SUMMARY The parents’ rights and duties have a personal character being individual for everyone and

cannot be transmitted or assigned. Parents’ refusal of their rights and the agreement to adopt children
can be fulfilled only according to the existing law. Deprivation or restriction of parental rights can be
performed only in court and because of reasons stipulated by law. Giving parents rights regarding their
children, legislation requires from them certain obligations, including the obligation to exercise rights for
the benefit for both child and society. In this way we can confirm that parents’ rights are at the same
time their obligations. Parents bear responsibility for exercising their rights in detriment of their
children. Liability arises as a result of illicit acts, carelessness or indiscretion. The main thing is not the
parental responsibility, but prevention of ignorance, carelessness, rudeness and abuse in children
education. In this way the state, using different means, controls how children are grown up and
educated in their families. There may be different methods depending on the character of relations
established between parents and children, tutors or other educators and children. The state control
aims not only to prosecute guilty parents, but also to help in the difficult problems that appear while
educating children

Î unitatea fundamentală a societăţii şi mediul natural pentru creşterea şi bunăstarea copiilor.

Dezvoltarea deplină şi armonioasă a personalităţii copilului necesită dragoste şi înţelegere în familie.
Oriunde este posibil, copilul va creşte sub grija şi răspunderea părinţilor săi într-o atmosferă de
afecţiune şi securitate morală şi materială. Ambii părinţi sunt responsabili pentru creşterea și educația
copiilor lor. Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti trebuie să aibă în vedere
interesul superior al copilului şi să asigure bunăstarea materială şi spirituală a copilului, în special prin
îngrijirea acestuia, prin menţinerea relaţiilor personale cu el, prin asigurarea creşterii, educaţiei şi
întreţinerii sale, precum şi prin reprezentarea sa legală şi administrarea patrimoniului său. Principiul
răspunderii comune şi egale a părinţilor la educarea şi dezvoltarea copilului este întărit de normele
dreptului intrenaţional. Convenţia cu privire la drepturile copilului stipulează că părinţii poartă o
răspundere comună pentru creşterea şi dezvoltarea copilului, conducându-se, înainte de orice, de
interesul superior al copilului care trebuie să fie obiectivul principal al grijii părinteşti2 . Această
dispoziţie şi-a găsit aplicare nu doar în legislaţia de drept familial, dar şi în legi de bază ale multor ţări3 .
Referitor la legislaţia Republicii Moldova, în art.48 alin.(2) al Constituţiei este prevăzut că creşterea,
educaţia copilului şi instruirea este dreptul şi obligaţia egală a părinţilor. Această normă constituţională
este asigurată şi concretizată de legislaţia familială a Republicii Moldova (cap.XI din Codul familiei
,,Drepturile şi obligaţiile părinţilor”, cap. XII ,,Obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copii”, cap. XV
,,Contractul privind plata pensiei de întreţinere”). Art.58 din Codul familiei prevede că părinţii au
drepturi şi obligaţii egale faţă de copii, indiferent de faptul dacă copiii sunt născuţi în căsătorie sau în
afara ei, dacă locuiesc împreună cu părinţii sau separat. Caracteristica drepturilor părinteşti include că
ele sunt, de cele mai dese ori, şi obligaţii părinteşti, iar neîndeplinirea lor atrage asupra părinţilor
anumite sancţiuni, cum ar fi spre exemplu decăderea din drepturile părinteşti. Ocrotirea părintească,
fiind concepută să servească în exclusivitate interesele copilului minor, de a fi crescut şi educat în bune
condiţii, are un cuprins în care prevalează, pe de o parte, îndatoririle, drepturile fiind recunoscute numai
în măsura în care sunt necesare îndeplinirii îndatoririlor, iar pe de altă parte, prevalează drepturile şi
îndatoririle la persoana copilului, faţă de cele relativ la bunurile sale. Dat fiind faptul că ocrotirea
părintească există în interesul minorului, pe prim-plan sunt obligaţiile părinteşti, căci drepturile sunt
recunoscute în vederea împlinirii obligaţiilor. Aşa cum dreptul familiei reglementează relaţiile personale
nepatrimoniale şi patrimoniale ce iau naştere din căsătorie, rudenie şi adopRepere privind drepturile şi
obligaţiile părinţilor Svetlana Rotaru, doctorand (USEM) Recenzent: Nicolae SLUTU, doctor în drept,
conferențiar interimar (USEM) n preambulul Convenţiei ONU1 privind drepturile copilului din1989, se
subliniază că familia esteţie, rezultă că drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt atât cu privire la persoana
copilului, cât şi la bunurile acestuia. În literatura de specialitate, nu există unitate de vederi cu privire la
determinarea concretă a drepturilor şi obligaţiilor părinteşti. Autorii ruşi, precum M.V. Antokolskaia,
A.M. Neceaeva, L.M. Pcelințeva pretind la separarea drepturilor şi obligaţiilor părinteşti în personale
nepatrimoniale şi patrimoniale, iar cei români, precum T.R. Popescu, I.P. Filipescu, Al. Bacaci, Ioan Albu –
la drepturile şi obligaţiile părinţilor cu privire la bunurile copilului. Întitularea frazeologică a acestor
drepturi, la fel, se referă şi este reglementată şi de legislaţia naţională, bazându-se pe următoarele
principii: 1) părinţii trebuie să-şi exercite drepturile şi să-şi îndeplinească obligaţiile lor părinteşti numai
în interesul copilului. Conceptul de ,,interes al copilului” include un interes superior public, căci părinţii
sunt obligaţi să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educaţia, instruirea şi
pregătirea profesională a acestuia, în conformitate cu capacităţile copilului şi posibilităţile părinţilor; 2)
exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti se fac sub îndrumarea şi controlul efectiv şi
continuu al autorităţii tutelare. Aceasta urmăreşte scopul asigurării unei ocrotiri mai depline a
minorului; 3) independenţa patrimonială în raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori, în sensul că
părinţii nu au nici un drept asupra bunurilor copiilor şi nici aceştia asupra bunurilor părinţilor, în afară de
dreptul la moştenire şi întreţinere; 4) conţinutul ocrotirii părinteşti nu diferă: cum copilul este din
căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie. Acest principiu este o consecinţă, pe de o parte, a
asimilării depline a situaţiei legale a copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie şi, pe de altă parte,
a faptului că drepturile şi obligaţiile părinteşti trec, prin adopţie, asupra adoptatorului; 5) egalitatea
părinţilor privitor la drepturile şi obligaţiile faţă de copilul minor, care este un aspect al egalităţii în
drepturi dintre femeie şi bărbat4 . Deci, conform Codului familiei al Republicii Moldova şi altor acte
normative, drepturile şi obligaţiile părinţilor sunt: 1) de a-i stabili copilului un prenume; 2) educaţia şi
instruirea copilului; 3) apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale copilului; 4) de stabilire a locuinţei
copilului; 5) dreptul şi obligaţia de a-i reprezenta pe copii în actele juridice ori de a-i încuviinţa aceste
acte etc.; 6) dreptul şi obligaţia de a administra bunurile copilului. Se ştie că în practică se întâlnesc
cazuri când este imposibilă realizarea drepturilor şi obligaţiilor de către ambii părinţi, ci doar de unul
dintre aceştia. În cazul decesului unuia dintre părinţi, ocrotirea copilului revine părintelui rămas în viaţă.
Aceeaşi situaţie este şi în cazul când unul dintre părinţi este declarat decedat prin hotărâre
judecătorească. În cazul repartiţiei celui declarat mort şi al anulării hotărârii declarative, de moarte,
părintele recapătă exerciţiul drepturilor şi obligaţiilor părinteşti în privinţa copilului. Decăderea unui
părinte din drepturile părinteşti, spre diosebire de decesul părintelui, când în mod necesar drepturile şi
obligaţiile părinteşti revin unui singur părinte, în cazul de faţă autoritatea tutelară poate da încuviinţare
părintelui decăzut din drepturile părinteşti de a avea legături personale cu copilul, dacă prin asemenea
legături creşterea, educarea, instruirea sau pregătirea profesională a acestuia nu sunt în primejdie. Unul
dintre părinţi poate să nu participe la educarea copilului din diferite motive, cum ar fi dispariţia fără
veste, privaţiunea de libertate, divergenţa de interese dintre minor şi unul dintre părinţii săi, decăderea
din drepturile părinteşti, însă el nu este scutit de obligaţia de a-şi întreţine copilul minor. Oricum se
întâlnesc situaţii în care ocrotirea părintească nu revine, în mod egal, ambilor părinţi sau revine numai în
parte părinţilor. În prezenţa primei situaţii, ambii părinţi se găsesc în viaţă şi ar trebui să exercite, în mod
egal, drepturile şi obligaţiile părinteşti faţă de copiii lor, totuşi acestea, potrivit unor dispoziţii speciale,
revin în mod inegal părinţilor. Odată cu desfacerea căsătoriei prin divorţ, instanţa judecătorească este
obligată să se pronunţe şi asupra încredinţării copilului minor. Părintele divorţat, căruia i s-a încredinţat
copilul, exercită, cu privire la acesta, drepturile părinteşti, atât în ceea ce priveşte persoana, cât şi în
ceea ce priveşte bunurile copilului. Părintele divorţat, căruia nu i s-a încredinţat copilul, are dreptul la
legături personale cu acesta, precum şi dreptul de a veghea creşterea, educarea şi instruirea copilului. Se
ştie că nulitatea căsătoriei nu produce efecte asupra copilului din respectiva căsătorie. Odată cu
desfiinţarea căsătoriei, părinţii nu vor mai locui împreună. În acest caz, drepturilor şi obligaţiilor li se vor
aplica, prin asemănare, dispoziţiile cu privire la divorţ. Încredinţarea copilului din afara căsătoriei, în
cazul în care filiaţia copilului din afara căsătoriei a fost stabilită faţă de ambii părinţi, ei vor fi asimilaţi cu
soţii divorţați, în consecinţă, părintele căruia i s-a încredinţat copilul exercită, cu privire la acesta,
drepturile părinteşti, iar celălalt părinte păstrează dreptul de a avea legături personale cu copilul,
precum şi dreptul de a avea grijă de educarea şi instruirea acestuia. Se ştie că drepturile şi obligaţiile
părinteşti sunt limitate în timp. Aceste drepturi şi obligaţii părinteşti apar din momentul naşterii copilului
şi încetează la apariţia anumitor situaţii, prevăzute de lege: – atingerea de către copil a vârstei de 18 ani
(obţinerea capacităţii depline de exerciţiu); – la încheierea unei căsătorii de către copil în ordinea
stabilită de legislaţie şi obţinerea în legătură cu aceasta a capacităţii depline de exerciţiu; –
recunoaşterea minorului, care are 16 ani, cu capacitate deplină de exerciţiu, dacă lucrează în baza unui
contract de muncă sau cu acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorului, practică activitate de
întreprinzător. Atribuirea capacităţii de exerciţiu a unui minor se efectuează prin hotărârea autorităţii
tutelare, cu acordul ambilor părinţi, adoptatorilor sau curatorului, iar în lipsa unui astfel de acord, prin
hotărâre judecătorească5 . Deci, rezultă că părinţii sunt înzestraţi de lege cu drepturi şi obligaţii
părinteşti pe acea perioadă de timp când copilul necesită educaţie şi grijă, garantarea intereselor lui şi
apărarea acestuia. Codul familiei nu numai enumeră conţinutul drepturilor şi obligaţiilor părinteşti, dar şi
determină utilul lor şi stabileşte limitele de executare a acestora. Neexecutarea sau executarea
necorespunzătoare a obligaţiilor cu privire la întreţinerea, educarea şi instruirea, apărarea intereselor
minorilor de către părinţi au ca urmare răspunderea administrativă6 . La răspundere penală pot fi atraşi
şi părinţii pentru implicarea minorului la o infracţiune şi la infracţiuni contra ordinii publice şi a sănătăţii
populaţiei7 . Una dintre cele mai dificile probleme este exercitarea drepturilor părinteşti în cazul când
părintele locuieşte separat de copil. Codul familiei în art.64 stipulează dispoziţiile de bază pentru
exercitarea drepturilor părinteşti de către părintele care locuieşte separat de copil. Părintele care
locuieşte separat de copil are aceleaşi drepturi, ca şi părintele care locuieşte cu copilul. El poate
comunica cu copilul, poate participa la educaţia şi instruirea lui, poate primi informaţiile necesare de la
toate instituţiile educative, de asistenţă socială. Prevederile menţionate asigură obligaţiile părintești,
prevăzute în art.58 Codul familiei, şi acordarea dreptului copilului ce locuieşte separat de părinte la
comunicare cu acesta, prevăzut în art.52 Codul familiei. Sunt cazuri când părintele, cu care a rămas să
locuiască copilul, împiedică pe celălalt părinte la comunice şi să participe la educarea copilului. Ca
rezultat, sunt lezate drepturile legale atât ale părintelui, cât şi ale copilului. În aşa caz, art.64 alin.(1)
Codul familiei stipulează că părintele care locuieşte împreună cu copilul nu are dreptul să împiedice
contactul dintre copil şi celălalt părinte care locuieşte separat, cu excepţia cazurilor când
comportamentul acestuia din urmă este în detrimentul intereselor copilului sau prezintă pericol pentru
starea lui fizică şi psihică. Explicarea acestei norme imperative legale, în particular, este o obligaţie a
instanţei de judecată în cazul desfacerii căsătoriei între soţi, care au copii minori, indiferent dacă este
sau nu iniţiat un litigiu asupra copiilor. Pentru a exercita drepturile părinteşti, de către părintele care
locuieşte separat de copil (dreptul la comunicare, la educarea şi apărarea drepturilor şi intereselor
copilului), poate fi încheiat într-o formă scrisă un acord. În acest acord, pot fi stabilite problema locului,
frecvenţei, a timpului de comunicare cu copilul, a părintelui care locuieşte separat de acesta, la fel şi alte
probleme ce ţin de educarea copilului. Dar dacă un aşa acord nu poate fi încheiat, litigiul apărut între
părinţi cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti de către părintele care locuieşte separat de copil se
soluţionează de către autorutatea tutelară, iar decizia acesteia poate fi atacată în instanţa
judecătorească, care va emite hotărârea respectivă. Următoarea normă a legislaţiei familiale este
stipularea dreptului părintesc, a părintelui care locuieşte separat de copil de a primi informaţiile ce se
referă la copilul lor de la toate instituţiile educative, curative, de asistenţă socială etc. Astfel de
informaţie, de exemplu, poate fi despre modul de derulare a procesului de învăţământ în instituţiile de
profil, şi succesul copilului în domeniu. Deci, la atingerea unui acord comun între părinte şi instituţie, se
poate acorda informaţia cuvenită, dacă legea nu prevede altfel. Obligatorie este şi acordarea informaţiei
despre copil de la instituţiile indicate mai sus. Comunicarea informaţiei poate fi refuzată dacă
comportamentul părintelui prezintă pericol pentru viaţa şi sănătatea copilului. În aşa caz, refuzul la
acordarea informaţiei poate fi atacat de către părinte în instanţa de judecată. Acestea sunt drepturile şi
obligaţiile de bază ale părinţilor în relaţiile cu copiii lor, care trebuie exercitate de către părinţi luând în
considerație interesele copiilor. Referindu-ne la legislaţia actuală, părinţii au drepturi şi obligaţii egale.
Oricare problemă cu privire la educarea şi dezvoltarea copiilor trebuie rezolvată de către părinţi de
comun acord. Dacă acordul părinţilor cu privire la această întrebare nu va exista, ei sunt în drept să se
adresese pentru soluţionarea acestui litigiu la autoritatea tutelară sau în instanţa de judecată. Cea mai
stringentă problemă la etapa actuală este răspunderea părinţilor pentru abuzul de drepturile părinteşti
sau neîndeplinirea obligaţiei părinteşti. Pentru a delimita conceptul de ,,abuz” de drepturi părinteşti de
alte noţiuni similare, trebuie să avem în vedere că ,,abuzul” implică numeroase definiţii şi interpretări cu
caracter moral, juridic sau educaţional. În limba engleză, acest concept este echivalent cu cel din
română, ,,abuze”, care desemnează o serie de acţiuni deliberate (lovituri, răniri, ultrajii, injurii, invective