Sunteți pe pagina 1din 5

Predica la Duminica a-34-a dupa Rusalii

( a Fiului Risipitor )
1.Textul
Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi spune: Tată, am greşit
la cer şi înaintea ta (Luca 15, 18)
2.Modul de adresare
Iubiți frați creștini!
3.Introducerea
În Sfînta Scriptură Dumnezeu se numeşte "Tată al milostivirii" (II Corinteni 1, 3), pentru că
pururea Se milostiveşte faţă de cei păcătoşi care se întorc din toată inima către El prin adevărată
pocăinţă. Dumnezeu zice prin proorocul Isaia: Cînd te vei întoarce şi vei suspina, atunci te vei
mîntui şi vei cunoaşte unde ai fost (Isaia 30, 15). În alt loc, prin acelaşi prooroc, zice
Dumnezeu: Spălaţi-vă, curăţiţi-vă, ştergeţi răutăţile din sufletele voastre înaintea ochilor Mei
părăsiţi-vă de răutăţile voastre. Şi de vor fi păcatele voastre ca mohorîciunea, ca zăpada le voi
albi; şi de vor fi ca roşeala, ca lîna le voi face albe (Isaia 1, 16-18).

4. Tratarea
Acest adevăr s-a petrecut şi cu fiul risipitor din Sfînta Evanghelie care s-a citit astăzi. El mai
intîi şi-a venit întru sine, a suspinat după fericirea ce o avusese cînd era în casa tatălui său, apoi a
zis: Cîţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pîine, iar eu pier aici de foame! (Luca 15, 17).
Acestea au fost cuvintele fiului risipitor cînd şi-a venit întru sine, adică a început a-şi cunoaşte
greutatea păcatelor sale. Fără această simţire şi trezire nimeni dintre păcătoşi nu va putea să se
întoarcă din toată inima către Preabunul Dumnezeu.
Care era foamea fiului risipitor care a zis: "iar eu pier aici de foame?" Oare la hrana cea
trupească se gîndea el? Nu, Dumnezeu zice prin Sfîntul Prooroc Isaia:  Iată, cei ce slujesc Mie
vor mînca, iar voi veţi flămînzi. Iată, cei ce slujesc Mie vor bea, iar voi veţi înseta. Iată, cei ce
slujesc Mie se vor veseli, iar voi vă veţi vă veţi ruşina. Iată, cei ce slujesc Mie cu bucurie se vor
bucura, iar voi veţi întrista. Iată, cei ce slujesc Mie se vor veseli, iar voi veţi striga pentru
zdrobirea duhului vostru (Isaia 65, 13-14).
Aceasta era foamea cea mare a fiului risipitor. El şi-a adus aminte de vremea cînd petrecea în
casa tatălui său şi de hrana şi desfătarea duhovnicească ce o avea lîngă el. Ajungînd păzitor de
porci în ţară străină, departe de Dumnezeu, foamea sufletului său după dreptate l-a făcut să
zică: Cîţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pîine, iar eu pier aici de foame!
Care a fost hrana lui cîtă vreme era la casa părintească? Această hrană duhovnicească pe care
acum o pierduse, o formau faptele sale cele bune: credinţa, nădejdea, dragostea, rugăciunea,
înfrînarea, curăţia şi toate celelalte virtuţi care cu adevărat sunt hrană a sufletului. Mîntuitorul în
vorbirea Lui cu samarineanca la fîntîna din Sichem a hrănit-o prin darul Său, cîştigîndu-i
sufletul. De aceea cînd Apostolii Îl rugau să mănînce, El le-a zis: Eu am de mîncat o mîncare pe
care voi nu o ştiţi  (Ioan 4, 32). Mîncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să
săvîrşesc lucrul Lui (Ioan 4, 34). Căci oricine face o faptă bună pentru sufletul său, sau pentru
mîntuirea aproapelui său, cu adevărat îşi hrăneşte sufletul său cu darul lui Dumnezeu. Fiul
risipitor, cunoscîndu-şi starea lui vrednică de plîns şi gîndind să se întoarcă la Părintele său cu
mare smerenie, nu se mai socotea vrednic a fi fiul tatălui său. De aceea cînd a venit către tatăl
său, a zis: Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Primeşte-mă ca pe unul din argaţii
tăi (Luca 15, 19).
Trei sunt stările celor ce se mîntuiesc. Starea celor dintîi este a fiilor, adică a celor care cu
mare dragoste slujesc lui Dumnezeu din toată inima lor şi cu toată puterea voinţei lor se sîrguiesc
să facă poruncile Lui. Despre aceştia spune dumnezeiasca Scriptură: Cît am iubit Legea Ta,
Doamne, ea toată ziua cugetarea mea este (Psalm 118, 97).
A doua ceată este a argaţilor, care, căutînd plată, se silesc a lucra poruncile lui Dumnezeu
pentru a dobîndi fericirea cea veşnică a Împărăţiei Sale. Despre aceştia scrie: Plecat-am inima
mea ca să facă îndreptările Tale în veac pentru răsplătire (Psalm 118, 112). Starea a treia este a
robilor, adică a celor care, temîndu-se de pedeapsa lui Dumnezeu pentru călcarea poruncilor Lui
se silesc a păzi toate poruncile Lui după mărturia care zice: Străpunge cu frica Ta trupul meu, că
de judecăţile Tale m-am temut (Psalm 118, 120).
Deci, fiul risipitor, gîndindu-se că şi argaţii, adică cei ce fac poruncile lui Dumnezeu, pentru
răsplătire primesc daruri duhovniceşti şi se împărtăşesc de ele, a cerut Tatălui său să fie primit în
casa părintească măcar ca un argat. Această întoarcere a lui din toată inima către părintele său, şi
smerenia cea mare să fie primit ca un argat de Tatăl său, i-a fost pricină de mare folos, căci nu ca
pe un argat l-a primit, ci ca pe un adevărat fiu al său care se întoarce cu toată inima către El.
Vedem din cuvintele Sfintei Evanghelii de azi că, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a
făcut milă şi, alergînd, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat (Luca 15, 20).

Iubiţi credincioşi,
Dar ce înţelegem prin acest cuvînt: "Încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său"? Aceasta ne arată
că Preabunul şi Atotştiutorul Dumnezeu, mai înainte de a striga omul păcătos "greşit-am",
cunoaşte hotărîrea lui cea din inimă de a se întoarce către El. De aceea l-a primit cu atîta bucurie
şi nu i-a mai pomenit greutatea păcatelor lui cu care l-a supărat. I-a dat haina cea dintîi, adică
nepătimirea cu care a fost îmbrăcat cînd era lîngă tatăl său. Şi inel i-a pus pe mîna lui, semnul
legăturii celei dintîi cînd petrecea în viaţă curată şi neprihănită, mai înainte de a se despărţi de
tatăl său. Iar după ce i-a dat lui haina cea dintîi şi inel şi încălţăminte în picioarele lui, adică
voinţa tare de a merge pe calea poruncilor lui Dumnezeu, a zis slugilor sale: Aduceţi viţelul cel
îngrăşat şi-l junghiaţi să mîncăm şi să ne veselim; căci fiul meu acesta, pierdut a fost şi s-a aflat,
mort a fost şi a înviat (Luca 15, 23-24).
O, bunătatea şi dragostea cea părintească a Preabunului nostru Dumnezeu! Cît este de negrăită
Mila Lui şi cît de nenumărate sunt îndurările Lui asupra celor ce se întorc către El cu toată inima
lor! Cu cîtă părintească iubire primeşte El pe fiii Lui cei pierduţi prin păcat, care se întorc cu
mare căinţă şi umilinţă către El şi cîtă bucurie se face în cer cînd un păcătos se întoarce la
pocăinţă!
Mare şi nemărginită este milostivirea lui Dumnezeu faţă de cei păcătoşi care se întorc către El
din toată inima şi cu toată smerenia şi hotărîrea de a-şi îndrepta viaţa!

4.Anuntarea temei
În pilda Fiului Risipitor vedem că el nu făcuse fapte de pocăinţă, adică încă nu-şi făcuse
canonul păcatelor sale cu care a supărat pe părintele său. Ci numai venindu-şi în sine şi
cunoscîndu-şi starea jalnică în care ajunsese prin depărtarea de părintele său a atras asupra sa
mila şi îndurarea Părintelui său care cu atîta bucurie şi cu prăznuire l-a primit. Cu adevărat, fraţii
mei, smerenia şi pocăinţa iartă multe păcate şi fără alte fapte bune. Ce fapte bune putea să facă
tîlharul răstignit alături de Hristos cînd mîinile şi picioarele lui erau legate? Dar strigarea lui din
inimă i-a fost deajuns: Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni întru Împărăţia Ta (Luca 23, 42).
Iar Mîntuitorul îndată i-a răspuns: Adevăr grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai (Luca 23, 43).
Bine a zis dumnezeiescul Apostol Pavel: Duhul se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite.
Bine a zis şi Sfîntul Efrem Sirul: "Pocăinţa, fără jertfe şi fără cheltuieli, poate să împace şi să
milostivească pe Dumnezeu. Pocăinţa a oprit jertfa sîngeroasă, aducînd jertfa conştiinţei. Ea nu
caută ied, ci mărturisire. Nu cere oaie pentru jertfă, ci mărturisire din conştiinţă. Nu ai turturea de
jertfă tu cel ce ai păcătuit? Suspină şi Dumnezeu, mai presus de turturea, îţi socoteşte ţie aceasta.
Nu ai pasăre? Lăcrimează şi, în loc de jertfă, ţi se va socoti ţie. Nu ai porumbel? Vesteşte-ţi
păcatele tale lui Dumnezeu şi-ţi vor fi ţie ardere de tot. Dacă te vei ruga, ca pe un viţel de jertfă
va primi Dumnezeu rugăciunea ta. O, cît de mare este pocăinţa! O, cît de minunate sunt lucrurile
cele dintru dînsa! Că una fiind, pe toate le poate". "O, darul Evangheliei, că pe toată Legea a
îndreptat-o Iisus! Poporul se face lui preot în Biserică; căci are conştiinţa care jertfeşte pentru
dînsul. Din inimă se roagă şi milostiveşte pe Dumnezeu pentru sine".
Iubiţi credincioşi,

5.Tratarea
Duminica de azi, a Fiului Risipitor, este a doua Duminică a Triodului, care ne pregăteşte
duhovniceşte pentru începerea şi trecerea cu folos a Sfîntului şi marelui Post al Paştelui.
Evanghelia ce s-a citit astăzi este foarte frumoasă şi ziditoare de suflet. Părintele care avea doi fii
este Tatăl nostru cel ceresc. Fiul mai mare simbolizează pe creştinii buni şi ascultători de
Dumnezeu, iar fiul mai mic, pe creştinii răi şi neascultători, asemenea lui.
Din ceata creştinilor ascultători fac parte toţi fii Bisericii lui Hristos care împlinesc cu sfinţenie
poruncile Lui. Aceştia merg regulat la slujbele Bisericii, se roagă ziua şi noaptea, ascultă de
Dumnezeu şi de păstorii rînduiţi, nasc şi cresc copii în frica Domnului, se spovedesc şi se
împărtăşesc cu Sfintele Taine regulat, duc viaţă smerită şi fac milostenie la cei săraci. Toate le
fac cu bucurie, cu binecuvîntare şi cu rugăciune. De aceea Dumnezeu le ajută în toate.
Nu aşa însă se întîmplă cu creştinii neascultători şi robiţi de păcate ca fiul cel mai mic din
Evanghelie. Dintre aceştia fac parte cei ce nu merg Duminica la biserică, cei ce-şi ucid copiii,
beţivii, hulitorii de Dumnezeu care înjură de cele sfinte, desfrînaţii, lacomii, zgîrciţii, şi mai ales
mîndrii, în frunte cu sectele, că ce sunt sectanţii, decît creştini răzvrătiţi, mîndri şi neascultători
care nu vor să asculte de Biserica întemeiată de Hristos, ci îşi fac legi şi dogme, după mintea lor,
asemenea fiului mai tînăr din Evanghelie. Toţi aceştia sunt căzuţi din ascultare, sunt departe de
Hristos, de Biserică, de Sfinţi şi se ceartă pe seama Sfintei Scripturi, pe care o explică după voia
lor. Dar cine cade din ascultare şi din Biserică, acela cade şi din Dumnezeu.
Ce cumplit este păcatul neascultării! Ce greu este să trăieşti după mintea ta, să nu asculţi de
nimeni, să te depărtezi de Dumnezeu, de credinţă, de rugăciune, de Biserică, de preot, şi de
părinţii care te-au născut. Aşa a făcut tînărul din Evanghelie: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine
din avere... şi s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrînări (Luca
15, 12-13).
Neascultarea este fiica mîndriei. De aceea cel mîndru şi neascultător este lăsat de Dumnezeu
să cadă în păcate grele, ca să se smerească şi să se întoarcă la pocăinţă. Cel dintîi păcat în care
cad mîndrii şi neascultătorii este desfrînarea, o patimă grea, urîtă, ruşinoasă. Dar dacă omul căzut
se căieşte, îl mustră conştiinţa şi vrea să se întoarcă, Tatăl nostru cel ceresc nu-l lasă, ci îi întinde
mîna, îl aşteaptă, îi iese înainte, îl sărută cu lacrimi de bucurie şi îl iartă. Aşa a făcut Tatăl ceresc
cu fiul risipitor din Evanghelie. I-a ieşit înainte, l-a sărutat, i-a iertat păcatele, i-a dat inel şi haină
şi a ospătat cu el.
Vedeţi bunătatea şi mila lui Dumnezeu? Vedeţi roadele căinţei celui ce se întoarce la Hristos?
Vedeţi că toţi păcătoşii au pocăinţă şi iertare? Vedeţi că şi pe noi ne aşteaptă Domnul la pocăinţă
în uşa bisericii? Numai să ne pară rău de cele făcute, să ne spovedim cu căinţă, să părăsim
păcatele şi să zicem ca fiul desfrînat: Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: Tată,
am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău; primeşte-mă ca pe
unul din argaţii tăi (Luca 15, 18-19). Dacă ar zice aceste cuvinte din inimă, beţivii, desfrînaţii şi
creştinii robiţi de păcate din zilele noastre, pe toţi i-ar primi, i-ar săruta şi i-ar ierta Dumnezeu!
Însă puţini sunt din creştinii noştri care se tem cu adevărat de Dumnezeu, care se întorc din nou
la biserică, la pocăinţă şi aleargă la preoţi să-şi mărturisească păcatele.

6.Incheierea
Pocăinţa fiului risipitor să ne fie pildă, îndreptare şi îndemn pentru toţi, iar neascultarea şi
căderea lui în desfrîu să ne aducă aminte de marea primejdie ce ameninţă pe copiii loviţi de
necredinţă şi desfrîu. Ne uităm cîţi părinţi şi cîte mame vin plîngînd la biserică şi mănăstiri
pentru copiii lor. Toţi ne spun acelaşi lucru: Nu ne mai ascultă copiii; se duc la tot felul de
distracţii rele, la filme cu ucideri şi filme cu desfrînare; nu mai vor să înveţe, să meargă la
biserică şi la spovedanie, nu vor să se mai roage lui Dumnezeu şi sunt nervoşi. S-au împrietenit
cu copii răi; trăiesc în desfrîu cu fete rele ca şi ei, fumează şi se îmbată, ce să facem cu ei? Cum
să-i scăpăm de desfrîu şi să-i întoarcem la credinţă, la biserică, la o viaţă creştinească normală?
Iată marea problemă a copiilor noştri. Iată durerea de astăzi a multor părinţi. Iată că s-au
înmulţit în lume şi în familiile noastre fiii risipitori, neascultători şi desfrînaţi, ca cel din Sfînta
Evanghelie. Ce se mai poate face pentru ei, după ce au căzut în toate păcatele? Ce trebuie să
răspundem acestor părinţi care vin plîngînd la noi?
Răspunsul este unul: să-i ajutăm pe copiii noştri mai întîi să nu cadă în păcatele cele grele care
sunt: necredinţa, neascultarea şi desfrînarea. Iar dacă au căzut ca fiul risipitor din Evanghelie, să-
i ajutăm să se ridice din prăpastia necredinţei şi a desfrîului. Cum? Mai întîi să-i ducem la un
duhovnic bun să-şi mărturisească păcatele. Apoi să-i îndemnăm din nou la biserică, la o viaţă
socială normală, şi să-i deprindem să se roage şi să citească cărţi sfinte. Numai să luaţi aminte ca
nu cumva chiar părinţii, tata şi mama, să fie aceia care îşi smintesc copiii şi-i împing la tot felul
de păcate prin exemplul rău pe care îl văd în casă.
Avem, însă, multe familii bune, model, prin satele şi oraşele noastre. Avem încă multe mame
creştine devotate care îşi cresc frumos copiii lor. Avem biserici, mănăstiri şi preoţi buni peste tot
în ţară. Numai să-i căutăm, să ne spovedim regulat, să le urmăm sfatul. De aceea să nu
deznădăjduiască nimeni.
Să ne întoarcem la Tatăl ceresc care ne-a zidit. Dumnezeu ne aşteaptă în pragul bisericilor. Să
venim cît avem vreme, că ne aşteaptă şi ne cheamă. Şi căzînd înaintea Lui, să zicem cu căinţă şi
lacrimi: "Iată, am greşit la cer şi înaintea Ta. Am rătăcit pe căile păcatului. Ne-am depărtat de
Tine şi de biserica Ta. Am căzut în cumplite fărădelegi. Acum ne căim, ne pare rău, ne temem de
veşnica osîndă care ne aşteaptă, că nu mai suntem vrednici să ne numim fiii tăi. Ci primeşte-ne
înapoi ca pe cei mai de pe urmă robi ai Tăi!" Amin.