Sunteți pe pagina 1din 5

Efectul violeţei fizice din familie asupra stării mentale a victimei

Anul 1, grupa 7, Avrămia Andrei

Nu vom putea rezolva problemele psihologice ale oamenilor şi nu vom putea reduce
violenţele din prezent până nu ştim care sunt cauzele care duc la apriţia lor, ce anume determină
oamenii să aibă probleme emoţionale.
În acest material voi explora cum afectează violenţa fizică în familie starea de sănătate
mentală a victimelor. Voi arăta cum violenţa în familie are efecte emoţionale devastatoare şi
duce la comportament infracţional, dependenţă de droguri, promiscuitate, anxietate, depresie,
sinucidere, şi la alte probleme sociale majore.
Conform legislaţiei violenţa fizică în familie este definită ca orice acţiune fizică săvârşită
cu intenţie de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiaşi familii, care
provoacă o suferinţă psihică, sexuală sau un prejudiciu material. Prevenirea şi combaterea ei este
asigurată în România de Legea nr. 217/2003.
În primul rând trebuie să remarcăm diferenţa enormă dintre violenţa faţă de un adult şi
violenţa faţă de un copil. Interacţiunea dintre adulţi este voluntară, este o alegere, un adult poate
să înţeleagă efectele negative ale violenţei, poate apela la ajutorul instituţiilor statului şi are
multe mecanisme să evite violenţa. În schimb, copilul este dependent de părinţi, nu poate refuza
interacţiunea cu ei şi este obligat să se adapteze mediului violent, şi să rămână în contact cu
persoanele abuzive. Vulnerabilitatea copiilor şi faptul că mintea lor este încă în dezvoltare, sunt
motivele pentru care efectele abuzurilor sunt mult mai mari asupra lor şi acesta este motivul
pentru care ne vom concentra mai mult asupra lor.
Un studiu făcut pe 807 mame cu copii cu vârste intre 6 şi 9 ani a arătat că 44% şi-au lovit
copiii în săptămâna dinaintea interviului şi în săptămâna studiului îi loviseră deja în medie de 2.1
ori. Scopul a fost să analizeze ipoteza conform căreia pedepsele corporale menite să corecteze
comportamentul antisocial duc la accentuarea acestui comportament. Studiul a fost logintudinal
şi, după doi ani, concluzia a fost că pedepsele corporale, în loc să reducă, au accentuat
comportamentul antisocial al copiilor. Acest studiu arată că dacă părinţii ar înlocui pedepsele
corporale cu metode nonviolente de disciplină, acestea ar putea reduce riscul de comportament
antisocial în rândul copiilor şi ar reduce nivelul de violenţă în societatea americană (Straus,
Sugarman, & Giles-Sims, 1997).
Un alt studiu făcut pe 11040 de familii americane cu copii la grădiniţă a arătat că 80% din
familii (89% negri, 79% albi, 73% asiatici) au folosit violenţă fizică cel puţin o dată şi 27% o
folosiseră în săptămâna dinaintea interviului. Studiul nu a confirmat ipoteza conform căreia
consecinţele abuzului fizic asupra copiilor se datorează contextului cultural (Gershoff, Lansford,
Sexton, Davis-Kean, & Sameroff, 2012). Observăm prevalenţa abuzului fizic în metodele
contemporane de educaţie a copiilor şi faptul că efectele nu sunt în funcţie de etnie, rasă, religie
sau alte aspecte culturale.
De-a lungul timpului au apărut şi studii care au concluzionat că pedepsele corporale sunt
eficiente şi dezirabile. În 2002 a fost publicat un articol în care sunt sintetizate dovezile empirice
din mai mult de 300 de lucrări care leagă pedepsele corporale ale părinţilor atât cu efecte pozitive
cât si negative. Concluzia a fost că violenţa fizică asupra copiilor, deşi favorizează supunerea
imediată, este asociată cu agresivitatea, comportamentul criminal sau antisocial, delicvenţa,
abuzul propriilor copii sau al partenerului, o calitate slabă a relaţiei cu părinţii, o scădere a
încrederii şi asertivităţii, o frecvenţă ridicată a sentimentelor de umilinţă şi neajutorare, depresie,
dependenţă de alcool, tendinţe suicidale şi stimă de sine scăzută (Gershoff, 2002).
Un alt studiu făcut pe 4641 de femei a concluzionat faptul că abuzul fizic şi sexual au
dublat şansele ca victima să sufere de obezitate şi depresie, indicând astfel potenţialul distructiv
al consecinţelor violenţei asupra fetelor (Rohde, Ichikawa, Simon, Ludman, Linde, Jeffery, &
Operskalski, 2008).
Abuzul asupra copiilor este foarte răspandit şi este asociat cu un risc ridicat pentru o serie
de probleme de sănatate, inclusiv cancer, boli cardiovasculare, diabet, tulburări psihiatrice şi alte
probleme de sănătate. Studiul analizează ADN-ul a 96 de copii maltrataţi care au fost separaţi de
părinţi din cauza abuzului sau neglijenţei şi 96 de copii aleşi ca grup de control care nu aveau
nicio istorie de expunere la violenţă. Studiul sugerează că mecanisme epigenetice ar putea fi
asociate cu un risc ridicat pentru probleme de sănătate în cazul copiilor maltrataţi. (Yang, Zhang,
Weder, Douglas-Palumberi, Perepletchikova, Gelernter, & Kaufman, 2013). Observăm că
efectele violenţei fizice sunt atât de profunde încât pot chiar să activeze sau să inhibe anumite
gene ale orgamismului.
Violenţa fizică reprezintă iniţierea forţei cu scopul de a crea suferinţă. Părinţii o folosesc
cu scopul de a controla sau corecta anumite comportamente ale copiilor. Cand o persoană
experimentează suferinţă profundă, bunăstarea sa psihologică necesită asimilarea acestei
experienţe, intelectual şi emoţional, integrarea acesteia, abordarea ei în mod conştient şi raţional
pentru a nu fi speriat de efecte negative pe termen lung cum ar fi concluzia implicită sau
explicită că viaţa este tragică, că frustrarea şi înfrângerea sunt inevitabile, că intimitatea şi
fericirea în relaţiile interumane este imposibilă, că fericirea şi stima de sine sunt de neobţinut, că
este neajutorat sau prost sau ineficient prin natura sa. Prin reprimarea durerii cauzate de o
experienţă traumatizantă, persoana işi interzice să înteleagă semnificaţia pe care o are acea
experienţă pentru el, experienţa nu poate fi abordată conştient şi conceptual, nu poate fi asimilată
raţional şi integrată într-un mod nondestructiv. Implicit în reprimarea durerii este concluzia: aici
este o problemă pe care sunt incapabil să o rezolv. Aceasta este unul din motivele principale
pentru care e important să accesăm memoria şi durerea evenimentelor şi experienţelor traumatice
(Branden, 1970, p. 3).
„Interacţiunile emoţionale fericite şi armonioase cu părinţii stimulează eliberarea
opioidelor naturale în creierul copilului. Acest val de endorfine încurajează relaţiile de ataşament
si dezvoltarea continuă a circuitelor de dopamină şi de opioide ale copilului. Pe de altă parte,
stresul reduce atât numărul de receptori de opioizi cât și pe cel al celor de dopamină. Astfel,
dezvoltarea sănătoasă a cestor sisteme cruciale, responsabile pentru asemnea impulsii esenţiale
precum iubirea, conectarea, alinarea durerii, plăcerea, recompensa și motivația depinde de
calitatea relației de atașament. Atunci când circumstanțele nu permit bebeluşului şi copilului mic
să experimenteze interacţiuni sigure şi constante sau, mai rău, îi expun unor interacţiuni dureros
de stresante, rezultă deseori o dezvoltare defectuasă” (Maté, 2018, pp. 204-205). Astfel, pentru
că violenţa fizică creşte nivelul de stres, aceasta afectează cresterea normală a terminaţiilor
nervoase care eliberează dopamină.
Violenţa fizică are efecte negative şi atunci când victima este un adult. În cazul femeilor,
cele mai frecvente consecinţe sunt depresia, stresul post-traumatic, probleme gastro-intestinale
sau ginecologice, dureri cronice. În cazul femeilor însarcinate violenţa a afectat inclusiv
dezvoltarea copilului (Campbell, 2002).
Nu există un consens în comunitatea ştiintifică dacă violenţa suferită de bărbaţi din partea
femeilor constituie o problemă sociala majoră. Cu toate acestea, există un consens asupra
faptului ca violenţa asupra femeilor este o problemă socială majoră. În general, efectele violenţei
sunt mult mai puternice asupra femeilor şi acestea necesită mai multe resurse pentru a putea ieşi
dintr-o relaţie violentă. Chiar şi dupa ce reusesc să iasă din relaţia abuzivă, femeile au un risc
ridicat să fie urmărite şi chiar omorâte (Sauders, 2002).
În concluzie, observăm că există numeroase studii care arată multitudinea de efecte
negative ale violenţei fizice atât asupra copiilor cât şi asupra adulţilor. Aceasta are efecte de
lungă durată mai ales asupra copiilor şi ar trebui acordată mai multă atenţie acestui fapt pentru că
încă sunt mulţi părinţi care consideră util şi folositor să utilizeze pedepse corporale în educaţia
copiilor. Dacă ne dorim o populaţie cu mai puţine probleme emoţionale, progresul în reducerea
violenţei fizice în familie este esenţial.

Bibliografie

Branden, N. (1970). Breaking Free, Los Angeles, CA: Nash Publishing.


Campbell, J. C. (2002). Health consequences of intimate partner violence. The lancet, 359(9314),
1331-1336.
Gershoff, E. T. (2002). Corporal punishment by parents and associated child behaviors and
experiences: a meta-analytic and theoretical review. Psychological bulletin, 128(4), 539. doi:
10.1037//0033-2909.128.4.539
Gershoff, E. T., Lansford, J. E., Sexton, H. R., Davis‐Kean, P., & Sameroff, A. J. (2012).
Longitudinal links between spanking and children’s externalizing behaviors in a national sample
of White, Black, Hispanic, and Asian American families. Child development, 83(3), 838-843.
doi: 10.1111/j.1467-8624.2011.01732.x
Maté, G. (2018). Pe tărâmul fantomelor înfometate: Prizonieri în lumea dependenţei (V.
Semeniuc, Trad.). Bucureşti: Herald. (2008).
Rohde, P., Ichikawa, L., Simon, G. E., Ludman, E. J., Linde, J. A., Jeffery, R. W., &
Operskalski, B. H. (2008). Associations of child sexual and physical abuse with obesity and
depression in middle-aged women. Child abuse & neglect, 32(9), 878-887.
Saunders, D. G. (2002). Are physical assaults by wives and girlfriends a major social problem?
A review of the literature. Violence against women, 8(12), 1424-1448. doi:
10.1177/107780102237964
Straus, M. A., Sugarman, D. B., & Giles-Sims, J. (1997). Spanking by parents and subsequent
antisocial behavior of children. Archives of Pediatrics & Adolescent Medicine, 151(8), 761-767.
Yang, B. Z., Zhang, H., Ge, W., Weder, N., Douglas-Palumberi, H., Perepletchikova, F., ... &
Kaufman, J. (2013). Child abuse and epigenetic mechanisms of disease risk. American journal of
preventive medicine, 44(2), 101-107.