Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Religia este, la nivel de discurs, expresia simbolică a unei încrederi în existența unei realități
absolute (Sacrul, Supremul, Dumnezeul) de care omul ar depinde. Această încredere este credința
religioasă. Ea permite omului să se orienteze în labirintul marilor întrebări ale vieții și dă omului un
sens existenței sale care depășește viața sa biologică.[1]
1. Funcția cognitivă:
Religia este o formă de explicare a lumii, în condițiile lipsei unei cunoașteri științifice. Ca
modalitate de cunoaștere, specific religiei este forma preteoretică, mitologică. Ea are o
marcată orientare antropomorfică, proiectând caracteristicile existenței umane (prima
existență la care cunoașterea umană a avut acces), pentru explicarea tuturor celorlalte
domenii ale existenței. În această perspectivă, antropologul social englez E. B.
Taylor [2] oferă o primă teorie sistematică, fundamentată pe o mare cantitate de date. Taylor
consideră ca fiind caracteristic religiei ideea de suflet care a apărut din încercarea omului
primitiv de a explica o serie de experiențe ca aceea a viselor, transei și morții.
2. Funcția acțională:
Religia este o formă de extensie a capacităților umane limitate de acțiune. James
Fraser [3] argumentează că omul primitiv a încercat să abordeze lumea, în completarea
tehnicilor sale curente, prin magie (complex de tehnici prin care omul încearcă să realizeze
scopurile sale controlând forțele supranaturale). Religia a apărut când omul a realizat că
magia este ineficace. În loc să încerce să controleze forțele supranaturale prin descântece,
formule, ritualuri, omul încearcă să înduplece, să solicite ajutorul acestora, subordonându-se
lor.
3. Funcția de reducere a anxietății:
Latinii spuneau acum două milenii că “spaima inventează zeii” (“primus in orbe deos fecit
timor”).
Bronislaw Malinowski [4] explică că magia și religia sunt instrumente de reducere a anxietății
în situațiile care depășesc posibilitățile efective de control ale omului. Religia reprezintă deci
o "sacralizare a crizelor vieții umane". Ea este un răspuns la tragediile vieții umane, la
conflictul dintre proiectele umane și realități.
4. Funcția socială (structurantă):
Émile Durkheim [5], spune că funcția religiei este de a afirma superioritatea morală a
societății asupra membrilor ei, menținând astfel solidaritatea acesteia. Dumnezeul clanului
nu este altceva decât clanul însuși. În religie, societatea se sacralizează pe ea însăși.
5. Funcția compensatorie:
În societățile stratificate social, Karl Marx [6] și Friedrich Engels [7], identifică o funcție
compensatorie a religiei, anume aceea de a fi un protest contra unei lumi alienante, dar un
protest neputincios, ea făcând tolerabilă lumea reală în speranța într-o compensație în
lumea iluzorie de după moarte; ea are din această cauză și o funcție de stabilitate,
menținând organizarea socială care favorizează clasele dominante. În plus, societățile
avansate sunt necesarmente complexe din punct de vedere social în contrast cu cele
arhaice, în ele acționând procese sociale greu inteligibile sau controlabile, dintre care unele
se întorc contra individului. O sursă în plus de anxietate, pentru care religia devine o dată în
plus o reacție compensatorie.
6. Funcția identitară:
Studii recente demonstrează valoarea religiei de puternic instrument al constituirii și
prezervării identității unor comunități etnice sau chiar a unor comunități constituite exclusiv
prin aderența la o credință religioasă. Religia este deci un liant al vieții sociale și un
instrument de creștere a coeziunii sociale.[8]
Religia explicată de către antropologie și biologie[modificare | modificare
sursă]
La întrebarea de ce a apărut și există încă religia, antropologia și biologia oferă, în contrast cu
sociologia, un răspuns care dă cont de cauzele fundamentale ale fenomenului. Aceste cauze ultime
nu pot fi decât biologice. Acest subiect este tratat separat, pe pagina dedicată, anume Explicația
biologică a religiei
Educația (1890), fragment central al unui vitraliu aflat la Universitatea Yale, creat de Louis Comfort Tiffany și
Tiffany Studios. Sunt reprezentate în armonie Știința (personificată prin Devotament, Muncă, Adevăr,
Cercetare și Intuiție) și Religia (personificată prin Puritate, Credință, Speranță, Venerație și Inspirație),
prezidate de personificarea centrală a Luminii·Iubirii·Vieții.
Cunoașterea religioasă, conform practicanților religiei, poate fi obținută de la lideri religioși, texte
sacre (scripturi), și/ori prin revelație personală. Unele religii consideră această cunoaștere ca
nelimitată și capabilă să răspundă tuturor întrebărilor; alții văd cunoașterea religioasă ca jucând un
rol mai limitat, adeseori ca un complement la cunoașterea obținută prin observare fizică. Unii oameni
religioși consideră că cunoașterea religioasă obținută în acest mod este absolută și infailibilă.
Metoda științifică presupune dobândirea cunoașterii testând ipotezele pentru a dezvolta teorii care
permit explicarea faptelor sau evaluarea experimentelor și răspunde doar întrebărilor despre
universul fizic. Ea dezvoltă teorii ale lumii care se potrivesc evidențelor observate fizic. Toată
cunoașterea științifică este subiectul ajustărilor ulterioare în fața evidențelor adiționale. Teoriile
științifice care dispun de o preponderență a evidențelor favorabile sunt acum considerate ca atribute
sau definiții are realității (de exemplu teoria gravitației, a evoluției și cea cosmogonică).
În cadrul științelor naturii, cel mai elocvent și actual exemplu este dezbaterea privind creaționismul,
referitor la compatibilitatea între istoria biblică a facerii lumii și teoriile științifice
ale cosmologiei și biologiei evoluționiste. Un exemplu mai vechi este reacția Vaticanului față de
"falsificarea" de către Galileo Galilei a cosmologiei geocentrice. Științele sociale și ele au fost ținta
unor atacuri din partea religiei din motive ce țin de diverse rezultate și concluzii ale acestora. Întrucât
pentru credincios, dogma este prin definiție adevărată, unii credincioși (de
exemplu fundamentaliștii islamici sau creștini) păstrează o interpretare literală a textelor biblice,
indiferenți la răspunsurile științifice care adresează aceleași probleme.
De obicei apar conflicte între afirmațiile cu caracter științific și cele cu caracter religios prin faptul că
fiecare vizează niveluri diferite. Astfel, teoria creației din Biblie tematizează raportul
dintre Dumnezeu, lume și om, însă nu și știința despre natura observabilă (empirică) a lucrurilor
(vezi și exegeza și hermeneutica biblică). Fapt rămâne totuși că prea des atunci când Biblia pretinde
a spune adevăruri despre " raporturile dintre Dumnezeu, lume și om ", ea practică un discurs, care
prin definiția (ba chiar mai ales prin istoria) filozofiei, este un subiect legitim de analiză a acesteia din
urmă, tot așa cum atunci când vorbește despre obiecte, ființe sau categorii reale (om, lume, animale,
fenomene naturale, etc.), ea își expune în mod inevitabil afirmațiile criticii legitime a științei.
Chestiunea este deci departe de a fi simplă, iar sferele celor trei activități umane sunt departe de a fi
atât de simplu de separat.