Lucrarea mea intitulată Reprezentări ale fantasticului in proza lui Mircea Eliade se doreşte a fi

un omagiu adus, dacă mai era nevoie, marelui indianist, mitolog şi cercetător al religiilor, ce a
influenţat radical lumea culturală a secolului trecut.

Eliade şi–a adus o contribuţie însemnată în definirea şi delimitarea conceptului de „fantastic”,

enunţându−şi celebra teorie legată de „camuflarea sacrului în profan”. În acest sens consider
fundamentală lucrarea Sacrul şi profanul , o veritabilă piatră de hotar în hermeneutica
fantasticului.

Revenind la conceperea lucrării, aceasta este structurată în patru capitole, două constituind
suportul teoretic al discuţiei, următoarele două fiind o aplicaţie pe textul unor nuvele fantastice:
La ţigănci, Noaptea de Sânziene, \ Domnişoara Christina, Şarpele. Capitolul întâi abordează
coordonatele fundamentale ale operei lui Mircea Eliade, evoluţia lui literară. Cel de al doilea
capitol vizează o sinteză a fantasticului. Dificultatea majoră în conceperea acestei lucrări a
constituit–o selectarea unor naraţiuni „reprezentative”, deoarece orice creaţie fantastică a lui
Eliade ar merita o abordare atentă. Capitolul trei este o analiză riguroasă a manifestării
fantasticului în câteva capodopere ale stilului fantastic. În capitolul patru am încercat să identific
şi să analizez cele mai semnificative elemente mitico — simbolice din nuvelistica fantastică a lui
Mircea Eliade. Întrucât dimensiunea componentei fantastice a operei lui Eliade este suficient de
amplă, în atenţia mea s–au aflat nuvelele Domnişoara Christina şi Şarpele.

Revenind la prima parte a lucrării sunt de părere anii copilariei au avut un impact puternic asupra
operelor ce urmează să fie scrise mai târziu, pentru că au fost plini de întâlniri şi descoperiri
miraculoase, pentru care a păstrat o nostalgie profundă, ceea ce se pare că a şi avut o oarecare
influenţă, determinând o recurentă a temei paradisului pierdut. Fascinaţia pentru lumea naturală,
pentru insecte şi chimie, a continuat o vreme şi a marcat şi primele încercări literare ale lui
Eliade

Prin opera sa, Eliade vrea să refacă unitatea spirituală a omului, redându-i acestuia dimensiunea
cosmică, „vrea să redescopere plenitudinea ascunsă, pierdută de conştiinţa modernă” , pentru că,
spune Eliade: „ omul nu este singur în univers, el este purtător de mituri. Prin felul de său de a fi-
modest, cordial, spirit nenconformist, decis să dezlege misterele vieţii, punându-şi problemele şi
alcătuind întrebări despre tot ce îl înconjoară, am putea spune că Mircea Eliade îşi „construieşte
meticulos un destin” , doreşte să-şi depăşească condiţia.

În lucrările sale, Mircea Eliade a operat cu noţiuni şi concepte profund originale, din care ar
putea fi menţionate: mitul, care constituie o manifestare a sacrului, exprimând un fapt de exitenţă
total şi originar. Un mit fundamental este cel al „eternei reîntoarceri” vazută ca permanentă
repetare a actului creator divin; în această lumină orice creaţie umană devine o reiterare a creaţiei
lumii, şi orice jertfă rituală repetă sacrificiul despre care vorbesc miturile cosmogonice.

Conceptul de simbol apare şi în literatură; Mircea Eliade îi oferă o altă semnificaţie, tinzând spre
sacru. Astfel, în viziunea lui Eliade, simbolul este semnul obscur al unei realităţi transcendente,
iar „cheia” lui este originară.

In cel de al doilea capitol am adus în discuţie modalităţi ale fantasticului in opera lui Eliade.

În primă fază a fantasticului este studiat modul în care spiritul raţionalist primeşte anormalul,
miraculosul, fantasmele colective, iar în a doua fază, fantasticul reprezintă rupturi în planul
temporal şi posibilitatea omului de a intra, cu ajutorul unor ritualuri- în contact cu alte lumi şi să
cunoască anumite experienţe

Proza fantastică la Eliade este dominată de ideea că imaginarul şi miticul constituie o cale
de cunoaştere şi mântuire, apare tema ieşirii din timp şi spaţiu, apar substituiri de planuri
temporale, trăirea în timpul memoriei. Enigmele nu se lămuresc şi nu se descurcă, ci creează
ambiguitate, ceea ce îl face pe personaj să trăiască în două sfere de timp şi două planuri: real şi
ireal, sacru şi profan.
Preocupat să descopere şi să înţeleagă sensul autentic şi profund al existenţei umane,
Mircea Eliade imaginează lumi posibile paralele, între care personajele sale circulă frecvent, se
pierd şi se regăsesc, traversând, în aceste călătorii iniţiatice, nu doar spaţii, ci şi momente
temporale situate la mare depărtare.
Autorul devine creatorul unei teorii originale despre fantastic, bazată pe camuflarea
sacrului în profan Pentru a facilita dezvăluirea fantasticului în realitatea cotidiană, scriitorul îsi
concepe naraţiunile pe mai multe planuri, creând nişte universuri paralele dominate de legi
diferite ale spaţiului şi ale timpului. Eroii lui Mircea Eliade vor fi preocupaţi în permanenţă de
descoperirea unor semnificaţii profunde. Inaccesibile oamenilor de rând.
In cel de al treilea capitol al lucrării am analizat cum anume se manifestă fantasticul în
câteva opere ale lui Eliade
Fantasticul nuvelei La ţigănci de Mircea Eliade se derulează în regim diurn şi mizează pe
ambiguitatea izvorâtă din dualităţi care construiesc periplul fantastic al personajului
In cea de a doua operă discuţia despre Timp este importantă , pentru că, în viziunea
personajului, timpul este o dimnsiune ce poate fi modelată după dorinţa, dându-i-se o arhitectură
supradimensională, care poate depăşi lumea comună, profană. Problema căutării timpului- atimp,
a căii de codificare a acestei dimensiuni mult prea liniare, este una esenţială
 Un aspect major vizează, în acest caz, diferenţa dintre omul modern şi cel arhaic, tocmai
prin prisma raportării la mit, cel dintâi având percepţia limitată la esperienţa contactului, în mare
parte, cu literatura şi arta în general, pe când omul „vechi” are acces la mitul „viu”, adică
„actual” ca model existenţial.
Mircea Eliade surprinde caracteristica cea mai importantă a mitului: aceea de povestire
sacră, de relatare a evenimentelor ce au avut loc în „illo tempore”, de tramă reală sau imaginară a
faptelor entităţilor supranaturale, care dau naştere unei realităţi. Mitul nu se axează pe relevarea
faptelor săvârşite de aceste fiinţe supranaturale, ci pe activitatea lor de creaţie, dezvăluind
„sacralitatea” acestor opere.
Domnişoara Christina are un fundal folcloric alcătuit din diferitele mituri româneşti
legate de fiinţe nemântuite. Şarpele se bazează pe utilizarea a două mituri universale, prezente în
folclorul tuturor popoarelor. Primul întâlnit în nuvelă este mitul paradisiac. Din perpectiva
mitologului român, apa reprezintă haosul primordial de dinaintea Creaţiei, în vreme ce insula
reprezintă însăşi, esenţa Creaţiei, implicând o fermă stabilitate. Insula este imaginea relativ
distorsionată cantitativ a Paradisului, locul beatitudinii eterne, locul de supremă fericire umană.
Unul dintre motivele pentru care l–am ales pe Mircea Eliade ca temă pentru lucrarea mea de
licenţă este că m–a impresionat faptul că, alţi autori au învăţat limba română ca să poată să îl
cunoască, să îl poată „simţi original”, ca să îl poată plasa corect în contextul social, istoric,
politic, cultural al timpului său.