Sunteți pe pagina 1din 5

CURS - PSIHOMOTRICITATEA

Lect. univ. dr. Radu Predoiu

Precizări conceptuale și dezvoltarea în ontogeneză

Primul stadiu în dezvoltarea inteligenței este cel senzorio-motor (J. Piaget).

Conform Grand Dictionaire de la Psychologie Larousse (1991),


psihomotricitatea este „ansamblul comportamentelor motrice, considerate în
funcţie de legătura lor cu psihismul”.
În sfera psihomotricităţii sunt incluse:
► schema corporală;
► lateralitatea;
► inteligența motrică;
► coordonările (coordonarea statică → echilibrarea, coordonarea dinamică → a
întregului corp şi a segmentelor sale, coordonarea perceptiv-motrică → percepţia
spaţiului, ritmului şi mişcărilor proprii);
► praxia;
► ideomotricitatea - ca sinteză dinamică a schemei corporale şi a coordonărilor
perceptiv-motrice cu sarcina motrică.

SCHEMA CORPORALĂ

Schema corporală:
- A. Porot (1960) consideră schema corporală ca fiind „imaginea pe care o are
fiecare despre corpul său, imagine totală sau parţială, percepută în stare statică sau
dinamică sau în raporturile părţilor corpului între ele şi, mai ales, în raporturile
acestuia cu spaţiul şi mediul înconjurător”.
- U. Şchiopu (1997) o consideră „reprezentarea pe care o are fiecare individ
asupra propriului său corp şi care serveşte ca reper spaţial în mişcările cele mai
simple şi în imaginea de sine. Este un model vizual, postural, spaţial”.
- V. Horghidan (1980) defineşte schema corporală ca fiind „imaginea structurii
tridimensionale a corpului, a structurii sale compusă din diverse elemente, a
raportului specific dintre părţile constitutive ale corpului. Este reprezentarea pe
care fiecare o are despre corpul său, prin care se diferenţiază de alţii păstrând
sentimentul permanent de a fi el însuşi”.
- una dintre structurile psihice fundamentale, atât pentru constituirea
modelului intern al realităţii externe, cât şi pentru constituirea modelului propriului
Eu.
Perturbările în evoluţia schemei corporale reflectă tulburarea comunicării cu
mediul extern şi cu sine, manifestându-se la trei nivele: motric, cognitiv şi al
relaţiilor sociale.
J. Le Boulch consideră că schema corporală se formează prin percepţia şi
controlul corpului propriu (interiorizarea senzaţiilor despre anumite părţi ale
corpului şi despre corp în ansamblul său).
Principalii factori de care depinde evoluţia schemei corporale sunt:
informațiile senzoriale, proprioceptive și interoceptive, lateralitatea, inteligența,
maturizarea, experienţa trăită de copil, care urmată de succes sau eșec contribuie la
formarea imaginii disponibilităților corpului, factorii de natură socială (ce
acționează pe baza imitației și a limbajului), factorii afectivi (trăirea timpurie a
corpului).
P. Vayer diferenţiază 3 etape importante în evoluţia schemei corporale:
- 0 – 2 ani → trecerea de la activitatea reflexă la primele coordonări globale
(mersul);
- 2 –5 ani → creşterea capacităţii de autocontrol asupra propriului corp, în
întregime;
- după 5 ani → trecerea la stadiul diferenţierii şi analizei.
F. Lauzon (1999) consideră 3 stadii în evoluţia schemei corporale:
- 0-3 ani → stadiul corpului trăit;
- 3-7 ani → stadiul corpului perceput;
- 7-12 ani → stadiul corpului reprezentat.

Ajuriaguerra (1974) subliniază → Schema corporală, referința la el însuși,


nu este un dat, ci o practică, care evoluează cu explorarea și imitația. (. . .) înainte
de a cunoaște noțiunile dreapta-stânga, înainte-înapoi, subiectul manipulează
aceste direcții și se joacă în configurații.
Astfel:
● În primul an de viaţă copilul dedică foarte mult timp descoperirii
propriului corp. El începe să ia cunoştinţă de propriul corp pornind de la diversele
acţiuni de stimulare realizate de părinţi - care îl ţin în braţe, îl îmbăiază, îl mângâie
sau îi fac masaj etc (acţiuni care, pentru copil au o rezonanţă afectivă pozitivă) şi
până la experienţa durerii fizice (căzături, dureri de burtă, apariţia dinţilor etc).
● La 6 luni copilul manifestă interes pentru propria imagine în oglindă
(stadiul oglinzii- J. Lacan).
● La 15 luni indică elemente ale schemei faciale, puţin mai târziu le va
denumi, împreună cu alte elemente ale schemei corporale;
● La 18-24 de luni imaginea corpului începe să se formeze în mintea
copilului, care devine din ce în ce mai conştient de posibilităţile sale.
● Spre 5 ani diferenţiază partea dreaptă de partea stângă la propriul corp şi
în spaţiu şi la 8 ani poate să transpună şi asupra altora; în perioada 5 la 11-12 ani se
trece spre stadiul de diferenţiere şi analiză.
● La 11-12 ani copilul cunoaşte şi individualizează în întregime schema
corporală.
Practicarea activităților în cultură fizică și sport conduce către dezvoltarea
schemei corporale. Forţa modelatoare, formativă a mişcării se bazează pe o serie de
caracteristici ale acesteia (de ordin spaţial, structural, temporal), toate acestea
contribuind la constituirea “eului corporal”, la cunoaşterea mai bună a
disponibilităţilor propriului corp.
- caracteristica spaţială se referă la poziţii, direcţii de acţiune sau mişcare,
amplitudinea mişcărilor, respectarea orientării stabilite
- caracteristica temporală are în vedere ritmul, tempoul şi durata execuţiei
procedeului
- caracteristica spaţio-temporală vizează rapiditatea şi viteza cu care se succed
mişcările

IDEOMOTRICITATEA

M. Epuran - “reprezentarea mentală prealabilă actului sau acţiunii motrice


propuse”.
V. Horghidan (2001) - ideomotricitatea exprimă importanţa pe care o au
reprezentările ideomotorii în realizarea şi conducerea mişcării şi, în acelaşi timp la
rolul avut de motricitate în formarea imaginilor mintale. Reprezentările
ideomotorii sunt acele reprezentări rezultate din şi prin experienţa mişcării
propriului corp şi a segmentelor sale, pentru care există experienţă motrică
anterioară.
Elementul central al construirii ideomotricităţii îl constituie reprezentările
ideomotorii.
Teoria ideomotricității reprezintă baza înțelegerii rolului mișcărilor în
perfecționarea imaginii mentale și a rolului imaginii mintale în programarea,
desfășurarea și controlul realizării actelor motrice. Relația reciprocă între imagine
și acțiune produce modificări la ambele nivele.
La nivelul imaginii:
► modificările vizează atât structura componentelor cât și raportul dintre
componente privind funcția de reglare a
mișcărilor → dacă în fazele de început
componentele exteroceptive au rol preponderent în
reglare, în fazele de învățare, perfecționare a
actelor motrice, componentele proprioceptive,
kinestezice îndeplinesc funcția cea mai importantă.
La nivelul actului:
► etapa inițială constă într-o acțiune imprecisă, neeficientă, etapa
finală constând într-o execuție precisă, coordonată,
realizată cu ușurință, cu efort minim, cu participare
conștientă episodică și/ sau minimă.
Efectul de ideomotricitate care constă în însoțirea reprezentărilor – mai ales
a celor kinestezice – cu microcontracții și microrelaxări musculare, este foarte
cunoscut. Când subiectul își reprezintă efectuarea anumitor acțiuni, în mușchii
implicați în aceste acțiuni apar o serie de micromișcări, la nivel cerebral primindu-
se impulsuri ca și cum acțiunea s-ar derula în realitate. Paul Popescu-Neveanu le
numeşte „inframişcări”. Când cineva se gândește la o anumită mișcare, în mușchii
săi se produc modificări de tonus, inervație, influx sanguin, care pot fi înregistrate
și deci obiectivate cu tehnici fiziologice potrivite. După ce tehnicile de investigare
au progresat, s-au putut înregistra modificări de tipul electromiogramei,
electrodermogramei, pletismogramei, pneumogramei, retinogramei și
electroencefalogramei, ca urmare a imaginării unor mișcări. Cu ajutorul acestor
tehnici s-au putut dovedi și experimental efectele pozitive ale antrenamentului
mental asupra performanței. Ideomotricitatea constituie astfel fundamentul
antrenamentului mental → utilizat pentru învățarea actelor motrice sau pentru
menținerea structurilor motrice în condiții de indisponibilitate pentru mișcare, cât
și al antrenamentului de relaxare. Prin comandă verbală sunt declanșate imagini –
reprezentări ideomotorii – care antrenează la rândul lor acte ideomotorii. Actele
ideomotorii însoțesc în mod involuntar şi spontan reprezentările ideomotorii →
sunt microacte ce se declanșează în momentul activării reprezentării date (reacții
motorii de minimă amplitudine, de obicei imperceptibile, dar totdeauna decelabile
prin examinări electrofiziologice).
Reprezentările ideomotrice (sau de mișcare) determină, declanșează,
antrenează mișcările. Ele stau la baza mecanismului mișcărilor voluntare, căci
acestea nu se pot produce decât atunci când în creier apare imaginea-program a
acțiunii orientată spre un anume scop. Totodată conştiinţa de sine începe să se
formeze odată cu apariţia primelor reprezentări ideomotorii, încrederea în forţele
proprii (privind realizarea unei anumite mişcări), care presupune anticiparea
rezultatului mişcării şi autoaprecierea posibilităţilor de execuţie, implică
reprezentările ideomotorii. O reprezentare cât mai clară şi mai bogată a mişcării
care trebuie executată reduce efortul de susţinere şi concentrare. Abilitatea
imaginativă constituie astfel o variabilă importantă pentru performanța motrică în
sport (Murphy și Jondy, 1992). Cercetările lui Housner (1984) evidențiază la
subiecții cu abilitate imaginativă ridicată capacitatea de a reproduce mișcările cu
mult mai multă acuratețe decât la cei cu abilitate imagistică scăzută.

INTELIGENȚA MOTRICĂ

P. Parlebas introduce termenul de „inteligenţă motrică”. El demonstrează →


conduitele motrice sunt temporale, unice (irepetabile), ireversibile iar un act este
mai mult decât suma elementelor sale fiind un tot original.
Inteligenţa motrică presupune, în general: “capacitatea de a înţelege,
capacitatea de a discerne, capacitatea de a integra, capacitatea de a găsi exact şi
corect mişcările cele mai adecvate situaţiilor practice (se manifestă în diferite
forme şi la diferite nivele), viteza de învăţare motrică, exactitatea coordonărilor
spaţio-temporale, capacitatea de combinare a mişcărilor, capacitatea de coordonare
şi anticipare” (Epuran, 1972).
R. Thomas (1995) vorbește despre anticipare psihomotrică → mâna trebuie
să se afle în momentul t acolo unde se găsește obiectul necesar. Principalele
atribute ale inteligenței motrice:
○ intuitiv-operativitatea în alegerea programului motor adecvat situației;
○ rapiditatea comparării alternativelor;
○ posibilitatea elaborării programului motor în criză de timp;
○ capacitatea de înțelegere a sarcinii motrice;
○ ușurința transferului;
○ creativitate motrică;
○ anticipare-coincidență.

S-ar putea să vă placă și