera când vezi mişeii/ Ce e val ca valul trece...” (Glossă)
 Motivul iubitei pierdute/moarte , favorizat de fondul melancolic al poetului, a intrat adânc
în imaginarul eminescian menţinându-se aproape în toată opera acestuia. Acest motiv se
regăseşte în prima operă majoră pe tema iubirii a lui Eminescu „Mortua est!”: “Şatunci de-a
fi astfel... atunci în vecie / Suflarea ta caldă ea n-o să învie,/ Atunci graiu-ţi dulce în veci este
mut... / Atunci acest înger na fost decât lut.[...]
 Idealizarea iubirii sau a ritualului erotic înaintează până la sacrificiu, întrucât moartea
poate fi considerată cauză a despărţirii cuplului sau din contră, treapta către iubirea veşnică:
„şi dacă ochii ce-am iubit/ N-or fi de raze plini,/ Tu mă priveşte liniştit/ Cu stinsele lumini/ Şi
dacă glasul adorat/ N-o spune un cuvânt/ Tot înţeleg că m-ai chemat/ Dincolo de mormânt.”
 Ipostaza femeii înger, himeră care are rolul de a alina îndrăgostitului moartea sau de a oferi
liniştea şi pacea veşnică prin moarte. La Eminescu, moartea nu este văzută ca o tenebră
macabră, ci este tot o prezenţa angelică: „Voi vă imaginaţi scheletul unui om şi-i ziceţi
moarte. Pentru mine e un înger drag, cu o cunună de spini, cu faţa palidă şi cu aripi negre”.
 Motive asociate temei naturii: luna, izvorul, codrul, lacul etc. În toate creaţiile poetului,
codrul nu reprezintă doar un loc unde se desfăşoară povestea de dragoste, ci şi un spaţiu
protector al îndrăgostiţilor. De exemplu, în poezia “Lacul”, poetul îşi cheamă iubita: „Vino-n
codru, la izvorul...”
 Motivul fantasmei, al iubitei ca proiecţie a dorinţei se regăseşte în poezia „Din ocean de
vise”: „Din ocean de vise ferice, strălucitoare/Ai apărut în viaţa-mi,femeie răpitoare,/Cum
luna argintoasă, albă zâmbind răsare/Din înstelata mare!//In ocean de vise din ce în ce
pierite/Te-ai dus şi-ai stins cu tine iluzii fericite,/Cum luna melancolică şi palidă dispare/În
înstelata mare!”
 Motivul despărţirii, al rememorării, al chemării, al deziluziei este prezent în poeziile:
“Departe sunt de tine…”, “Singurătate”, “De câte ori, iubito…”, “Intre păsări”, în care poetul
sugerează faptul că, odată cu firul iubirii s-a rupt şi legătura sa cu lumea.
 Motivul nostalgiei cauzate de pierderea iubitei este evidenţiat in sonetul „Afară-i toamnă”,
în care poetul îşi exprimă melancolia lăsată în urmă de o iubire care nu a fost trăită, ci doar
visată.
 Motivul femeii generatoare de inspiraţie reiese din poezia „Sunt ani la mijloc”, însă este un
motiv general al lirismului eminescian. În schimbul acestui dar misterios, femeia câştigă
nemurirea.
 Motivul senzualităţii cunoaşte câteodată intensităţi surprinzătoare pentru cine cunoaşte
tonurile obişnuite ale cântului eminescian de dragoste: „Ah, mierea buzei tale am gustat-o,/ A
buzei tale coapte, amorul meu;/ Zăpada sânului eu am furat-o,/ pe ea mi-am răcorit suflarea
eu;/ Ah, unde eşti, demonico, curato,/ Ah, unde eşti, să mor la sânul tău!”.