Sunteți pe pagina 1din 7

Pandelea Pavel MR191

CUPRINS
PREFAȚĂ...............................................................................................................3
ROLUL CULTURII FIZICE ÎN FORMAREA PERSONALITĂȚII UMANE........................4
CULTURA FIZICĂ – MIJLOC DE STIMULARE A CREATIVITĂŢII OMULUI.................6
SISTEMUL ȘTIINȚELOR DESPRE CULTURA FIZICĂ...................................................8
APARATUL NOŢIONAL AL TEORIEI CULTURII FIZICE.............................................11

PREFAȚĂ
Practicarea exerciţiilor fizice a însoțit omenirea de-a lungul întregii sale existente.
Structurata ca fenomen social distinct, cu o determinare calitativa proprie, aceasta
forma specifica de acţiune umana reprezintă o componenta necesara si
permanenta a vieţii sociale.
Exerciţiul fizic este o realitate de esenţa sociala, este practicat de om si se
realizează in cadrul anumitor relaţii sociale. Pentru a trece de la empiric la
stiintific, de la spontan la conştient, trebuie sa urcam de la conceperea izolata a
exerciţiului fizic la fenomenul social de practicare a exerciţiilor fizice.
Procesul de practicare a exerciţiilor fizice comporta relaţii variate, interferenţe si
determinări cu multiple fenomene sociale, in primul rând cu cultura,
suprastructura, educaţia si altele.
O problema deosebita se refera la locul pe care-l ocupa activitatea desfasurata
prin exerciţiul fizic in ansamblul culturii, spre care din laturile acesteia tindem sa o
încadram, spre cultura materiala sau cultura spirituala? Practicarea exerciţiilor
fizice prezintă in mod evident elemente materiale, dar exerciţiile fizice nu pot fi
concepute fara cuceririle si participarea sufletului uman in aceasta activitate. Este
neîndoielnic ca sportivul, de pilda, nu depune numai un efort fizic, nu este un
agregat, un pachet de nervi si muşchi. El se manifesta ca atare pe baza unui ideal,
participa cu întreaga sa fiinţa spirituala, este biciuit de voinţa de a învinge, mistuit
de emoţia concursului si satisfăcut de victorie. Si nu numai el; spectacolul traieste
aceeaşi drama, si uneori mult mai intens decât in sala de spectacol, pentru ca pe
teren este o drama reala si nu un “mimesis”.

ROLUL CULTURII FIZICE ÎN FORMAREA PERSONALITĂȚII UMANE


Cultura fizica, ca parte componenetă a culturii universale, poate înfluența în mod
direct formarea personalității umane. Concomitent cu rolul pe care îl joacă în
perfecționarea fizică a omului, cultura fizică poate să exercite o infuență
substanțială și asupra lumii lui spirituale-emoțiile, gusturile estetice, reprezentările
etice și conceptia despre viață.
Rolul culturii fizice în formarea personalității omului devine mai important în
dependență de esența socială a acesteia, mai concret, de funcțiile umanitare și
posibilitățile de dezvoltare ale spiritualității omului. Un fon emoțional înalt în
procesul de practicare a exercițiilor fizice, îndeosebi în activitatea de concurs,
contribuie la dezvoltarea aptitudinilor de susținere, ajutor și răspundere reciprocă
pentru atingerea obiectivelor propuse în sporturile individuale și de echipă. toate
acestea depind în mare masură de situația ideologică a sistemului de cultura
fizica , de starea socială a populației si reformele economice ce au loc în spațiul ex-
sovietic in ultimii 10-15 ani.
Cultura fizică are legătură directă atît cu laturile spirituale, cît şi cu cele materiale
ale personalităţii omului. Perfecţionînd calităţile motrice şi deprinderile de
mişcare, cultura fizică contribuie la crearea bunurilor materiale, schimbarea fizică
şi naturii corporale a fiinţei umane. În baya acestora se modifică şi unele valori
orientative. Astfel, în cazul unor manifestări înakte a indicilor de deyvoltare a
forţei , îndemînării, rezistenţei, unor reacţii funcţionale au semnificaţie de corelare
înaltă cu rezultatele testării unor trăsături ca, demnitatea, curajul, onestitatea,
indulgenţa, etc.
Cultura fizică a personalităţii reprezintă întruchiparea în om a rezulatelor folosirii
valorilor materiale şi spirituale ce se referă la cultura fizică, orientate spre
însuşirea cunoştinţelor teoretice necesare, deprinderilor, priceperilor şi însuşirilor
psihice corespunzătoare, obţinute în bazautilizării raţionale a mijloacelor educaţiei
fizice, antrenamentului sportiv şi culturii fizice de recreare. În aşa mod , vorbim
despre formarea calităţilor de personalitate multilateral dezvoltata in cel mai larg
sens al cuvintului, unde are loc largirea si intarirea necesitatilor specifice,
motivatiilor ce caracterizeaza aspectul social al omului ca purtator constient si de
manifestare a sentimentelor morale, de drept si estetice.
Analiza influentei multilaterale a culturii fizice asupra omului, asupra procesului de
dezvolatre a calitatilor personale permite sa scoatem in evidenta 4 niveluri de
formare a personalitatii in domeniul culturii fizice:
1.Nivel inalt- cuprinde ansamblul de cunostinte teoretice si convingeri trainice in
domeniul culturii fizice cu elemente de creativitate, participare activa sistematica
a exercitiilor fizice, atitudinea constienta, volum larg in dezvoltarea deprinderilor
motrice, priceperilor si posibilitatilor functionale orientate spre insusirea unor
forme de activitae profesionale, etc.
2. Nivel mediu- cunostinte in domeniul culturii fizice de caracter general fara
elemente de creativitate, atitudine constienta fata de cutura fizica, practicarea
sistematica a exercitiilor fizice; volum variat de priceperi si deprinderi motrice,
stare functionala ce va contribui la insusirea deprinderilor profesionale; formarea
unor atitudini morale, patriotice, de drept si estetice la nivel de priceperi.
3. Nivel slab (suficient)- cunostinte de rind in domeniul culturiii fizice, atitudine
formala fata de exercitiile fizice, voulm limitat de priceperi si deprinderi motrice
care contribuie putin la insusirea unor forme de activitate profesionala; indici
suficienti in dezvolatarea calitatilor morale , patriotice, estetice si de drept in
domeniul culturii fizice.
4. Nivel insuficient- unele cunostinte de rind in domeniul culturii fizice, indiferenta
fata de practicarea exercitiilor fizice, indici suficienti la nivel de priceperi si
deprinderi motrice, dezvolarea calitatilor morale, patriotice de drept si estetice
care nu au legatura directa cu valorile culturii fizice.
Aceste niveluri care se refera la cultura fizica a personalitatii sunt legate intre ele
si pot fi aplicate in situatii variate in dependenta de opinia si punctul de vedere al
fenomenului abordat de fiecare persoana in parte.

CULTURA FIZICĂ – MIJLOC DE STIMULARE A CREATIVITĂŢII OMULUI


În contextul actual al obiectivelor pe care trebuie să le rezolve şcoala , cultura
fizică se include în programul formării personalităţii omului creativ în concordanţă
deplină cu exigenţele de azi şi de mîine ale învăţămîntului de cultură fizică din
Republica Moldova.
Obiectivele principale ale şcolii contemporane sunt orientate spre îmbogăţirea
elevilor nu numai cu cunoştinţe şi deprinderi , ci şi cu capacităţi de a înţelege
lumea în complexitatea ei , a se integra în ea treptat, conştient şi creativ.
Astfel, profesorii trebuie să orienteze elevul spre formarea unei personalităţi
creative, înzestrată cu cunoştinţe teoretice şi deprinderi practice în domeniul
culturii fizice, care va cunoaşte rolul benefic al exerciţiilor fizice asupra
organismului uman , modul de practicare individuală a acestora în scopul
fortificării sănătăţii şi creşterii capacităţii de muncă.
Activităţile de cultură fizică efectuate nu numai atunci cînd se rezolvă sarcini de
moment în legătură cu însuşirea mişcărilor , formarea şi perfecţionarea
deprinderilor motrice , efectuarea exerciţiilor fizice , îl vor face pe elev să înţeleagă
importanţa , utilitatea şi necesitatea acestora în dezvoltarea personalităţii sale.
Modernizarea învăţămîntului de cultură fizică în funcţie de dezvoltarea
impetuoasă , rapidă şi accelerată a ştiinţei şi tehnologiilor informaţionale
contemporane trebuie să-i asigure elevului pe de o parte comunicarea şi însuşirea
cunoştinţelor care stau la baza formării priceperilor şi deprinderilor motrice şi , pe
de altă parte , să-i dezvolte gîndirea , raţionamentul şi inteligenţa , imaginaţia
creatoare , să-l înveţe să descopere noutăţile etc. Toate acestea pot fi realizate în
procesul de practicare sistematică şi conştientă a exerciţiilor fizice. Pentru ca
exerciţiile fizice să influenţeze benefic asupra organismului uman , este necesar de
respectat următoarele cerinţe :
• de practicat exerciţiile fizice zilnic la unul şi acelaşi timp ( orele 9-11 în prima
jumătate a zilei şi 16-19 în a doua jumătate);
• de combinat practicarea exerciţiilor fizice cu procedurile de călire în
condiţiile mediului ambiant;
• fiecare exerciţiu să se execute corect cu eforturi corespunzătoare
încordărilor musculare , volum corespunzător , stil liber şi tempou variat;
• respiraţie liberă prin intermediul cavităţii nazale , pieptul plin , corelaţie a
ritmului mişcărilor şi respiraţiei;
• treptat , de complicat exerciţiile fizice şi dinamica efortului fizic;
• exerciţiile fizice să fie executate din plăcere şi să nu ducă la supraoboseală.
Despre rolul benefic al exerciţiului fizic asupra organismului uman ca mijloc de
stimulare a creativităţii acestuia au menţionat în lucrările sale pedagogi , filozofi şi
alte personalităţi ilustre ca : I.A.Comenius , I.H.Pestalozi , I.B.Busedon ,
I.I.Rousseau , I.C. Guts Muths , I.F.Herbort , K.D.Uşinschi , P.F.Leshaft , I.Diuperon
ş.a.
În opinia fiziologului italian A. Mocco – exerciţiile fizice pot înlocui o mulţime de
mijloace farmaceutice , dar nici un mijloc farmaceutic (medicament ) nu poate
înlocui exerciţiile fizice , deoarece activităţile de cultură fizică contribuie la
fortificarea sănătăţii , pregătirea generaţiei în creştere pentru viaţă , muncă şi
apărarea Patriei.

SISTEMUL ȘTIINȚELOR DESPRE CULTURA FIZICĂ


Practicarea exerciţiilor fizice într-o forma sau alta este o permanenta sociala. La
început, fenomenul a existat ca realitate in sine – a luat naştere oarecum in mod
spontan, a coexistat si a interacționat cu celelalte laturi ale vieţii sociale in limitele
determinismului, fără sa constituie o preocupare speciala pentru cugetare, fără sa
devină obiect al acesteia.
Practicarea exerciţiilor fizice in cadrul unui fenomen social determinat apare ca o
realitate deosebit de complexa. In esență si mişcarea sa, el manifesta elemente,
momente, particularități biologice si sociale, fiziologice si psihice, practic-obiective
si spiritual - teoretice, se realizează in forme variate, începând de la educaţia
copilului mic si terminând cu exerciţiile fizice practicate de adult, sau de la cultura
fizica medicala pana la antrenamentul sportiv etc. Data fiind aceasta situaţie,
fenomenul de practicare a exerciţiilor fizice nu este obiectul unei singure științe.
Sistemul științelor privitoare la educaţia fizica si sport se întinde pe o gama destul
de larga – la o extrema, cercetarea se realizează din planul științei mecanice,
pentru ca la polul opus sa pătrundă in perimetrul generalizărilor largi de ordin
filozofic.
Sistemul științelor cu privire la educaţia fizica si sport are in centrul preocupărilor
sale omul, atât ca obiect de studiu, cat si ca scop.
Privit ca obiect al cercetării științifice, omul prezintă o tripla ipostaza biologica,
psihologica si sociala.
Domeniul sistemului de științe care explorează educaţia fizica si sportul nu are in
vedere omul in general, omul privit in mod abstract. Stiintele respective sunt
orientate către practicantul exerciţiilor fizice, urmăresc procesele biomecanice,
biofizice sau biochimice structurate ca efort specific, si anume ca exerciţiu fizic.
Prin locul ocupat in cadrul sistemului de științe orientate spre educaţie fizica si
sport, biomecanica, biofizica si biochimia raportate la practicarea exerciţiilor fizice
ar putea constitui un prim nivel al acestui edificiu si, ca atare, le-am putea denumi
științe prebiologice sau infrabiologice.
Cel de- al doilea nivel al sistemului este cel al științelor biologice propriu-zise, care,
întrucât se refera la om, le vom numi si stiinte antropologice. Vom face distincţie
intre științele antropologice generale – anatomia, fiziologia, disciplinele medicale
si altele – si ramurile specializate pentru studierea organismului uman in condiţiile
efortului manifestat sub forma exerciţiului fizic.

Omul nu este numai fiinţa, un organism, care poate fi cercetat exclusiv ca o


realitate biologica, ci o fiinţa cugetătoare, volitiva, frământata de afecte si emoţii.
Esenţa sa este biologica, dar si psihica. Elevul care executa un exerciţiu fizic,
sportivul care se antrenează in vederea insusirii unui procedeu etc. nu sunt un
pachet de muşchi si nervi, ci subiecţi activi care urmăresc anumite scopuri,
tremura pentru realizarea unei execuţii cat mai apropiate de perfecţiune, se
bucura de rezultate. Manifestările lor in planul miscarii nu sunt de domeniul
dresajului, ci sunt insotite in permanenta de o gama întreaga de procese psihice.
În consecinţă, mişcarea fizică nu poate fi elucidată în profunzime dacă este
analizată numai prin prisma științelor trecute in revista. Acestea, procedând
analitic, o secționează in direcţii variate pentru a-I evidenţia numai unele din
particularitățile caracterizante. Ele fac abstracţie de elementul ideal, de latura
psihologica, subiectiva, prin care mişcarea fizica se realizează ca activitate specific
umana.
Substratul biologic, precum si latura psihologica specifice omului sunt posibile
numai in baza socialului. De aceea, înainte de toate, omul este o fiinţa sociala.
Activitatea specifica pe care o desfășoară este încadrata si ea in țesătura
ansamblului social, este structurata ca atare si îl determina pe individ sa
reacţioneze ca ființă sociala.
Edificiul științelor care studiază educaţia fizica nu se va încheia, el trebuie înălțat
prin ansamblul științelor sociale.
Nivelul științelor sociale integrate sistemului de științe care studiază educaţia fizica
si sportul nu este deloc omogen; științele sunt direcționate variat. Știința este prin
excelenta modalitatea prin care omul se raportează teoretic la lumea reala. Dar
orice știința are in ultima instanță o finalitate praxiologică. In consecință, nivelul
disciplinelor sociale integrate sistemului care studiază cultura fizica se va “
dispersa “ pe o arie la extremele căreia ne găsim in domeniul abordării teoretice si
al atitudinii practice. Daca disciplinele metodice se situează in imediata vecinătate
a practicii, servind-o in mod nemijlocit, pedagogia, teoria educaţiei fizice etc. sunt
cu predilecție de ordin teoretic.
Atât unele, cat si altele vor interacționa in mod diferenţiat, cu arsenalul de
cunoștințe specifice celorlalte niveluri ale sistemului.
Educatia fizica poate fi studiata ca un proces social particular, menire ce revine
sectorului de stiinte sociale trecute in revista mai sus, iar pe de alta parte, ca
realitate sociala integrata in ansamblul vietii sociale, sarcina care revine sociologiei
culturii fizice. Educatul si educatorul, de pilda, interactioneaza pe dimensiunile
educației fizice si au statuturi si roluri corespunzatoare acestor dimensiuni. Dar
educația fizica nu este un proces artificial, o realitate autonoma fata de ansamblul
social determinat,ci este implantata, integrata si legata prin mii de fire de acest
ansamblu. In consecință, educatorul si educatul interacționează ca membri ai unor
colectivități si comunități umane, reproduc in raporturile lor concrete legitățile si
particularitățile acestor grupuri. Aceleaşi situații prezintă si sportul de
performanta.
Care este valoare exerciţiului fizic sau, daca el reprezintă o valoare, ce importanta
are fenomenul practicării exerciţiilor fizice pentru fiinţa umana in structura
destinului acestuia spre ce ideal trebuie dirijata o asemenea activitate si alte
asemenea probleme reprezintă întrebări care depășesc interesul științific propriu-
zis, impunând abordarea filozofica. Sistemul științelor trebuie sa includă, aşadar, în
structura sa, cercetarea si meditația filozofică.
Practicarea exerciţiilor fizice in etapa contemporana este însoțită, dirijată și
optimizată în permanență de cercetarea științifică. Dar paralel cu aparatul
conceptual științific continua sa fiinteze un intreg cortegiu de idei de domeniul
constiintei comune. Exerciţiul fizic, indiferent de forma pe care o îmbracă, nu
ramane numai in atenţia specialistului, a cercetătorului. A devenit deja un loc
comun, de pildă, afirmaţia că “ toată lumea se pricepe la fotbal “.

APARATUL NOŢIONAL AL TEORIEI CULTURII FIZICE

Apariţia teoriei culturii fizice constituie principalul criteriu de separare a ştiinţei de


neştiinţă. Pentru acest motiv, ea trebuie dezvoltatâ în concordanţă cu normele
generale ale ştiinţelor, pentru a asigura unitatea metodologică a comparaţiilor
interştiinţe şi rigoarea metodologică în cadrul fiecărei ştiinţe. Teoria culturii fizice
menţionează, comentează şi clasifică influenţele intenţionate asupra dezvoltării
fizice şi capacităţii motrice, care nu sunt altele decât însăşi activităţile de culturii
fizice.
A enunţa caracterul predominant biologic al culturii fizice diminuând celelalte
atribute în direcţia socializării, educaţiei şi implicit a dezvoltării proceselor psihice,
ni se pare o măsură de devalorizare a celor două acţivităţi. În context cu ideea de
mai sus, teoria culturii fizice ar deveni limitată lipsită de eticheta ei cea mai
importantă ca ştiinţa despre om în general, ca fiinţă bio-psiho-socială.
Având în vedere aceste câteva consideraţii, apreciem că obiectul de studiu al
teoriei culturii fizice îl constituie activităţile de cultură fizică; relaţiile dintre
acestea, sistemul de reglare şi transformare a informaţiilor specifice, principiile
care le generează şi finalităţile, pe de o parte şi cele sportive, pe de altă parte.
Din studierea acestora, teoria cultruii fizice se străduieşte să-şi constituie şi să
explice aparatul noţional, să descrie şi să clasifice cele două forme de activităţi
motrice, să stabilească notele comune şi diferenţiale, metodcle şi mijloacele ce le
sunt proprii şi alte aspecte care ţin de structură şi organizare.
Este necesar de remarcat faptul că domeniul teoriei culturii fizice nu este
constituit numai din activitatea practică, ci include şi întregul sistem de cunoştinţe
dobândit din aceste activităţi. De altfel, noi nu facem o delimitare precisă între
teorie şi practică decât în cazul unei necesităţi de analiză sau de raţiuni didactice,
cele două forme le considerăm ca un continuum structurat, aflat în relaţii de
sinergie.
Educaţia fizică şi sportul ca obiect de studiu ale teoriei, nu se prezintă ca ceva
abstract, ca două noţiuni, ci ca două activităţi umane structurate şi organizate, cu
obiective bine precizate şi cu strategii de dezvoltare.