Simionovici Maria-Loredana

FLSC Anul II semestrul II, RGID

Disciplina: Analiza textului literar

Analiza textului literar – Referate

Textul liric - ,,Vis cu bufoni” de Leonid Dimov

Leonid Dimov, reprezentant important al neomodernismului, face parte din generația

poeților anilor 1970 care promovează în poezie mitul oniric într-un mod deosebit de creație
inconfundabilă. ,,Vis cu bufoni” aparține volumului ,,Carte de vise” din 1969, ale cărui creații
sunt tipice pentru mitul oniric în care faptul concret căpătă o strălucire prin transfigurarea în
imaginar. Dimov construiește cu luciditate vise care au scopul de a exprima într-o deplină
libertate, cele mai absurde întâmplări, cele mai ciudate viziuni fără a respecta o regulă a
logicii.

Semnificația titlului

Poetul relatează un fapt ce poate părea posibil într-o lume în care domnește anarhia
dulce, utilizând pentru crearea acestei atmosfere un ton amuzant, comic. Titlul sugerează o
atmosferă onirică fiind în relație directă cu bufonul, care reprezintă un personaj comic
medieval, acesta distrând prin glume și gesturi ridicole un împărat de seamă ai tuturor
vremurilor apuse.

Structura poeziei

Poezia nu este structurată pe strofe, ci compune unitar o lume ciudată în care domină
numai ,,dulcegării”, cititorul fiind introdus foarte brusc în acțiune, fără o pregătire necesară.
Într-un oraș alpin, ,,În laptele dimineții” au explodat într-o vitrină toate ,,prăjiturile”.
,,Prăjiturile” devin astfel personajele unei ,,epopei” comice, fiecare sortiment fiind descris
minuțios, pentru a releva faptul că orice lucru, oricât de neînsemnat ar fi, are importanța și în
viața umană. Gândurile eului liric fac referire la moarte (,,Eu mă gândeam, bineînțeles, la
moarte”) și sunt întrerupte brusc de apariția altui personaj: ,,Bufonul unui rege mort cu zile”,
care murise de plăcere.

1
Bufonul, alcătuit numai din catifea, este doar metafora unei idei filozofice, pe care, poetul o
afirmă ironic și reprezintă lumea o amplificată până la ridicol, care face din orice întâmplare
banală o întreagă filozofie de viață. Bufonul cel viclean, intrase în cofetărie ,,sunând din
clopoței, pe rotile” și ca o imagine a libertății de expresie, se strâmbă în spatele oamenilor și
presară ,,boare tulbure pe lingurițele plate….”.

Se poate spune că bufonul simbolizează atitudinea caraghioasă și ridicolă a omului, care se

ascunde sub aparențele sale, acesta fiind singurul capabil de a spune lucrurilor pe nume, chiar
dacă acestea sunt cele mai neplăcute adevăruri. Într-o lume reală, apariția unui astfel de
personaj este imposibilă, dar în logica visului, unde orice este posibil, bufonul poate să
exprime liber gândurile omului așa cum sunt ele proiectate, glume deocheate, adevăruri care
supără, însă fără a i se întâmpla nimic rău.

Dacă înainte de apariția bufonului atitudinea poetică reflectă ,,bineînțeles la moarte”, iar
prăjiturile din vitrină explodaseră ,,într-un glob de lumină”, după ivirea personajului eul liric
este cuprins de poftă de viață, i se dezlănțuie o lăcomie fără limite, mănâncă ,,în cascade”,
enumerate parcă pe nerăsuflate: ,,Cataifuri, baclavale, rulade (….)/bezele, pișcoturi”.

Limbajul poetic

Limbajul poetic, la fel de surprinzător precum și tema poeziei, relevă ineditul prozodic
și îl face remarcat mai ales prin rima de un comic irezistibil. La începutul poemului se poate
observa o sincopă, ,,aceste/alpestre”, celelalte rime fiind hazlii, deoarece cuvintele nu au nici
o legătură semantică una cu cealaltă, numind realități care nu intră în nici un fel de relație:
,,tăciuni/căpșuni”, ,,un pic/fistic”, ,,cascade/rulade”, ,,boturi/pișcoturi”, ,,aerostat/zaharat”.
Cromatic este ilustrată și lumea visului, într-o manieră simbolistă, prin nuanțe exprimate
direct, ,,roz”, ,,verzui”, ,,galben”, sau sugerate, ,,ciocolată”, ,,căpșuni”, ,,fistic”, ,,zmeurie”.
Singurele metafore, ,,laptele dimineții aceste” și ,,zarea zmeurie” compun aceeași nume
,,dulce” a visului, adecvate ,,cofetăriei” ca spațiu concret al acțiunii.

Lirica lui Leonid Dimov face definitiv parte din postmodernism, iar doar prin
,,bufonadele” și ridicolul existenței, fără vreo filozofie sau analiză profundă a personajelor,
ilustrează o lume a concretului banal și a întâmplărilor mărunte care fac parte din viața
cotidiană. Doresc să închei printr-un citat de Leonid Dimov, în care acesta explică
particularitățile propriului talent liric: ,, Se poate face poezie pornind de la orice. Nu se poate
face poezie după nimic. Important pentru mine a fost și a rămas cotidianul. Nu biografia mi-a
marcat scrisul, ci succesiunea fantastică de atmosfere prin care m-a purtat”.

2
 Textul dramatic - ,,Suflete tari” de Camil Petrescu

Autor analitic atât în roman cât și în teatru, Camil Petrescu, introspectează personaje
frământate de idealuri care trăiesc în lumea ideilor pure, imposibil de aplicat în realitatea
concretă. Concepția dramaturgului despre drama umană face parte din modernism și este
caracterizată prin simplul fapt că drama se bazează doar pe personalități puternice și nu doar
pe simpli indivizi valorificați ca o simplă masă.

În drama modernă de idei ,,Suflete tari” a lui Camil Petrescu publicată în anul 1925,
acesta preia din romanul ,,Roșu și negru” de Stendhal acele episoade care sunt esențiale
pentru desfășurarea conflictului, acesta mărturisind chiar atracția sa deosebită pe care o are
pentru autorul francez: ,,Eram încă de ani de zile, și am rămas, un prețuitor statornic al lui
Stendhal (…)” (Camil Petrescu - ,,Addenda la Falsul tratat”).

Tema

Tema principală este reprezentată de drama de conștiință a protagonistului, izvorâtă

dintr-un conflict complex și puternic, hrănit de un orgoliu nemăsurat și de idei puternice, pe
care protagonistul încearcă cu mare efort să le transpună în realitatea concretă însă cu care
sunt incompatibile. Destinul nefericit este determinat de luciditatea prin care-și asumă
eșecurile, de opacitatea față de oricare situație reală, de refuzul de abandona lumea ideilor
pure, de obsesia de a aplica în societatea concretă iubirea absolută.

Titlul

Titlul ,,Suflete tari” situează conflictul dramei la nivelul conștiinței personajelor care
nu sunt însă caractere cu trăsături morale tradiționale, ci sunt personalități puternice,
caracterizate prin ,,suflete tari” pentru care opțiunile sunt nu există. Ioana Boiu și Andrei
Pietraru, cei dori protagoniști, fac parte din clase sociale diferite, contradictorii, fiecare dintre
eroi fiind dominat de concepții inflexibile. Cuplul antitetic, format din ,,sufletele tari” Ioana
Boiu și Andrei Pietraru pot comunica pasional numai prin iubirea tăinuită, purtând fiecare
câte o mască: ,,De o săptămână, viața mea nu e decât o prefăcătorie dezgustătoare”.

Structura și subiectul dramei

Drama este structurată în trei acte, care la rândul lor, sunt structurate în tablouri și
scene, iar la începutul piesei Petrescu așază un ,,Prolog”, în care prevestește tragedia din final.
3
Relațiile spațiale atât în spațiu real și deschis al evenimentelor care se au loc în București,
precum și în spațiul închis, psihologic al personajului principal. Relațiile temporale valorifică
perspectiva cronologică a evenimentelor care trimit în final la destinul tragic al personajului.
Se distinge o discontinuitate temporală, generată de alternanța evenimentelor, marcate de
flash-backuri.

În actul I se fixează timpul și anume toamna anului 1913, precum și locul București unde vor
avea loc evenimentele dramatice. Personajele beneficiază de un portret fizic detaliat, precum
și de câteva trăsături dominante ale firii lor.

În casa boierului Matei Boiu-Dorcani începe acțiunea dramei, în biblioteca enormă în care se
află Andrei Pietraru. Tânărul bibliotecar îi cere iertare lui Șerban Saru-Sinești, avocat și
vicepreședinte al Camerei, pentru că rupsese logodna cu fata cumnatului său, domnișoara
Mărculescu. Sinești consideră însă ca acesta a refuzat o avere și un post de profesor
universitar pentru marele său post de bibliotecar în casa Boiu, Andrei spunând însă ca acesta
nu ar fi putut să o iubească niciodată pe domnișoara Mărculescu. Din articolul ,,Lumea
ilustrată” se portretizează firea rece și distantă a jupâniței Ioana Boiu-Dorcani, care nu se
măritase încă deși avea vreo treizeci de ani și o avere de zece milioane de lei, aceasta fiind
comparată cu domnișoara de la Mole, una dintre personajele feminine ale lui Stendhal. Matei
Boiu-Dorcani se retrase din politică și refuzase un post în noul guvern, argumentând lui
Sinești că fusese deja de două ori ministru, iar acesta administrându-și singur moșia care îi
ocupă tot timpul. În scenă apare Ioana Boiu cu ,,un aer imaterial” și o înfățișare stranie, și
aduce în atenția celor de față tabloul Suzanei Boiu, fiica vornicului Iordake, descendentă
dintr-un neam de boieri vechi și îi cere lui Andrei un volum de istorie pentru a le citi povestea
dar acesta emoționat nu nimerește cartea, Ioana fiind nevoită să și-o caute singură cu un aer de
superioritate și dispreț. În acest moment Maria Sinești îi reproșează tinerei comportamentul
față de Andrei, pe care aceasta îl intimidează, însă ea nu este deloc interesată de el.

Culai Darie, prietenul lui Andrei, vine să îl ia la țară ca să exploreze pădurile satului și să ducă
o viață sănătoasă în aer liber, însă acesta îl refuză, Culai fiind extrem de enervat și
reproșându-i faptul că pe când erau colegi de școală toți îi vedeau ca pe ,,un nume mare”, iar
el nu făcuse nimic altceva decât să-și irosească șase ani din viață pe postul acesta obscur, într-
o casă care ,,nu priește ălor tineri și omoară omul din ei”. Culai își dă seama că acesta este
îndrăgostit de Ioana și se înfurie extrem când află că aceasta nici nu îi vorbește. Culai încearcă
să îi deschidă ochii asupra obsesiei pe care o dezvoltase pentru Ioana, deoarece i se pare
ridicol ca unui fiu de țărani să îi placă ,,fata unui boier cu averi nemăsurate”. Andrei
4
recunoaște însă ca iubirea lui este ca o boală, o nebunie și este convins că va muri de
aceasta: ,,Unii mor de cancer, alții de tuberculoză: Eu voi muri pentru că am avut nenorocirea
s-o cunosc pe d-ra Ioana Boiu”.

În seara precedentă, fiind la teatru, un tip refuzare să-i facă loc lui Andrei să treacă, acesta din
urmă provocându-l la duel. Ulterior se află că tipul nu este altul decât prințul Bazil Șerban, cel
care îi și cere mâna Ioanei Boiu. Bătrânul Matei se dovedește a fi de acord deoarece singurul
său fiu a murit iar el are nevoie de un moștenitor. Domnișoara Boiu îl anunță faptul că Andrei
îl provocase pe prinț, și într-un mod disprețuitor, consideră că este neplăcut ca prințul să se
afle într-un duel cu un ,,salariat al tatălui meu, un ratat”. Ea decide să îl roage pe prinț să-și
ceară scuze. Andrei este chemat și Ioana îi comunică faptul că prințul nu îl recunoscuse și că
acesta îi transmite scuzele sale pentru incidentul neplăcut, moment în care Andrei își exprimă
de asemenea regretul.

În alt plan, Culai îi dezvăluie lui Andrei faptul că Ioana îi disprețuiește și că îi spusese
prințului să nu se bată cu un servitor al tatălui ei, dar îndrăgostitul orb, consideră că Ioana îl
va iubi dacă acesta ,,va avea sufletul ca o stâncă” și decide să se sinucidă.

În actul II, într-un final Andrei îi destăinuie Ioanei că este îndrăgostit de ea într-un mod
obsesiv, însă ea prezintă o atitudine foarte batjocoritoare, ceea ce îl face să pară penibil și
ridicol. Atitudinea Ioanei dezvoltă în Andrei o stare emoțională de dispreț si agresivitate,
acesta începând a o jigni și retrăgându-și regretele față de prinț, acesta o anunță ca va avea loc
duelul a doua zi. De asemenea Andrei refuză să părăsească iatacul Ioanei, acesta intrând în
panică ca tatăl său să nu îl găsească acolo, însă Andrei refuză și dorește ca Ioana să fie a lui
în acea seara, scena consumându-se în tăcere: ,,trebuie să fii a mea…trebuie…..astă - seară
chiar”.

În tabloul I din actul al III-lea are loc duelul. Acțiunea celui de-al doilea tablou se petrece
în biblioteca casei Boiu, unde Andrei îi se mărturisește lui Culai, simțindu-se ca un învingător.
Culai însă îl acuză că era nedemn să necinstească fata stăpânului său și de faptul că se
comporta josnic și prefăcător față de stăpânul său. Ioana îi comunică lui Andrei faptul că tatăl
ei pleacă la moșie, insistând ca Andrei să-i spună totul acestuia. Într-un final Matei Boiu îi
comunică faptul că dorește să-l înlocuiască de pe post, însă Andrei îi spune faptul că iubirea
dintre ei se consumase deja și îi cere mâna fetei, la care Matei Boiu reacționează contrar
așteptărilor și îl face ,,vânător de zestre”, aducându-i și mai multe acuzații. În final Andrei îi
cere dezmoștenirea Ioanei, acesta refuzând însă în dispreț. Bătrânul Boiu și Elena se pregătesc
totuși să plece la moșie, scenă în care Ioana îl surprinde pe Andrei care o sărută pe Elena, fata
5
care îl iubise timp de șase ani, timp în care Ioana este sufocată de indignare și îl jignește a
fi ,,un suflet de slugă”.

În final, pentru a-i demonstra Ioanei dezvinovăția sa acesta se împușcă în inimă. Finalul
reliefează de fapt moartea iubirii absolute în sufletul zbuciumat al lui Andrei fiind imposibil a
împlini iubirea absolută.

Caracterizarea personajelor

Andrei Pietraru este personajul central al acestei drame, întruchipând intelectualul

însetat de absolut. Personaj cu studii strălucite, însă un simplu fiu de țărani, acesta fusese de
mic foarte harnic. Personaj tipic camilpetrescian însetat de dragostea absolută trăiește doar în
lumea ideilor pure. Se îndrăgostise în taină de Ioana Boiu, își întrerupse studiile și făcuse
eforturi ca să ocupe postul de bibliotecar din casa boierului. De asemenea își rupsese logodna
cu bogata nepoată a lui Sinești, însă spre dezamăgirea lui Ioana Boiu rămase în cei șase ani
indiferentă față de el. După șase ani, acesta reușește să îi destăinuie Ioanei iubirea sa pentru
ea, dar și faptul că pentru ea acesta renunțase la studii și cariera sa, timp în care aceasta
impresionată de forța iubirii sale, îi cedează. Simțindu-se umilit și înjosit pentru demnitatea de
care a dat dovadă, acesta o amenință a doua oară că se sinucide, ducând gestul la sfârșit.
Pentru el, Ioana este iubirea absolută, unica lui rațiune, iar conflictul de conștiință se
manifestă între orgoliile celor două personaje ale cuplului antitetic. Iubirea în sine este un act
irațional, Pietraru se rupe de realitatea concretă și trăiește în lumea ideilor pure, iar din această
cauză ajunge dintr-un intelectual cu o carieră strălucitoare un damnat care își determină
destinul.

Ioana Boiu, fiica boierului Matei Boiu-Dorcani, ajungând nemăritată până la vârsta de
29-30 de ani, este o aristocrată pasionată de literatura veche bisericească și de mândria sa
pentru Suzana Boiu. Fiind mai degrabă distantă și disprețuitoare pentru viața mondenă,
atitudinea ei indiferentă, rece și mândră îl intimidează la culme pe Andrei, care timp de șase
ani nu găsește curajul să i se adreseze. Orgoliul clasei sale aristocratice trebuie însă să fie
satisfăcut de firea puternică, poruncitoare a bărbatului și în cele din urmă îi cedează fiind
impresionată de curajul cu care acesta a intrat în iatacul ei și de faptul că se bătuse în duel cu
prințul Bazil. Ambițioasă, după ce îl surprinde sărutându-se cu Elena, îi spune că nu mai crede
în amenințarea lui cu sinuciderea și își împinge cu cruzime iubitul la moarte.

Întemeietorul dramei psihologice, Camil Petrescu realizează prin revelații

succesive, dramatismul personajelor și eșecurile succesive petrecute în conștiința acestora.

6
Conflictul dramelor camilpetresciene este unul care se manifestă în conștiința personajelor,
generat de imposibilitatea transpunerii în realitate a ideilor absolute care determină destinul
tragic al personajelor. Personajele sunt însetate de certitudini etice, incapabile de
compromisuri, trăind doar în lumea ideilor pure. Stilul său anticalofil (împotriva scrisului
frumos) se reliefează prin formule estetice moderne, care valorifică interesul pentru trăirilor
până în zonele cele mai adânci ale subconștientului personajelor.

Textul epic - ,,Creanga de aur” de Mihail Sadoveanu

Asemănător poeziei eminesciene, în romanele lui Sadoveanu există trei perioade

distincte ale istoriei: perioada arhaică, reprezentată de ,,Creanga de aur” (1933), arhetip al
vremurilor magice, perioada de glorie a lui Ștefan cel Mare și a statutului atotputernic în
,,Frații Jderi” (1935-1942) și o perioadă decadentă amintită doar în, ,,Neamul Șoimăreștilor”
(1912) și în ,,Zodia Cancerului” (1929), prelungită până la existența banală a societății
contemporane lui, trădând plictisul și angoasele lumii moderne. În caracterizarea lui George
Călinescu, Sadoveanu este ,,un mare povestitor, cu o capacitate de a vorbi autentic enormă
(…) Opera sa scriitorului este o arhivă a unui popor primitiv ireal: dragoste, moarte, viață
agrară, viață pastorală, război și asceză, totul este reprezentat”.

Romanul ,,Creanga de aur” este romanul lui Sadoveanu cu cele mai profunde
semnificații mitice, având diferite conotații precum ,,povestire filozofică”, ,,scrisoare persană”
sau roman istoric.

Tema romanului

Tema o constituie imaginea Daciei și a Bizanțului sin secolul al VIII-lea prin evocarea
istorică a dispariției credinței în zeul Zamolxe și înlocuirea acestuia cu ortodoxismul, precum
și iubirea imposibilă dintre două persoane deosebite, care nu pot fi împreună din cauza
destinului potrivnic. Axa fundamentală a romanului o constituie motivul călătoriei ca drum al
cunoașterii și ca simbol inițiatic reprezentată prin căutarea peșterii magului și a călătoriei lui
Kesarion Breb în Egipt și Bizanț.

Semnificația titlului

Titlul ,,Creanga de aur” simbolizează iubirea imaterială dintre Kesarion Breb, viitorul
mag și Maria din Amnia, tânăra împărăteasă a Bizanțului. Sufletele celor doi se contopesc

7
numai în plan spiritual într- o iubire ideală, întrucât dragostea trupească le este interzisă de
statutul lor excepțional.

Structura și compoziția romanului

Mihail Sadoveanu își organizează romanul în 17 capitole, fiecare având un titlu

sugestiv, fie narativ (,,Înainte de a ajunge la fericitul Filaret”), fie informativ (,,Unde apare
întâia oară Kesarion Breb”), fie de factură aforistică (,,Subt strălucirea purpurei bizantine se
vădesc lucruri nu tocmai binemirositoare”).

Compoziția romanului evidențiază două componente, una fiind de inițiere simbolico-mitică a

lui Kesarion în trei direcții – filozofia Egiptului, politica Bizanțului și trăirea profundă a
sentimentului de iubire, și de asemenea o perspectivă istorică și religioasă care evocă
obiceiuri și credințe ancestrale din Dacia și apariția ortodoxismului în Bizanțul secolului al
VIII-lea. Romanul este de asemenea o operă epică, deoarece naratorul omniscient își
exprimă indirect sentimentele și concepțiile prin intermediul personajelor și al acțiunii.
Modalitatea narativă se valorifică prin absența mărcilor formale ale naratorului și relatarea la
persoana a III-a ce argumentează detașarea acestuia de evenimente și caracterul obiectiv al
romanului.

Axa spațio-temporală este cronologică, întâmplările se petrec mai întâi în anul 1926, apoi în
secolul al VIII-lea. Perspectiva spațială este reprezentată în spațiul exterior, de meleagurile
accidentate și stâncoase ale munților din Moldova, de palatul și tărâmurile Bizanțului, iar în
spațiul interior reflectă tulburările și frământările psihice ale personajelor.

Construcția subiectului

Mihail Sadoveanu prezintă vremea arhaică, a magilor care continuă inițierea în tainele
lumii: Kesarion Breb, al treizeci și treilea Decheneu, este trimis la Memphis și la Bizanț
pentru a se iniția în tainele ezoterice ale egiptenilor și a afla noua credință creștină. El
poposește în casa preacuviosului Filaret și a Teosvei, bunicul Mariei, iar cu timpul îl va lega
de Maria un puternic sentiment de dragoste. Kesarion Breb posedă o serie de noi deprinderi:
citește pe buze de la depărtare, descifrează gândurile oamenilor cu ușurință, citește semnele
viitorului. Iubirea lui Kesarion pentru Maria se cutremură atunci când aceasta este sortită
împăratului Constantin, cel cu maniere depravate, care o ia de soție prin voința statală.
Romanul începe cu descrierea unei expediții organizate de profesorul speolog Stamatin în
anul 1926, la izvoarele Oltului și ale Mureșului. Speologul relatează însoțitorilor săi despre un

8
mag care trăia în vremea regilor daci. Profesorul Stamatin murise în timpul unei expediții în
1930, însă naratorul îi găsise manuscrisul, acesta constituind subiectul romanului.

În expozițiunea romanului, profesorul Stamian, aflat într-o tabără organizată începe

istorisirea despre evenimentele care au avut loc în Bizanț în anul 787, cu diverse conflicte
interne şi primejdii, cărora împărăteasa Irina încearcă să le facă față. Kesarion Breb, un tânăr
dac, este trimis în anul 780 de al treizeci şi doilea decheneu, preot al lui Zamolxe, să se
inițieze în tainele lumii la templele egiptenilor şi să-și însușească unele dintre credințele
creștinismului, credință care se răspândește cu repeziciune în tot Bizanțul.

Breb posedă anumite daruri neobișnuite precum: cititul pe buze de la distanță, descifrarea cu
ușurință a gândurilor oamenilor, ori înțelegerea glasului animalelor (părând să înțeleagă ce-i
„spune” catârul său) şi, mai ales, prezicerea viitorului. Kesarion Breb împreună cu slujitorul
său pleacă spre marele Bizanț pentru săvârși la bun sfârșit planul marelui decheneu. Acolo
face cunoștință cu episcopul Platon care era foarte apreciat de Împărăteasa Irina, mama lui
Constantin care domnea în Bizanț, în locul unde s-au pus bazele creștinismului, aceasta
devenind aici religie oficială.

Îndreptându-se cu slujitorul său spre Amnia, poposesc pe drum la un han de unde află de
cuviosul Filaret, acesta fiind cunoscut în întreg ținutul pentru bunătatea, dar şi sfințenia sa.
Kesarion o cunoaște pe Maria în casa lui Filaret, aceasta fiind nepoata lui Filaret, căreia îi dă
să probeze conturul împărătesc, care de asemenea i se potrivise perfect. Din acest motiv Maria
a fost dusă la palat spre a fi prezentată Împăratului Constantin și mamei sale, cu scopul de a
participa la o întrecere între presupuse viitoare mirese, competiție pe care aceasta o câștigă.

Kesarion îi povestise Împărătesei Irina despre infidelitatea lui Constantin după nuntă și despre
uneltirea acestuia împotriva Irinei, aceasta pedepsindu-l. Constantin va fi eliberat mai târziu
de către varangi și paznici care o înlătură de pe tron pe mama sa Irina. În final Constantin
hotărăște să se căsătorească cu Teodota, iar pe Maria o alungă în insula Principelor unde
aceasta este obligată să se prostitueze. În tot acest timp, în Bizanț poporul aflase de
nelegiuirile lui Constantin și reușesc să-l dea jos de pe tron. Kesarion, întors în Dacia, află
despre detronarea lui Constantin dintr-o scrisoare în care îi este relatat faptul că fiului Irinei i-
a fost luat tronul de către mama sa, care l-a pedepsit de asemenea și pentru moartea bunicului
Mariei. În final Kesarion Breb devine ultimul decheneu. El auzise de la slujitorul său,
Constantin, că mulți oameni susțineau ideea ridicării de mănăstiri creștine în Dacia, dar care
se temeau de forța slujitorului lui Zamolxis.

9
Caracterizarea personajelor

Episcopul Platon de Saukkoudion, caracterizat astfel: "slab, mohorat şi cu nas lung ca

o pasăre Ibsi a smarcurilor Nilului" este un bătrân monarh și cel care îl iniţiază pe Breb în
tainele corupţiei împărăţiei Bizanţului, asupra căreia acţionează forţele demonice ale zavistiei
și a lăcomiei, toate acestea generând căderea sufletească.

Un alt personaj este Filaret de la Amnia, care trăieşte în Amnia de patruzeci de ani şi a
strâns o avere considerabilă, pe care o dăruieşte, la "un semn al lui Dumnezeu", săracilor.
Acesta este de părere că răul poate fi stârpit doar prin vorbe și filotomie, aceasta dovedindu-se
a fi inutilă, el creând o serie de situaţii ce scapă de sub controlul moralei creştine.
Kesarion Breb este protagonistul- mag venit din alte vremuri, ajuns în ţara corupţiei,
unde totuşi personajele se opun acesteia. El este caracterizat de către autor "monahul cel
sprinten şi înalt" și atrage atenţia prin ochii săi puternici, de o culoare intensă. Fiind cel mai
important din neamul Brebilor, el este trimis să slujească lui Dumnezeu, studind şapte ani
secretele piramidelor. Personajul este admirat de "multe femei" care "îl urmareau cu mirare
din pridvoare ori din unghiuri de ziduri„ dorind să-1 audă vorbind. Acesta prezintă anumite
însușiri supranaturale precum că poate citi gândurile oamenilor. Breb este şi un martor al noii
religii: "După cum mi-a fost porunca, am cercetat pe rând toate locurile cetăţii, de la palat
până la colibe. La acestea din urmă numai am cunoscut lacrimile fară nici un amestec de
răutate... Caci acolo unde s-au adunat bunurile şi puterea, stau demonii lăcomiei, ai zavistiei,
ai minciunii. Acolo oamenii se pleacă legii împăratului şi legii lui Dumnezeu, însă cu viclenie,
alcătuindu-şi dobanda pentru pofte şi patimi".

,,Creanga de aur” nu este doar o poveste de dragoste, așa cum încearcă autorul să ne
convingă chiar de la primele pagini ale romanului său. Kesarion Breb e înzestrat cu puteri
divine, știe să citească dincolo de aparențe adevărata fire a oamenilor, citește gândurile,
descifrează cuvintele de la distantă, săvârșește minuni oprind stihiile naturii, e îmbrăcat
întotdeauna în alb strălucitor şi călărește un asin, asemenea lui Cristos, daruri pe care le-a
primit la piramide, acolo unde şi-au început învățătura toți marii inițiați ai lumii. La
întoarcerea pe muntele sacru, el va lua locul vechiului mare decheneu, devenind stăpânitorul
spiritual al locurilor.

Metafora "crengii de aur" simbolizează iubirea care desparte două trupuri și dezvăluie
dimensiune spirituală a victoriei magului asupra lumii. Se creează astfel o imagine profundă a
dragostei lui Breb pentru Maria care detronează şi înnoiește iubirea comună dintre oameni.
Destinul celor doi este dinainte premeditat, iar Breb știe dinainte ce se va întâmpla. Iubirea lui
10
Breb pentru Maria asigură o imagine pe care n-a mai fost întâlnită în această variantă în proza
lui Sadoveanu. Alegerea inițială nu va conduce niciodată la despărțire, ci numai de sublimarea
atemporală a iubirii.

În romanul ,,Creanga de aur”, Sadoveanu ne oferă un veritabil jurnal intim, dar

oarecum întors pe dos, totul cu o savantă strategie a discontinuității, prin care cititorul este
sedus și făcut să uite că procesualitatea nu există în acest roman; este de asemenea implicat,
pentru că în materia fluidă a romanului, există un prezent etern ca expresie a unei anumite
"stări de spirit” fiind totodată sursă de inspirație a romanului.

Bibliografie

Leonid Dimov - ,,Carte de vise”, Ed. Litera, 1997

Camil Petrescu - ,,Suflete tari/Jocul ielelor”, Ed. Albatros, 1973

Mihail Sadoveanu - ,,Creanga de aur”, Ed. Mihail Sadoveanu, 2015

Camil Petrescu - ,,Teze și antiteze”, Ed. Minerva, 1970

Marian Popa - ,,Camil Petrescu”, Ed. Albatros, 1972

Magdalena Popescu - ,,Slavici”, Ed. Cartea Românească, București, 1977

Eugen Lovinescu - ,,Istoria literaturii române contemporane”, Ed. Minerva, 1989

George Călinescu - ,,Istoria literaturii române”, compendiu, Ed. Minerva, 1983

Sorin Alexandrescu, Ion Rotaru - ,,Analize literare și stilistice”, E. D.P., 1967

11