Sunteți pe pagina 1din 3

Proprietățile materialelor compozite

Introducere. Definiții
Materialele compozite au fost concepute pentru a înlocui, într-o proporţie tot mai mare,
materialele tradiţionale feroase şi neferoase, care prezintă unele neajunsuri importante referitoare
la performanţele, procedeele de obţinere şi prelucrare, gabarite, mase, complexităţi geometrice,
domenii de utilizare şi costuri.
Materialele compozite sunt amestecuri de două sau mai multe componente, ale căror
proprietăţi se completează reciproc, rezultând un material anizotrop, cu proprietăţi superioare
celor specifice fiecărui component in parte.
Din punct de vedere tehnic, noţiunea de materiale compozite se referă la materialele care
posedă următoarele proprietăţi:
- sunt create artificial, prin combinarea diferitelor componente;
- reprezintă o combinare a cel puţin două materiale deosebite din punct de vedere chimic, între
care există o suprafaţă de separaţie distinctă;
- prezintă proprietăţi pe care nici un component luat separat nu le poate avea.
Avantajul major, esenţial al compozitelor, constă în posibilitatea modulării proprietăţilor
şi obţinerea în acest fel a unei game foarte variate de materiale, a căror utilizare se poate extinde
în aproape toate domeniile de activitate tehnică.
Practic, materialele compozite sunt formate dintr-o matrice (plastică, ceramică sau
metalică) şi elemente de armare (ranforsanţi), care sunt dispuse în matrice în diferite proporţii şi
orientări. Armătura conferă materialului compozit o rezistenţă ridicată şi reprezintă elementul
principal de preluare a sarcinii, iar matricea are rolul de material de legătură între elementele de
armare şi mediul de transfer al sarcinii exterioare spre acestea.
În general, aceste două faze nu reacţionează între ele şi se aleg astfel încât să fie inerte
una faţă de cealaltă în condiţiile utilizărilor.
Structura formată dintr-o matrice și fibre dispuse pe o singura direcție se numește placa
unidirecțională (UD). Această structură este ortotropă având axele principale dispuse:
longitudinal față de fibre, normal la fibre, în planul plăcii și normal la planul plăcii.

Fig. 1 – Axele principale ale plăcii unidirecționale


Plăcile unidirecționale pot avea grosimi diferite și pot fi din diferite materiale. Deoarece
axele principale variază de la un strat la altul, este mai ușor de stabilit un sistem comun de
coordonate. Orientarea fiecărui strat este raportată la sistemul de coordonate și este exprimată
prin unghiul dintre axa de referință x și axele principale ale fiecărui strat, măsurat in sens
trigonometric, în planul x-y.
Structura formată din plăci unidirecționale așezate împreună după diferite orientări se
numește placă multistrat (MD).

Fig. 2 – Structura unei plăci multistrat

Analiza materialelor compozite


Compozitele pot fi analizate la diferite niveluri și scări, depinzând de caracteristicile și
comportarea în anumite condiții. Diagrama următoare exprimă diferite puncte de vedere în
analiza unor structuri compozite.
Analiza macromecanică a unui compozit stratificat se face utilizând teoria laminării și
comportarea materialului ca o funcție ce depinde de proprietățile plăcii (stratului) și ale secvenței
stratificate. La nivelul structurii și componentelor unei plăci, metoda elementului finit împreună
cu teoria laminării caracterizează comportarea structurii ca și starea de tensiuni și deformații din
fiecare placă.

Fig. 3 – Tipurile de analiză ale materialelor compozite


Proprietăți de bază ale materialelor compozite
E1, E2, E3 – modulele lui Young pe cele trei axe principale;
G12, G23, G13 – modulele de forfecare în planele 1-2, 2-3, 1-3 (egale cu G21, G23, G3);
ν12, ν23, ν13 – coeficienții lui Poisson (primul indice este cel al direcției de încărcare, al
doilea dircția de deformare, nu sunt simetrici cu ν21, ν32, ν31);
F1t, F2t, F3t – forțele de tracțiune de-a lungul direcțiilor principale ale plăcii;
F1c, F2c, F3c – forțele de compresiune de-a lungul direcțiilor principale ale plăcii;
F12, F23, F13 – forțele de forfecare în planele 1-2, 2-3, 1-3 (egale cu F21, F32, F31);
α1, α2, α3 – coeficienți de dilatare termică;
β1, β2, β3 – coeficienți higroscopici;
k1, k2, k3 – coeficienți de conductivitate termică.