Patrick Modiano

Patrick Modiano
În cafeneaua
tinereţii
pierdute
Colecţia
Desenul din covor
PATRICK MODIANO s-a născut în 1945, în Bou-
logne-Billancourt, dintr-un tată evreu italian şi o
mamă belgiancă. În liceu îl întâlneşte pe Raymond
Queneau, care îl introduce în lumea literară şi care
îi citeşte manuscrisul primei sale cărţi înainte de
publicare, în 1968: La Place de l’Étoile, care a câştigat
Premiul „Roger Nimier” şi Premiul Fénéon. Modiano
este un scriitor extrem de prolific, publicând, de atunci,
câte un roman la un interval de maximum trei ani.
Printre cărţile sale se numără: Le Rond de nuit (1969),
Les Boulevards de ceinture (1972, Marele Premiu al
Academiei Franceze), Rue des boutiques obscures
(Premiul Goncourt), De si braves garçons (1982),
Remise de peine (1987), Fleur de ruine (1991), Chien
de printemps (1993), La petite bijou (2001, Premiul
„Jean Monnet” pentru literatură europeană, oferit
de departamentul Charente), Dans le café de la jeu-
nesse perdue (2007). A obţinut şi premii pentru în-
treaga operă: Premiul Prince Pierre de Monaco (1984),
Marele Premiu pentru Literatură „Paul Morand”
(2000), Premiul Mondial „Cino del Luca” (2010), Pre-
miul BnF, Premiul „Marguerite Duras” (2011). Patrick
Modiano a scris şi scenarii de film (Lacombe, Lucien,
1973, Bon Voyage, 2003), precum şi versuri pentru
cântece.
Patrick
Modiano
În
cafeneaua
tinereţii
Traducere
pierdute
din limba franceză
de Constantin
Abăluţă
Redactor: Silvia Dumitrache
Tehnoredactor: Cornel Drăghia
Copertă: Alexandru Daş
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MODIANO, PATRICK
În cafeneaua tinereţii pierdute / Patrick
Modiano ; trad. de Constantin Abăluţă.
– Bucureşti : Art, 2012
ISBN 978-973-124-726-7
I. Abăluţă, Constantin (trad.)
821.111(73)-31=135.1
Publicarea acestei cărţi a fost sprijinită financiar de

Uniunea Europeană, în cadrul Programului Cultura
Patrick Modiano
Dans le café de la jeunesse perdue
© Editions Gallimard, Paris, 2007

© Editura ART, 2012, pentru prezenta ediţie
La cumpăna drumului singurei vieţi eram
înconjuraţi de-acea melancolie pe care-n
cafeneaua tinereţii pierdute atâtea cuvinte
triste şi zeflemitoare au exprimat-o.
GUY DEBORD
DINTRE CELE DOUĂ INTRĂRI ALE
cafenelei ea o alegea întotdeauna pe cea
mai puţin vizibilă, aceea pe care mulţi o
numeau „uşa din umbră“. Stătea veşnic
la aceeaşi masă din spatele sălii mici. La
început nu vorbea cu nimeni, apoi a făcut
cunoştinţă cu obişnuiţii cafenelei Condé,
cei mai mulţi având vârsta noastră, cam
între nouăsprezece şi douăzeci şi cinci de
ani. Câteodată, ea se aşeza la mesele lor,
dar, cel mai adesea, rămânea fidelă locu-
lui său din spatele sălii.
Nu venea niciodată la aceleaşi ore. O
găseai acolo dis-de-dimineaţă, ori apărea
abia către miezul nopţii şi rămânea până
la ora închiderii. Le Condé era cafeneaua
care închidea cel mai târziu din cartier,
împreună cu Le Bouquet şi La Pergola,
dar era şi cea care adăpostea clienţii cei
mai stranii. Odată cu trecerea timpului,
8 Patrick Modiano
stau şi mă-ntreb dacă nu cumva doar

prezenţa ei dădea stranietate acestui loc
şi acestor oameni, ca şi cum i-ar fi impreg-
nat pe toţi cu parfumul ei.
Închipuiţi-vă că aţi fi adus acolo cu
ochii legaţi, că aţi fi instalat la o masă, că vi
s-ar scoate legătura de la ochi şi vi s-ar da
un răgaz de câteva minute ca să răspun-
deţi la întrebarea: În ce cartier al Parisului
sunteţi? Ar fi de-ajuns să vă observaţi
vecinii, să le ascultaţi conversaţiile şi veţi
ghici pe dată: în preajma răspântiei de la
Odéon, pe care întotdeauna mi-o închi-
pui mohorâtă sub ploaie.
Într-o bună zi, un fotograf a intrat la
Condé. Nimic din înfăţişarea sa nu-l deo-
sebea de ceilalţi clienţi: aceeaşi vârstă,
aceeaşi ţinută vestimentară neglijentă.
Purta o haină prea lungă pentru el, pan-
taloni de doc şi bocanci soldăţeşti. Îi foto-
grafiase pe mulţi dintre cei care frecventau
Le Condé. El însuşi devenise unul dintre
obişnuiţii localului; ceilalţi îşi imaginau
că face fotografii de familie. Mult mai
târziu, pozele au apărut într-un album des-
pre Paris, având ca explicaţii doar prenu-
mele clienţilor sau poreclele lor. Şi ea era
În cafeneaua tinereţii pierdute 9
prezentă în multe dintre aceste fotografii.

Atrăgea lumina mai mult decât alţii, cum
se spune în cinematografie. Dintre toţi, pe
ea o remarcai dintr-odată. În josul pagi-
nii, în legendă, era menţionată cu prenu-
mele de „Louki“. „De la stânga la dreapta:
Zacharias, Louki, Tarzan, Jean-Michel,
Fred şi Ali Cherif...“ „În prim-plan, stând
la bar: Louki. În spatele ei, Annet, Don
Carlos, Mireille, Adamov şi doctorul Vala.“
Louki stă dreaptă, în timp ce alţii au ati-
tudini relaxate. De exemplu, cel numit
Fred a adormit cu capul sprijinit pe ban-
cheta de moleschin şi, în mod vizibil, nu
s-a mai bărbierit de multe zile. Trebuie
precizat că prenumele de Louki i-a fost
atribuit încă din clipa în care a început să
frecventeze Le Condé. Eram acolo într-o
seară când a venit aproape de miezul
nopţii. În sală nu mai rămăseseră decât
Tarzan, Fred, Zacharias şi Mireille, aşezaţi
în jurul aceleiaşi mese. Tarzan e cel care-a
ţipat:
— Uite-o pe Louki...
Mai întâi a părut speriată, apoi a surâs.
Zacharias s-a ridicat şi, pe un ton de falsă
gravitate, a spus:
10 Patrick Modiano
— În noaptea asta te botez. Din clipa

asta te vei numi Louki.
Şi, pe măsură ce orele se scurgeau şi
fiecare dintre ei o numea Louki, îmi vine
să cred că se simţea uşurată să poarte un
nou prenume. Da, uşurată. Într-adevăr,
cu cât mă gândeam mai bine, prima im-
presie mi se adeverea: ea se refugia aici,
la Condé, de parcă voia să fugă de ceva,
să scape de-un pericol. Gândul ăsta îmi
venise tot văzând-o singură, aşezându-se
mereu în locul acela retras unde nimeni
n-o putea zări. Chiar şi atunci când era
alături de alţii, nu atrăgea deloc atenţia.
Rămânea tăcută şi rezervată şi se mul-
ţumea să asculte. Mi-am zis chiar că, pen-
tru mai multă siguranţă, alegea grupurile
zgomotoase, cei „buni de gură“, căci altfel
n-ar fi fost mereu aşezată la masa lui
Zacharias şi Jean-Michel, a lui Fred şi
Tarzan, a lui Houpa... Cu ei ea se topea în
decor, nu mai era decât o anonimă, din-
tre cele numite în legendele fotografiilor:
„persoană neidentificată“ sau, mai simplu,
„X“. Da, la început, la Condé, n-am vă-
zut-o niciodată stând de vorbă tête-à-tête
cu cineva. Şi nici nu vedea vreun neajuns
în faptul că unul dintre cei buni de gură o

striga cu subînţeles Louki, fiindcă acesta
nu era prenumele său adevărat.
Totuşi, studiind-o cu atenţie, observai
anumite detalii care o diferenţiau de alţii.
Îşi îngrijea ţinuta într-un fel neobişnuit
pentru Le Condé. Într-o seară, şi-a aprins
ţigara la masa lui Tarzan, Ali Cherif şi
Houpa, şi am fost frapat de fineţea mâi-
nilor ei şi mai ales de unghiile-i sclipi-
toare, acoperite cu un strat de lac incolor.
Detaliul ăsta riscă să pară fără-nsemnă-
tate. Să fim, atunci, ceva mai atenţi. Pentru
asta-i necesar să facem câteva precizări
asupra obişnuiţilor localului. Aşadar, ei
aveau între nouăsprezece şi douăzeci şi
cinci de ani, în afara celor câţiva clienţi ca
Babilée, Adamov sau doctorul Vala, care
se-ndreptau către cincizeci, dar nimeni
nu le mai ţinea minte vârsta. Babillée,
Adamov şi doctorul Vala rămâneau fideli
tinereţii lor, adică acelei epoci ce-ar putea fi
evocată cu melodiosul şi desuetul termen
de „boemă“. Caut în dicţionar „boemă“:
„persoană care duce o viaţă de vagabond,
fără reguli şi fără a se-ngriji de ziua de
mâine“. Iată o definiţie care se aplica
12 Patrick Modiano
perfect celor care frecventau Le Condé.

Unii ca Tarzan, Jean-Michel şi Fred
susţineau că au avut de-a face cu poliţia
încă din adolescenţă, iar fetişcana Houpa
evadase la şaisprezece ani din casa de
corecţie Bon-Pasteur. Dar toate acestea
se întâmplau pe Rive Gauche şi cei mai
mulţi dintre ei trăiau în umbra artelor şi
a literaturii. Eu însumi eram student. Nu
îndrăzneam să le-o spun şi nu mă ataşam
cu adevărat de grupul lor.
Am simţit clar că ea era altfel decât
ceilalţi. De unde provenea înainte de a i
se da porecla aceasta? Deseori, obişnuiţii
localului apăreau cu câte-o carte în mână
pe care-o puneau la-ntâmplare pe masă.
Coperta era adesea pătată de vin. Les
Chants de Maldoror. Les Illuminations.
Les barricades mystérieuses. La început,
ea venea cu mâinile goale. Mai apoi, a vrut
fără-ndoială să facă precum ceilalţi şi,
într-o zi, la Condé, am surprins-o, retrasă
în colţul ei, citind. De atunci nu s-a mai
despărţit niciodată de carte. Când era în
compania lui Adamov şi a celorlalţi, o
aşeza pe masă, cât mai la vedere, ca şi
cum această carte ar fi fost propriul ei
paşaport sau un permis de rezidenţă care-i

legitima prezenţa alături de ei. Dar niciu-
nul nu lua în seamă cartea; nici Adamov,
nici Babilée, nici Houpa. Era o carte de
buzunar cu coperta ferfeniţită, dintre cele
cumpărate la ocazie de pe cheiuri, având
un titlu imprimat cu litere mari, roşii:
Orizonturi pierdute. Pe atunci, acest lucru
nu-mi spunea nimic. Ar fi trebuit să-i cer
să-mi spună care era subiectul, dar mi-am
zis prosteşte că Orizonturi pierdute nu era
pentru ea decât un accesoriu şi că se prefă-
cea că o citeşte pentru a se potrivi cu muş-
teriii de la Condé. Chiar şi un trecător ce
şi-ar fi aruncat o privire furişată înăuntru
– ori chiar sprijinindu-şi o clipă fruntea de
geam – ar fi conchis că muşteriii ăştia nu-s
decât nişte simpli studenţi. Dar şi-ar fi
schimbat numaidecât părerea observând
cantitatea de alcool care se bea la masa lui
Tarzan, Mireille, Fred şi Houpa. În liniş-
titele cafenele ale Cartierului Latin nu s-ar
fi băut niciodată atât. Desigur, în orele
moarte ale după-amiezii, Le Condé putea
să dea o falsă impresie. Dar, pe măsură ce
se însera, cafeneaua devenea locul de întâl-
nire al celor pe care un filosof sentimental
14 Patrick Modiano
îi asocia cu „tinereţea pierdută“. De ce lo-

calul ăsta şi nu altul? Din cauza patroa-
nei, o oarecare doamnă Chandly, care părea
că nu se miră de nimic şi care manifesta
chiar o anume indulgenţă faţă de clienţi.
Mulţi ani mai târziu, atunci când străzile
cartierului nu mai ofereau decât vitrine
ale unor buticuri de lux şi când o maro-
chinărie luase locul cafenelei Condé, am
întâlnit-o pe doamna Chandly pe celălalt
mal al Senei, pe treptele străzii Blanche.
Nu m-a recunoscut imediat. Am mers o
vreme alături vorbind, amintindu-ne de
Condé. Imediat după război, soţul ei, un
algerian, a cumpărat terenul. Doamna
Chandly îşi amintea de prenumele tutu-
ror şi se-ntreba ce se-ntâmplase cu noi,
fără a-şi face în vreun fel iluzii. Ştiuse de
la început că lucrurile aveau să sfârşească
rău pentru noi. Câini ai nimănui, mi-a
spus. Şi-n clipa când ne-am despărţit, în
faţa farmaciei de pe strada Blanche, mi-a
mărturisit privindu-mă drept în ochi:
— Preferata mea era Louki.
Atunci când Louki se aşeza la masa lui
Tarzan, Fred şi Houpa, bea la fel de mult
ca ei. Sau se prefăcea de teamă să nu-i
mâhnească? În orice caz, cu bustul drept,

cu gesturi domoale, pline de graţie, şi cu
un surâs imperceptibil, ţinea al naibii de
bine la băutură. La bar e cel mai uşor să
trişezi. Profiţi de o clipă de neatenţie a
beţivanilor tăi de prieteni şi-ţi verşi paha-
rul în chiuvetă. Dar acolo, la una dintre
mesele de la Condé, era mult mai greu.
Te forţau să le ţii hangul beţivănelilor. În
această privinţă se arătau grozav de
susceptibili şi te considerau nedemn de
grupul lor dacă nu-i însoţeai până la capăt
în ceea ce numeau „călătoriile“ lor. Cât
despre celelalte substanţe toxice, am cre-
zut că pricep, fără a fi sigur că Louki le
consuma, împreună cu unii dintre mem-
brii grupului. Totuşi, nimic din privirea
şi din atitudinea ei nu te lăsa să bănuieşti
că vizita paradisurile artificiale.
M-am întrebat adesea dacă vreuna
dintre cunoştinţele sale îi vorbise despre
Condé înainte de a fi venit aici prima
dată. Sau dacă cineva îi dăduse întâlnire
la această cafenea şi nu venise. În acest
caz, zi de zi, seară de seară, ea nu s-ar mai
fi dezlipit de acea masă, sperând să-l regă-
sească în acest loc care era singurul punct
16 Patrick Modiano
de reper pentru ea şi acest necunoscut.

Niciun alt mijloc de a-l întâlni. Nici
adresă. Nici număr de telefon. Doar un
prenume. Dar poate că ajunsese aici din
întâmplare, ca mine. Se afla prin cartier
şi voia să se adăpostească de ploaie. Am
crezut întotdeauna că există anume locuri
magnetice care te atrag dacă treci prin
preajma lor. Şi asta într-un mod imper-
ceptibil, fără să-ţi stârnească vreo bănuia-
lă. E de ajuns o stradă în pantă, un trotuar
însorit ori, din contră, unul scufundat în
umbră. Sau doar o ploaie. Şi iată-te ajuns
aici, exact în punctul unde trebuia să
ajungi. Mi se pare că, prin amplasarea ei,
cafeneaua Le Condé are această putere
magnetică şi, dacă ai face un calcul al
probabilităţilor, rezultatul s-ar confirma:
dintr-un perimetru atât de mare, deriva
ta urma să se încheie inevitabil la una
dintre mesele sale. Ştiu eu ce ştiu.
Unul dintre membrii grupului, Bowing,
cel pe care-l numeam „Căpitanul“, se lan-
sase într-o acţiune pe care ceilalţi o apro-
baseră. Iată, în curând se fac trei ani de
când acesta însemna numele clienţilor
cafenelei, pe măsură ce respectivii soseau,
notând întotdeauna data şi ora exactă. Îi

însărcinase pe doi dintre prietenii lui să
facă acelaşi lucru la cafenelele Bouquet şi
La Pergola, care rămâneau deschise toată
noaptea. Din păcate, în aceste două loca-
luri clienţii nu voiau întotdeauna să-şi
spună numele. De fapt, Bowing intenţi-
ona să-i smulgă din uitare pe fluturaşii ce
roiau câteva clipe împrejurul lămpii. Spu-
nea că râvneşte la un imens registru cu
pomelnicul clienţilor tuturor cafenelelor
din Paris din ultima sută de ani, împreună
cu minuţioase consemnări ale nesfârşite-
lor sosiri şi plecări. Era bântuit de ceea
ce el numea „punctele fixe“.
Din acest val neîntrerupt de femei, băr-
baţi, copii, câini, care trec şi care dispar,
în cele din urmă, la colţuri de stradă, ţi-ar
plăcea să reţii câte un chip din când în
când. Da, după Bowing trebuia ca, în mij-
locul acestui maelström al marilor oraşe,
să găseşti câteva puncte fixe. Înainte să
plece din nou în străinătate, mi-a dat
caietul în care erau înscrişi, zi de zi, timp
de trei ani, clienţii cafenelei Condé. Ea nu
figura decât cu prenumele ei de împru-
mut, Louki, şi era menţionată pentru
18 Patrick Modiano
prima dată pe 23 ianuarie. Iarna acelui

an era deosebit de geroasă şi unii dintre
noi rămâneam în cafenea întreaga zi, fără
a îndrăzni să înfruntăm frigul de afară.
Căpitanul notase şi el adresele, astfel că
puteai să-ţi închipui traseul obişnuit pe
care-l străbătea fiecare dintre noi până la
Condé. Acesta era pentru Bowing încă un
mod de a stabili puncte fixe. Nu menţio-
nează de la început adresa lui Louki. Abia
pe 18 martie putem citi: „ora 14. Louki,
str. Fermat 16, arondismentul XIV.“ Dar,
pe 5 septembrie în acelaşi an, ea şi-a
schimbat adresa: „ora 23.40. Louki, str.
Cels 8, arond. XIV“. Bănuiesc că Bowing
ne desena traseele până la Condé pe un
imens plan al Parisului şi că, pentru asta,
Căpitanul folosea pixuri cu pastă de cu-
lori diferite. Poate că voia să ştie dacă
aveam vreo şansă să ne întâlnim unii cu
alţii înainte de-a ajunge la ţintă.
Într-adevăr, îmi aduc aminte că, într-o
zi, am întâlnit-o pe Louki într-un cartier
pe care nu-l cunoşteam şi unde vizita-
sem un văr de-al doilea al părinţilor mei.
Plecând de la el, zoream spre staţia de
metrou Porte-Maillot şi ne-am încrucişat
la capătul bulevardului Grande-Armée.

Am privit-o lung şi ea mi-a întors o pri-
vire neliniştită, de parcă aş fi surprins-o
într-o situaţie jenantă. I-am întins mâna:
— Ne ştim de la Condé, i-am spus, şi
cafeneaua mi s-a părut brusc a fi la
capătul lumii. A schiţat un surâs
stânjenit:
— Desigur... de la Condé...
Asta se petrecea la puţin timp după ce
venise acolo prima dată. Nu se legase
încă de ceilalţi şi Zacharias n-o botezase
încă Louki.
— Nostimă cafenea, ce zici, Le Condé...
Scutură uşor din cap parcă aprobân-
du-mă. Am făcut câţiva paşi împreună şi
mi-a spus că locuia prin preajmă, dar că
nu-i plăcea cartierul. Ce imbecil! În acea
zi aş fi putut afla adevăratul ei prenume!
Dar ne-am despărţit la Porte-Maillot, în
faţa intrării la metrou, şi-am privit-o cum
se îndrepta către Neuilly şi pădurea
Boulogne, cu paşi tot mai lenţi, ca pentru
a lăsa cuiva ocazia s-o oprească. M-am
gândit că nu avea să mai revină la Condé
şi că nu aveam să mai ştiu niciodată nimic
despre ea. Avea să dispară în ceea ce
20 Patrick Modiano
Bowing numea „anonimatul marelui oraş“,

împotriva căruia pretindea că luptă, um-
plând cu nume paginile caietului său cu
coperte roşii plastifiate, tip Clairefontaine,
de nouăzeci de pagini. Ca să fim sinceri,
frunzărind caietul, nu afli mare lucru. În
afară de nume şi de adrese temporare, nu
ştii mai nimic despre toate aceste per-
soane şi nici despre mine. Fără îndoială,
Căpitanul credea că înseamnă mare lucru
că ne-a numit şi „fixat“ într-un loc. Cât
priveşte restul... La Condé nu ne puneam
niciodată întrebări referitoare la prove-
nienţă. Eram prea tineri, n-aveam niciun
trecut de dezvăluit, trăiam numai în
prezent. Chiar clienţii mai în vârstă,
Adamov, Babilée sau doctorul Vala, nu
făceau nicicând vreo aluzie la trecutul
lor. Ei se mulţumeau să fie acolo, printre
noi. Abia acum, după ce-a trecut atâta
timp, încerc un regret: aş fi vrut ca Bowing
să scrie mai clar în caiet şi să fi consacrat
fiecăruia o mică notiţă biografică. Credea
într-adevăr că un nume şi o adresă erau
de ajuns, pentru ca, mai târziu, să te poată
ajuta să regăseşti firul unei vieţi? Şi, mai
ales, un simplu prenume care nu era cel
adevărat? „Louki. Luni, 12 februarie, ora

23.“ „Louki. 28 aprilie, ora 14.“ Indica, de
asemenea, locurile pe care le ocupau zilnic
clienţii în jurul meselor. Uneori, nici nu
trecea numele ori prenumele. În trei rân-
duri, în luna iunie a acelui an, a notat:
„Louki împreună cu brunetul cu haină
din piele de căprioară.“ Probabil că nu
s-a gândit să-i ceară numele, sau tipul a
refuzat să-i răspundă. În aparenţă, acesta
nu era un client obişnuit. Brunetul cu
haină din piele de căprioară a dispărut
pentru totdeauna pe străzile Parisului, şi
Bowing n-a putut să-i fixeze umbra mai
mult de câteva secunde. La urma urmei,
sunt şi multe inexactităţi în acest caiet.
Am reuşit să stabilesc puncte de reper
care-mi confirmă ideea că ea n-a venit
prima dată la Condé în ianuarie, cum te
lasă să crezi Bowing. Am o amintire cu ea
mult înainte de această dată. Căpitanul
n-a menţionat-o decât din clipa în care
ceilalţi au botezat-o Louki, şi bănuiesc că
până atunci nu i-a remarcat prezenţa. N-a
avut nici măcar dreptul la o notiţă lapi-
dară gen „Ora 14. O brunetă cu ochi
22 Patrick Modiano
verzi“, cum a beneficiat brunetul cu haină

din piele de căprioară.
De fapt, ea şi-a făcut apariţia în luna
octombie a anului precedent. Am desco-
perit în caietul Căpitanului un punct de
reper: „15 oct. Ora 21. Aniversarea lui
Zacharias. La masa lui: Annet, Don Carlos,
Mireille, Houpa, Fred, Adamov.“ Îmi
amintesc precis. Ea era la masa lor. De ce
Bowing n-a fost curios să-i ceară numele?
Mărturiile sunt şi nesigure, şi contradic-
torii, dar eu sunt sigur de prezenţa ei în
acea seară. Tot ceea ce o făcea invizibilă
privirii lui Bowing mi-a atras atenţia: timi-
ditatea, gesturile domoale, surâsul şi, mai
cu seamă, tăcerea ei. Stătea alături de
Adamov şi poate că datorită lui venise la
Condé. Îl întâlnisem adesea pe Adamov
în împrejurimile Odéonului şi, ceva mai
departe, în cartierul Saint-Julien-le-Pauvre.
De fiecare dată înainta sprijinindu-şi
mâna de umărul unei fete. Un orb care se
lasă ghidat. Şi totuşi, părea că observă
totul cu privirea lui de câine tragic. Şi mi
se pare că de fiecare dată era o altă fetiş-
cană care-i slujea drept ghid. Sau de infir-
mieră. Şi de ce n-ar fi fost chiar Louki? Ei
bine, chiar în acea noapte, ea a ieşit de la

Condé împreună cu Adamov. I-am văzut
coborând strada pustie către Odéon, Ada-
mov cu mâna pe umărul ei, înaintând cu
pasul lui sacadat. Ai fi zis că ei îi era teamă
să meargă prea repede şi, totuşi, se oprea
o clipă, ca şi cum l-ar fi ajutat să-şi recapete
suflul. La răspântia de la Odéon, Adamov
i-a strâns mâna într-un fel solemn, apoi
ea s-a lăsat înghiţită de gura de metrou.
El şi-a reluat mersul de somnambul drept
spre Saint-André-des-Arts. Şi ea? Da, ea
a început să frecventeze cafeneaua Condé
în toamnă. Fără nicio îndoială, asta nu-i
opera hazardului. Pentru mine, toamna
n-a fost niciodată un anotimp trist. Frun-
zele moarte şi zilele tot mai scurte nu
mi-au evocat nicicând un sfârşit oarecare,
ci, mai curând, o aşteptare a viitorului. În
serile de octombrie, la ora când se lasă
noaptea, Parisul întreţine o atmosferă elec-
trizantă. Chiar şi când plouă. Nu-s prost
dispus, în orele acelea n-am nici senti-
mentul scurgerii timpului. Mi se pare că
totul e posibil. Anul începe în luna octom-
brie. Se deschid şcolile; cred că este ano-
timpul proiectelor. Atunci, dacă ea a venit
24 Patrick Modiano
la Condé în octombrie, este pentru că

schimbase o întreagă parte din viaţa sa şi
pentru că voia să facă aşa cum se spune
în romane: PUNCT ŞI DE LA CAPĂT. De
altfel, un anume lucru îmi arată că probabil
nu mă-nşel: faptul că la Condé ei i s-a dat
un nou prenume. Şi-n ziua aceea, Zacha-
rias a vorbit chiar despre botez. Într-un
fel, o nouă naştere.
Cât despre brunetul cu haină din piele
de căprioară, el nu apare pe fotografiile
făcute la cafenea. Este păcat. Se-ntâmplă
deseori să identifici pe cineva cu ajutorul
unei fotografii. O publici într-un ziar şi
lansezi un apel către cei ce îl cunosc. Este
oare tipul un membru al grupului pe care
Bowing nu-l cunoştea şi pe care i-a fost
lene să-l întrebe cum se numeşte?
Ieri seară am frunzărit cu atenţie toate
paginile caietului. „Louki împreună cu
brunetul cu haină din piele de căprioară.“
Mi-am dat seama, spre marea mea sur-
prindere, că nu numai în iunie Căpitanul
îl cita pe acest necunoscut. În josul unei
pagini a mâzgălit în grabă: „24 mai. Louki
împreună cu brunetul cu haină din piele
de căprioară.“ Şi o aceeaşi legendă apare
încă de două ori în aprilie. Îl întrebasem

pe Bowing de ce, de fiecare dată când era
vorba despre ea, îi subliniase prenumele cu
un creion albastru, ca pentru a o diferenţia
de ceilalţi. Nu, nu el o făcuse. Într-o zi, pe
când stătea la bar şi îi nota în caiet pe
clienţii prezenţi în sală, un bărbat care
stătea alături de el în picioare l-a surprins
în toiul muncii sale: un tip de vreo patru-
zeci de ani care-l cunoştea pe doctorul
Vala. Avea o voce plăcută şi fuma ţigări
fine. Bowing se simţise în siguranţă şi-i
spusese câteva cuvinte despre ceea ce
numea „Cartea lui de aur“. Celălalt păruse
interesat. Era „editor de artă“. Sigur că
da, îl cunoştea pe cel care făcuse cu ceva
timp înainte fotografii la Condé. Îşi pro-
punea să le publice într-un album al cărui
titlu avea să fie: O cafenea la Paris. Ar
avea bunăvoinţa să-i împrumute până
mâine caietul, fiindcă l-ar putea ajuta să
aleagă fotografiile şi legendele lor? A doua
zi i-a înapoiat caietul lui Bowing şi nu a
mai apărut niciodată la Condé. Căpitanul
fusese surprins că prenumele Louki a fost
de fiecare dată subliniat cu creion albastru.
Dorise să ştie mai multe punându-i câteva
26 Patrick Modiano
întrebări doctorului Vala în legătură cu

acest „editor de artă“. Vala rămăsese uimit.
— A, ţi-a spus că era editor de artă?
Îl cunoştea destul de puţin, întâlnindu-l
adesea pe strada Saint-Benoît în localul La
Malène sau la barul cafenelei Montana
unde jucaseră împreună, chiar de mai
multe ori, patru-sute-douăzeci-şi-unu.
Tipul frecventa cartierul de multă vreme.
Numele său? Caisley. Vala părea cumva
stânjenit atunci când vorbea despre el. Şi
când Bowing a pomenit în treacăt de
caietul său şi de sublinierile prenumelui
Louki în creion albastru, o expresie de
nelinişte a străbătut privirile doctorului.
Asta doar o clipă. Apoi a schiţat un surâs.
Probabil că-l interesa micuţa... E atât
de drăguţă... Dar ce idee năstruşnică să
umpli un întreg caiet cu toate numele
astea... Tu, grupul vostru şi experimen-
tele voastre de patafizică mă amuză...
Doctorul confunda totul: patafizica,
letrismul, scriitura automată, metagra-
fiile şi toate experimentele pe care le în-
treprindeau clienţii cei mai literari ai
cafenelei, ca Bowing, Jean-Michel, Fred,
Babilée, Larronde sau Adamov.
— În fine, e periculos să faci asta, a

adăugat doctorul Vala cu o voce gravă.
Caietul tău pare a fi un registru al poliţiei
sau scriptele unui comisariat. E ca şi cum
o razie ne-ar fi prins pe toţi dintr-odată...
Bowing protestase încercând să-i ex-
plice teoria punctelor fixe, dar, începând
din acea zi, Căpitanul avea impresia că
Vala nu mai avea încredere în el şi că în-
cerca să-l evite.
Acest Caisley nu subliniase pur şi sim-
plu prenumele de Louki. De fiecare dată
când în caiet era menţionat „brunetul cu
haină din piele de căprioară“, apăreau
două sublinieri cu creion albastru. Toate
astea l-au tulburat adânc pe Bowing şi-n
zilele următoare l-au făcut să bântuie de
zor pe strada Saint-Benoît sperând să-l sur-
prindă pe acest pretins editor de artă, la
Malène sau la Montana, şi să-i ceară expli-
caţii. N-a reuşit să-l mai întâlnească. După
un timp, el însuşi a trebuit să părăsească
Franţa şi mi-a lăsat caietul, de parcă ar fi
vrut să reiau căutările lui. Dar astăzi este
mult prea târziu. Şi dacă toată perioada
asta este încă vie în amintirea mea, e numai
din cauza întrebărilor rămase fără răspuns.
28 Patrick Modiano
În orele libere ale zilei, odată întors de

la birou, şi adesea în singurătatea serilor
de duminică, îmi răsare câte un amănunt
în minte. Încordându-mi atenţia, încerc să
adun mai multe astfel de detalii şi le notez
la sfârşitul caietului lui Bowing, pe pagi-
nile ce-au rămas albe. Eu însumi plec în
căutarea punctelor fixe. Asta doar aşa, ca
să-mi omor timpul, aşa cum alţii dezleagă
cuvinte încrucişate sau îşi dau în cărţi.
Numele şi datele din caietul lui Bowing
mă ajută mult, când şi când ele evocă un
fapt precis, o după-amiază ploioasă sau
însorită. Anotimpurile m-au impresionat
întotdeauna. Într-o seară, Louki a intrat
la Condé cu părul leoarcă din pricina unei
averse ori, mai degrabă, a unei intermi-
nabile ploi de noiembrie sau de început de
primăvară. În ziua aceea, doamna Chadly
se afla în spatele barului. A urcat apoi la
primul etaj, în micul său apartament, ca
să caute un prosop. Aşa cum este scris în
caiet, în seara aceea erau reuniţi la aceeaşi
masă Zacharias, Annet, Don Carlos,
Mireille, Houpa, Fred şi Maurice Raphaël.
Zacharias a luat prosopul şi i-a şters bine
părul lui Louki, înainte de a-l înnoda în
chip de turban în creştetul capului. Ea s-a

aşezat la masa lor, au convins-o să bea o
tărie, iar ea a rămas până târziu cu ei,
nedesfăcându-şi turbanul din creştetul
capului. La ieşirea de la Condé, spre ora
două după miezul nopţii, încă ploua. Ră-
măsesem în prag şi Louki îşi purta nestân-
jenită turbanul. Doamna Chadly stinsese
luminile în sală şi se dusese să se culce.
A deschis apoi fereastra de la mezanin şi
ne-a propus să urcăm la ea ca să ne-adă-
postim. Dar Maurice Raphaël i-a spus
foarte politicos:
— Să nu vă gândiţi la asta, doamnă...
Trebuie să vă lăsăm să dormiţi...
Era un brunet frumos şi ceva mai în
vârstă decât noi, un client fidel al cafe-
nelei, pe care Zacharias îl denumise „Ja-
guarul“ din cauza mersului şi a gesturilor
sale feline. Ca şi Adamov şi Larronde,
publicase mai multe cărţi, dar noi nu vor-
beam niciodată despre asta. Un mister
plutea în jurul acestui bărbat şi ne gân-
deam chiar că avea legături cu Mafia.
Ploaia s-a înteţit, o ploaie musonică, dar
nu era nimic grav pentru ceilalţi, căci
stăteau în cartier. În curând, n-am mai
30 Patrick Modiano
rămas sub portal decât Louki, Maurice

Raphaël şi cu mine.
— Pot să vă conduc cu maşina?, s-a
oferit Maurice Raphaël.
Am alergat prin ploaie până în josul
străzii, acolo unde era parcată maşina lui,
un vechi Ford negru. Louki s-a aşezat
lângă el, iar eu, pe bancheta din spate.
— Pe cine las primul?, a întrebat
Maurice Raphaël.
Louki i-a spus strada pe care locuia,
precizând că este dincolo de cimitirul
Montparnasse.
— Va să zică, locuieşti în limb, a spus el.
Cred că nici eu, nici Louki n-am priceput
ce înţeles avea cuvântul „limb“. Eu i-am
cerut să mă lase în apropiere de grădina
Luxembourg, colţ cu Val-de-Grâce. Nu
doream să ştie exact unde stau, de teamă
să nu-mi pună cine ştie ce întrebări.
Le-am strâns mâna lui Louki şi lui
Maurice Raphaël, zicându-mi că niciunul
nu-mi ştie prenumele. Eram un client
foarte discret al cafenelei şi mă ţineam
mai la distanţă, preferând să-i ascult pe
ceilalţi. Şi asta-mi era de ajuns. Mă sim-
ţeam bine cu ei. Le Condé era pentru mine
un refugiu din calea a tot ce intuiam că-n-

seamnă monotonia acestei vieţi. A fost o
parte din mine însumi – cea mai bună –
pe care, într-o zi, voi fi silit s-o las aici.
— Pe bună dreptate locuieşti în car-
tierul Val-de-Grâce, mi-a spus Maurice
Raphaël.
Îmi zâmbea, şi zâmbetul lui îmi părea
că exprimă totodată amabilitate şi ironie.
— Pe curând, mi-a spus Louki.
Am coborât din maşină şi am aşteptat
ca ea să dispară către Port-Royal, apoi
am făcut cale-ntoarsă. În realitate, nu
locuiam chiar în cartierul Val-de-Grâce,
ci mai jos, în imobilul cu numărul 85 de
pe bulevardul Saint-Michel unde, prin-
tr-un miracol, găsisem o cameră imediat
ce sosisem la Paris. De la fereastră ve-
deam faţada neagră a şcolii mele. În noap-
tea aceea nu-mi puteam dezlipi privirea
de pe acea faţadă monumentală, cu o im-
pozantă scară de piatră la intrare. Ce-ar
gândi ei dacă ar afla că urcam zilnic scara
asta şi că nu eram decât un elev al Şcolii
superioare de mine? Zacharias, Houpa,
Ali Cherif sau Don Carlos ştiau ei într-a-
devăr ce era Şcoala de Mine? Trebuia
32 Patrick Modiano
să-mi păzesc bine secretul dacă nu voiam

să mă ia peste picior sau să se ferească
din calea mea. Ce valora pentru Adamov,
Larronde sau Maurice Raphaël o Şcoală
de Mine? Nimic, fără îndoială. M-ar fi
sfătuit desigur să nu mai urmez astfel de
cursuri. Dacă îmi petreceam atâta timp la
Condé, este pentru că voiam să mi se dea
un astfel de sfat, odată pentru totdeauna.
Louki şi Maurice Raphaël probabil că
ajunseseră dincolo de cimitirul Montpar-
nasse, în acea zonă numită „limb“. Şi eu,
în picioare, retras în obscuritate, lângă
fereastră, fixam faţada neagră. Ai fi zis
că-i gara dezafectată a unui oraş de pro-
vincie. Pe zidurile clădirii alăturate remar-
casem urme de gloanţe, ca şi când acolo
fusese executat cineva. M-am surprins
şoptindu-mi aceste patru cuvinte care mi
se păreau din ce în ce mai îndepărtate:
ŞCOALA SUPERIOARĂ DE MINE.
AM AVUT NOROCUL CA ACEST
tânăr să fie vecinul meu de masă la Condé
şi să intrăm în vorbă într-un mod firesc.
Era prima oară când veneam în cafeneaua
asta şi aveam vârsta la care puteam să-i
fiu tată. Caietul în care îi înregistrase, de
trei ani încoace, zi de zi şi noapte de noapte,
pe clienţii din cafenea mi-a uşurat munca.
Îmi pare rău că i-am ascuns motivul exact
pentru care doream să consult acest docu-
ment pe care mi l-a împrumutat cu multă
amabilitate. Dar oare l-am minţit când
i-am spus că sunt editor de artă?
Mi-am dat seama că mă credea. E avan-
tajul de a avea cu douăzeci de ani mai
mult decât ceilalţi: n-au habar de trecutul
tău. Şi chiar dacă îţi pun, într-o doară,
câteva întrebări despre cum fost viaţa ta
de până atunci, poţi oricând să născoceşti
totul. O viaţă nouă. Nu se vor duce să
34 Patrick Modiano
verifice. Pe măsură ce le povesteşti această

viaţă imaginară, rafale de aer proaspăt
străbat locul închis unde te înăbuşeai de
multă vreme. O fereastră se deschide
brusc, jaluzelele se zbat în bătaia vântului
din larg. Ai din nou viitorul în faţă.
Editor de artă. Aşa mi-a venit, fără să
mă gândesc. Acum douăzeci de ani, dacă
aş fi fost întrebat cărei meserii mă voi con-
sacra, aş fi îngânat: editor de artă. Ei bine,
am spus-o astăzi. Nimic nu s-a schimbat.
Toţi aceşti ani au fost anulaţi.
Doar că eu n-am şters întru totul trecu-
tul. Rămân unii martori, câţiva supravieţu-
itori dintre cei ce ne-au fost contemporani.
Într-o seară, la Montana, i-am cerut doc-
torului Vala să-mi spună pe ce dată s-a
născut. Suntem născuţi în acelaşi an. Şi
i-am readus aminte că ne-am întâlnit
cândva chiar în acel bar, pe când întregul
cartier era încă în plină strălucire. Şi, de
altfel, mi se părea că ne-am mai încruci-
şat paşii, cu mult înainte, în alte cartiere
ale Parisului, pe Rive Droite. Eram sigur
de asta. Cu un glas aspru, Vala a coman-
dat un sfert de apă Vittel, întrerupân-
du-mi spusele în momentul în care mă
pregăteam să evoc o amintire inconve-

nabilă. Am tăcut. Trăim la cheremul anu-
mitor tăceri. Ştim multe unii despre alţii.
Atunci încercăm să ne evităm. Cel mai
bine este, desigur, să ne pierdem defini-
tiv din vedere.
Ce nostimă coincidenţă... În acea du-
pă-amiază, când am trecut pentru prima
dată pragul cafenelei Condé, am dat din
nou de Vala. Era la o masă din spate, îm-
preună cu doi sau trei tineri. Mi-a aruncat
privirea neliniştită a celui bine instalat în
viaţă atunci când îşi face apariţia un spec-
tru. I-am zâmbit. I-am strâns mâna fără
să spun nimic. Am simţit că cel mai mic
cuvânt din partea mea risca să-l pună
într-o situaţie neplăcută faţă de noii săi
prieteni. A părut că răsuflă uşurat, apre-
ciindu-mi tăcerea şi discreţia cu care m-am
aşezat pe bancheta de moleschin din celă-
lalt capăt al sălii. De acolo îl puteam ţine
sub observaţie fără ca el să-mi întâlnească
privirea. Le vorbea prietenilor cu o voce
joasă, aplecându-se uşor înspre ei. Se te-
mea să nu-l aud? Atunci, ca să mă distrez,
mi-am închipuit frazele pe care-aş fi vrut
să i le spun pe un ton fals de conversaţie
36 Patrick Modiano
mondenă şi care ar fi făcut ca pe frunte

să-i apară picături de sudoare. „Mai eşti
vraci?“ Şi după ce s-a scurs un timp oa-
recare: „Spune-mi, profesezi tot pe cheiul
Louis-Blériot? Sau poate că ţi-ai păstrat
cabinetul de pe strada Moscou... Şi va-
canţa de la Fresnes de-acum atâta vreme,
sper că n-a avut consecinţe serioase...“ În
cele din urmă, am izbucnit în râs, singur
în colţul meu. Nu îmbătrâneşti niciodată.
Cu anii care trec, mulţi oameni şi multe
lucruri sfârşesc prin a-ţi părea comice şi
într-atât de derizorii încât le consideri
copilăreşti.
Am aşteptat mult când am ajuns prima

dată la cafeneaua Condé. Ea n-a venit. Tre-
buia să fiu răbdător. Avea să apară într-o
altă zi. I-am studiat pe clienţii din jur. Cei
mai mulţi dintre ei nu treceau de douăzeci
şi cinci de ani. Un romancier din secolul
al XIX-lea ar fi evocat, pomenindu-i, „boe-
ma studenţească“. Dar, după părerea mea,
foarte puţini dintre ei erau înscrişi la
Sorbona sau la Şcoala de Mine. Trebuie
să mărturisesc că, studiindu-i îndeaproape,

îmi făceam griji pentru viitorul lor.
Au intrat doi bărbaţi, la scurt interval
de timp unul faţă de altul: Adamov şi
acest tip brunet cu mers elastic care sem-
nase câteva cărţi sub numele de Maurice
Raphaël. Îl cunoşteam din vedere pe
Adamov. Altădată era aproape zilnic la
Old Navy, iar privirea lui nu se uită uşor.
Pare-mi-se că m-am revanşat întorcân-
du-i un serviciu, ajutându-l să-şi clarifice
situaţia, pe timpul când mai aveam câteva
legături la Biroul Central de Informaţii.
În ceea ce-l priveşte pe Maurice Raphaël,
şi el era unul dintre obişnuiţii barurilor
cartierului. Se spunea că, după război,
când purta alt nume, ar fi avut ceva ne-
plăceri. Pe vremea aceea lucram pentru
Blémant. Amândoi au venit şi s-au insta-
lat la bar. Maurice Raphaël a rămas în
picioare şi Adamov, cu chipul schimo-
nosit de nemulţumire, s-a cocoţat pe un
taburet. Nu-mi remarcase prezenţa. Oare
chipul meu îi mai evoca ceva? La bar, trei
tineri, dintre care o fată blondă cu breton
şi impermeabil spălăcit, s-au apropiat de
el. Maurice Raphaël le-a oferit un pachet
38 Patrick Modiano
de ţigări şi i-a privit cu amuzament.

Adamov se arăta mai puţin familiar. După
privirea lui stăruitoare, ai fi putut crede
că se temea cumva de ei.
Aveam în buzunar două fotografii la
minut ale lui Jacqueline Delanque... Încă
de când lucram pentru Blémant, acesta
era surprins de uşurinţa cu care recunoş-
team pe oricine. Era de-ajuns să văd o
singură dată un chip pentru ca el să ră-
mână gravat în mintea mea, şi Blémant
glumea pe seama acestui dar de a recu-
noaşte de departe şi numaidecât o per-
soană, chiar şi dacă aş fi văzut-o dintr-o
parte, ori chiar din spate. Aşadar, nicio
nelinişte nu mă încerca. Imediat ce intra
la Condé, aş fi ştiut că este ea.
Doctorul Vala s-a întors în direcţia ba-
rului şi privirile noastre s-au încrucişat.
A făcut un gest prietenesc cu mâna. Am
simţit dintr-odată nevoia să mă duc până
la masa lui şi să-i spun că voiam să-i pun o
întrebare confidenţială. L-aş fi luat deopar-
te şi i-aş fi arătat fotografiile: „Le cunoşti?“
Într-adevăr, mi-ar fi fost de folos să aflu
ceva mai mult despre această fată de la
unul dintre clienţii cafenelei.
Imediat ce am aflat adresa hotelului la

care locuia, m-am şi înfiinţat prin preajmă.
Alesesem orele moarte ale după-amiezii.
Probabilitatea cea mai mare ar fi fost ca ea
să nu fie acasă. Cel puţin aşa speram. Mi-ar
fi fost uşor să pun câteva întrebări despre
ea la recepţie. Era o zi de toamnă însorită şi
mă hotărâsem să mă duc pe jos. Plecasem
de pe chei şi mă pierdusem încet-încet prin
cartier. Pe strada Cherche-Midi mergeam
cu soarele în faţă. Am intrat la „Câinele
care fumează“ şi am comandat un coniac.
Eram neliniştit. Contemplam, dincolo de
geam, bulevardul Maine. Trebuia doar
s-o iau pe trotuarul stâng şi aş fi ajuns la
ţintă. Nu aveam niciun motiv să fiu neli-
niştit. Pe măsură ce înaintam pe bulevard,
îmi recăpătam calmul. Eram aproape
sigur că lipsea de acasă şi, de altfel, de
data asta nici n-aş fi intrat în hotel să pun
întrebări, aşa cum se face când urmăreşti
pe cineva. Aveam atâta timp înainte.
Doar pentru asta mă plăteau.
Când am ajuns pe strada Cels, m-am
hotărât să aflu cum stau lucrurile. Era o
stradă liniştită şi monotonă, care m-a
dus cu gândul nu la un sat oarecare sau la
40 Patrick Modiano
o periferie, ci la acele zone misterioase

numite „hinterlanduri“. Mi-am îndreptat
paşii direct către recepţia hotelului. Ni-
meni. Am aşteptat cam zece minute spe-
rând ca ea să nu-şi facă apariţia. S-a
deschis o uşă. O brunetă tunsă scurt, îm-
brăcată în negru a venit la recepţie. Am
spus cu glas curtenitor:
— E vorba despre Jacqueline Delanque.
Mă gândeam că ea îşi dăduse aici nu-
mele de fată.
Femeia mi-a zâmbit şi a căutat un plic
în casetele din spatele său.
— Sunteţi domnul Roland?
Cine era acest tip? Am clătinat din cap
oarecum la întâmplare. Mi-a întins plicul
pe care era scris cu cerneală albastră:
Pentru Roland. Plicul nu era lipit. Pe o
foaie mare de hârtie am citit:
Roland, vino să mă întâlneşti înce-
pând cu ora 5 la Condé. Dacă nu, telefo-
nează-mi la AUTEUIL 15-28 şi lasă-mi
un mesaj.
Era semnat Louki. Diminutivul lui
Jacqueline?
Am îndoit la loc foaia de hârtie şi am

strecurat-o în plic. I-am înapoiat plicul
brunetei.
— Scuzaţi-mă... E o confuzie... Nu-i
pentru mine.
Nici nu s-a clintit. Cu un gest automat,
a pus la loc scrisoarea în casetă.
— Jacqueline Delanque locuieşte de
multă vreme aici?
Întâi a ezitat o clipă, apoi mi-a răs-
puns pe un ton amabil:
— Cam de o lună.
— Singură?
— Da.
Simţeam că nu-i pasă şi că e gata să-mi
răspundă la orice întrebare i-aş fi pus.
Mi-a aruncat o privire obosită.
— Vă mulţumesc, i-am spus.
— N-aveţi de ce.
Nu voiam să mai întârzii pe acolo. Acest
Roland putea să pice dintr-un moment
într-altul. M-am întors pe acelaşi drum,
am ajuns pe bulevardul Maine şi am mers
în sens invers decât înainte. La „Câinele
care fumează“ am comandat un alt pahar
de coniac. Am căutat în anuar adresa cafe-
nelei Condé. Se găsea în cartierul Odéon.
42 Patrick Modiano
Era ora patru după-amiază, mai aveam

ceva timp, aşa că am telefonat la AUTEUIL
15-28. Mi-a răspuns o voce fără intonaţie,
amintindu-mi de cea care anunţă ora
exactă:
— Aici garajul La Fontaine... Ce putem
face pentru dumneavoastră? Am întrebat
de Jacqueline Delanque.
— Momentan nu e aici... Aveţi vreun
mesaj? Am fost tentat să închid, dar
m-am silit să răspund:
— Nu, niciun mesaj. Mulţumesc.
Pentru a-i înţelege mai bine pe oameni
trebuie ca, înainte de toate, să determini
itinerariile pe care le urmează. Îmi repe-
tam mereu şoptit: „Hotel strada Cels.
Garaj La Fontaine. Cafenea Condé. Louki.“
Iar apoi, partea aceea din Neuilly, cu-
prinsă între pădurea Boulogne şi Sena,
acolo unde acel tip îmi dăduse întâlnire
pentru a-mi povesti despre soţia lui,
Jacqueline Choureau, născută Delanque.
Am uitat cine îl sfătuise să mi se adre-

seze. Are prea puţină importanţă. Fără
îndoială, găsise adresa mea în anuar.
Luasem metroul cu mult înaintea orei

întâlnirii. Linia era directă. Coborâsem la
staţia Sablons şi bântuisem, preţ de vreo
jumătate de oră, prin împrejurimi. Mă
obişnuisem să cercetez cu de-amănuntul
locurile înainte de a intra în subiect. Odi-
nioară, Blémant îmi reproşa acest lucru
şi considera că-mi pierd vremea. Mai bine
te arunci în apă, îmi spunea, decât să te
învârţi de zor împrejurul piscinei. Eu gân-
deam contrariul: nu trebuie făcut niciun
gest prea brusc, doar prin calm şi len-
toare te vei simţi încet pătruns de spiritul
locurilor.
În văzduh plutea un miros de toamnă
la ţară. Urmam bulevardul mergând pe
lângă Grădina de Aclimatizare* (pe par-
tea stângă, dinspre pădure** şi pista de
călărie) şi mi-ar fi plăcut ca aceasta să nu
fie decât o simplă plimbare.
Acest Jean-Pierre Choureau îmi telefo-
nase şi, cu o voce inexpresivă, îmi dăduse
o întâlnire. M-a lăsat să înţeleg doar atât:
* În franceză, Jardin d’Acclimatation, parc

de distracţii în zona pădurii Boulogne (n.red.).
**
Este vorba despre pădurea Boulogne
(n.red.).
44 Patrick Modiano
că era vorba despre soţia lui. Pe măsură

ce mă apropiam de locuinţa sa, îl vedeam
mergând ca şi mine, de-a lungul aleii de
călărie şi depăşind manejul Grădinii de
Aclimatizare. Ce vârstă să fi avut? Timbrul
vocii sale mi s-a părut a fi al unui tânăr,
dar glasurile sunt întotdeauna înşelătoare.
În ce dramă sau în ce infern conjugal
avea să mă târască? Simţeam cum mă
invadează o cumplită descurajare şi nu
mai eram atât de sigur că vreau să mă
duc la această întâlnire. Mă afundam,
străbătând de-a curmezişul pădurea, în
direcţia mlaştinei Saint-James şi a micu-
lui lac pe care patinatorii îl frecventează
iarna. Eram singurul care se plimba pe
acolo şi aveam impresia că sunt departe
de Paris, mai degrabă la Sologne. Încă o
dată, am reuşit să nu mă las descurajat. O
vagă curiozitate profesională m-a făcut
să-mi întrerup plimbarea prin pădure şi
să mă întorc din nou până aproape de
Neuilly. Sologne. Neuilly. Îmi închipuiam
lungile după-amiezi ploioase petrecute
de perechea Choureau la Neuilly. Şi acolo,
la Sologne, odată cu căderea amurgului,
se auzeau cornurile de vânătoare. Soţia
lui încăleca oare în chip de amazoană?

Pufneam în râs amintindu-mi remarca
lui Blémant: „Tu, Caisley, demarezi mult
prea repede. Ar fi trebuit să scrii romane.“
Locuia la capătul străzii, la poarta

Madridului, într-un imobil modern cu o
intrare mare de sticlă. Îmi spusese să merg
până în capătul holului, spre dreapta. Voi
vedea numele lui pe uşă. „Este un aparta-
ment la parter.“ Fusesem surprins de tris-
teţea cu care pronunţase cuvântul „parter“.
După care urmase o lungă tăcere, de par-
că ar fi regretat această mărturisire.
— Şi adresa exactă? îl întrebasem.
— Bulevardul Bretteville numărul 11.
Aţi notat bine? Numărul 11... La ora 4, vă
convine?
Vocea lui a devenit mult mai fermă,
căpătând aproape o intonaţie mondenă.
O plăcuţă aurie pe uşă: Jean-Pierre
Choureau, sub care am observat un vizor.
Am sunat şi am aşteptat. Acolo, în acel
hol pustiu şi tăcut, mi-am spus că ajun-
sesem prea târziu. Se sinucisese. Mi-a
46 Patrick Modiano
fost silă de un astfel de gând şi iarăşi mi-a

venit să las totul baltă, să părăsesc holul
şi să-mi continui plimbarea în aer liber,
la Sologne... Am sunat încă o dată, de
data asta apăsând scurt de trei ori. Uşa
s-a deschis numaidecât, de parcă tipul ar
fi aşteptat în spatele ei, urmărindu-mă
prin vizor.
Un tip brunet de vreo patruzeci de ani,
de o înălţime peste medie, cu părul tuns
scurt. Purta un costum bleumarin şi o
cămaşă azurie cu gulerul deschis. Fără
să-mi adreseze niciun cuvânt, m-a condus
către ceea ce s-ar fi putut numi camera de
zi. Mi-a indicat o canapea aflată dincolo de
o măsuţă joasă şi ne-am aşezat unul lângă
altul. Îi era greu să vorbească. Pentru a-l
face să-şi revină în apele lui, i-am spus cu
glasul cel mai blând cu putinţă:
— Aşadar, e vorba despre soţia dum-
neavoastră?
Încerca să vorbească pe un ton detaşat.
Mi-a adresat un zâmbet stins. Da, acum
două luni de zile, în urma unei banale dis-
pute, soţia lui dispăruse de acasă. Eram
oare prima persoană căreia îi vorbea des-
pre această dispariţie? Jaluzelele metalice
ale uneia dintre ferestrele mari erau lă-

sate şi m-am întrebat dacă omul ăsta nu
cumva stătuse închis în apartament de
două luni încoace. Dar, în afară de jalu-
zele, n-am surprins niciun alt semn de
dezordine şi de delăsare în acea cameră
de zi. El însuşi, după o clipă de nehotă-
râre, căpătase o anume siguranţă.
— Sper că situaţia asta va fi lămurită
destul de repede, mi-a spus în cele din
urmă.
Îl studiam cu mai multă atenţie: ochi
deosebit de limpezi sub gene negre, po-
meţi proeminenţi, un profil bine propor-
ţionat. Mersul şi gesturile lui respirau un
aer sportiv pe care-l accentua părul tuns
scurt. Ţi l-ai fi imaginat uşor pe un velier,
gol până la brâu, în chip de navigator soli-
tar. Şi, în ciuda acestei siguranţe aparent
seducătoare, nevasta îl părăsise.
Am vrut să ştiu dacă în toată această
vreme făcuse vreo încercare să o găsească.
Nu. Ea îi telefonase de trei sau de patru
ori ca să-i confirme că nu se mai întoarce
acasă. Cu multă însufleţire, îl sfătuia să
nu încerce să o contacteze şi nu-i dădea
nicio explicaţie. Îşi schimbase vocea. Nu
48 Patrick Modiano
mai era aceeaşi persoană. Avea o voce

deosebit de calmă, foarte sigură pe ea,
care îl deconcertase. Între el şi soţia lui
era o diferenţă de cincisprezece ani. Ea,
douăzeci şi doi. El, treizeci şi şase. Pe mă-
sură ce-mi dădea aceste detalii, simţeam
o rezervă, ba chiar o răceală care era, fără
îndoială, fructul a ceea ce se cheamă o
bună educaţie. Acum trebuia să-i pun
întrebări din ce în ce mai precise şi nu
ştiam dacă mai merită osteneala. Ce vrea
de fapt? Ca soţia lui să revină? Sau, pur şi
simplu, căuta să înţeleagă de ce îl pără-
sise? Poate că asta i-ar fi fost de-ajuns?
În afară de canapea şi de măsuţa joasă nu
era altă mobilă în camera de zi. Ferestrele
mari dădeau spre bulevardul pe unde ra-
reori trecea câte-o maşină şi nu văd de ce
ar fi fost jenant să locuiască într-un astfel
de apartament la parter. Se lăsase seara.
A aprins lampa cu abajur roşu aflată lângă
canapea, în dreapta mea. Lumina m-a silit
să clipesc; o lumină albă care făcea tăce-
rea încă şi mai profundă. Cred că-mi
aştepta întrebările. Stătea cu picioarele
încrucişate. Ca să câştig timp, am scos din
buzunarul interior al hainei carnetul cu
spirală, stiloul cu pastă şi am luat câteva

notiţe. „El, 36 ani. Ea, 22. Neuilly. Aparta-
ment la parter. Nicio mobilă. Ferestre
mari dând spre bulevardul Bretteville.
Circulaţie slabă. Câteva reviste pe măsuţa
joasă.“ Aştepta fără să spună nimic, de
parcă eram un doctor care scria o reţetă.
— Numele de fată al soţiei dumnea-
voastră?
— Delanque. Jacqueline Delanque.
I-am cerut data şi locul de naştere al
acestei Jacqueline Delanque. Şi tot aşa,
data la care s-au căsătorit. Avea şi ea un
permis de conducere? Un serviciu per-
manent? Nu. Familia ei mai trăia? La
Paris? În provincie? Un carnet de cecuri?
Pe măsură ce el îmi răspundea cu un glas
mâhnit, notam toate aceste detalii (cu un
scris mărunt şi greu de descifrat), adesea
singurele ce pot fi mărturia trecerii cuiva
pe acest pământ, cu condiţia ca, într-o zi,
acest caiet cu spirală să fie găsit.
Acum ar fi trebuit să trec la întrebări
ceva mai delicate, dintre cele care te fac
să pătrunzi în intimitatea unui om fără
să-i ceri acceptul. Cu ce drept?
— Aveţi prieteni?
50 Patrick Modiano
Da, câteva persoane pe care le vedea

destul de regulat. Le cunoscuse la şcoala
de comerţ. De altfel, cu unii fusese coleg
la liceul Jean-Baptiste-Say.
Cu trei dintre ei încercase chiar să des-
chidă un local de noapte înainte de-a înce-
pe să lucreze pentru societatea imobiliară
Zannetacci în calitate de administra-
tor-asociat.
— Mai lucraţi acolo şi azi?
— Da. Pe rue de la Paix, la numărul 20.
Cu ce mijloc de transport se ducea la
serviciu? Fiecare amănunt, în aparenţă
nesemnificativ, este revelator. Cu maşina.
Pentru Zannetacci făcea, din când în când,
unele călătorii. Lyon. Bordeaux. Coasta
de Azur. Geneva. Şi Jacqueline Choureau,
născută Delanque, rămânea singură la
Neuilly? Uneori o luase cu el, cu ocazia
unora dintre aceste deplasări, pe Coasta
de Azur de exemplu. Şi când era singură,
ce făcea în timpul liber? Şi nu exista
într-adevăr nimeni care să fie în stare
să-i dea informaţii privind dispariţia lui
Jacqueline, căsătorită Choureau, născută
Delanque, şi să-i furnizeze cel mai mărunt
indiciu? „Nu ştiu, poate vreo confidenţă
făcută într-o zi când o apucaseră gându-

rile negre...“ Nu. Nu făcea confidenţe
nimănui. Doar că îi reproşa adesea lipsa
de fantezie a prietenilor lui. Trebuie s-o
spunem şi pe asta, că avea cu cincispre-
zece ani mai puţin decât toţi. Am ajuns,
iată, la o întrebare care mă stânjenea încă
înainte de a i-o adresa, dar pe care eram
obligat să n-o mai amân:
— Credeţi că avea un amant?
Glasul mi s-a părut puternic şi slab în
acelaşi timp. Dar asta era, n-aveam ce să
fac. S-a încruntat, încreţindu-şi sprânce-
nele.
— Nu.
A ezitat, fixându-mă drept în ochi de
parcă aştepta o încurajare din partea mea
sau doar îşi căuta cuvintele. Într-o seară,
unul dintre vechii prieteni de la şcoala
comercială venise aici să cineze aducân-
du-l cu el pe un anume Guy de Vere, un
tip mai în vârstă decât ei. Acest Guy de
Vere era mare cunoscător al ştiinţelor
oculte şi le propusese să le arate câteva
cărţi ce tratau această temă. Soţia lui
asistase la mai multe întâlniri şi chiar la
un fel de conferinţe pe care Guy de Vere
52 Patrick Modiano
le ţinea constant. El n-o putuse însoţi

pentru că la biroul lui Zannetacci avea
acum şi mai mult de lucru. Soţia lui ma-
nifesta un interes crescând pentru aceste
întâlniri şi conferinţe de care îi vorbea
adesea, fără ca el să-nţeleagă prea clar
despre ce era vorba. Dintre cărţile pe care i
le recomandase Guy de Vere, ea i-a împru-
mutat una, cea care i se părea mai uşor de
citit. Se numea Orizonturi pierdute. Îl
contactase pe Guy de Vere după dispariţia
soţiei sale ? Da, îi telefonase de mai multe
ori, dar el nu era la curent cu nimic.
— Sunteţi sigur că aşa stau lucrurile?
A ridicat din umeri şi m-a fixat cu o pri-
vire plină de lehamite. Acest Guy de Vere
fusese foarte evaziv şi el înţelesese că nu
avea să-i furnizeze nicio informaţie. Nu-
mele exact şi adresa acestui bărbat? Nu-i
ştia adresa. Nu era în cartea de telefon.
Căutam şi alte întrebări pe care să i le
pun. Între noi s-a instalat tăcerea, dar asta
nu părea că-l stânjeneşte. Aşezaţi pe cana-
pea, unul lângă altul, parcă ne aflam în
sala de aşteptare a unui dentist sau a unui
medic. Pereţi albi şi goi. Portretul unei
femei atârnat deasupra canapelei. În cele
din urmă, am luat una dintre revistele răs-

pândite pe măsuţa joasă. M-a cuprins o
senzaţie de gol. Trebuie să spun că, în
momentul acela, simţeam atât de mult
absenţa lui Jacqueline Choureau, născută
Delanque, încât credeam că nu aveam s-o
găsesc niciodată. Dar nu trebuie să fii atât
de pesimist încă de la început. La urma
urmelor, nu dădea camera de zi aceeaşi
senzaţie de gol şi atunci când această
femeie era prezentă? Seara mâncau aco-
lo? Atunci fără îndoială că luau cina pe o
masă de bridge, pe care apoi o strângeau
şi o puneau la locul ei. Am vrut să ştiu
dacă ea plecase dintr-un capriciu, lăsân-
du-şi toate lucrurile acolo. Nu. Îşi luase
cu ea hainele şi cele câteva cărţi pe care i
le împrumutase Guy de Vere, toate într-o
valiză din piele grena. Nu rămăsese aici
nici cea mai mică urmă care să amin-
tească de ea. Chiar fotografiile în care
apărea – rarele fotografii din timpul va-
canţelor – dispăruseră. Seara, singur în
apartament, se întreba dacă fusese vreo-
dată însurat cu această Jacqueline Delan-
que. Unica mărturie că toate astea nu
fuseseră un vis era livretul de familie care
54 Patrick Modiano
le fusese remis imediat după căsătorie.

Livret de familie. A repetat aceste cuvinte,
de parcă nu le mai înţelegea sensul.
Era absolut inutil să mai vizitez cele-
lalte camere ale apartamentului. Încăperi
goale. Dulapuri goale. Şi tăcerea, abia tul-
burată de trecerea vreunei maşini pe
bulevardul Bretteville. Serile trebuie să fi
părut tare lungi.
— A plecat luând cu ea cheia?
Îmi răspunse negativ cu o mişcare a ca-
pului. Nu-i mai rămăsese nici măcar spe-
ranţa de a aştepta într-o noapte cheia
răsucindu-se în broască, zgomot ce i-ar fi
anunţat reîntoarcerea. Gândea, desigur,
că n-ar mai fi îndrăznit să dea telefon.
— Cum aţi cunoscut-o?
Fusese angajată la Zannetacci ca să
suplinească o funcţionară. O slujbă pasa-
geră de secretariat. El îi dictase câteva
scrisori către clienţi şi-n felul ăsta făcu-
seră cunoştinţă. Se văzuseră şi în afara
biroului. Îi spusese că este studentă la
Şcoala de limbi orientale unde urma
cursuri de două ori pe săptămână, dar el
nu putuse afla niciodată despre ce limbă
anume era vorba. Limbi asiatice, spunea.
Şi, după ce se scurseseră două luni, se

căsătoriseră, într-o sâmbătă dimineaţa,
la primăria din Neuilly, martori fiind doi
colegi de birou. Nimeni altcineva nu asis-
tase la ceea ce nu era pentru el decât o sim-
plă formalitate. Împreună cu martorii, se
duseseră să ia masa undeva în apropierea
casei lui, lângă pădurea Boulogne, într-un
restaurant frecventat de clienţii maneju-
rilor învecinate.
Mi-a aruncat o privire stânjenită. Părea
că ar fi vrut să-mi furnizeze explicaţii mai
ample privind această căsătorie. I-am
zâmbit. Nu aveam nevoie de explicaţii. A
făcut un efort şi aruncându-se parcă brusc
în apă a spus:
— Oamenii încearcă să-şi creeze legă-
turi, mă înţelegeţi...
Sigur că da, înţelegeam. În această viaţă,
care îţi pare uneori ca un maidan imens
fără niciun stâlp indicator, în mijlocul tu-
turor liniilor de fugă şi orizonturilor pier-
dute, ţi-ar plăcea să găseşti puncte de
reper, să alcătuieşti un fel de cadastru ca
să n-ai impresia că navighezi la voia în-
tâmplării. Atunci, oamenii urzesc legături,
încearcă să facă mai statornice întâlnirile
56 Patrick Modiano
întâmplătoare. Tăceam şi fixam cu pri-

virea vraful de reviste de pe măsuţa joasă.
Ceva mai încolo se afla o scrumieră gal-
benă cu inscripţia Cinzano. Şi o carte care
avea titlul Adio Focolara. Zannetacci.
Jean-Pierre Choureau. Cinzano. Jacqueline
Delanque. Primăria Neuilly. Focolara. Şi
trebuia să găsesc un sens pentru toate
astea...
— De altminteri, avea farmec... Pentru
mine, a fost dragoste la prima vedere...
De-abia îmi făcuse, cu voce stinsă,
această confidenţă că a părut s-o regrete.
Observase ceva special în comportamen-
tul ei în zilele de dinaintea dispariţiei? Ei
bine, da, îi făcea tot mai multe reproşuri
în legătură cu viaţa lor cotidiană. Spunea:
„Asta nu-i o viaţă adevărată“. Şi când o
întreba în ce constă, de fapt, VIAŢA ADE-
VĂRATĂ, ea ridica din umeri fără a răs-
punde nimic, ca şi cum ar fi ştiut că el n-are
cum să înţeleagă explicaţiile ei. Şi apoi, îşi
regăsea zâmbetul de totdeauna şi bună-
voinţa, scuzându-se parcă pentru proasta
ei dispoziţie. Atunci, ea îşi lua un aer re-
semnat şi-i spunea că nu era nimic serios.
Poate că, într-o zi, avea să înţeleagă şi el

ce este ADEVĂRATA VIAŢĂ.
— Chiar n-aveţi nicio fotografie a ei?
Într-o după-amiază se plimbau pe malul
Senei. El socotea că urma să ia metroul
ca să se ducă apoi la serviciu. Pe Bulevar-
dul Palatului tocmai trecuseră prin faţa
cabinei unui automat foto. Ea avea nevoie
de fotografii pentru a-şi face un nou pa-
şaport. El o aşteptase pe trotuar. Când
ieşise, îi încredinţase fotografiile spunân-
du-i că-i era teamă ca nu cumva să le
piardă. Odată întors la birou, pusese foto-
grafiile într-un plic şi uitase să le aducă
la Neuilly. După dispariţia soţiei sale, ob-
servase că plicul rămăsese, în tot acest
timp, acolo pe birou, printre alte docu-
mente administrative.
— Mă aşteptaţi o clipă?
M-a lăsat singur pe canapea. Venea
seara. Mi-am privit ceasul şi am fost mi-
rat să constat că acele arătau doar şase
fără un sfert. Aveam impresia că sunt acolo
de mult mai multă vreme.
Două fotografii într-un plic cenuşiu
care avea imprimat în partea stângă:
„Imobiliare Zannetacci (France), rue de
58 Patrick Modiano
la Paix nr.20, Paris, arondisment 1“. O

fotografie din faţă şi cealaltă din profil,
cum se cerea odinioară pentru străini la
Prefectura de Poliţie. Numele ei, Delanque,
şi prenumele, Jacqueline, erau totuşi fran-
ţuzeşti. Două fotografii pe care le ţineam
între degetul mare şi arătător şi pe care
le admiram în tăcere. Păr negru, ochi lim-
pezi şi un profil pur de genul celor care
dau un farmec aparte chiar fotografiilor
antropometrice. Şi acestea două transmi-
teau din plin răceala searbădă a fotogra-
fiilor antropometrice.
— Mi le încredinţaţi pentru o vreme?
l-am întrebat.
— Desigur.
Am introdus plicul într-unul dintre
buzunarele hainei.
Există un moment în care nu mai tre-
buie să asculţi pe nimeni. Ce ştia el,
Jean-Pierre Choureau, cu adevărat despre
Jacqueline Delanque? Nu mare lucru.
Trăiseră împreună abia un an de zile, în
acest apartament de la parter, în Neuilly.
Se aşezaseră alături pe această canapea,
luau masa tot aşa, unul în faţa celuilalt,
şi, câteodată, împreună cu vechii prieteni
de la şcoala comercială şi de la liceul
Jean-Baptiste Say. Oare toate astea ajung

pentru a ghici ce se petrece în mintea
cuiva? Mai ţinea ea oare legătura cu cine-
va din familia ei? Făcusem un ultim efort
pentru a-i pune această întrebare.
— Nu. Nu mai avea familie.
M-am ridicat. Mi-a aruncat o privire
neliniştită, însă a rămas mai departe pe
canapea.
— E timpul să plec, i-am spus. S-a
făcut destul de târziu.
Îi zâmbeam, dar el părea într-adevăr
surprins că vreau să-l părăsesc.
— Vă voi telefona cât se poate de re-
pede, i-am spus. Sper să vă pot da veşti
cât de curând.
La rândul lui, s-a ridicat cu acele miş-
cări de somnambul cu care mai adineauri
mă condusese până în camera de zi. O
ultimă întrebare mi-a venit în minte:
— Când a plecat a luat cu ea bani?
— Nu.
— Şi atunci când v-a telefonat, după
plecarea ei, nu v-a dat unele lămuriri des-
pre modul ei de viaţă?
— Nu.
Cu mersul lui ţeapăn se îndrepta către
uşa de la intrare. Mai putea oare să-mi
60 Patrick Modiano
răspundă la întrebări? Am deschis uşa.

Stătea în spatele meu. Părea că îngheţase
acolo. Nu-mi dau seama, dar, cuprins de o
senzaţie de ameţeală şi de un val de amă-
răciune i-am spus pe un ton agresiv:
— Aţi sperat cu adevărat să îmbătrâniţi
lângă dânsa?
Am făcut-o oare ca să-l trezesc din to-
ropeala şi din descurajarea care-l cuprin-
seseră? A făcut ochii mari şi m-a privit
temător. Eram în pragul uşii. M-am apro-
piat de el şi i-am pus o mână pe umăr:
— Nu ezitaţi să-mi daţi telefon. Nu con-
tează la ce oră.
Chipul lui s-a destins. A avut chiar tăria
să surâdă. Înainte de a închide uşa, şi-a
fluturat mâna în chip de salut. Am întârziat
un timp pe palier şi lumina automată s-a
stins. Mi-l închipuiam aşezându-se pe ca-
napea, exact în locul pe care-l ocupase
înainte. Cu un gest automat lua una dintre
revistele stivuite pe măsuţa joasă.
Afară se lăsa întunericul. Nu puteam

să-mi iau gândul de la acest om, în apar-
tamentul său de la parter, sub lumina
crudă a lămpii. Se va duce oare să mănânce

ceva înainte de-a se culca? Mă întrebam
dacă acolo exista o bucătărie. Ar fi trebuit
să-l invit să cinăm împreună. Poate că,
fără să-i pun nicio întrebare, ar fi scăpat
un cuvânt, o mărturisire care m-ar fi ori-
entat mai repede pe pista Jacquelinei
Delanque. Blémant îmi repeta că, pentru
fiecare ins, chiar cel mai încăpăţânat, vine
un moment în care „scuipă bucăţica“; era
expresia lui favorită. Este datoria noastră
să aşteptăm acest moment cu o răbdare
maximă, încercând, desigur, să-l provo-
căm, dar într-un fel care să nu dea de bă-
nuit. Nu este deloc uşor. E vorba despre
meserie. Ajunsesem la Porte Maillot şi-mi
propusesem să mai merg încă o vreme
pentru că era o seară călduţă. Din neferi-
cire, pantofii mei noi mă rodeau la glezne.
Atunci, în plin bulevard, am intrat în pri-
ma cafenea întâlnită şi am ales una dintre
mesele de lângă peretele de sticlă. Mi-am
dezlegat şireturile de la pantofi şi m-am
descălţat la piciorul stâng, cel care mă
durea cel mai tare. Când a venit chelne-
rul, n-am rezistat scurtei, blândei clipe de
uitare pe care mi-o oferea întotdeauna
un păhărel de Izarra verde.
62 Patrick Modiano
Am scos din buzunar plicul şi am privit

multă vreme cele două fotografii. Unde
o fi ea în clipa asta? Ca şi mine, într-o
cafenea, stând singură la o masă? Fără
îndoială, fraza pe care el o pronunţase adi-
neauri îmi dăduse această idee: „Oamenii
încearcă să-şi creeze legături...“ Întâlniri
în plină stradă, într-o staţie de metrou la
ora de vârf. În momentele acelea ar fi fost
nevoie să se lege unul de celălalt cu cătuşe.
Ce legătură ar fi rezistat acestui val care
te ia cu el şi care te ameţeşte? Un birou
oarecare în care cineva dictează o scri-
soare unei dactilografe suplinitoare, un
apartament la parter în Neuilly ai cărui
pereţi albi şi goi amintesc de ceea ce în-
deobşte se numeşte „un apartament mar-
tor“ şi unde nu se găseşte nicio urmă a
trecerii vreunei fiinţe umane... Două foto-
grafii la minut, una din faţă, alta din pro-
fil... Şi cu asta trebuia să creez legături?
Exista cineva care ar fi putut să mă ajute
în căutările mele: Bernolle. Nu-l mai vă-
zusem de pe vremea lui Blémant, excepţie
făcând acea după-amiază de acum trei
ani. Mă îndreptam către metrou şi toc-
mai străbăteam piaţa din faţa catedralei
Notre-Dame. Un om care părea vagabond

a ieşit de la Hôtel-Dieu şi ne-am încrucişat
paşii. Era îmbrăcat cu un impermeabil cu
mâneci roase, pantalonii i se terminau
deasupra gleznelor, n-avea ciorapi şi-n
picioare purta sandale tocite. Era prost
ras şi avea plete negre extrem de lungi.
Totuşi, l-am recunoscut. Bernolle. M-am
luat după el, intenţionând să-i vorbesc,
dar mergea repede. A intrat pe poarta cea
mare a Prefecturii de Poliţie. Am ezitat o
clipă. Era prea târziu pentru a-l mai
ajunge, aşa că am hotărât să-l aştept acolo,
pe trotuar. La urma urmelor, ne petrecu-
serăm împreună tinereţea.
Ceva mai târziu, l-am văzut că iese pe
aceeaşi poartă, purtând o manta bleuma-
rin, pantaloni de flanelă şi pantofi negri
cu şireturi. Nu mai era acelaşi om. Părea
stânjenit atunci când l-am abordat. Era
proaspăt ras. Am mers de-a lungul cheiu-
lui fără să scoatem niciun cuvânt. Ceva
mai departe, la Soleil d’Or, odată aşezaţi
la o masă, mi s-a destăinuit. Încă îl mai
foloseau pentru a strânge informaţii. „O,
nu mare lucru, muncă de turnător, de câr-
tiţă, fac pe vagabondul ca să văd şi să
64 Patrick Modiano
ascult mai bine ce se petrece în jurul meu,

pândesc prin faţa imobilelor, în talcio-
curi, în Pigalle, prin preajma gărilor şi
chiar în Cartierul Latin“. A zâmbit trist.
Locuia într-o garsonieră în arondismen-
tul XVI. Mi-a dat numărul lui de telefon.
N-am vorbit deloc despre trecut. Îşi pusese
geanta de voiaj pe banchetă alături de el.
Ar fi fost de-a dreptul surprins dacă i-aş
fi spus ce conţinea aceasta: un imperme-
abil vechi, o pereche de pantaloni prea
scurţi, două sandale tocite.
I-am telefonat chiar în seara în care

m-am întors de la Neuilly. De când îmi
dăduse numărul său de telefon, îl mai
sunasem uneori pentru a obţine acele
câteva informaţii de care aveam nevoie.
I-am cerut să afle câte ceva despre numita
Jacqueline Delanque, căsătorită Choureau.
Eu nu ştiam să-i spun mare lucru despre
această persoană; ştiam cel mult data ei
de naştere şi cea de căsătorie, cu un anu-
me Choureau Jean-Pierre, care locuieşte
la numărul 11 pe bulevardul Bretteville la
Neuilly, administrator-asociat la Zanne-
tacci. A notat totul. „Doar atât?“ Părea

decepţionat. „Şi nimic la cazierul lor, pre-
supun“, a spus cu un dispreţ nedisimulat
în glas. Cazier*. Am încercat să-mi închi-
pui dormitorul soţilor Choureau de la
Neuilly, camera asta unde, din conştiinţă
profesională, ar fi trebuit s-arunc o privire.
O cameră goală pentru totdeauna, un pat
din care nu rămânea decât SOMIERA*.
Săptămânile următoare, Choureau mi-a

telefonat de mai multe ori, întotdeauna
la ora şapte seara, vorbind mereu cu ace-
laşi glas plat. Poate că acea oră , singur în
apartamentul lui de la parter, simţea ne-
voia să se întreţină cu cineva. Îi spuneam
să aibă răbdare. Aveam impresia că nu
mai speră nimic şi că acceptă, puţin câte
puţin, dispariţia soţiei sale. Am primit o
scrisoare de la Bernolle:
Dragul meu Caisley,

Nimic la cazier. Nici la Choureau, nici
la Delanque.
* Joc de cuvinte. În original, cuvintele „cazier“
şi „somieră“ sunt identice: „sommier“ (n.t.).
66 Patrick Modiano
Dar hazardul orânduieşte bine lucru-

rile: un plictisitor tabel statistic pe care
a trebuit să-l întocmesc pentru comisa-
riatele arondismentelor IX şi XVIII mi-a
îngăduit să-ţi găsesc câteva informaţii.
De două ori mi-au căzut ochii peste
„Delanque Jacqueline, 15 ani“. Prima
oară, în registrele comisariatului din
cartierul Saint-Georges de acum şapte
ani, şi o a doua oară, câteva luni mai târ-
ziu, în cele ale cartierului Grandes-Car-
rières. Motivul: vagabondaj minori.
L-am întrebat pe Leoni dacă nu gă-
seşte ceva ce ţine de hoteluri. Acum doi
ani, Delanque Jacqueline a locuit la ho-
telul San Remo, str. Armaillé, nr. 8
(arond. XVII), şi la hotelul Métropole,
str. l’Etoile, nr. 13 (arond. XVI). În re-
gistrele din Saint-Georges şi din Gran-
des-Carrière este scris că locuia la
mama sa, pe bulevardul Rachel, nr. 10
(arondismentul XVIII).
Actualmente, ea locuieşte la hotelul
Savoie, str. Cels, nr. 8, în arondismentul
XIV. Mama ei a murit acum patru ani.
Pe certificatul ei de naştere de la primă-
ria Fontaines-en-Sologne (Loir-et-Cher),
de unde îţi trimit o copie, se spune că s-a
născut dintr-un tată necunoscut. Mama

ei era angajată ca plasatoare la Mou-
lin-Rouge şi avea un prieten, pe un
anume Guy Lavigne, care lucra la gara-
jul La Fontaine, str. La Fontaine, nr. 98
(arond. XVI), şi care o ajuta material.
Jacqueline Delanque nu pare a avea un
serviciu stabil.
Iată, dragul meu Caisley, tot ce-am
putut afla pentru tine. Sper să te văd în
viitorul apropiat, dar în alte împreju-
rări. Blémant a râs cu hohote când m-a
văzut deghizat în vagabond. Tu, ceva mai
puţin, mi se pare. Şi eu, absolut deloc.
Curaj,
BERNOLLE
Nu-mi rămânea decât să-i telefonez

lui Jean-Pierre Choureau şi să-i spun că
misterul se spulberase. Încerc să-mi aduc
aminte momentul exact când am luat ho-
tărârea să las totul baltă. Tocmai forma-
sem primele cifre ale numărului său când
am închis brusc. Mă copleşea perspectiva
de a mă întoarce la Neuilly, în aparta-
mentul de la parter, spre sfârşitul după-a-
miezii, ca şi data trecută, şi de a aştepta
68 Patrick Modiano
acolo, sub lampa cu abajur roşu, căderea

serii. Am despăturit vechiul plan Taride al
Parisului, pe care-l ţin întotdeauna pe bi-
rou, să-l am la-ndemână. De-atât cât l-am
muncit, hârtia s-a tăiat spre margini şi,
de fiecare dată, lipesc cu scoci tăietura,
aşa cum ai pansa un bolnav. Le Condé.
Neuilly. Cartierul l’Etoile. Bulevardul
Rachel. Pentru prima oară în activitatea
mea profesională simţeam nevoia să încep
ancheta cu informaţiile aflate la final. Da,
străbăteam în sens invers drumul pe care-l
urmase Jacqueline Delanque. Jean-Pierre
Choureau nu mai conta. El nu fusese
decât un figurant şi vedeam cum se înde-
părtează pentru totdeauna, cu o servietă
neagră în mână, către biroul Zannetacci.
În fond, singura persoană interesantă era
Jacqueline Delanque. Existaseră multe
Jacqueline în viaţa mea... Ea avea să fie
ultima. Am luat metroul, linia Nord-Sud
cum se spune, cea care leagă bulevardul
Rachel de cafeneaua Condé. Pe măsură ce
staţiile treceau, eu mă întorceam în timp.
Am coborât la Pigalle. Şi acolo, cu pas
uşor, am apucat-o pe aleea pietonală de
pe mijlocul bulevardului. O după-amiază
însorită de toamnă în care ţi-ar plăcea să

faci planuri de viitor, să-ţi iei viaţa de la
zero. La urma urmelor, chiar prin zona
asta îşi începuse viaţa această Jacqueline
Delanque... Mi se părea că mă grăbesc
la o întâlnire cu ea. În dreptul pieţei
Blanche inima îmi bătea mai tare şi eram
emoţionat, ba chiar un pic intimidat. Nu
mai simţisem asta de mult. Continuam
să merg pe alee grăbind mereu pasul.
Aş fi putut merge cu ochii închişi, atât
era de familiar cartierul; Moulin-Rouge,
Le Sanglier Bleu... Cine ştie? Poate îmi
încrucişasem paşii cu această Jacqueline
Delanque demult de tot, pe trotuarul drept,
atunci când ea se ducea să-şi vadă mama
la Moulin-Rouge, sau pe trotuarul stâng
la ora la care ieşeau şcolarii de la liceul
Jules-Ferry. Iată, ajunsesem. Uitasem
cinematograful din colţul bulevardului.
Se numea Mexico şi nu-i o întâmplare că
purta acest nume, căci îţi stârnea cheful
de călătorii, de evadări misterioase, de
escapade inopinate... Şi tot aşa uitasem
tăcerea şi calmul bulevardului Rachel care
duce până la cimitir. Dar peisajul nu te
duce cu gândul la cimitir, ai impresia, că
70 Patrick Modiano
ai putea ajunge într-o zonă de ţară, şi, cu

un pic de noroc, că ai putea chiar să faci
o plimbare pe malul mării.
M-am oprit în faţa numărului 10 şi,
după un moment de nehotărâre, am in-
trat în clădire. Am vrut să bat la uşa cu
geam a portăresei, dar m-am abţinut. La
ce bun? Pe un mic afiş lipit pe unul dintre
carourile de sticlă ale uşii erau scrise cu
litere negre numele locatarilor şi etajul
unde stătea fiecare. Am scos din buzuna-
rul interior al hainei carnetul şi stiloul şi
am notat numele:
Deyrlord (Christiane)
Dix (Gisèle)
Dupuy (Marthe)
Esnault (Yvette)
Gravier (Alice)
Manoury (Albine)
Mariska
Van Bosterhaudt (Huguette)
Zazani (Odette)
Numele Delanque (Geneviève) era tăiat

şi înlocuit cu Van Bosterhaudt (Huguette).
Mama şi fata locuiseră la etajul cinci.
Închizând carnetul, ştiam că aceste detalii

nu aveau să-mi fie de niciun folos.
Afară, la parterul imobilului, un om
stătea în pragul magazinului de ţesături La
Licorne. Cum mi-am ridicat capul către
etajul cinci, l-am auzit adresându-mi-se
cu un glas piţigăiat:
— Căutaţi ceva anume, domnule?
Ar fi trebuit să-i pun o întrebare în
legătură cu Geneviève şi Jacqueline
Delanque, dar ştiam dinainte ce mi-ar fi
răspuns: nimic altceva decât superficiale,
mărunte detalii de „suprafaţă“, cum spu-
nea Blémant, neintrând nicicând în pro-
funzimea lucrurilor. Era de ajuns să-i
auzi glasul piţigăiat şi să-i observi figura
şireată de dihor şi duritatea privirii: nu,
n-aveai nimic de aflat de la el, poate doar
cel mult „informaţiile“ oferite de încă unul
dintre nenumăraţii delatori. Sau poate
că mi-ar fi spus că nu le cunoştea nici pe
Geneviève, nici pe Jacqueline Delanque.
O furie rece m-a cuprins pentru o clipă
gândindu-mă la acest tip cu faţă de nevăs-
tuică. Dintr-odată, mi-am zis că poate îi
întruchipează pe toţi acei pretinşi martori
pe care-i interogasem în cursul anchetelor
72 Patrick Modiano
şi care, din tâmpenie, răutate sau indife-

renţă, nu pricepuseră nimic din ceea ce
văzuseră. Făcând câţiva paşi hotărâţi,
m-am aşezat în faţa lui. Îl depăşeam cu
mai mult de douăzeci de centimetri şi
cântăream de două ori cât el.
— N-avem dreptul să ne uităm la faţa-
dele caselor?
M-a privit cu ochii lui duri şi temători.
Aş fi vrut să-l bag şi mai mult în sperieţi.
Şi, pe urmă, ca să mă liniştesc, m-am
aşezat pe o bancă de pe alee, cam pe unde
începe bulevardul, în faţa cinematogra-
fului Mexico. M-am descălţat de pantoful
stâng.
Soare. Iată-mă pierdut în gândurile
mele. Jacqueline Delanque se poate bizui
pe discreţia mea, Choureau nu va afla
niciodată despre hotelul Savoie, despre
Condé, garajul La Fontaine şi numitul
Roland, fără îndoială brunetul cu haină
din piele de căprioară menţionat în caiet.
„Louki. Luni 12 februarie ora 23. Louki
28 aprilie ora 14. Louki împreună cu bru-
netul cu haină din piele de căprioară.“ Pe
toate paginile din acest caiet subliniasem
de fiecare dată numele lui cu un creion
albastru şi recopiasem, pe foi volante,

toate însemnările, datele şi orele care-l
priveau. Dar ea n-are niciun motiv de
nelinişte. Eu nu mă voi mai întoarce la
Condé. Într-adevăr, avusesem noroc de
două sau de trei ori atunci când o aştep-
tam la una dintre mesele acestei cafenele,
ca ea să nu fi venit în acea zi. Aş fi fost
foarte stânjenit s-o spionez în lipsă. Da,
mi-ar fi fost silă de rolul meu. Ce drept
avem să intrăm cu forţa în viaţa oame-
nilor şi ce obrăznicie să le sondăm rini-
chii şi inima – şi să le cerem socoteală...
În ce calitate? Îmi scosesem pantoful şi
îmi masam glezna. Încet, încet, durerea
se potolea. Începea să se însereze. Când-
va, presupun, aceasta era ora la care
Geneviève Delanque se ducea la serviciul
ei de la Moulin-Rouge. Fata ei rămânea
singură, la etajul cinci. Pe la treisprezece,
paisprezece ani, într-o seară, după ce
mama ei plecase, ea ieşise din clădire,
fiind atentă să nu atragă atenţia portăre-
sei. Ajunsă afară, nu mersese decât până
în colţul bulevardului. În primele esca-
pade, se mulţumise cu filmul de la ora
zece de la cinematograful Mexico. Apoi,
se întorcea acasă urcând scările fără să
74 Patrick Modiano
mai aprindă lumina şi închidea uşa cât

mai uşor posibil. Într-o noapte, la ieşirea
de la cinema, mersese ceva mai departe,
până în piaţa Blanche. Şi în fiecare noap-
te, tot mai departe. Vagabondaj minori,
cum era scris în registrele cartierelor
Saint-Georges şi Grandes-Carrières, şi
ultimele două cuvinte îmi evocau o câmpie
sub lumina lunii, după podul Caulaincourt,
undeva jos în spatele cimitirului, un câmp
unde puteai respira, în sfârşit, în aer liber.
Mama ei venise s-o caute la comisariat.
De aici înainte, avântul odată căpătat, ni-
meni nu mai putea s-o reţină. Vagabon-
daj nocturn în direcţia vest, judecând
după cele câteva indicii pe care Bernolle
le reunise. Mai întâi, cartierul l’Etoile, şi
încă mai la vest, Neuilly şi pădurea
Boulogne. Însă de ce se măritase cu
Choureau? Şi iarăşi o fugă, un abandon,
în direcţia Rive Gauche, de parcă traver-
sarea fluviului ar fi protejat-o de un imi-
nent pericol. Şi totuşi nu constituise şi
această căsătorie o anume protecţie? Dacă
ar fi avut răbdarea de a rămâne la Neuilly,
s-ar fi uitat pentru totdeauna că sub nu-
mele de dna Jean-Pierre Choureau se as-
cundea o oarecare Jacqueline Delanque
care figura de două ori în registrele poli-

ţieneşti.
Eram încă prizonierul vechilor mele
reflexe profesionale, cele care mă făceau
să le mărturisesc colegilor mei că şi-n
timpul somnului continuam să-mi desfă-
şor anchetele. Blémant mă compara cu
acel cunoscut cerşetor de după război po-
reclit „Cel ce fumează dormind“. Avea
întotdeauna pe marginea noptierei o scru-
mieră unde aştepta o ţigară aprinsă. Tipul
dormea în reprize şi, de fiecare dată când
se trezea, întindea braţul spre scrumieră
şi trăgea un fum. Şi, odată ce se termina
o ţigară, cu un gest de somnambul, aprin-
dea alta. A doua zi dimineaţă, nu-şi mai
aducea aminte de nimic şi era convins că
a dormit profund. Eu însumi, stând pe
această bancă, acum că se înnopta, aveam
impresia că mă aflu într-un vis în care con-
tinuam să o caut pe Jacqueline Delanque.
Sau, mai degrabă, îi simţeam prezenţa
pe acest bulevard cu lumini scăpărătoare
ca semnalele pe care nu reuşesc să le des-
cifrez foarte bine şi nici să aflu din străfun-
dul căror ani vin către mine. Şi luminile
astea îmi păreau încă mai vii în penum-
76 Patrick Modiano
bra care se aşternuse peste alee – vii şi

îndepărtate în acelaşi timp.
Îmi trăsesem din nou şoseta, îmi băga-
sem piciorul în pantoful stâng şi mă
ridicasem de pe banca pe care petrecu-
sem, nesilit de nimeni, toată noaptea. Şi
mergeam acum pe aleea pietonală din
mijlocul bulevardului la fel cum mersese
şi ea, la paisprezece ani, înainte de-a se
lăsa prinsă. Unde şi în ce moment atră-
sese atenţia asupră-i?
În cele din urmă, lui Jean-Pierre
Choureau i s-a făcut lehamite. I-am mai
răspuns încă de câteva ori la telefon dân-
du-i câteva informaţii vagi, mincinoase,
cum e de la sine înţeles. Parisul este imens
şi este foarte uşor să faci pe cineva să se
rătăcească. Când mi se părea că reuşisem
să-l arunc pe-o pistă falsă nu-i mai răs-
pundeam la telefon. Jacqueline putea să
se bizuie pe mine. Aveam să-i las suficient
timp să se pună definitiv la adăpost.
În clipa asta, ea însăşi rătăcea pe un-
deva prin acest oraş sau, dacă nu, era mai
mult ca sigur aşezată la una dintre mesele
cafenelei Condé. Şi nu avea niciun motiv
să se teamă. Eu nu mă voi mai duce la
întâlnire.
CÂND AVEAM CINCISPREZECE ANI,
mi se dădeau nouăsprezece. Ba chiar do-
uăzeci. Şi nu mă numeam Louki, ci
Jacqueline. Eram încă şi mai tânără când
am profitat prima dată de absenţa ma-
mei ca s-o şterg de acasă. Mama pleca la
serviciu către ora nouă seara şi nu se
întorcea mai devreme de două dimineaţa.
La prima mea escapadă, aveam pregătită o
minciună pentru cazul în care portăreasa
m-ar fi surprins în casa scării. I-aş fi spus
că trebuia să mă duc să cumpăr un medi-
cament de la farmacia din piaţa Blanche.
Nu mai revenisem în cartier până în
seara în care Roland m-a dus cu taxiul la
acest prieten al lui, Guy de Vere. Acolo
aveam întâlnire cu toţi cei care veneau de
obicei la aceste reuniuni. Roland şi cu
mine abia făcusem cunoştinţă, aşa că n-am
îndrăznit să spun ceva atunci când taxiul
78 Patrick Modiano
a oprit în piaţa Blanche. Voia să facem

câţiva paşi. Poate că n-a observat cât de
tare îi strângeam braţul. Mă luase o ame-
ţeală teribilă. Mi se părea că, dacă aş tra-
versa piaţa, pur şi simplu aş leşina. Îmi
era teamă. El, care îmi vorbeşte adesea
despre Eterna Reîntoarcere, sunt sigură
că ar fi înţeles. Da, totul pentru mine o lua
de la capăt, de parcă întâlnirea cu aceşti
oameni n-ar fi fost decât un pretext, şi
Roland fusese cel însărcinat să mă rea-
ducă în sânul familiei.
Am fost uşurată de faptul că n-am tre-
cut prin faţă la Moulin-Rouge. Totuşi,
mama murise de patru ani şi nu aveam
de ce să mă mai tem. De fiecare dată când,
în lipsa ei, o ştergeam noaptea din apar-
tament, o apucam pe celălalt trotuar al
bulevardului, cel din arondismentul IX.
Pe acest trotuar nu era nicio lumină: clă-
direa întunecată a liceului Jules-Ferry,
apoi faţadele imobilelor cu ferestre nelu-
minate, un restaurant al cărui salon părea
a fi tot timpul în penumbră. Şi, de fiecare
dată, nu mă puteam abţine să nu arunc
pe furiş o privire de cealaltă parte a aleii
pietonale, înspre Moulin-Rouge. Când
ajungeam în dreptul cafenelei des Palmiers

şi ieşeam în piaţa Blanche, nu prea mă
simţeam la adăpost. Iarăşi luminile. Într-o
noapte, pe când treceam prin faţa farma-
ciei, dincolo de geam o văzusem pe mama
şi pe alţi câţiva clienţi. Îmi spusesem că-şi
terminase treaba mai devreme decât de
obicei şi că urma să se întoarcă acasă.
Dacă aş fi alergat, aş fi ajuns înaintea ei.
Mă instalasem în colţul străzii Bruxelles
ca să aflu drumul pe care urma să-l aleagă,
dar ea a traversat piaţa şi s-a întors la
Moulin-Rouge.
Adesea îmi era frică şi, ca să mă simt
în siguranţă, mi-ar fi plăcut să mă duc s-o
caut, dar mă temeam că i-aş produce ne-
plăceri la serviciu. Astăzi, sunt sigură că
nu m-ar fi dojenit, fiindcă, în noaptea
când a venit să mă scoată de la comisaria-
tul Grandes-Carrière, nu mi-a reproşat
nimic, nu m-a ameninţat, nu mi-a ţinut
nicio lecţie de morală. Mergeam în tăcere.
Pe la jumătatea podului Caulaincourt, am
auzit-o spunând cu o voce detaşată: „Biata
mea fetiţă“, însă mă-ntreb dacă mi se
adresa mie sau ei înseşi. A aşteptat să mă
dezbrac şi să mă vâr în pat, şi abia apoi a
intrat în camera mea. S-a aşezat la capă-
80 Patrick Modiano
tul patului şi a rămas acolo fără să ros-

tească niciun cuvânt. Nici eu nu am spus
nimic. În cele din urmă, a zâmbit. Mi-a
spus: „Nu suntem prea vorbăreţe...“, şi
m-a privit drept în ochi. Era prima dată
când privirea ei a rămas atât de mult aţin-
tită asupră-mi şi prima oară când obser-
vam cât de limpezi erau ochii săi cenuşii,
de un albastru spălăcit. Gri-albăstrui. S-a
aplecat şi m-a sărutat pe obraz sau, mai
degrabă, i-am simţit pe furiş buzele. Şi
mă fixa în continuare cu acea privire lim-
pede şi absentă. A stins lumina şi, înainte
de a închide uşa, mi-a spus:
— Încearcă să nu se mai repete.
Cred că era pentru prima oară când se
stabilise un contact între noi, atât de scurt,
atât de stângaci şi totuşi atât de puternic,
încât regret că, în lunile următoare, n-am
încercat o apropiere care ar fi putut să re-
pete această experienţă. Dar noi nu eram,
nici una, nici cealaltă, persoane prea comu-
nicative. Poate că mama avea, faţă de mine,
această atitudine aparent nepăsătoare pen-
tru că nu-şi făcea chiar nicio iluzie cu pri-
vire la mine. Îşi spunea fără-ndoială că
nu avea la ce să se-aştepte din partea
mea, fiindcă îi semănam.
Dar pe-atunci, nici vorbă să mă gân-

desc la astfel de lucruri. Trăiam în prezent
şi nu-mi puneam niciun fel de întrebări.
Totul s-a schimbat în seara când Roland
mi-a dat ocazia să revin în acest cartier
pe care-l evitam. De la moartea mamei,
nici nu mai pusesem piciorul pe acolo.
Taxiul a luat-o pe strada Chaussée-d’Antin
şi am zărit, undeva pe fundal, silueta nea-
gră a bisericii Trinité, ca un vultur gigantic
ce stătea de pază. Mă simţeam rău. Ne
apropiam de graniţă. Îmi spuneam că tre-
buie să mai existe vreo speranţă. Că ur-
mează să o luăm poate la dreapta. Dar
nici vorbă. Am mers tot înainte, am de-
păşit scuarul Trinité şi am urcat panta.
La semafor, înainte de a intra în piaţa
Clichy, puţin a lipsit să deschid portiera
şi să evadez. Dar nu puteam să-i fac una
ca asta.
Abia mai târziu, pe când mergeam pe
strada Abesses către imobilul unde aveam
întâlnirea, mi-am recăpătat calmul. Din
fericire, Roland nu şi-a dat seama de
nimic. Atunci am regretat că nu aveam
mai mult de mers, unul lângă altul, prin
cartier. Aş fi vrut să-i arăt mai de-aproape
locul în care stătusem în urmă cu şase ani şi
82 Patrick Modiano
care era atât de departe, într-o altă viaţă...

După moartea mamei, o singură relaţie
mă mai ţinea legată de această perioadă,
un oarecare Guy Lavigne, prietenul ma-
mei. Pricepusem că el era cel care plătea
chiria apartamentului. Uneori, când şi
când, îl mai văd. Lucrează într-un garaj
la Auteuil, dar nu vorbim aproape nicio-
dată despre trecut. El este tot atât de puţin
vorbăreţ ca şi mama. Când m-au dus la
comisariat, mi-au pus atâtea întrebări la
care eram obligată să răspund! La început,
o făceam cu atâta reticenţă că mi-au spus:
„Ei, nu eşti prea vorbăreaţă“, aşa cum i-ar
fi spus mamei şi lui Guy Lavigne dacă
amândoi ar fi căzut cumva în mâinile lor.
Nu eram obişnuită să mi se pună între-
bări. Eram chiar mirată că se interesează
atâta de cazul meu. A două oară, la comi-
sariatul Grandes-Carrières, am dat peste
un poliţai mai amabil decât cel de dinainte
şi mi-a plăcut modul lui de a-mi pune
întrebări. Astfel îţi era îngăduit să-ţi des-
chizi inima, să vorbeşti despre tine însuţi,
iar cel din faţa ta era interesat de faptele
şi de gesturile tale. Eram atât de puţin
deprinsă cu o astfel de situaţie, încât nu-mi
găseam cuvintele decât atunci când mi se
puneau întrebări clare cum ar fi: Ce cursuri

aţi urmat? La călugăriţe la Saint-Vin-
cent-de-Paul, din strada Caulaincourt, şi
la şcoala comunală din strada Antoinette.
Îmi era ruşine să-i spun că nu m-au primit
la liceul Jules-Ferry, dar am tras adânc aer
în piept şi i-am făcut această mărturisire.
S-a aplecat spre mine şi mi-a spus cu o
voce blândă, de parcă ar fi vrut să mă
consoleze: „Cu atât mai rău pentru liceul
Jules-Ferry...“. Şi asta m-a surprins în
asemenea măsură încât mi-a venit brusc
să izbucnesc în hohote de râs. Îmi zâmbea
şi mă privea drept în ochi, o privire tot
atât de limpede ca aceea a mamei mele,
dar mai tandră, mai atentă. M-a întrebat şi
despre situaţia mea familială. Mă sim-
ţeam în siguranţă şi am reuşit să-i ofer
câteva informaţii precare: mama se trăgea
din satul Sologne, acolo unde un domn
Foucret, director la Moulin-Rouge, deţi-
nea o proprietate. Şi acestui fapt îi dato-
rează mama şansa de a fi obţinut, încă
din prima tinereţe, atunci când a venit la
Paris, un post la cabaret. Nu ştiam cine
era tatăl meu. Mă născusem acolo, la
Sologne, dar nu ne-am mai întors nicio-
dată pe acele meleaguri. Iată de ce mama
84 Patrick Modiano
îmi repeta adesea: „Nu mai avem niciun

sprijin...“ Mă asculta şi câteodată lua
notiţe, iar eu încercam o senzaţie nouă pe
măsură ce-i dădeam aceste amănunte
sărăcăcioase; mă simţeam despovărată
de o mare greutate. Toate astea nu mă
mai priveau în niciun fel, vorbeam de cu
totul altcineva şi eram uşurată când ve-
deam că el îşi lua notiţe. Dacă totul era
scris negru pe alb, însemna că se termi-
nase, aşa cum, pe morminte, sunt gravate
nume şi date. Şi eu vorbeam tot mai re-
pede, iar cuvintele se îmbrânceau între ele:
Moulin-Rouge, mama mea, Guy Lavigne,
liceul Jules-Ferry, Sologne... Niciodată
nu putusem să îi spun cuiva. Ce uşurare
am simţit atunci când aceste cuvinte au
ieşit din gura mea... O parte din viaţa
mea se încheia, o viaţă care-mi fusese
impusă. De acum înainte, eu şi nimeni
altcineva aveam să-mi hotărăsc destinul.
Totul avea să înceapă din ziua aceasta,
mi-am zis, dar, ca să-mi iau un şi mai
mare avânt, aş fi preferat ca el să şteargă
tot ceea ce tocmai scrisese acolo. Eram
pregătită să-i dau şi alte detalii şi alte
nume şi să-i vorbesc despre o familie ima-
ginară, o familie aşa cum mi-o imaginam

în visele mele.
Către ora două dimineaţa, mama a venit
să mă caute. El i-a spus că nu era ceva
foarte grav. Continua să mă fixeze cu pri-
virea lui atentă. Vagabondaj minori, iată
ce scriseseră în registru. Afară aştepta un
taxi. Când îmi pusese întrebări despre si-
tuaţia şcolară, uitasem să-i spun că, timp
de câteva luni, urmasem şcoala care se
găsea un pic mai departe pe acelaşi trotuar
cu comisariatul. Rămâneam la cantină şi
mama venea să mă caute la sfârşitul du-
pă-amiezii. Uneori, sosea cu întârziere şi
eu o aşteptam pe o bancă de pe aleea pie-
tonală. Zăbovind acolo, băgasem de sea-
mă că fiecare parte a străzii avea câte un
nume diferit. Şi-n acea noapte, mama ve-
nise să mă caute, la doi paşi de şcoală,
dar de data asta la comisariat. Năstruş-
nică această stradă care purta două nume
şi care părea că vrea să joace un rol spe-
cial în viaţa mea...
Mama arunca, din când în când, o
privire neliniştită către aparatul de taxat.
I-a spus şoferului să se oprească la colţul
străzii Caulaincourt şi, când a scos mone-
dele din portofel, mi-am dat seama că
86 Patrick Modiano
avea exact banii necesari cursei. Am făcut

restul drumului pe jos. Mergeam mai
repede decât ea şi o lăsam în urmă, apoi
mă opream ca ea să mă ajungă. Ne-am
oprit mai mult timp pe podul de deasu-
pra cimitirului şi de unde, privind în jos,
puteai vedea casa noastră, şi-aveam im-
presia că-şi recapătă încet, încet suflul.
— Mergi prea repede, mi-a spus.
Astăzi, mă gândesc că poate încercam
să o trag un pic mai departe, s-o fac să-şi
depăşească viaţa îngustă în care lâncezea.
Dacă n-ar fi murit, cred că aş fi reuşit s-o
determin să cunoască alte orizonturi.
În următorii trei sau patru ani, am
mers mereu pe aceleaşi trasee, pe aceleaşi
străzi, şi totuşi, din ce în ce mai departe.
La început, nu ajungeam nici măcar până
în piaţa Blanche. Abia dacă dădeam o
raită în jurul cartierului... Mai întâi, mer-
geam la acest micuţ cinematograf, în col-
ţul bulevardului, la câţiva metri de casă,
unde filmele începeau la ora zece seara şi
a căror acţiune se petrecea în ţări îndepăr-
tate, ca Mexic şi Arizona. Nu acordam
nicio atenţie intrigii, doar peisajele erau
cele care mă interesau. La ieşire, în capul
meu se petrecea un amestec curios între
Arizona şi bulevardul Clichy. Culorile

firmelor luminoase şi ale neoanelor erau
aceleaşi cu cele din film: oranj, verde-
smarald, albastru-nocturn, galben-nisi-
piu, culori prea violente, care-mi dădeau
tot timpul senzaţia că mă aflu într-un
film ori într-un vis. Un vis sau un coşmar,
de la caz la caz. La început, era un coş-
mar, pentru că îmi era frică şi nu-ndrăz-
neam să merg mult mai departe. Şi asta
nu se-ntâmpla din cauza mamei, căci
dacă ea m-ar fi surprins la miezul nopţii
singură pe bulevard, abia dacă mi-ar fi
adresat un cuvânt de reproş. Mi-ar fi spus
să mă întorc numaidecât acasă şi vocea
i-ar fi fost calmă de parcă nu s-ar fi mirat
să mă vadă pe-afară la o oră atât de târ-
zie. Cred că mergeam pe celălalt trotuar,
cel umbrit, căci simţeam că mama nu
mai putea face nimic pentru mine.
Prima dată când m-au ridicat a fost în
arondismentul IX, la începutul străzii
Douai, în acea brutărie care rămâne des-
chisă toată noaptea. Era deja ora unu
dimineaţa. Stăteam în picioare lângă una
dintre mesele înalte şi mâncam un croa-
sant. Pe la orele astea, în brutărie poţi
găsi o droaie de oameni ciudaţi, care vin
88 Patrick Modiano
adesea de la cafeneaua de vizavi, Le

Sans-Souci. Doi poliţai în civil au intrat să
facă un control al cărţilor de identitate.
Nu aveam acte şi au vrut să afle câţi ani
am. Am preferat să le spun adevărul.
M-au împins în dubă împreună cu un tip
înalt şi blond care purta o haină de piele
întoarsă. Acesta părea că îi cunoaşte pe
poliţai. Poate era şi el unul dintre ei. La
un moment dat, mi-a oferit o ţigară, dar
unul dintre poliţaii în civil i-a interzis:
— Este prea tânără..., îi afectează
sănătatea.
Mi s-a părut că se tutuiau.
În biroul comisariatului mi-au cerut
să le spun, numele şi prenumele, data de
naştere şi adresa, şi le-au notat pe toate
într-un registru. Le-am explicat că mama
lucra la Moulin-Rouge.
— Atunci o să-i telefonăm, a spus unul
dintre poliţaii în civil.
Cel care scria în registru i-a dat numă-
rul de telefon de la Moulin-Rouge. Poli-
ţaiul a format numărul, fixându-mă drept
în ochi. Eram stânjenită.
— Aş putea vorbi cu dna Geneviève
Delanque?
Continua să mă fixeze cu privirea lui

dură şi a trebuit să las ochii în jos. Pe
urmă, am auzit:
Nu... N-o deranjaţi...
Poliţaiul a lăsat jos receptorul. Acum
îmi zâmbea. Voise doar să mă-nspăimânte.
— De data asta, treacă de la mine, dar
data viitoare voi fi obligat s-o avertizez pe
mama dumitale.
S-a ridicat şi am ieşit amândoi din
comisariat. Blondul cu haină de piele
întoarsă aştepta pe trotuar. M-au urcat
amândoi într-o maşină, pe bancheta din
spate.
Te conduc la tine acasă, mi-a spus poli-
ţaiul în civil.
Acum mă tutuia. Blondul cu haină de
piele întoarsă a coborât din maşină în pia-
ţa Blanche, în faţa farmaciei. Era straniu
să stau singură pe bancheta din spate a
unei maşini conduse de acest tip. S-a oprit
în faţa porţii imobilului unde locuiam.
— Hai la culcare. Şi să nu mai recidi-
vaţi.
Mi se adresa iarăşi cu dumneavoastră.
Cred că am bolborosit un „vă mulţumesc,
domnule.“ Am mers până la poarta cea
mare şi, în clipa-n care mă pregăteam s-o
90 Patrick Modiano
deschid, am privit o clipă înapoi. Oprise

motorul şi nu mă slăbea din ochi, de parcă
ar fi vrut să se asigure că intru într-adevăr
în casă. Am privit pe fereastra camerei
mele. Maşina era tot acolo. Aşteptam cu
fruntea lipită de geam, curioasă să ştiu
până când avea să rămână acolo. Am auzit
zgomotul motorului, apoi maşina s-a întors
şi a dispărut după colţul străzii. M-a cu-
prins acea stare de nelinişte care mă în-
cerca adesea noaptea şi care era chiar mai
puternică decât frica – senzaţia că sunt
de-acum înainte livrată mie însămi fără
niciun drept de apel. Că nu mă poate
apăra nici mama, nici altcineva. Aş fi vrut
ca poliţaiul să rămână toată noaptea de
gardă în faţa casei, toată noaptea şi nop-
ţile următoare, ca o santinelă sau, mai
curând, ca un înger păzitor care să ve-
gheze asupră-mi.
Dar, în alte seri, neliniştea dispărea şi
aşteptam nerăbdătoare plecarea mamei
ca s-o şterg de acasă. Coboram scara, cu
inima tresăltându-mi în piept, de parcă
m-aş fi dus la o întâlnire. Nu mai era ne-
voie să-i spun vreo minciună portăresei,
să găsesc scuze sau să cer voie. Cui? Şi
pentru ce? Nici măcar nu eram sigură că
aveam să mă întorc în apartament. Nu

alegeam trotuarul umbrit, ci pe cel cu
Moulin-Rouge. Aici luminile îmi păreau
încă mai violente decât cele din filmele
plasate-n Mexic. Mă apuca un fel de beţie
atât de uşoară, de plutitoare... Încerca-
sem una asemănătoare în seara când bău-
sem o cupă de şampanie la Sains-Souci.
Aveam toată viaţa înainte. De ce m-aş
ascunde, strecurându-mă pe lângă ziduri?
De ce-ar trebui să-mi fie teamă? Doar
mă-ndreptam spre noi întâlniri. Era de-a-
juns să intru în orice cafenea.
Cunoscusem o fată puţin mai mare
decât mine, care se numea Jeannette Gaul.
Într-o noapte, m-a apucat o migrenă şi
am intrat în farmacia din piaţa Blanche
ca să cumpăr Véganine şi un flacon de
eter. În clipa în care urma să plătesc, am
realizat că nu aveam banii la mine. Fata
aceea blondă, tunsă scurt şi purtând un
impermeabil, cu care îmi încrucişasem
privirile – avea ochii verzi – s-a apropiat
de casă şi mi-a plătit medicamentele.
Eram stânjenită şi nu ştiam cum să-i
mulţumesc. I-am propus să vină cu mine
acasă pentru a-i înapoia banii. În nopti-
92 Patrick Modiano
era mea aveam întodeauna ceva bănuţi.

Ea mi-a spus:
— Nu... nu... data viitoare.
Şi ea locuia în cartier, dar ceva mai jos.
Mă privea şi ochii ei verzi îmi zâmbeau.
Mi-a propus să beau ceva cu ea, undeva
lângă locuinţa ei, şi iată-ne într-o cafenea
– sau mai degrabă într-un bar – de pe
strada La Rochefoucauld. Nu era deloc
aceeaşi atmosferă ca la Condé. Pereţii
erau acoperiţi cu lambriuri luminoase din
lemn, şi tot aşa barul şi mesele, iar un fel
de vitraliu dădea înspre stradă. Banchete
de velur erau de un roşu-sângeriu. O lu-
mină filtrată. În spatele barului trona o
femeie blondă de vreo patruzeci de ani pe
care această Jeannette Gaul o cunoştea
bine, căci o striga Suzanne şi o tutuia.
Tipa ne-a servit două şampanii Pim’s.
— În sănătatea dumitale, mi-a spus
Jeannette Gaul. Continua să-mi zâm-
bească şi mi se părea că ochii ei verzi mă
urmăreau încercând să ghicească ce se
petrecea în capul meu. M-a întrebat:
— Locuiţi în colţ?
— Da. Ceva mai sus.
Erau atâtea zone prin cartier cărora le
cunoşteam graniţele, chiar invizibile. Cum
eram intimidată şi nu prea ştiam ce să-i

spun, am adăugat:
— Da, locuiesc ceva mai sus. Aici nu
suntem decât la primele pante.
Am văzut-o că ridică din sprâncene.
— Primele pante?
Aceste două cuvinte o intrigau, dar nu-şi
pierduse zâmbetul. Era oare efectul şam-
paniei Pim’s? Timiditatea mea s-a topit.
I-am explicat ce vrea să-nsemne „primele
pante“, expresia asta pe care-o deprinse-
sem, ca toţi copiii de şcoală, din cartier.
De la scuarul Trinité încep „primele
pante“, căci urci de zor până la castelul
Des Brouillards şi cimitirul Saint-Vincent,
ca apoi să cobori din nou către tărâmul
secret din Clignancourt, mult către nord.
— Tu ştii o mulţime de lucruri, mi-a
spus. Şi zâmbetul i-a devenit ironic. Din-
tr-odată m-a tutuit, dar asta mi s-a părut
destul de firesc. A comandat numitei
Suzanne încă două cupe. Nu eram obiş-
nuită cu alcoolul şi o cupă era deja prea
mult pentru mine. Dar n-am îndrăznit să
refuz. Ca să n-o mai lungesc, am dat pe
gât toată cupa. Tăcută, mă urmărea cu
privirea.
— Îţi faci studiile?
94 Patrick Modiano
Nu ştiam dacă să răspund. Dintotdea-

una visasem să fiu studentă pentru că
acest cuvânt mi se părea elegant. Dar
visul ăsta îmi devenise inaccesibil în ziua
când nu mă primiseră la liceul Jules-Ferry.
Era oare siguranţa pe care mi-o dădea
şampania? M-am aplecat către ea şi, poate
pentru a o convinge, mi-am apropiat
obrazul de al ei:
— Da, sunt studentă.
Fiind prima dată acolo, n-am remar-
cat să mai fie şi alţi clienţi în jurul nostru.
Nimic în comun cu Le Condé. Dacă nu mă
temeam că dau iarăşi peste nişte fantome,
m-aş fi întors cu bucurie într-o noapte în
acel loc ca să înţeleg de unde vin. Dar
trebuia să fiu prudentă. De altfel, riscam
să găsesc porţile închise. Schimbare de
proprietar. Localurile astea n-aveau un
viitor prea sigur.
— Studentă la ce?
Mă lua din scurt. Candoarea privirii ei
mi-a dat curaj. Categoric nu-şi putea în-
chipui că mint.
— Limbi orientale.
Părea impresionată. Ca urmare, nu
mi-a cerut niciodată detalii privind stu-
diile mele de limbi orientale, nici orarul
cursurilor, nici unde este şcoala. Ar fi

trebuit să-şi dea seama că nu urmam nicio
şcoală. Dar, după părerea mea, asta în-
semna pentru ea – ca şi pentru mine –
un fel de titlu de nobleţe pe care-l purtam
şi pe care-l moşteneşti fără să fie nevoie
să faci ceva. Celor ce frecventau barul La
Rochefoucault m-a prezentat ca „Stu-
denta“ şi poate că cei de-acolo îşi mai
aduc aminte şi azi de mine.
În noaptea aceea, m-a însoţit până la
mine acasă. La rândul meu, am vrut să
ştiu cu ce se ocupa. Mi-a spus că fusese
dansatoare, dar că, în urma unui acci-
dent, fusese nevoită să renunţe la această
meserie. Dans clasic? Nu, dar avea alura
cuiva care făcuse dans clasic. Astăzi îmi
pun o întrebare care nici nu-mi trecuse
prin minte atunci: fusese şi ea la fel de
dansatoare pe cât fusesem eu studentă?
Mergeam de-a lungul străzii Fontaine
spre piaţa Blanche. Mi-a explicat că „deo-
camdată“ era „asociată“ cu respectiva
Suzanne, o veche prietenă şi într-o oare-
care măsură „sora ei mai mare“. Aveau
grijă amândouă de localul unde mă du-
sese în seara aceea şi care era, în acelaşi
timp, restaurant.
96 Patrick Modiano
M-a întrebat dacă locuiesc singură.

Da, doar cu mama mea. A vrut să ştie ce
meserie avea mama. N-am putut pronunţa
cuvântul „Moulin-Rouge“. I-am răspuns
cu un ton sec: „expert contabil“. La urma
urmei, mama ar fi putut fi expert conta-
bil. Avea seriozitatea şi discreţia cuvenite.
Ne-am despărţit în faţa porţii celei
mari. În nicio noapte nu mă întorceam cu
dragă inimă în acel apartament. Ştiam că,
într-o zi, aveam să îl părăsesc pentru tot-
deauna. Mă bizuiam mult pe întâlnirile
de care urma să am parte şi care aveau să
pună capăt singurătăţii mele. Fata asta
era prima mea întâlnire şi poate avea să
mă ajute să ies în larg.
— Ne vedem mâine? A părut mirată de
întrebarea mea pe care i-am adresat-o
mult prea brusc, fără să ştiu a-mi ascunde
îngrijorarea.
— Bineînţeles. Când vrei...
Mi-a aruncat un zâmbet drăgăstos şi
ironic, acelaşi ca mai devreme, în clipa în
care i-am explicat ce înseamnă „primele
pante“.
Memoria mea are goluri. Unele detalii
îmi revin dezordonat în minte. După
cinci ani, nu mai doream să îmi amintesc
toate astea. Şi a fost suficient ca taxiul să

urce strada ca să regăsesc firmele lumi-
noase – Aux Noctambules, Aux Pierrots...
Nu mai ştiu cum se numeşte acel local de
pe strada Rouchefoucauld. Le Rouge
Cloître? Chez Dante? Le Canter? Da, Le
Canter. Niciun client al cafenelei Condé
n-ar fi frecventat Le Canter. În viaţă există
graniţe de netrecut. Şi totuşi, când abia
începusem să vin la Condé, am fost foarte
surprinsă să recunosc un client pe care-l
văzusem la Canter. Era Maurice Raphaël
şi fusese poreclit Jaguarul... Nu puteam
să-mi închipui că omul ăsta era scriitor...
Nimic nu-l deosebea de cei care jucau
cărţi şi alte jocuri în micul salon din
spate, dincolo de grilajul de fier forjat...
L-am recunoscut. Am simţit că lui chipul
meu nu-i spunea nimic. Cu atât mai bine.
Ce uşurare...
Niciodată n-am înţeles rolul pe care-l
juca Jeannette Gaul la Canter. Adesea,
lua comenzile şi servea clienţii. Uneori, se
aşeza la masa lor. Îi cunoştea pe cei mai
mulţi dintre ei. Ea mi-a prezentat un bru-
net înalt cu o figură de oriental, un anume
Accad, fiul unui medic din cartier, foarte
bine îmbrăcat şi care părea că a făcut
98 Patrick Modiano
studii. Era totdeauna însoţit de doi prie-

teni, Godinger şi Mario Bay. Uneori, în
micul salon din spate, jucau cărţi şi alte
jocuri cu oameni mai în vârstă decât ei.
Şi asta până către ora cinci dimineaţa.
Aparent, unul dintre jucători era adevă-
ratul proprietar al localului. Un om de
vreo cincizeci de ani, cu păr cenuşiu, tuns
scurt, şi el foarte bine îmbrăcat, afişând
un aer sever şi despre care Jeannette
mi-a spus că era un „fost avocat“. Îmi
aduc aminte numele său: Mocellini. Din
când în când, se ridica de la masă şi se
ducea lângă Suzanne, în spatele barului.
În unele nopţi o înlocuia şi servea el
însuşi consumatorii, de parcă s-ar fi aflat
în apartamentul său şi clienţii i-ar fi fost
oaspeţi. Îi spunea lui Jeannette „micuţa
mea“ sau „Cap de mort“ şi nu înţelegeam
de ce, iar pe mine, atunci când abia apu-
casem să vin de câteva ori la Canter, mă
privea cu o oarecare neîncredere. Într-o
noapte, m-a întrebat ce vârstă am. M-am
făcut mai bătrână, spunând: „Douăzeci şi
unu de ani“. Mă cerceta cu o privire
încruntată – nu mă credea câtuşi de
puţin.
— Sunteţi sigură că aveţi douăzeci şi

unu de ani?
Eram din ce în ce mai stânjenită şi
gata să-i mărturisesc vârsta mea ade-
vărată, când privirea lui şi-a pierdut brusc
toată severitatea. Mi-a zâmbit şi a înălţat
din umeri.
— Ei bine, să spunem că aveţi două-
zeci şi unu de ani.
Jeannette avea o slăbiciune pentru
Mario Bay. Tipul purta ochelari cu um-
bral, dar nu din snobism. Lumina îl făcea
să lăcrimeze. Mâini fine. La început,
Jeannette credea, mi-a spus, că este un
pianist dintre cei care dau concerte la
Gaveau sau la Pleyel. Avea cam treizeci de
ani, ca şi Accad şi Godinger. Dar dacă nu
era pianist, cu ce se ocupa oare? El şi Accad
se simţeau foarte legaţi de Mocellini.
După Jeannette, ei lucraseră cu Mocellini
pe vremea când acesta era încă avocat.
De atunci, continuă să lucreze pentru el.
Unde anume? La societăţile lui, îmi spu-
nea Jeannette. Dar ce vrea să spună cu
„societăţile lui“? La Canter, ei ne invitau la
masa lor şi Jeannette pretindea că Accad
era înamorat de mine. Încă de la început,
100 Patrick Modiano
am simţit că ea vrea să ies cu el, poate

pentru a întări legăturile cu Mario Bay. Eu
aveam mai degrabă impresia că Godinger
era cel ce mă găsea pe placul lui. Era bru-
net ca şi Accad, dar mai înalt. Jeannette
îl cunoştea mai puţin decât pe ceilalţi doi.
Aparent, dispunea de mulţi bani şi de o
maşină pe care-o parca întotdeauna în
faţă la Canter. Locuia la hotel şi se ducea
des în Belgia.
Găuri negre. Şi apoi, detalii care-mi
vin brusc în minte, detalii atât de precise
că sunt nesemnificative. Locuia la hotel
şi se ducea des în Belgia. Ieri am repetat
fraza asta stupidă ca refrenul unui cântec
de leagăn pe care-l îngâni în întuneric ca
să te linişteşti. Şi totuşi, de ce Mocellini îi
spunea lui Jeannette „Cap de mort“? Amă-
nunte care ascund alte amănunte, mult
mai penibile. Îmi aduc aminte de o du-
pă-amiază, câţiva ani mai târziu, când
Jeannette a venit să mă vadă la Neuilly.
Era la vreo două săptămâni după căsăto-
ria mea cu Jean-Pierre Choureau. N-am
putut niciodată să-i spun altfel decât
Jean-Pierre Choureau, fără îndoială pen-
tru că era mai în vârstă decât mine şi el
însuşi îmi vorbea cu dumneavoastră. A

sunat de trei ori, aşa cum îi cerusem. O
clipă, am vrut să nu-i răspund, dar ar fi
fost o tâmpenie, îmi cunoştea numărul
de telefon şi adresa. A intrat strecurân-
du-se prin uşa întredeschisă, de-ai fi
crezut că pătrunde prin fraudă în apar-
tament în vederea unei spargeri. În salon
a aruncat o privire în juru-i, pe pereţii
albi, măsuţa scundă, teancul de reviste,
lampa cu abajur roşu, portretul mamei
lui Jean-Pierre Choureau de deasupra
canapelei. Nu spunea niciun cuvânt. Scu-
tura doar din cap. Ţinea să vadă aparta-
mentul. A părut surprinsă că Jean-Pierre
Choureau şi cu mine aveam camere sepa-
rate. Ne-am lungit amândouă pe pat în
camera mea.
— Va să zică, e un băiat de familie bună?
a întrebat Jeannette. Şi a izbucnit în ho-
hote de râs.
N-o mai văzusem de când stăteam la
hotelul de pe strada d’Armaillé. Râsul ei
nu-mi cădea deloc bine. Mă temeam să
nu mă târască înapoi la vremea în care
frecventam Canter. Totuşi, anul trecut,
când venise să-mi facă o vizită în strada
102 Patrick Modiano
d’Armaillé, mă anunţase că se despărţise

de ceilalţi.
— O adevărată cameră de fată tânără...
Pe bufet, fotografia lui Jean-Pierre
Choureau într-o ramă de piele grena. S-a
ridicat şi s-a aplecat să vadă fotografia.
— Este un tip bine... Ce te face să ai
cameră separată?
S-a lungit iarăşi alături de mine pe pat.
Atunci i-am spus că preferam să ne întâl-
nim în altă parte. Mă temeam să nu se
simtă stânjenită în prezenţa lui Jean-Pierre
Choureau. Şi nici măcar nu puteam vorbi
liber.
— Ţi-e teamă că o să vin să te văd şi o
să-i aduc şi pe ceilalţi?
A râs, dar mai puţin sincer ca adinea-
uri. Este adevărat, chiar la Neuilly, mi-era
teamă să nu cumva să dau nas în nas cu
Accad. M-aş fi mirat să nu-mi fi mirosit
urma când locuiam la hotelul din strada
d’Armaillé, apoi în strada l’Etoile.
— Nu-ţi face griji... De mult timp nu
mai sunt la Paris... Au plecat în Maroc...
Mă mângâia pe frunte de parcă ar fi
vrut să mă liniştească.
— Presupun că nu i-ai spus soţului tău
de partidele de la Cabassud...
N-a fost nicio urmă de ironie în tot ce

spusese cu o clipă înainte. Din contră,
eram frapată de vocea ei tristă. Prietenul
ei, Mario Bay, tipul cu ochelari cu umbral
şi cu mâini de pianist, era cel care folosea
expresia „partide“ când ne lua, el şi Accad,
să petrecem noaptea la Cabassud, un han
din apropierea Parisului.
— E linişte aici... Nu-i ca la Cabassud...
Îţi aminteşti?
Amănunte pe care doream să le trec cu
vederea închizând ochii, aşa cum faci
într-o lumină prea puternică. Şi totuşi,
data trecută, când îi părăsisem pe amicii
lui Guy de Vere şi mă-ntorceam din
Montmartre împreună cu Roland, ţineam
ochii larg deschişi. Totul era mai clar,
mai tăios, o lumină crudă mă orbea şi am
sfârşit obişnuindu-mă cu ea. Într-o noap-
te, la Canter, mă aflam exact în această
lumină împreună cu Jeannette la o masă,
aproape de intrare. Nu mai era nimeni în
afară de Mocellini şi de ceilalţi care jucau
cărţi în salonul din spate, de după grilaj.
Mama probabil că se întorsese acasă de
multă vreme. Mă întrebam dacă era îngri-
jorată de absenţa mea. Aproape că regre-
104 Patrick Modiano
tam noaptea aceea în care venise să mă

caute la comisariatul Grandes-Carrières.
Începând din acest moment, aveam pre-
sentimentul că nu avea să mai poată nici-
odată să mă caute. Eram prea departe.
M-a cuprins o nelinişte pe care tot încer-
cam s-o ţin în frâu şi care îmi bloca respi-
raţia, mă sufoca. Jeannette şi-a apropiat
obrazul de al meu.
— Eşti groaznic de palidă... Ce s-a în-
tâmplat?
Voiam să-i zâmbesc ca să n-o sperii,
dar aveam impresia că mă strâmb.
— Nu... Nu-i nimic...
De când începusem s-o şterg noaptea
din apartament, mă alesesem cu scurte
accese de panică sau mai degrabă „căderi
de tensiune“, cum se exprimase farma-
cistul din piaţa Blanche într-o seară când
încercam să-i explic ceea ce simţeam.
Dar, de fiecare dată când pronunţam un
cuvânt, mi se părea fals sau irelevant. Era
mai bine să păstrez tăcerea. În stradă, o
senzaţie de gol mă înhăţa dintr-odată.
Prima oară mi s-a întâmplat în faţa tutun-
geriei, lângă Cyrano. Pe-acolo trecea des-
tulă lume, dar asta nu mă liniştea. Chiar
dacă voi leşina, ei nu se vor abate câtuşi

de puţin din drumul lor şi nu-mi vor da
nicio atenţie. Cădere de tensiune. Cădere
de curent. Trebuia să fac un efort, să-mi
adun toate resursele fiinţei ca să înnod la
loc firele. În seara aceea, am intrat în tu-
tungerie şi am cerut nişte timbre, câteva
cărţi poştale, un pix cu pastă şi un pachet
de ţigări. M-am aşezat la tejghea. Am luat
o carte poştală şi am început să scriu.
„Încă un pic de răbdare. Apoi, cred că va
fi mai bine.“ Îmi aprinsesem o ţigară şi
lipisem un timbru. Dar cui s-o adresez?
Aş fi vrut să scriu câteva cuvinte pe fiecare
dintre cărţile poştale, cuvinte alinătoare:
„E timp frumos, petrec o vacanţă minu-
nată, sper că şi pentru voi totul merge
bine. Pe curând. Vă sărut.“ Este dimineaţă
devreme şi stau la o masă pe terasa unei
cafenele, la malul mării. Scriu cărţi poş-
tale prietenilor.
— Cum te simţi? Merge mai bine?,
m-a întrebat Jeannette. Faţa ei era şi mai
aproape de a mea.
— Vrei să ieşim puţin la aer?
Strada nu-mi păruse niciodată atât de
pustie şi de tăcută. Era luminată cu feli-
nare din alte vremuri. Când te gândeşti
106 Patrick Modiano
că era de-ajuns să urci panta ca să regă-

seşti, la câteva sute de metri, mulţimea
de sâmbătă seara, firmele luminoase care
anunţau „cele mai frumoase nuduri din
lume“ şi autocarele turiştilor în faţă la
Moulin-Rouge... Mă temeam de toată
acea agitaţie. I-am spus lui Jeannette:
— Am putea rămâne la jumătatea
pantei...
Am mers amândouă până în zona
unde începeau luminile, intersecţia de la
capătul străzii Notre-Dame-de-Lorette,
dar am făcut un arc de cerc şi am apu-
cat-o în sens invers. Puţin câte puţin, pe
măsură ce coboram panta pe partea cu
umbră, mă simţeam ceva mai uşurată.
Era de-ajuns să te laşi în voia mersului.
Jeannette mă strângea de braţ. Ajunse-
serăm aproape la capătul pantei, la inter-
secţia cu Tour-des-Dames, când mi-a spus:
— Nu crezi c-a venit momentul să luăm
puţină zăpadă?
N-am priceput sensul exact al acestei
fraze, dar ştiu că m-a frapat cuvântul „ză-
padă“. Aveam impresia că neaua urma să
cadă dintr-o clipă într-alta şi să facă şi
mai profundă tăcerea ce ne înconjura.
Nu se auzea decât scrâşnetul paşilor
noştri în zăpadă. Un orologiu suna undeva

şi, nu-mi dau seama de ce, dar m-am gân-
dit că anunţă slujba de la miezul nopţii.
Jeannette mă conducea. Mă lăsam pur-
tată. Mergeam pe strada d’Aumale unde
toate casele erau întunecate. Ai fi putut
crede că alcătuiau o unică faţadă neagră
de fiecare parte şi dintr-un capăt la celă-
lalt al străzii.
— Vino în camera mea... o să luăm pu-
ţină zăpadă...
Imediat ce am ajuns, am întrebat-o ce
vrea să spună cu „a lua un pic de zăpadă“.
Din cauza acestor faţade negre se făcea
tot mai frig. Oare mă aflam într-un vis în
care puteam auzi atât de clar ecoul paşi-
lor noştri?
Am mers adesea pe acelaşi drum, sin-
gură sau însoţită de Jeannette. În timpul
zilei, mă duceam s-o întâlnesc în camera
ei sau chiar îmi petreceam acolo noaptea
atunci când rămâneam până târziu la
Canter. Camera ei era într-un hotel de pe
strada Laferrière (o stradă care coteşte)
unde te simţi la adăpost, în zona primelor
pante. Un ascensor cu o uşă din grilaj
metalic. Urca lent. Ea locuia la ultimul etaj
108 Patrick Modiano
sau chiar mai sus. Poate că ascensorul nu

se va opri deloc. Ea mi-a şoptit la ureche:
— Vei vedea... va fi minunat... vom lua
un pic de zăpadă...
Mâinile îi tremurau. În penumbra cori-
dorului, era atât de surescitată că nu
reuşea să potrivească cheia în broască.
— Hai... încearcă tu... Eu nu-s în stare...
Vocea îi era tot mai sacadată. Lăsase
cheia să-i cadă pe jos. M-am aplecat şi am
găsit-o pe bâjbâite. Am reuşit s-o introduc
în broască. Înăuntru, lumina era aprinsă,
o lumină galbenă care venea dintr-o pla-
fonieră. Patul era desfăcut, perdelele trase.
Ea s-a aşezat pe marginea patului şi a
scotocit în sertarul noptierei. A scos de
acolo o cutiuţă metalică. Mi-a spus să
prizez acea pulbere albă pe care o numea
„zăpadă“. Un scurt moment, asta mi-a dat
o senzaţie de prospeţime şi de uşurare.
Aveam certitudinea că neliniştea şi sen-
zaţia de gol care mă apucaseră în stradă
nu aveau să mai revină niciodată. De
când farmacistul din piaţa Blanche îmi
pomenise de o cădere de tensiune, cre-
deam că trebuie să iau în piept greutăţile,
să lupt împotrivă-mi, să încerc să mă
controlez. Dar ce poţi să faci atunci când ai
fost crescut cu severitate? Mergi înainte

sau crăpi. Dacă aş fi căzut, alţii ar fi con-
tinuat să meargă înainte pe bulevardul
Clichy. Nu era cazul să-mi mai fac vreo
iluzie. Dar, de acum înainte, totul urma
să se schimbe. De altfel, străzile şi grani-
ţele cartierului îmi păreau dintr-odată
foarte neîncăpătoare.
O librărie-papetărie de pe bulevardul
Clichy rămânea deschisă până la ora unu
dimineaţa. Mattei. Un simplu nume pe
geamul vitrinei. Numele patronului? N-am
îndrăznit niciodată să-l întreb pe tipul
acela brunet cu mustaţă şi sacou prin-
ce-de-galles, care stătea întotdeauna pe-un
scaun în spatele biroului, citind. De fiecare
dată clienţii îi întrerupeau lectura atunci
când cumpărau cărţi poştale sau un top
de hârtie de scrisori. La ora la care ve-
neam, nu prea mai erau clienţi, cu excep-
ţia câtorva persoane care ieşeau uneori
de la Minuit Chansons, de alături. Cel
mai adesea eram singuri în librărie, eu şi
el. În vitrină erau expuse întotdeauna
aceleaşi cărţi despre care am aflat foarte
repede că erau romane science-fiction.
Mă sfătuise să le citesc. Îmi amintesc
titlul câtorva dintre ele: O piatră în cer.
110 Patrick Modiano
Pasager clandestin. Corsarii vidului.

N-am păstrat decât unul singur: Cristal
care visează.
La dreapta, pe rafturile de lângă vitrină,
erau aşezate cărţi de ocazie din domeniul
astronomiei. Ochisem una a cărei copertă
portocalie era ruptă: Călătorie în infinit.
Şi pe asta încă o păstrez. În acea sâmbătă
seara când am vrut s-o cumpăr, eram sin-
gurul muşteriu din librărie şi vacarmul
bulevardului abia se auzea. Dincolo de
geam, se vedeau bine cele câteva firme
luminoase, chiar şi cea albă şi cea albas-
tră cu „Cele mai frumoase nuduri din
lume“, dar păreau atât de îndepărtate...
Nu îndrăzneam să-l deranjez pe acest om
care citea acolo, pe scaunul lui, cu capul
aplecat. M-am foit fără să vorbesc vreo
zece minute şi abia după aceea bărbatul
s-a întors spre mine. I-am întins cartea.
A surâs: „Ai ales bine. Foarte bine... Călă-
torie în infinit...“ Mă pregăteam să-i dau
banii pe carte, dar el a ridicat braţul: „Nu...
nu... V-o dăruiesc... Şi vă urez o splendidă
călătorie...“
Da, librăria asta n-a fost pur şi simplu
un refugiu, ci şi o etapă în viaţa mea. Ade-
sea rămâneam acolo până la ora închi-
derii. În apropierea rafturilor cu cărţi, se

găsea un scaun sau, mai degrabă, un
taburet. Mă aşezam pe el şi frunzăream
cărţile şi albumele ilustrate. Mă întrebam
dacă librarul îşi dăduse seama de prezenţa
mea. La câteva zile, fără să se întrerupă
din lectură, îmi spunea întotdeauna ace-
laşi lucru: „Aşadar, norocul v-a surâs?“
Mai târziu, cineva mi-a declarat, cu multă
siguranţă de sine, că singurul lucru de
care nu poţi să-ţi aduci aminte este tim-
brul unei voci. Totuşi, până astăzi, în tim-
pul nopţilor de insomnie, aud dintr-odată
vocea cu accent parisian – cel din cartie-
rul cu străzile în pantă – spunându-mi:
„Aşadar, norocul v-a surâs?“ Fraza asta
n-a pierdut nimic din politeţea şi din
misterul său.
Seara, la ieşirea din librărie, eram parcă
mirată că mă aflu pe bulevardul Clichy.
N-aveam deloc chef să cobor până la
Canter. Paşii o apucau parcă singuri la
deal. Era de-acum o adevărată plăcere să
urc pantele şi scările. Număram fiecare
treaptă. Când ajungeam la cifra 30, ştiam
că sunt salvată. Mult mai târziu, Guy de
Vere m-a convins că citesc Orizonturi
pierdute, povestea celor care escaladează
112 Patrick Modiano
munţii Tibetului îndreptându-se către

mânăstirea Shangri-La ca să descopere
secretele vieţii şi ale înţelepciunii. Dar nu
trebuie să-ţi dai osteneala să te duci atât
de departe. Eu îmi aminteam plimbările
mele nocturne. Pentru mine, Montmartre
era Tibetul. Îmi era de-ajuns panta străzii
Caulaincourt. Acolo sus, în faţa castelului
des Brouillards, am respirat pentru prima
dată în viaţa mea. Într-o zi, devreme în
zori, am şters-o de la Canter, unde mă
aflam împreună cu Jeannette. Îi aştep-
tam pe Accad şi pe Mario Bay care voiau
să ne ducă la Cabassud, însoţiţi de Godinger
şi de o altă fată. Mă sufocam. Am născo-
cit o scuză ca să ies să iau puţin aer. Am
luat-o la sănătoasa. În piaţă, toate firmele
luminoase erau stinse, chiar şi cea de la
Moulin-Rouge. M-am simţit cotropită de
o stare de beţie pe care nici alcoolul, nici
zăpada nu mi-o putuseră da. Am urcat
panta până la castelul des Brouillards.
Eram absolut hotărâtă să nu mă mai
întorc niciodată la gaşca de la Canter.
Mai târziu, am regăsit aceeaşi stare de
beţie de fiecare dată când rupeam legă-
tura cu cineva. Nu eram într-adevăr eu
însămi decât în clipa în care plecam. Sin-
gurele mele amintiri plăcute sunt cele ale

fugii precipitate. Dar viaţa ieşea întot-
deauna învingătoare. Când am ajuns pe
aleea castelului, eram sigură că exista
cineva care-mi dăduse întâlnire prin aceste
locuri şi că asta avea să însemne pentru
mine un nou început. Exista o stradă ceva
mai sus, unde mi-ar fi plăcut să revin
într-o bună zi. În dimineaţa aceea o stră-
băteam. Acolo trebuia să aibă loc întâlni-
rea. Dar n-aveam habar la ce număr să mă
opresc. N-avea nicio importanţă. Aşteptam
un semn anume care să mi-l spună. În
punctul acela, strada pătrundea în plin cer,
de parcă s-ar fi strecurat pe buza unei
faleze. Înaintam cu acea senzaţie de im-
ponderabilitate care te stăpâneşte câteo-
dată într-un vis. Nu te mai temi de nimic,
orice pericol devine neînsemnat. Dacă si-
tuaţia ia o întorsătură neplăcută, e de-ajuns
să te trezeşti. Eşti invincibil. Mergeam
nerăbdătoare să ajung la capăt, acolo
unde nu mai exista altceva decât albas-
trul cerului şi vidul. Ce cuvânt ar putea
traduce starea mea de spirit? Nu am la
dispoziţie decât un foarte sărac vocabu-
lar. Beţie? Extaz? Încântare? În orice caz,
strada asta îmi era familiară. Mi se părea
114 Patrick Modiano
că am mai străbătut-o cândva. Voi ajunge

în curând pe malul falezei şi mă voi az-
vârli în gol. Ce fericire să pluteşti în aer
şi să cunoşti, în sfârşit, acea senzaţie de
lipsă de greutate pe care-o căutăm din-
totdeauna! Îmi amintesc cu mare clari-
tate de dimineaţa aceea, de strada aceea
şi de cerul de la capătul ei...
Apoi, viaţa şi-a urmat cursul, cu urcu-
şuri şi coborâşuri. Într-o zi, când nu mă
simţeam în apele mele, pe coperta cărţii
pe care mi-o împrumutase Guy de Vere,
Louise a Neantului, am înlocuit cu un sti-
lou prenumele: Jacqueline a Neantului.
ÎN SEARA ACEEA ERA CA ŞI CUM
am fi reuşit să facem mesele să se mişte.
Ne strânseserăm cu toţii în biroul lui Guy
de Vere şi el stinsese lampa. Sau, pur şi
simplu, era o pană de curent. Prin întu-
neric îi auzeam glasul. Ne recita un text
pe care, pe lumină, ni l-ar fi citit. Ba nu,
sunt nedrept, Guy de Vere fusese şocat
de faptul că mă auzise comentând subi-
ectul lui: „mesele care se mişcă“. Merita
mai mult. Parcă-l aud spunându-mi cu o
inflexiune de uşor reproş în glas: „Ei hai,
Roland...“
A aprins lumânările unui candelabru
care se afla pe şemineu, apoi s-a aşezat
din nou în spatele biroului. Noi ocupam
locurile din faţa lui: fata aceea, eu şi o
pereche la vreo patruzeci de ani, amân-
doi foarte îngrijiţi, cu un aer burghez, pe
care-i întâlneam pentru prima oară aici.
116 Patrick Modiano
Am întors capul spre ea şi privirile ni

s-au încrucişat. Guy de Vere vorbea în-
truna, cu bustul uşor aplecat, dar firesc,
de parcă ar fi purtat o conversaţie obiş-
nuită. La fiecare întâlnire citea un text pe
care, mai târziu, ni-l încredinţa sub forma
unor exemplare trase la xerox. Am păs-
trat copia din seara aceea. Aveam un
punct de reper. Ea mi-a dat numărul ei
de telefon şi l-am notat pe hârtia aceea,
cu un pix roşu.
— Maximumul de concentrare se ob-
ţine în poziţia culcat, cu ochii închişi. La
cea mai mică manifestare exterioară, încep
dispersia şi difuzia. În poziţie verticală,
picioarele iau o parte din forţă. Ochii
închişi diminuează concentrarea...
Îmi era greu să mă abţin să nu râd în
hohote, cu atât mai mult cu cât aşa ceva
nu mi se mai întâmplase până acum, însă
lumina lumânărilor dădea acestei lecturi
o prea mare solemnitate. Adesea îi întâl-
neam privirea. Aparent, ea n-avea niciun
chef de râs. Din contră, părea extrem de
respectuoasă, ba chiar încurcată că nu
înţelege sensul cuvintelor. În cele din
urmă, mi-a mărturisit această serioasă
dilemă. Aproape că mi-a fost ruşine de

prima mea reacţie. Abia îndrăzneam să
mă gândesc la tulburarea pe care-aş fi
stârnit-o dacă aş fi izbucnit în râs. Şi-n
privirea ei credeam că văd un fel de
strigăt de ajutor, o întrebare mută. Sunt
demnă să mă aflu printre voi? Guy de
Vere îşi apropiase palmele, îşi încruci-
şase degetele. Glasul lui căpătase un ac-
cent mai grav şi o privea fix de parcă nu i
s-ar fi adresat decât ei. Ea părea împie-
trită. Poate îi era teamă să nu îi pună o
întrebare neaşteptată, ceva de genul:
„Mi-ar plăcea să aflu părerea dumnea-
voastră în legătură cu toate acestea“.
Lumina s-a aprins. Am mai rămas cu
toţii câteva minute în birou, ceea ce era
neobişnuit. Întâlnirile aveau întotdeauna
loc în salon şi adunau în jur de zece per-
soane. În seara aceea, nu eram decât patru
şi, având în vedere numărul mic de parti-
cipanţi, Guy de Vere preferase să ne pri-
mească în biroul lui. Fiindcă toţi cunoşteau
locul de întâlnire, lucrul acesta se-ntâm-
plase de la sine, fără să fie nevoie de tra-
diţionala invitaţie pe care o primeai la
domiciliu sau ţi se dădea la librăria Véga,
118 Patrick Modiano
dacă erai unul dintre obişnuiţi. Cum fă-

ceam cu multe texte xeroxate, am păstrat
şi unele dintre aceste invitaţii, şi ieri am
dat peste una dintre ele:
Dragul meu Roland,

Zâç wx ixÜx
ät y| ßÇvúÇàtà átþ ätþ ÑÜ|Åxtávtþ
}É| DI |tÇâtÜ|x? Ät ÉÜt EC?
ávâtÜâÄ _ÉãxÇwtÄ ÇÜAE ;tÜÉÇwA ki<
tÄ E@Äxt |ÅÉu|Ä Ñx áàúÇzt?
xàt} F áàúÇzt
Hârtia fină, având întotdeauna acelaşi

format, şi caracterele filigranate ar fi
putut anunţa o reuniune mondenă, un
cocteil sau o aniversare.
În seara aceea, el ne-a condus până la
uşa apartamentului. Guy de Vere şi pere-
chea aceea care venea pentru prima oară
aveau pe puţin douăzeci de ani în plus
faţă de noi doi. Cum ascensorul era prea
strâmt pentru patru persoane, noi – eu şi
ea –, am coborât pe scări.
O alee privată mărginită de imobile
identice, cu faţade în bej şi cărămiziu.
Aceleaşi uşi de fier forjat şi, deasupra lor,
câte un felinar. Aceleaşi şiruri de ferestre.

Lâsând în urmă grilajul, te aflai din nou
pe strada Alexandre-Cabanel. Ţineam să
scriu acest nume pentru că aici s-au în-
crucişat drumurile noastre. Am rămas o
clipă nemişcaţi în mijlocul scuarului în-
cercând să ne spunem câteva cuvinte. Eu
am fost cel care a rupt tăcerea.
— Locuiţi în cartier?
— Nu, spre l’Étoile
Căutam un pretext pentru a nu ne des-
părţi.
— Am mai putea merge un timp îm-
preună.
Mergeam pe sub viaduct, de-a lungul
bulevardului Grenelle. Ea îmi propusese
să mergem pe jos, urmând linia metrou-
lui de suprafaţă care ducea la l’Étoile.
Dacă s-ar fi simţit obosită, putea oricând
să-şi continue drumul cu metroul. Trebuie
să fi fost o duminică seara sau o zi de săr-
bătoare. Traficul era inexistent, toate
cafenelele erau închise. În orice caz, în
amintirile mele, ne găseam în seara aceea
într-un oraş pustiu. Întâlnirea noastră,
când mă gândesc acum, îmi pare întâlni-
rea a două persoane care n-aveau niciun
120 Patrick Modiano
port unde să ancoreze. Cred că noi eram,

şi unul şi altul, singuri pe lume.
— Îl cunoaşteţi pe Guy de Vere de multă
vreme?, am întrebat-o.
— Nu, l-am cunoscut la începutul anu-
lui, printr-un prieten. Dar dumneata?
— Eu, de la librăria Véga.
Ea nu ştia de existenţa acestei librării
de pe bulevardul Saint-Germain şi de
vitrina ei pe care scria cu litere albastre
Orientalism şi religii comparate. Acolo
auzisem pentru prima oară vorbindu-se
de Guy de Vere. Într-o seară, librarul îmi
dăduse cartonaşul invitaţiei spunându-mi
că puteam să asist la reuniune. „E potri-
vită pentru cei ca dumneavoastră“. Aş fi
vrut să-l întreb ce înţelegea prin „pentru
cei ca dumneavoastră“. Mă cântărea cu
un soi de amabilitate şi cuvintele astea
probabil că nu erau spuse în mod peiora-
tiv. Îşi propunea chiar să mă „recomande“
lui Guy de Vere.
— Şi librăria Véga e specială?
Mi-a pus întrebarea cu ironie-n glas.
Dar poate că era accentul ei parizian ca-
re-mi dădea această impresie.
— Găseşti acolo o mulţime de cărţi inte-

resante. O să vă duc acolo.
Am vrut să ştiu ce citea şi ce o atrăsese
la reuniunile lui Guy de Vere. Prima carte
pe care i-o recomandase Guy de Vere era
Orizonturi pierdute. O citise cu multă
atenţie. La reuniunea trecută, sosise mai
devreme decât ceilalţi şi Guy de Vere o
invitase în biroul său. Căuta pe rafturile
bibliotecii, care ocupau în întregime doi
pereţi, o altă carte pe care să i-o împru-
mute. După câteva momente, ca şi cum
i-ar fi trecut prin minte o idee, s-a îndrep-
tat către birou şi a luat o carte ce se afla
printre teancurile de dosare şi de scrisori
răspândite acolo. I-a spus:
— E bine s-o citiţi. Aş fi curios să aflu
ce impresie veţi avea.
Fusese foarte intimidată. Guy de Vere
vorbea întotdeauna celorlalţi de parcă ar
fi fost tot atât de inteligenţi ca el. Până
când? În cele din urmă, tot avea să ob-
serve că nu eşti la aceeaşi înălţime. Cartea
pe care i-o dăduse în seara aceea se nu-
mea Louise a Neantului. Nu, n-o ştiam.
Era istoria vieţii unei călugăriţe, Louise a
Neantului, şi reproducea toate scrisorile
122 Patrick Modiano
pe care aceasta le scrisese. N-a citit-o

pagină cu pagină, deschidea cartea la în-
tâmplare. Anumite pagini au impresio-
nat-o foarte mult. Încă mai mult decât
Orizonturi pierdute. Înainte să-l cunoască
pe Guy de Vere, citise romane science-fic-
tion precum Cristal care visează. Şi cărţi
de astronomie. Ce coincidenţă... Şi eu, la
rându-mi, îndrăgeam astronomia.
Odată ajunşi la staţia Bir-Hakeim,
m-am întrebat dacă urma să ia metroul
sau dacă avea să aleagă să mergem în
continuare şi să traversăm Sena. Deasu-
pra noastră, din când în când, la intervale
regulate, trosneau ramuri. Am luat-o pe
pod.
— Eu însumi, i-am spus, locuiesc pe
lângă l’Étoile. Poate nu foarte departe de
dumneata.
Ezita. Voia, desigur, să-mi spună ceva
stânjenitor.
— De fapt, sunt măritată... Locuiesc la
soţul meu, la Neuilly.
Ai fi zis că îmi mărturisise o crimă.
— Şi de cât timp sunteţi măritată?
— Nu de mult timp... din luna mai a
anului trecut...
Iată-ne iarăşi pe drum. Ajunseserăm

la mijlocul podului, lângă scara ce duce
spre aleea des Cygnes. A început să co-
boare treptele şi eu am urmat-o. Cobora
cu pas sigur, ca atunci când te îndrepţi
către o întâlnire. Îmi vorbea din ce în ce
mai precipitat.
— Era pe când îmi căutam de lucru...
Am dat peste un anunţ... Oferea un post
de secretară suplinitoare...
Odată ajunşi jos, am apucat-o pe aleea
des Cygnes. De fiecare parte, Sena şi lumi-
nile cheiurilor. În ce mă priveşte, aveam
impresia că mă aflu pe pasarela de prome-
nadă a unui vapor eşuat în toiul nopţii.
— La birou, un tip îmi dădea de lucru...
Era drăguţ cu mine... Era mult mai în
vârstă... După un timp, el a dorit să se
căsătorească...
Parcă ar fi vrut să se justifice faţă de
un prieten din copilărie despre care nu
mai ştiuse nimic de multă vreme şi pe
care-l întâlnise întâmplător pe stradă.
— Dar dumitale îţi surâdea să te căsă-
toreşti?
A ridicat din umeri, de parcă aş fi spus
cine ştie ce absurditate. În orice clipă mă
124 Patrick Modiano
aşteptam să-mi spună „Ei, hai, doar tu

mă cunoşti atât de bine... “
La urma urmei, probabil că o cunos-
cusem într-o viaţă anterioară.
— Îmi spunea mereu că-mi vrea binele...
Este adevărat... Îmi vrea binele... Se con-
sidera întru câtva tatăl meu...
Mi-a trecut prin minte că aştepta să-i
dau vreun sfat. Fără-ndoială, nu era obiş-
nuită să se destăinuie cuiva.
— Şi el nu vă însoţeşte niciodată la
reuniuni?
— Nu. Are prea mult de lucru.
Ea îl întâlnise pe Guy de Vere printr-un
prieten din tinereţe al soţului ei. Acesta
îl adusese pe Guy de Vere să cineze cu ei
la Neuilly. Îmi dădea toate aceste amă-
nunte strângând din sprâncene de parcă
i-ar fi fost teamă să nu uite vreunul, chiar
şi cel mai neînsemnat.
Ne aflam la capătul aleii, chiar în faţa
statuii Libertăţii. O bancă în partea
dreaptă. Nu mai ştiu care dintre noi doi a
avut iniţiativa de a se aşeza pe bancă, sau
dacă nu cumva ne-a venit aceeaşi idee
simultan. Am întrebat-o dacă nu trebuia
să se întoarcă acasă. Era pentru a treia
sau a patra oară când asista la reuniunile

lui Guy de Vere şi când se afla în jurul
orei unsprezece seara în faţa scării de la
staţia Cambronne. Şi de fiecare dată părea
descurajată la gândul de a se întoarce la
Neuilly. Aşa se face că era condamnată,
de acum înainte, să ia metroul pe aceeaşi
linie. Schimbare la Étoile. Coborâre la
Sablons...
Am simţit atingerea umărului ei de al
meu. Îmi spunea că, după cina aceea la
care îl întâlnise prima oară pe Guy de
Vere, acesta o invitase la o conferinţă a lui
care avea loc într-o mică sală pe lângă
Odéon. În ziua aceea, era vorba despre
„Amiaza obscură“ şi despre „lumina ver-
de“. Când a ieşit din sală, a mai colindat
fără ţintă prin cartier. Plutea în acea
lumină verde şi limpede de care vorbea
Guy de Vere. Orele cinci ale serii. Bulevar-
dul era foarte aglomerat şi, la răspântia
de la Odéon, mulţimea o împingea neîn-
cetat, căci ea mergea împotriva curentului
fără a vrea să coboare odată cu ei scările
din staţia de metrou. O stradă pustie urca
încetişor către grădina Luxembourg. Şi
acolo, chiar la mijlocul pantei, a intrat
126 Patrick Modiano
într-o cafenea, la colţul unui imobil: Le

Condé.
— Cunoşti Le Condé?
Dintr-odată, mă tutuia. Nu, nu cunoş-
team Le Condé. Ca să spun adevărul, nu
mă dădeam în vânt după acest cartier al
Şcolilor. Îmi aducea aminte de copilărie,
de dormitoarele unui liceu de unde fuse-
sem dat afară şi de un restaurant univer-
sitar, pe partea străzii Dauphine, unde
eram silit să mă duc folosind o falsă legi-
timaţie de student. Crăpam de foame. De
atunci, ea se refugia adesea la Condé.
Făcuse repede cunoştinţă cu toţi obiş-
nuiţii locului, în special cu doi scriitori:
un anume Maurice Raphaël şi Arthur
Adamov. Auzisem de numele lor? Da.
Ştiam cine era Adamov. Ba chiar îl văzu-
sem de mai multe ori, în apropiere de
Saint-Julien-le-Pauvre. O privire speriată.
Aş spune chiar îngrozită. Purta sandale,
dar nu avea niciun fel de ciorapi. Nu
citise nicio carte de Adamov. La Condé,
el o ruga câteodată să-l însoţească la
hotelul unde locuia pentru că îi era teamă
să meargă singur noaptea. De când înce-
puse să frecventeze Le Condé, se alesese
cu o poreclă. Ea se numea Jacqueline,

dar toţi o strigau Louki. Dacă voiam, mi-i
prezenta pe Adamov şi pe ceilalţi. Tot
aşa, şi pe Jimmy Campbell, un cântăreţ
englez. Şi un prieten tunisian, Ali Cherif.
Am putea să ne întâlnim în timpul zilei
la Condé. Ea se ducea acolo şi seara, când
soţul ei lipsea de acasă. Adesea, el se în-
torcea de la serviciu la ore târzii. Şi-a ridi-
cat înspre mine capul şi, după ce a ezitat
un moment, mi-a spus că, de fiecare dată,
îi era tot mai greu să se reîntoarcă la soţul
ei la Neuilly. Părea îngrijorată şi n-a mai
pronunţat niciun alt cuvânt.
Ora ultimului metrou. Eram singuri în
vagon. Înainte de a schimba la Étoile,
mi-a dat numărul ei de telefon.
Şi astăzi mi se-ntâmplă să aud seara,

pe stradă, un glas care mă strigă pe nu-
mele mic. Un glas ascuţit. Lungeşte un
pic silabele şi îl recunosc numaidecât:
glasul lui Louki. Mă întorc, dar în spatele
meu nu-i nimeni. Dar nu numai seara, ci
chiar în toiul acelor după-amiezi de vară
când nu mai ştii foarte bine în ce an al
128 Patrick Modiano
vieţii tale te găseşti. Totul urmează să

reînceapă exact ca înainte. Aceleaşi zile,
aceleaşi nopţi, aceleaşi locuri, aceleaşi
întâlniri. Eterna Reîntoarcere.
Adesea aud glasul în visele mele. Totul
este atât de precis – până la cel mai mic
detaliu – că mă întreb, la deşteptare, cum
de a fost posibil aşa ceva. Noaptea tre-
cută am visat că ieşeam din locuinţa lui
Guy de Vere, la aceeaşi oră ca atunci când
ieşiserăm, Louki şi cu mine, prima dată.
M-am uitat la ceas. Ora unsprezece seara.
Una dintre ferestrele parterului era acope-
rită de iederă. Am ieşit pe poarta din fier
forjat, am traversat scuarul Cambronne
în direcţia metroului de suprafaţă şi am
auzit glasul lui Louki. M-a strigat. „Ro-
land...“ De două ori. Simţeam o ironie în
glasul ei. La început, ea îmi persifla pre-
numele, prenume care nici măcar nu era
al meu. Îl alesesem pentru a simplifica
lucrurile, un prenume passe-partout, care
putea trece şi ca nume de familie. Roland
era practic. Şi, întâi de toate, era atât de
franţuzesc. Adevăratul meu nume era
prea exotic. În acele vremuri, evitam pe
cât posibil să atrag atenţia asupra mea.
„Roland...“ M-am întors. Nimeni. Eram

în mijlocul scuarului, ca şi prima dată,
atunci când nu ştiam ce să ne spunem
unul altuia. Când m-am trezit, am hotărât
să mă duc la vechea adresă a lui Guy de
Vere ca să verific dacă avea într-adevăr o
fereastră de la parter acoperită cu iederă.
Am luat metroul până la Cambronne. Era
aceeaşi linie pe care mergea Louki atunci
când se întorcea, încă o dată, la soţul ei
din Neuilly. O însoţeam şi coboram ade-
sea la staţia Argentine, în apropierea
hotelului unde locuiam. De fiecare dată
ar fi rămas cu mine toată noaptea în ca-
mera mea, dar făcea un ultim efort şi se
întorcea la Neuilly... Dar, mai apoi, într-o
noapte, a rămas cu mine, la Argentine.
Am încercat o senzaţie nostimă mergând
de dimineaţă prin scuarul Cambronne,
pentru că era întotdeauna noapte când ne
duceam la Guy de Vere. Am împins poarta
de fier forjat şi mi-am zis că, după atâta
vreme, n-aveam nicio şansă să-l întâl-
nesc. Nici urmă de librărie Véga pe bule-
vardul Saint-Germain şi nici urmă de Guy
de Vere la Paris. Şi nici urmă de Louki.
Dar, la fereastra parterului, iedera trona,
130 Patrick Modiano
ca în visul meu. Acest lucru mi-a produs

o mare tulburare. Noaptea trecută a fost
într-adevăr un vis? Am rămas o clipă ne-
mişcat în faţa ferestrei. Speram să aud
glasul lui Louki. Ea avea să mă cheme încă
o dată. Nu. Nimic. Tăcerea. Dar n-aveam
câtuşi de puţin impresia că din vremea
lui Guy de Vere până acum trecuse ceva
timp. Din contră, îngheţase într-un fel de
veşnicie. Mi-am adus aminte de textul pe
care mă străduiam să-l scriu atunci când
am cunoscut-o pe Louki. Îl intitulasem
Zonele neutre. Existau la Paris zone inter-
mediare, no man’s land-uri, unde te gă-
seai la graniţă cu toate locurile, în tranzit
perpetuu sau chiar suspendat în aştep-
tare. Te bucurai de o anume imunitate.
Aş fi putut să le numesc zone libere, însă
zone neutre este mai exact. Într-o seară,
la Condé, îi cerusem părerea lui Maurice
Raphaël, întrucât el era scriitor. Dăduse
din umeri şi-mi răspunsese cu un zâmbet
pişicher:
— Dumneata trebuie să ştii, bătrâne...
Nu înţeleg prea bine unde vrei să baţi cu
asta... Să spunem „neutre“ şi să ne vedem
de-ale noastre...
Scuarul Cambronne şi cartierul dintre

Ségur şi Dupleix, toate străzile acestea
care dădeau către pasarela metroului de
suprafaţă aparţineau unei zone neutre şi
nu era o întâmplare că tocmai acolo o
întâlnisem pe Louki.
Am pierdut acest text. Cinci pagini pe
care le dactilografiasem la o maşină îm-
prumutată de la Zacharias, unul dintre
clienţii de la Condé. Scrisesem ca dedi-
caţie Pentru Louki a zonelor neutre. Nu
ştiu ce a crezut despre această scriere. Nu
cred că apucase să o ducă până la capăt.
Era un text cumva plictisitor, o enume-
rare, pe arondismente, a numelor de străzi
care delimitau zonele neutre. Câteodată,
un cvartal de case, alteori, o întindere cu
mult mai vastă. Într-o după-amiază când
ne găseam amândoi la Condé, tocmai
citise dedicaţia şi mi-a spus:
— Ştii, Roland, am putea să trăim câte
o săptămână în fiecare dintre cartierele
de care pomeneşti...
Strada Argentine, unde închiriasem o

cameră de hotel, era într-adevăr într-o
132 Patrick Modiano
zonă neutră. Cine-ar fi putut să vină să

mă caute tocmai aici? Puţinele persoane
pe care le-ntâlnisem acolo erau probabil
declarate moarte la starea civilă. Într-o
zi, frunzărind un ziar, ochii mi-au căzut,
la rubrica „Publicitate judiciară“, peste un
anunţ al cărui titlu era „Declaraţie de ab-
senţă“. Un anume Tarride nu mai trecuse
pe la domiciliul său, nici nu dăduse vreun
semn de viaţă de treizeci de ani, şi tribu-
nalul suprem îl declarase „absent“. Îi
arătasem acest anunţ lui Louki. Ne aflam
în camera mea din strada Argentine. Îi
spusesem că eram sigur că acest tip locuia
pe această stradă, împreună cu zeci de
alţi oameni care fuseseră şi ei declaraţi
„absenţi“. De altfel, clădirile vecine cu
hotelul meu aveau toate câte un anunţ:
„apartamente mobilate“. Locuri de trecere
unde nimeni nu era curios să afle identi-
tatea nimănui şi unde puteai să te ascunzi
în linişte. În ziua aceea, la Condé, sărbă-
toriserăm aniversarea Houpei. Ne-au dat
de băut. Când ne-am întors în cameră,
eram băuţi bine. Eu am deschis fereastra
şi am strigat cât puteam eu de tare:
— Tarride! Tarride!...
Strada era pustie şi numele ăsta ră-

suna într-un mod caraghios. Aveam chiar
impresia că ecoul îl repeta de câteva ori.
Louki a venit alături de mine şi a început
şi ea să strige:
— Tarride!... Tarride!...
O glumă copilărească ce ne-a făcut să
râdem în hohote. Şi am sfârşit prin a
crede că omul ăsta o să apară şi că aveam
să-i reînviem pe toţi absenţii care bântu-
iau această stradă. După o vreme, pazni-
cul de noapte al hotelului a venit şi a bătut
la uşa noastră. A spus cu un glas ieşit
parcă din mormânt:
— Un pic de linişte, vă rog.
L-am auzit cum cobora scările cu pasul
lui greu. Abia atunci am tras concluzia că
el însuşi era un absent ca şi Tarride şi ca
toţi ceilalţi care se ascundeau în camerele
mobilate ale străzii Argentine.
La asta mă gândeam de fiecare dată
când treceam pe această stradă ca să mă
întorc în camera mea. Louki îmi spusese
şi ea că, înainte de a se mărita, locuise în
două hoteluri din acest cartier, doar că
ceva mai la nord, pe strada d’Armaillé,
apoi pe strada l’Étoile. În acea vreme,
134 Patrick Modiano
probabil că ne întretăiaserăm paşii fără

să ne vedem.
Îmi aduc aminte seara în care ea a

hotărât să nu se mai întoarcă la soţul ei.
În ziua aceea, la Condé, mi-i prezentase
pe Adamov şi pe Ali Cherif. Căram cu mine
maşina de scris pe care mi-o împrumu-
tase Zacharias. Voiam să încep să scriu
Zonele neutre.
În cameră am pus maşina pe măsuţa
din lemn de pin. Aveam deja în cap pri-
ma frază: „Zonele neutre au cel puţin acest
avantaj: ele nu sunt decât un punct de ple-
care şi, într-o zi sau în alta, le părăseşti.“
Ştiam că, la maşina de scris, totul avea să
fie mult mai simplu. Fără-ndoială, ar fi
trebuit să şterg această primă frază. Şi
următoarea. Şi totuşi, mă simţeam curajos.
Trebuia să se întoarcă pentru cină la
Neuilly, dar, la ora opt, ea era încă lungită
pe pat. Nu aprindea niciodată lampa de
la căpătăi. În cele din urmă, i-am amintit
că era Timpul.
— Timpul ca să fac ce?
După sunetul vocii sale, am priceput

că nu avea să mai ia vreodată metroul ca
să coboare la staţia Sablons. O lungă
tăcere instalată între noi. M-am aşezat în
faţa maşinii de scris şi am apăsat pe clape.
— Am putea merge la cinema, mi-a
spus. Ar mai trece timpul.
Era de-ajuns să traversezi bulevardul
la Grande-Armée şi ajungeai la Studioul
Obligado. În seara aceea niciunul dintre
noi n-a dat nici cea mai mică atenţie
filmului. Cred că erau puţini spectatori în
sală. Câteva persoane pe care un tribunal
le declarase „absente“ de multă vreme?
Şi noi înşine, cine eram noi? Din când în
când, mă întorceam spre ea. Nu privea
ecranul, avea capul plecat şi părea pier-
dută în gândurile ei. Mă temeam să nu se
ridice şi să se întoarcă la Neuilly. Nici
vorbă de aşa ceva. A rămas acolo până la
sfârşitul filmului.
Când am ieşit de la Studioul Obligado,
părea uşurată. Mi-a spus că, de acum îna-
inte, era prea târziu ca să se mai întoarcă
la soţul ei. În ziua aceea, invitase la cină
câţiva prieteni de-ai lui. Iată, se termi-
nase. Nu va mai fi niciodată nicio cină la
Neuilly.
136 Patrick Modiano
Nu ne-am întors numaidecât în came-

ră. Am hoinărit multă vreme prin această
zonă neutră unde ne căutaserăm refugiu,
şi unul şi altul, în diferite perioade ale
vieţii. Ea a vrut să-mi arate hotelul unde
locuise, pe strada d’Armaillé şi pe strada
l’Étoile. Încerc să-mi aduc aminte tot ce
mi-a spus în noaptea aceea. Nu-mi apare
desluşit. Doar frânturi care nu se leagă
între ele. Şi e prea târziu astăzi să mai
regăsesc detaliile care lipsesc sau pe care
le-am uitat. De foarte tânără îşi părăsise
mama şi cartierul unde locuia împreună
cu aceasta. Mama ei murise. Îi mai rămă-
sese o prietenă din acea perioadă, pe care o
vedea când şi când, o anume Jeannette
Gaul. De două sau de trei ori am cinat cu
Jeannette Gaul în strada Argentine, în-
tr-un restaurant părăginit, alături de hote-
lul meu. O blondă cu ochii verzi. Louki îmi
spusese că o strigau „Cap de mort“ din
cauza feţei foarte slabe care contrasta cu
trupul său cu generoase rotunjimi. Mai
târziu, Jeannette Gaul îi făcuse o vizită la
hotelul din strada Cels şi a trebuit să-mi
pun o serie de întrebări când le-am surprins
în camera unde plutea un persistent miros
de eter. Şi apoi, într-o după-amiază
însorită, în briza de pe chei, în faţă la

Notre-Dame... priveam cărţile din lăzile
anticarilor aşteptându-le pe amândouă.
Jeannette Gaul spusese că avea o întâl-
nire pe strada Grands-Degrés cu cineva
care-i va aduce „puţină zăpadă“... Asta o
făcea să surâdă: cuvântul „zăpadă“ atunci
când noi eram în toiul verii, în iulie...
Într-una dintre lăzile verzi ale anticarilor,
am dat peste o carte, în format de buzu-
nar, al cărei titlu era Frumoasa vară. Da,
era o vară frumoasă pentru că îmi părea
eternă. Şi, brusc, le-am văzut de cealaltă
parte a cheiului. Soseau dinspre strada
Grands-Degrés. Louki mi-a făcut un semn
agitând braţul prin aer. Înaintau spre
mine prin soare şi în tăcere . Adesea aşa
apăreau amândouă în visele mele, venind
dinspre Saint-Julien-le-Pauvre... În acea
după-amiază, cred că eram fericit.
Nu înţeleg de ce au poreclit-o pe
Jeannette Gaul „Cap de mort“. Din cauza
pomeţilor proeminenţi şi a ochilor săi
blajini? Şi totuşi, nimic pe chipul ei nu te
făcea să te gândeşti la un mort. Era încă
în acel moment în care tinereţea este mai
puternică decât orice. Nimic – nici nopţile
de insomnie, nici zăpada, cum îi spunea
138 Patrick Modiano
ea – nu lăsa asupra ei nici cea mai mică

urmă. Dar pentru câtă vreme? Ar fi tre-
buit să nu mă-ncred în ea. Louki n-o adu-
cea la Condé, nici la reuniunile lui Guy de
Vere, de parcă fata asta ar fi fost partea
ei de umbră. Nu le-am auzit vorbind
decât o singură dată, în prezenţa mea,
despre trecutul lor comun, dar într-un
mod extrem de lapidar. Mi se părea că-şi
împărtăşesc secrete. Într-o zi, pe când
ieşeam cu Louki de la staţia de metrou
Mabillon – într-o zi de noiembrie spre
ora şase seara, când se întunecase deja –
, ea a recunoscut pe cineva stând la o
masă în spatele geamurilor localului La
Pergola. A avut o scurtă tresărire. Un băr-
bat de vreo cincizeci de ani, cu chip sever
şi cu păr negru lins. Era aproape în faţa
noastră şi, la rândul lui, ar fi putut să ne
vadă. Dar cred că vorbea cu cineva aşezat
lângă el. Ea m-a luat de braţ şi m-a condus
pe cealaltă parte a străzii du Four. Mi-a
spus că-l cunoscuse pe acel tip cu doi ani
în urmă, împreună cu Jeannette Gaul, şi
că se ocupa de un restaurant în arondis-
mentul IX. Nu se aştepta să-l întâlnească
aici, pe Rive Gauche. Părea neliniştită.
Folosise cuvintele „Rive Gauche“ de parcă
Sena ar fi fost o linie de demarcaţie care

despărţea două oraşe străine, un fel de
cortină de fier. Şi omul din La Pergola reu-
şise să treacă această graniţă. Prezenţa lui
acolo, la răspântia Mabillon, o preocupa
într-adevăr. I-am cerut să-mi spună nu-
mele lui. Mocellini. Şi de ce vrea să-l evite.
Nu mi-a răspuns prea clar. Pur şi simplu,
acest tip îi trezea amintiri neplăcute. Când
rupea legăturile cu oamenii, era ceva defi-
nitiv, erau morţi pentru ea. Dacă acest
om era încă în viaţă şi risca să dea din
nou peste el, atunci ar fi fost mai bine să
schimbe cartierul.
Am liniştit-o. La Pergola nu era o cafe-
nea ca toate celelalte şi clienţii ei, puţin
cam dubioşi, nu se potriveau deloc cu
cartierul celor studioşi şi boemi spre care
ne-ndreptam. Îmi spusese că pe Mocellini
îl cunoscuse în arondismentul IX? Ei bine,
chiar aşa. La Pergola era un fel de rămăşiţă
de Pigalle în plin Saint-Germain-des-Prés,
şi nimeni nu-nţelegea prea bine de ce.
Era de-ajuns să traversezi pe celălalt tro-
tuar ca să eviţi La Pergola. Nu trebuia să
părăseşti cartierul.
Ar fi trebuit să insist să-mi spună mai
multe, ştiam însă cam ce mi-ar fi răspuns,
140 Patrick Modiano
dacă totuşi ar fi vrut să-mi răspundă... în

copilărie şi în adolescenţă mă izbisem de
atâţia ca Mocellini, indivizi despre care
mai târziu te-ntrebi cu ce se ocupau, ce
afaceri învârteau... Nu-l văzusem oare
adesea pe tata în compania acestui gen
de oameni? După atâţia ani de zile, aş fi
putut face cercetări în privinţa numitului
Mocellini, dar la ce bun? N-aş fi aflat ceva
mai mult despre Louki decât ceea ce deja
ştiam sau ghicisem cumva. Oare suntem
într-adevăr responsabili pentru figuranţii
pe care nu ni i-am ales şi pe care-i întâl-
nim la începutul vieţii noastre? Sunt oare
responsabil pentru tatăl meu şi pentru
toate umbrele acelea care vorbeau cu el,
şuşotind grăbite prin holuri de hotel ori
prin odăile dosnice ale cafenelelor, şi care
cărau valize de-al căror conţinut n-am
avut habar niciodată? În seara aceea, după
această nefericită întâlnire, ne-am văzut
de drum pe bulevardul Saint-Germain.
Când am intrat în librăria Véga, a respirat
uşurată. Avea o listă cu câteva cărţi pe
care i le recomandase Guy de Vere. Am
păstrat această listă. La reuniunile lui,
Guy de Vere dădea această listă tuturor
participanţilor. „Nimeni nu vă obligă să
citiţi totul dintr-odată“, obişnuia el să

spună. „Alegeţi doar o singură carte şi
citiţi câte o pagină în fiecare seară,
înainte de-a adormi.“
Alter Egoul celest

Prietenul lui Dumnezeu în Oberland
Cântecul Perlei
Coloana Aurorei
Cei doisprezece salvatori ai Comorii
de lumină
Organe sau centri subtili
Trandafirii tainei
A şaptea vale
Câteva mici broşuri cu coperta de un

verde-pal. La început, în camera mea din
strada Argentine, ni se-ntâmpla să citim
cu voce tare, Louki şi cu mine. Era un fel
de disciplină, atunci când nu stăteam
prea bine cu moralul. Cred că nu citeam
aceste cărţi în acelaşi fel. Ea spera să gă-
sească în ele un sens al vieţii, în timp ce pe
mine mă atrăgeau doar sonoritatea cuvin-
telor şi muzicalitatea frazelor. În seara
aceea, la librăria Véga, părea că-l uitase
pe Mocellini şi toate amintirile neplăcute
pe care acesta le evoca. Abia astăzi îmi
142 Patrick Modiano
dau seama că, scufundându-se în broşu-

rile cu coperte verde-pal, nu căuta doar
un model de comportament şi biografia
acelei Louise a Neantului. Vrea să eva-
deze, să fugă mereu mai departe, s-o
rupă într-un mod brutal cu viaţa obiş-
nuită ca să respire în aer liber. Şi mai era,
din când în când, şi această frică vecină
cu panica la gândul că figuranţii pe care-i
lăsaseşi în urmă ar putea să revină şi să-ţi
ceară socoteală. Trebuia să te ascunzi ca să
scapi de aceşti şantajişti sperând că-ntr-o
bună zi vei ieşi pentru totdeauna din zona
lor de influenţă. Vei fi ajuns acolo sus, în
aerul culmilor. În largul văzduhului. Înţe-
legeam cum nu se poate mai bine. Eu în-
sumi eram încă marcat de amintirile
înfricoşătoare şi de figurile coşmareşti
din copilărie pe care nădăjduiam să le
izgonesc odată pentru totdeauna.
I-am spus că era o prostie să traver-
săm pe celălalt trotuar. Am reuşit s-o con-
ving. De atunci înainte, când ieşeam de la
metrou la Mabilon, nu am mai evitat La
Pergola. Într-o seară, chiar am tras-o
după mine înăuntrul cafenelei. Rămăse-
serăm în picioare în faţa barului şi-l aştep-
tam pe Mocellini, gata să-l înfruntăm. Şi
pe toate celelalte umbre ale trecutului. Cu

mine, ea nu se mai temea de nimic. Nu-i
mijloc mai bun pentru ca fantomele să
dispară decât să le priveşti drept în ochi.
Cred că-şi recăpătase încrederea şi că
nici nu s-ar fi clintit dacă Mocellini ar fi
apărut în clipa aia. O sfătuisem să-i spună
cu glas hotărât fraza cu care mă obişnui-
sem în acest gen de situaţii: „Mă confun-
daţi, domnule... Nu-s eu... Îmi pare rău...
Vă înşelaţi...“
În seara aceea, l-am aşteptat zadarnic
pe Mocellini. Şi niciodată nu l-am mai
văzut atunci când am trecut prin faţa cafe-
nelei.
În luna februarie, în care nu s-a întors

la soţul ei, a nins grozav, şi aici, în strada
Argentine, aveam impresia că suntem
pierduţi undeva într-un hotel din creierul
munţilor. Începeam să-mi dau seama că
nu-i uşor să trăieşti într-o zonă neutră.
Într-adevăr, era mai bine să te apropii de
centru. Lucrul cel mai curios cu această
stradă – am trecut în revistă o serie de
alte străzi din Paris care îi semănau –
este că nu corespundea arondismentului
144 Patrick Modiano
din care făcea parte. Nu corespundea câ-

tuşi de puţin, era desprinsă de tot şi de
toate. Troienită de-atâta zăpadă, dădea
cu cele două trotuare de-a dreptul în gol.
Ar fi trebuit să regăsesc lista străzilor care
nu-s numai zone neutre, ci şi găuri negre
ale Parisului. Sau, mai degrabă, aşchii
din această materie întunecată de care ne
vorbesc astronomii, o materie care face
invizibil totul şi care rezistă chiar şi la
ultraviolete, infraroşii sau raze X. Da, în
cele din urmă, riscăm să fim aspiraţi de
materia întunecată.
Ea nu voia să locuiască într-un cartier
prea apropiat de cel al soţului ei. Abia două
staţii de metrou. Căuta pe malul stâng un
hotel pe lângă cafeneaua Condé sau
locuinţa lui Guy de Vere. Ca să poată să se
ducă pe jos. Mie mi-era teamă să mă
întorc pe celălalt mal al Senei, în arondis-
mentul VI al copilăriei mele. Atâtea amin-
tiri dureroase... Dar la ce bun când acest
arondisment nu mai există astăzi decât
pentru aceia care şi-au deschis aici buti-
curi de lux şi pentru bogaţii străini care
şi-au cumpărat apartamente... În acea
vreme, mai găseam pe-acolo vestigii ale
copilăriei mele: hotelurile dărăpănate din
strada Dauphine, hangarul de catehism,
cafeneaua de la răspântia Odéon, unde

te-ntâmpinau câţiva dezertori din bazele
americane care negociau diverse lucruri,
scara întunecoasă din scuarul Vert-Galant
şi acea inscripţie de pe zidul slinos al
străzii Mazarine pe care o citeam de fie-
care dată când mă duceam la şcoală:
REFUZAŢI SĂ MAI MUNCIŢI!
Atunci când ea a închiriat o cameră un
pic mai la sud, spre Montparnasse, eu am
rămas în împrejurimile lui Étoile. Mă
feream de Rive Gauche, nu doream să
risc a-ntâlni fantome. Excepţie făceau
doar Condé şi librăria Véga, altfel prefe-
ram să nu întârzii prin cartierul celui ce
fusesem odinioară.
La urma urmei, trebuia să fac rost de

bani. Ea îşi vânduse mantoul de blană
care era, fără-ndoială, un cadou primit
de la soţ. Nu-i mai rămânea decât un
impermeabil prea subţire ca să poată trece
iarna. Citea de zor anunţurile de la mica
publicitate, exact aşa cum făcuse înainte
de a se mărita. Din când în când, se ducea
la Auteuil să se-ntâlnească cu un bătrân
care lucra într-un garaj, un vechi prieten
146 Patrick Modiano
al mamei sale, care-o mai ajuta. În ceea

ce mă priveşte, abia-ndrăznesc să spun
cu ce mă ocupam. Dar de ce să ascund
adevărul?
Un anume Béraud-Bedoin locuia în
cvartalul de case din care făcea parte şi
hotelul meu. Exact la numărul 8, pe strada
Saigon. Un apartament mobilat. Paşii ni
se-ncrucişau adesea şi nu-mi mai aduc
aminte când am stat de vorbă prima oară.
Un individ cu un aer viclean şi cu păr
ondulat, îmbrăcat întotdeauna cu o anume
afectare şi afişând o dezinvoltură mon-
denă. Stăteam în faţa lui la o masă a
cafenelei-restaurant din strada Argentine,
într-o după-amiază a acelei ierni în care
zăpada cădea peste Paris. Îmi pusese între-
barea obişnuită: „Şi dumneavoastră cu ce
vă ocupaţi?“ Îi mărturisisem că voiam „să
scriu“. Iar despre el, Béraud-Bedoin, nu
înţelesesem prea bine la ce firmă era an-
gajat. Îl însoţisem în acea după-amiază
până la „biroul“ său – „un pic mai încolo“,
îmi spusese. Paşii noştri lăsau urme pe
zăpadă. Era de-ajuns s-o ţii drept până la
strada Chalgrin. Am consultat vechiul
anuar al acelui an ca să aflu unde „lucra“
acest Béraud-Bedoin. Uneori, ne amintim
diverse episoade ale vieţii noastre şi avem

nevoie de probe ca să fim într-adevăr si-
guri că n-am visat. Strada Chalgrin, nu-
mărul 14. „Editura comercială a Franţei.“
Acolo trebuie să fi fost. Astăzi nu mai am
curajul să mă duc acolo ca să recunosc
clădirea. Sunt prea bătrân. În ziua aceea,
nu m-a luat cu el sus în birou, dar ne-am
întâlnit a doua zi la aceeaşi oră, în aceeaşi
cafenea. Mi-a propus să lucrez pentru el.
Era vorba să scriu câteva broşuri despre
societăţile sau organismele la care era,
mai mult sau mai puţin, plasator sau agent
publicitar şi care aveau să fie tipărite de
editura lui. Urma să-mi plătească cinci
mii de franci vechi. Textele aveau să apară
sub semnătura lui. Urma să fac o muncă de
negru. Avea să-mi pună la dispoziţie toată
documentaţia. Aşa se face că am lucrat la
o duzină de mici cărţulii, Apele minerale
din La Bourboule, Turismul în staţiunea
Côte d’Emeraude, Istoria hotelurilor şi
cazinourilor din Bagnoles-de-l’Orne şi
la monografii pentru băncile Jordaan,
Seligmann, Mirabaud şi Demachy. De
fiecare dată când mă aşezam la masa mea
de lucru, mi-era teamă să n-adorm de
plictiseală. Dar era destul de simplu, era
148 Patrick Modiano
de-ajuns să dau o formă însemnărilor lui

Béraud-Bedoin. Fusesem surprins prima
dată când mă luase cu el la sediul Editurii
comerciale a Franţei: o încăpere situată
la parter şi fără nicio fereastră, dar, la
vârsta pe care o aveam, nu pui multe
întrebări. Ai deplină încredere în viaţă.
Două sau trei luni mai târziu, n-am mai
avut nicio veste de la editorul meu. Nu-mi
dăduse decât jumătate din suma promisă
şi asta-mi ajungea cu prisosinţă. Într-o zi
– de ce nu mâine dacă am puterea nece-
sară –, ar trebui poate să mă duc în pele-
rinaj pe străzile Saigon şi Chalgrin, o zonă
neutră din care Béraud-Bedoin şi Editura
comercială a Franţei s-au evaporat ca
zăpada acelei ierni. Dar nu, după ce am
chibzuit, n-am mai avut într-adevăr cu-
rajul necesar. Mă întreb chiar dacă aceste
străzi mai există şi dacă nu cumva au fost
absorbite o dată pentru totdeauna de
materia întunecată.
Prefer să urc iarăşi pe jos pe Champs-

Élysées într-o seară de primăvară. Cu
toate că, astăzi, nimic din ce-a fost atunci
nu mai există, noaptea poţi încă să trăieşti

această iluzie. Poate pe Champs-Élysées
voi auzi glasul tău strigându-mă pe nu-
mele mic... În ziua în care ţi-ai vândut
mantoul de blană şi smaraldul preţios,
nu-mi mai rămăseseră din banii de la
Béraud-Bedoin decât două mii de franci.
Eram bogaţi. Viitorul era al nostru. În
seara aceea, ai fost atât de drăguţă şi ai
venit să mă iei din cartierul l’Étoile. Era
vară, o vară asemănătoare cu aceea în
care ne-am întâlnit pe chei cu „Cap de
mort“ şi v-am văzut de departe siluetele
venind spre mine. Ne-am dus la restau-
rantul din colţul străzii François I cu
strada Marbeuf. Scoseseră mese pe tro-
tuar. Era încă lumină. Traficul încetase şi
puteai auzi murmur de glasuri şi zgomote
de paşi. Către ora zece, pe când coboram
pe bulevardul Champs-Élysées, m-am
întrebat dacă noaptea avea să mai vină
vreodată şi dacă nu cumva avea să fie o
noapte albă ca în Rusia şi în ţările nor-
dice. Mergeam fără nicio ţintă precisă,
aveam întreaga noapte înaintea noastră.
Rămăseseră încă pete de soare pe sub
arcadele străzii Rivoli. Primăvara de-abia
începuse, noi urma să plecăm în curând.
150 Patrick Modiano
Unde? Nu ştiam încă. Poate în Mallorca

sau în Mexic. Poate la Londra sau la
Roma. Locurile nu mai aveau acum nicio
importanţă, se confundau unul cu altul.
Singura ţintă a călătoriei noastre era să
ajungem ÎN INIMA VERII, acolo unde
timpul se opreşte şi unde ácele orolo-
giului marchează pentru totdeauna o oră
unică: amiaza.
Când am trecut pe lângă Palais-Royal,
se lăsase noaptea. Ne-am oprit o clipă pe
terasa de la Ruc-Univers înainte de a mer-
ge mai departe. Un câine ne-a urmărit pe
toată strada Rivoli până la Saint-Paul.
Apoi, câinele a intrat în biserică. Nu ne
simţeam câtuşi de puţin obosiţi, şi Louki
mi-a spus că ar putea merge aşa întreaga
noapte. Treceam printr-o zonă neutră
chiar înainte de l’Arsenal, pe câteva străzi
pustii care te fac să te-ntrebi dacă or fi
locuite. La primul etaj al unei clădiri am
remarcat două ferestre mari luminate.
Ne-am aşezat pe o bancă de vizavi şi nu ne
puteam desprinde privirea de la acestea.
Era o lampă cu abajur roşu, undeva de-
parte, care răspândea această lumină
filtrată. Se zărea o ramă aurită pe pere-
tele din stânga. Ceilalţi pereţi erau goi.
Pândeam o siluetă trecând întâmplător

prin faţa ferestrelor, dar nu, aparent nu
era nimeni în această încăpere despre care
nu ştiai dacă este salon sau dormitor.
— Ar trebui să sunăm la uşă, mi-a spus
Louki. Sunt sigură că cineva ne aşteaptă.
Banca era în mijlocul unui fel de scuar
format de cele două străzi care se inter-
sectau. Mulţi ani mai târziu, mă aflam
într-un taxi care mergea de-a lungul stră-
zii l’Arsenal, în direcţia cheiului. I-am ce-
rut şoferului să oprească. Voiam să găsesc
banca şi clădirea. Speram ca cele două
ferestre de la primul etaj să fie încă lumi-
nate, chiar după atâta timp. Dar puţin a
lipsit să mă pierd printre atâtea străduţe
care se opreau lângă zidurile cazărmii
Célestins. În noaptea aceea, i-am spus că
nu trebuia să se obosească sunând la uşă.
Nu era nimeni acolo. Şi, la urma urmelor,
ne simţeam atât de bine acolo, pe bancă.
Auzeam chiar susurul unei fântâni, un-
deva prin apropiere.
— Eşti sigur? a spus Louki. Eu n-aud
nimic...
Noi doi eram cei care locuiau în apar-
tamentul de vizavi. Uitaserăm să stingem
lumina. Şi rătăciserăm cheia. Câinele
152 Patrick Modiano
de-adineauri probabil că ne aştepta. A

adormit în camera noastră şi avea să
rămână acolo să ne aştepte până la sfâr-
şitul timpurilor.
Mai târziu, am apucat-o către nord şi,
ca să nu deviem, ne-am fixat o ţintă: piaţa
République, dar nu eram defel siguri că
mergem în direcţia cea bună. N-are im-
portanţă, puteam oricând să luăm metroul
şi să ne întoarcem în Argentine, dacă ne
pierdeam. Louki mi-a spus că fusese ade-
sea prin acest cartier, în copilărie. Priete-
nul mamei sale, Guy Lavigne, avea un garaj
prin împrejurimi. Da, înspre République.
Ne-am oprit în faţa fiecărui garaj, dar nu
era cel căutat. Louki nu mai reuşea să-şi
amintească drumul. Cu prima ocazie când
avea să facă din nou o vizită la Auteuil,
avea să fie nevoită să-l întrebe pe Guy
Lavigne adresa exactă a fostului său garaj,
şi asta înainte ca acest tip să dispară şi el.
Nu părea că asta ajută la ceva, dar era im-
portant. Dacă nu, sfârşeşti prin a nu mai
avea niciun reper în viaţă. Îşi aducea aminte
că mama ei şi Guy Lavigne o luau sâm-
băta, după Paşte, la târgul din pasajul
Trône. Mergeau într-acolo pe jos pe un bu-
levard larg şi interminabil care se-asemăna
cu cel pe care-l străbăteam. Era, fără

îndoială, acelaşi. Dar atunci, noi ne înde-
părtam de piaţa République. În duminicile
acelea, ea mergea cu mama ei şi cu Guy
Lavigne până la liziera pădurii Vincennes.
Era aproape miezul nopţii şi era stra-
niu să ne aflăm amândoi în faţa grilajului
de la zoo. Puteam zări în penumbră ele-
fanţii. Dar acolo, în faţa noastră, se des-
chidea un luminiş în mijlocul căruia se
înălţa o statuie. Piaţa République. Pe mă-
sură ce ne apropiam, o muzică se auzea
din ce în ce mai tare. Un bal? Am între-
bat-o pe Louki dacă era cumva 14 iulie.
Nici ea nu ştia mai mult decât mine.
Pentru noi, de câtva timp, zilele şi nopţile
începuseră să nu se mai deosebească. Mu-
zica venea dintr-o cafenea, parcă din colţul
bulevardului cu strada Grand-Prieuré.
Câţiva clienţi stând pe terasă.
Era prea târziu ca să mai prindem ulti-
mul metrou. Imediat după cafenea, un
hotel cu uşa deschisă. Un bec neacoperit
lumina o scară cu trepte de lemn negru.
Paznicul de noapte nici măcar nu ne-a
întrebat numele. Ne-a indicat pur şi sim-
plu numărul camerei de la primul etaj.
154 Patrick Modiano
— Din acest moment am putea să

locuim aici, i-am spus lui Louki.
Un pat de o singură persoană, dar nu
era prea îngust pentru noi. Nici perdea,
nici jaluzele la fereastră. Am lăsat-o între-
deschisă din cauza căldurii. Jos, muzica
se oprise, dar auzeam, în schimb, hohote
de râs. Ea mi-a şoptit la ureche:
— Ai dreptate. Ar trebui să rămânem
aici pentru totdeauna.
Îmi închipuiam că suntem departe de
Paris, într-un port micuţ la Mediterană. În
fiecare dimineaţă, la aceeaşi oră, alegeam
drumul de-a lungul plajelor. Am reţinut
adresa hotelului: strada Grand-Prieuré,
numărul 2. Hotel Hivernia. Pe tot par-
cursul anilor anoşti care-au urmat, atunci
când mi se cerea adresa şi numărul de
telefon, spuneam: „N-aveţi decât să-mi
scrieţi la hotelul Hivernia, strada Grand-
Prieuré, numărul 2“. Ar fi trebuit să mă
duc să caut toate acele scrisori care mă
aşteptau de-atâta timp şi care au rămas
fără răspuns. Aveai dreptate, ar fi trebuit
să rămânem pentru totdeauna acolo.
L-AM REVĂZUT PE GUY DE VERE
pentru ultima dată cu mulţi ani mai târ-
ziu. Pe strada în pantă care coboară spre
Odéon o maşină s-a oprit în dreptul meu
şi am auzit pe cineva strigându-mă pe
vechiul meu nume de botez. Am recunos-
cut glasul încă înainte de a mă întoarce.
El şi-a scos capul pe geamul lăsat al por-
tierei. Mi-a zâmbit. Nu se schimbase deloc,
în afara părului, acum ceva mai scurt.
Era în iulie, la ora cinci seara. Era cald.
Ne-am aşezat amândoi pe capota maşinii
ca să schimbăm o vorbă. N-am îndrăznit
să-i spun că eram la câţiva metri de Condé
şi de uşa pe care intra întotdeauna Louki,
uşa aceea din umbră. Dar uşa nu mai exis-
ta. Pe partea aceea era acum o vitrină
unde erau expuse poşete din piele de cro-
codil, cizme, chiar o şa şi câteva cravaşe.
„Au Prince de Condé.“ Marochinărie.
— Aşadar, Roland, care-i viaţa ta?
156 Patrick Modiano
Avea şi acum aceeaşi voce clară care

ne făcea pe-atunci accesibile textele cele
mai încurcate, atunci când ni le citea. Eram
impresionat că îşi mai aducea aminte de
mine şi de numele meu de botez din acea
vreme. Atâţia oameni asistau la reuniu-
nile din scuarul Lowendal... Mulţi nu
veneau decât o singură dată, din pură cu-
riozitate, alţii erau nelipsiţi. Louki putea
fi socotită printre cei din urmă. Şi eu tot
aşa. Totuşi, Guy de Vere nu intenţiona să-şi
facă discipoli. Nu se considera nicidecum
un model de gândire şi refuza să-şi exer-
cite influenţa asupra celorlalţi. Ceilalţi
veneau la el, fără să le-o ceară. Câteodată,
simţeai că ar fi preferat să rămână singur
cu visele lui, dar nu le putea refuza nimic,
cu atât mai mult ajutorul necesar pentru
a vedea mai clar în ei înşişi.
— Şi acum te-ai întors la Paris?
Guy de Vere a zâmbit şi mi-a aruncat o
lungă privire ironică.
— Ai rămas neschimbat, Roland... Răs-
punzi la o întrebare cu o altă întrebare...
Nici asta nu uitase. Glumea adesea pe
seama mea. Îmi spunea că, dacă aş fi fost
boxer, aş fi fost un maestru al fentelor.
— ...De mult nu mai locuiesc la Paris,

Roland... Trăiesc acum în Mexic... Tre-
buie să-ţi dau adresa mea...
În ziua în care mă dusesem să verific
dacă parterul vechii clădiri în care locuia
mai era învelit în iederă, o întrebasem pe
portăresă dacă nu ştie cumva noua adresă
a lui Guy de Vere. Ea îmi răspunsese pur
şi simplu: „Plecat fără să lase adresă“.
I-am povestit ce mult m-am mai învârtit
prin scuarul Lowendal.
— Eşti incorigibil, Roland, cu povestea
asta cu iedera... Te-am cunoscut de foarte
tânăr, nu-i aşa? Ce vârstă aveai pe-atunci?
— Douăzeci de ani.
— Ei bine, mi se pare că, încă de la
vârsta aceea, plecaseşi în căutarea iederei
pierdute. Mă înşel?
Nu mă slăbea din ochi şi privirea îi era
învăluită de o umbră de tristeţe. Ne gân-
deam poate la acelaşi lucru, dar nu-n-
drăzneam să pronunţ numele lui Louki.
— Ce întâmplare nostimă, i-am spus.
Pe vremea întâlnirilor noastre mergeam
adesea la această cafenea care nu mai e o
cafenea.
I-am arătat cu degetul, la doar câţiva
metri depărtare de noi, marochinăria
„Au Prince de Condé“.
158 Patrick Modiano
— Bineînţeles, mi-a spus. Parisul s-a

schimbat mult în aceşti ultimi ani.
Mă fixa cu privirea şi ridica din sprân-
cene de parcă ar fi vrut să-şi amintească
ceva îndepărtat.
— Tot te mai preocupă zonele neutre?
Întrebarea a fost aruncată într-un mod
atât de neaşteptat, încât, pentru moment,
n-am înţeles la ce se referea.
— Era destul de interesant textul tău
despre zonele neutre...
Dumnezeule, ce memorie... Uitasem
că-i dădusem să citească acest text al
meu. Într-o seară, după ce se terminase
una dintre reuniunile de la el de-acasă,
rămăseserăm ultimii, Louki şi cu mine. Îl
întrebasem dacă n-avea o carte despre
Eterna Reîntoarcere. Eram în biroul său
şi el îşi arunca privirile pe rafturile bi-
bliotecii. Într-un sfârşit, a găsit un volum
cu coperta alb cu negru: Nietzsche: Filo-
sofia Eternei Reîntoarceri a aceluiaşi, pe
care mi l-a dat şi pe care l-am citit în zilele
următoare cu multă atenţie. În buzunarul
hainei aveam cele câteva pagini dactilo-
grafiate care tratau zonele neutre. Inten-
ţionam să i le dau ca să-i aflu părerea, dar
nu eram încă hotărât. Abia cu puţin timp
înainte să plec, pe palier, m-am decis şi,
cu un gest brusc, i-am întins plicul în care

introdusesem acele câteva pagini – fără
să-i spun un cuvânt.
— Te ştiam în egală măsură interesat
de astronomie, mi-a spus Guy de Vere.
Îndeosebi de materia întunecată...
Niciodată nu mi-aş fi putut închipui că
îşi amintea de toate acestea. În fond, fu-
sese întotdeauna foarte receptiv faţă de
ceilalţi, chiar dacă, pe moment, nu îţi
dădeai seama.
— Este păcat, i-am spus, că n-a mai fost
nicio reuniune în seara aceea la scuarul
Lowendal, aşa ca înainte...
A părut surprins de cuvintele mele.
Mi-a zâmbit.
— Mereu această obsesie a ta, Eterna
Reîntoarcere...
Ne plimbam încolo şi încoace pe tro-
tuar şi paşii ne tot aduceau în faţa maro-
chinăriei „Au Prince de Condé“.
— Vă mai amintiţi de seara aceea în
care a avut loc o pană de curent şi când aţi
continuat să ne vorbiţi chiar pe întuneric?,
l-am întrebat.
— Nu.
— Vreau să vă mărturisesc ceva. În seara
aceea, era cât pe ce să am o criză de râs
nebunesc.
160 Patrick Modiano
— Ar fi trebuit să râzi, mi-a spus pe un

ton de reproş. Râsul este contagios. Am fi
râs cu toţii pe-ntuneric.
S-a uitat la ceas.
— Voi fi silit să te părăsesc. Trebuie
să-mi pregătesc bagajele. Plec din nou
mâine. Şi nici măcar n-am avut timpul să
te întreb cu ce te ocupi în prezent.
A scos din buzunarul interior al hainei
o agendă şi a rupt din ea o foaie.
— Îţi dau adresa mea din Mexic. Ar
trebui să vii neapărat să-mi faci o vizită.
Dintr-odată, tonul lui a devenit impe-
rativ, de parcă ar fi vrut să mă ia cu el, sal-
vându-mă de mine însumi. Şi de prezent.
— Şi încă ceva: acolo continui reuniu-
nile. Vino. Contez pe tine.
Îmi întindea foaia.
— Ai aici şi numărul meu de telefon.
De data asta, n-o să ne mai pierdem urma.
În maşină şi-a scos din nou capul pe
geam.
— Spune-mi... Mă gândesc adesea la
Louki... Nu prea am înţeles de ce...
Era emoţionat. El, care vorbea întot-
deauna fără nicio ezitare şi într-un mod
atât de clar, acum îşi căuta cuvintele.
— Este o tâmpenie ceea ce o să-ţi
spun... Nu există nimic de-nţeles... Când
iubeşti într-adevăr pe cineva, e musai să-i

accepţi şi partea de mister... Şi tocmai
pentru asta îl iubeşti... Hei, Roland?...
A pornit brusc, fără-ndoială ca să taie
din scurt emoţia. A lui şi a mea. A mai
avut răgaz să-mi spună:
— Pe cât de curând, Roland.
Eram singur în faţa marochinăriei „Au
Prince de Condé“. Mi-am lipit fruntea de
geam ca să văd dacă mai rămăsese vreo
urmă a cafenelei: un colţ de perete, uşa
din spate care te conducea la telefonul
agăţat pe zid, scara în spirală urcând spre
micul apartament al dnei Chandly. Nimic.
Totul era uniform nivelat şi tapetat cu o
ţesătură de culoare portocalie. Aşa cum
era peste tot în cartier. Cel puţin nu riscai
să întâlneşti fantome. Până şi fantomele
muriseră. N-aveai de ce să te temi la
ieşirea de la staţia de metrou Mabillon.
Nicio Pergola şi niciun Mocellini dincolo
de geam.
Mergeam cu pas uşor ca şi cum abia aş
fi sosit, într-o seară de iulie, într-un oraş
străin. Începusem să fluier melodia unui
cântec mexican. Dar această falsă nepă-
sare n-a durat prea mult. Treceam pe lângă
gardul grădinii Luxembourg şi refrenul
Ay Jalisco no te rajes s-a stins pe buzele
162 Patrick Modiano
mele. Era lipit un afiş pe trunchiul unuia

dintre imenşii copaci al căror frunziş ne
umbreşte până la intrarea în grădini, acolo
sus, la Saint-Michel. „Arbore periculos.
Va fi înlocuit de cum începe iarna.“ Timp
de câteva clipe, am crezut că visez urât.
Am rămas acolo, împietrit, citind şi reci-
tind acel anunţ mortuar. Un trecător a
venit şi m-a întrebat:
— Vă simţiţi rău, domnule?, apoi s-a
îndepărtat, descurajat fără-ndoială de
privirea mea fixă.
În această lume în care aveam tot mai
mult impresia că sunt un supravieţuitor,
până şi arborii erau decapitaţi... Mi-am
continuat plimbarea încercând să mă
gândesc la altceva, dar era foarte greu.
Nu puteam uita acel afiş şi acel arbore
condamnat la moarte. Mă întrebam cum
or fi arătat moacele membrilor tribuna-
lului şi cea a călăului. Mi-am recăpătat
calmul. Ca să mă îmbărbătez, mi-am în-
chipuit că Guy de Vere merge alături de
mine şi-mi repetă cu vocea lui blândă: „
...Nici vorbă, Roland, e doar un vis urât...
Nimeni nu decapitează arbori...“
Trecusem de poarta de la intrarea în
grădină şi continuam să străbat acea por-
ţiune a bulevardului care duce la Port-
Royal. Într-o seară, împreună cu Louki,

condusesem prin aceste locuri un băiat
de vârsta noastră pe care-l cunoscuserăm
la Condé. Ne arătase, undeva pe dreapta,
clădirea Şcolii de Mine spunându-ne cu
tristeţe în glas, de parcă acea mărturisire
îl apăsa, că era elev al acestei şcoli.
— Credeţi că trebuie să rămân aici, să
urmez cursurile până la capăt?
Simţisem că pândea o mică încurajare
din partea noastră, că dorea să-l ajutăm
să facă pasul hotărâtor. Îi răspusesem:
— Nici gând, bătrâne, să nu rămâi aici...
Ieşi în larg...
Se întorsese spre Louki. Aştepta şi pă-
rerea ei. Ea îi explicase că, de când nu
fusese primită la liceul Jules-Ferry, era
circumspectă în privinţa şcolilor. Cred că
asta îl ajutase să ia hotărârea. A doua zi, la
Condé, ne spusese că renunţase la Şcoala
de Mine.
Adesea, ea şi cu mine urmam acelaşi
drum ca să ne întoarcem la hotelul ei. Era
un ocol, dar ne obişnuiserăm să mergem
pe-acolo. Dar era într-adevăr un ocol?
Gândindu-mă mai bine, îmi apărea ca o
linie dreaptă spre adâncul acelor melea-
guri. Noaptea, de-a lungul bulevardului
Denfert-Rochereau, simţeam că ne aflam
164 Patrick Modiano
într-un oraş de provincie, din cauza tăcerii

şi a atâtor adăposturi bisericeşti cu por-
talurile lor nesfârşite. A doua zi, am bătut
pe jos strada mărginită de platani şi de
ziduri înalte care desparte în două cimi-
tirul Montparnasse. Era acelaşi drum
care ducea la hotelul ei. Îmi amintesc că
ea prefera să-l evite, şi de aceea o luam
prin Denfert-Rochereau. Dar, în ultima
vreme, nu ne mai era teamă de nimic şi
credeam că strada asta care taie în două
cimitirul nu-i lipsită de un anume farmec,
mai ales noaptea, pe sub bolta frunzare-
lor. Nicio maşină nu trecea la ora asta, şi
nici nu ne întâlneam cu nimeni. Uitasem
s-o trec pe lista zonelor neutre. Dar era,
mai degrabă, o graniţă. Când ajungeam
la capătul ei, intram într-o ţară în care ne
aflam la adăpost de tot şi de toate. Săp-
tămâna trecută nu am mai străbătut-o
noaptea, ci spre sfârşitul după-amiezii.
Nu m-am mai întors prin acele locuri de
când le străbăteam împreună sau doar
mergeam să te întâlnesc la hotel. Preţ de
o clipă, mi-am închipuit chiar că, depă-
şind cimitirul, te-aş regăsi. Şi acolo ni
s-ar dezvălui Eterna Reîntoarcere. Ace-
laşi gest ca înainte, pentru a lua de la re-
cepţie cheia camerei tale. Aceeaşi scară
strâmtă. Aceeaşi uşă albă cu numărul 11.

Aceeaşi aşteptare. În fine, aceleaşi cărţi,
acelaşi parfum şi aceleaşi plete care se
desfac şi cad în valuri.
Ecoul celor spuse de Guy de Vere pe
tema Louki încă nu se stinsese în mintea
mea: „Nu prea am înţeles de ce... Când
iubeşti într-adevăr pe cineva e musai să-i
accepţi şi partea de mister...“
Ce mister? Eram convins că ne asemă-
năm, pentru că nu o dată ne-am transmis
unul altuia gândurile. Eram pe aceeaşi
lungime de undă. Născuţi în acelaşi an şi
în aceeaşi lună. Totuşi, cred că existau şi
diferenţe între noi.
Nu, nici eu nu reuşesc să înţeleg... Mai
ales atunci când îmi aduc aminte cum au
decurs ultimele săptămâni. Luna noiem-
brie, zilele care se micşorau, ploile toam-
nei, nimic din toate astea nu părea să ne
afecteze moralul. Făceam chiar planuri
de călătorie. Şi-n fond, la Condé domnea
o ambianţă voioasă. Nu mai ştiu cine îl
introdusese printre clienţii obişnuiţi pe
acest Bob Storms care-şi spunea poet şi
regizor din Anvers. Poate Adamov? Sau
Maurice Raphaël? Acest Bob Storms ne-a
făcut să râdem straşnic. Avea o slăbiciu-
ne pentru Louki şi pentru mine. Dorea să
166 Patrick Modiano
venim amândoi şi să ne petrecem vara în

spaţioasa lui casă din Mallorca. Aparent,
n-avea probleme de ordin material. Se
spunea că ar colecţiona tablouri... Se
spuneau atâtea şi atâtea lucruri... Şi apoi,
într-o bună zi, oamenii dispar şi îţi dai
seama că nu ştiai nimic despre ei, nici
măcar adevărata lor identitate.
De ce silueta masivă a lui Bob Storms
îmi revine atât de puternic în minte? În
momentele cele mai triste ale vieţii se-aude
adesea o notă discordantă şi uşoară,
apare o figură de bufon flamand, un Bob
Storms care trece şi care-ar fi putut alunga
durerea. Stătea în picioare la tejgheaua
barului, de parcă scaunele de lemn ar fi
urmat să se sfărâme sub greutatea lui.
Era atât de mare, că nu-i băgai de seamă
corpolenţa. Era totdeauna îmbrăcat cu
un fel de vestă de catifea neagră care con-
trasta cu barba şi cu pletele-i roşii. Purta
o capă de aceeaşi culoare. În seara în care
l-am remarcat pentru prima oară s-a în-
dreptat către masa noastră şi ne-a privit
ţintă, pe Louki şi pe mine. Apoi a surâs
şi, aplecându-se spre noi, ne-a şoptit:
— Camarazi de zile negre, bună noapte
vă doresc.
Când şi-a dat seama că ştiu o mulţime

de versuri, a insistat să facem o întrecere.
Câştigă acela care are ultimul cuvânt. El
îmi recita un vers, eu trebuia să-i răs-
pund cu un altul, şi tot aşa înainte. Totul
a durat nespus de mult. De fapt, nu-mi
revenea niciun merit. Eram un soi de
analfabet, fără nicio cultură generală, dar
care memorase versuri, ca tipii aceia care
execută la pian atâtea şi atâtea bucăţi,
dar ignoră solfegiul. Bob Storms avea
asupra mea acest avantaj: cunoştea tot re-
pertoriul poeziei engleze, spaniole, fla-
mande. Stând în picioare lângă bar, îmi
trâmbiţa cu un aer sfidător:
I hear the Shadowy Horses, their long

manes a-shake
sau:
Como todos los muertos que se olvidan

En un montón de perros apagados
sau încă:
De burgemeester heeft ons iets mis-

daan,
Wij leerden, door zijn schuld, het leven
haten.
168 Patrick Modiano
Mă obosea puţin, dar era un tip de trea-

bă, cu mult mai în vârstă decât noi. Mi-ar
fi făcut plăcere să-mi povestească vieţile
lui anterioare. Dar la întrebările mele,
îmi răspundea întotdeauna într-un mod
evaziv. Când simţea abătându-se asupra
lui o prea mare curiozitate, exuberanţa i
se topea brusc, de parcă ar fi avut ceva de
ascuns sau ar fi vrut să-şi acopere ur-
mele. Nu mai răspundea deloc şi, în cele
din urmă, sfâşia tăcerea cu hohote de râs.
Se organizase o petrecere la Bob Storms

acasă. Ne invitase pe Louki şi pe mine,
ca şi pe destui alţii: Annet, Don Carlos,
Bowing, Zacharias, Mireille, Houpa, Ali
Cherif, ca şi pe tânărul pe care-l convin-
seserăm să părăsească Şcoala de Mine.
Mai avea şi alţi invitaţi pe care nu-i cu-
noşteam. Locuia pe cheiul Anjou, într-un
apartament al cărui etaj superior era un
imens atelier. Ne adunase acolo pentru a
ne citi o piesă pe care intenţiona s-o pună
în scenă: Hop Signor! Am sosit amândoi
înaintea celorlalţi şi am fost impresionat
de candelabrele care luminau atelierul,
marionetele siciliene şi flamande agăţate
de grinzi, oglinzile şi mobilele renascen-

tiste. Bob Storms era îmbrăcat cu vesta
de catifea neagră. O fereastră imensă dă-
dea spre Sena. Cu un gest protector ne-a
prins, pe mine şi pe Louki, de după umeri
şi ne-a adresat fraza rituală:
Camarazi de zile negre

Bună noapte vă doresc.
Apoi, a scos din buzunar un plic şi mi

l-a întins. Ne-a explicat că înăuntru erau
cheile casei sale din Mallorca şi că trebuia
să ne ducem acolo cât mai repede posibil.
Şi să rămânem până în septembrie. Cre-
dea că nu arătăm deloc bine. Ce seară
ciudată... Piesa avea un singur act şi ac-
torii au citit-o destul de rapid. Noi eram
aşezaţi de jur-împrejurul lor. Din când în
când, în timpul lecturii, la un semn al lui
Bob Storms, trebuia să strigăm cu toţii în
cor: „Hop, Signor!...“ Printre invitaţi,
băutura circula cu multă generozitate. Ca
şi alte substanţe otrăvitoare. Un bufet
fusese amenajat în centrul salonului mare
de la etajul de dedesubt. Însuşi Bob Storms
servea băuturile în cupe de cristal. Era
tot mai multă lume. La un moment dat,
Storms mi-a prezentat un bărbat cam de
aceeaşi vârstă, dar mai scund decât el, un
170 Patrick Modiano
scriitor american, un anume James Jones,

despre care spunea că este „vecinul meu
de palier“. În cele din urmă, Louki şi cu
mine nu prea mai ştiam bine ce căutam
acolo, printre toate aceste persoane necu-
noscute. Atâţia oameni întâlniţi la începu-
tul vieţii, pe care nu-i vom şti niciodată şi
pe care nu-i vom recunoaşte nicicând.
Ne-am strecurat uşurel către ieşire.
Eram siguri că, în acea învălmăşeală,
nimeni n-a remarcat plecarea noastră.
Dar abia am trecut de uşa salonului, că
Bob Storms ne-a venit în întâmpinare.
— Ce faceţi, copii... O ştergeţi engle-
zeşte?...!
Surâdea ca de obicei, cu un zâmbet larg
care, împreună cu barba şi înalta-i sta-
tură, îl făcea să semene cu un personaj
renascentist sau din vremea lui Ludovic
al XIV-lea, Rubens ori Buckingham. Şi
totuşi, o nelinişte îi stăruia în privire.
— Sper că nu v-aţi plictisit prea mult...
— Nu, i-am răspuns. Hop Signor a fost
frumos...
Ne-a cuprins cu ambele braţe pe după
umeri, pe Louki şi pe mine, aşa cum
făcuse în atelier.
— Hai, sper să vă revăd mâine...
Ne-a condus către uşă, continuând să
ne ţină aşa.
— Şi mai ales, plecaţi numaidecât în

Mallorca să luaţi puţin aer... Aveţi mare
nevoie... V-am dat cheile casei...
Odată ajunşi pe palier, ne-a privit lung
şi pe unul, şi pe celălalt. Apoi, mi-a recitat:
Cerul e cortul sfâşiat al unui circ

provincial.
Louki şi cu mine coboram scările şi el

se aplecase peste balustradă. Aştepta să-i
răspund la vers cu un alt vers, cum făceam
de obicei. Dar eu nu mai găseam nimic.
Am impresia că încurc anotimpurile.
Câteva zile după această petrecere, am
însoţit-o pe Louki la Auteuil. Mi se pare
că era într-o vară, ba poate într-o iarnă,
într-una dintre acele dimineţi clare şi fri-
guroase, cu soare şi cer albastru. Ea inten-
ţiona să-i facă o vizită lui Guy Lavigne,
cel care fusese prietenul mamei sale. Am
preferat s-o aştept. Ne dăduserăm întâlnire
„într-o oră“ la colţul străzii unde era ga-
rajul. Cred că aveam de gând să părăsim
Parisul din pricina cheilor pe care ni le
dăduse Bob Storms. Câteodată, inima se
strânge închipuindu-şi lucrurile care ar
fi putut să fie şi care nu s-au întâmplat,
dar îmi spun că probabil şi astăzi casa e
172 Patrick Modiano
goală şi ne aşteaptă. Eram fericit în dimi-

neaţa aceea. Şi uşor. Şi mă cuprinsese o
stare de beţie. Linia orizontului sclipea
departe, undeva în faţa noastră, acolo,
către infinit. Un garaj la capătul unei străzi
liniştite. Regretam că n-o însoţisem pe
Louki la acest Guy Lavigne. Poate că ne-ar fi
împrumutat o maşină cu care-am fi pornit
spre sud.
Am văzut-o ieşind pe micuţa uşă a ga-
rajului. Mi-a făcut un semn agitând bra-
ţul prin aer, acelaşi semn de altădată, de
pe vremea când le aşteptam, pe ea şi pe
Jeannette Gaul, vara, pe chei. Vine către
mine cu acelaşi pas nonşalant, deşi s-ar
zice că a-ncetinit cumva, de parcă timpul
n-ar mai avea nicio însemnătate. Mă ia
de braţ şi hoinărim prin cartier. Aici vom
locui într-o bună zi. De altfel, aici am lo-
cuit întotdeauna. Hoinărim în continuare
pe străduţe, traversăm o intersecţie pustie.
Orăşelul Auteuil se desprinde încetişor
de Paris. Clădirile acestea în tonuri de
ocru şi bej ar putea fi pe Coasta de Azur
şi te-ntrebi dacă aceste ziduri ascund o
grădină sau liziera unei păduri. Am ajuns
în piaţa Bisericii, în faţa staţiei de metrou.
Şi acolo – astăzi, când nu mai am ce pierde
– îţi pot mărturisi: am simţit pentru sin-
gura dată în viaţa mea ce înseamnă Eterna

Reîntoarcere. Până atunci mă străduiam,
cu o bunăvoinţă de autodidact, să citesc
cărţi pe această temă. Era chiar înainte
să cobor scările staţiei de metrou de la
biserica d’Auteuil. De ce tocmai în acel
loc? Habar n-am de ce şi, în fapt, asta
n-are nicio importanţă. Am rămas un
moment nemişcat şi am apucat-o de braţ.
Eram acolo, împreună, în aceeaşi piaţă,
de-o veşnicie, şi făcuserăm deja plimba-
rea noastră prin cartierul Auteuil în
cursul miilor şi miilor de alte vieţi. Nu
era nevoie să-mi consult ceasul. Ştiam că
era amiază.
S-a întâmplat în noiembrie. Într-o sâm-

bătă. Dimineaţa şi după-amiaza rămă-
sesem în strada Argentine să lucrez la
zonele mele neutre. Voiam să dezvolt cele
patru pagini şi să scriu cel puţin treizeci.
Şi n-ar fi fost exclus ca lucrul să-mi spo-
rească şi să acopăr vreo sută de pagini.
Aveam întâlnire cu Louki la ora cinci la
Condé. Mă hotărâsem să părăsesc în
următoarele zile refugiul meu din strada
Argentine. Mi se părea că eram vindecat
definitiv de rănile copilăriei şi ale adoles-
174 Patrick Modiano
cenţei şi că, de atunci înainte, nu mai

aveam niciun motiv să mă ascund într-o
zonă neutră.
Am mers până la staţia de metrou
Étoile. Era linia pe care Louki şi cu mine
o luam adesea ca să ne ducem la reuniu-
nile lui Guy de Vere, traseu pe care îl urma-
serăm pe jos prima dată. În timp ce
metroul traversa Sena, am remarcat că
era forfotă mare pe aleea des Cygnes.
Schimbare la Motte-Picquet-Grenelle.
Am coborât la Mabillon şi am aruncat o
privire în direcţia cafenelei La Pergola, cum
făceam amândoi întotdeuna. Mocellini
nu stătea la vreo masă dincolo de geam.
Când am intrat la Condé, ácele orolo-
giului rotund de pe zidul din spate marcau
fix ora cinci. În general, aici, asta era o oră
moartă. Mesele erau goale, în afara celei
de lângă uşă unde stăteau Zacharias,
Annet şi Jean-Michel. Toţi trei îmi arun-
cau priviri ghiduşe. Dar nu suflau niciun
cuvânt. Chipul lui Zacharias şi cel al lui
Annet erau livide, fără-ndoială de la lu-
mina care venea prin geam. Nu mi-au
răspuns când le-am dat bună ziua. Mă
fixau cu priviri ciudate, de parcă aş fi făcut
vreo boroboaţă. Buzele lui Jean-Michel
s-au strâns şi am simţit că voia să-mi
vorbească. O muscă s-a aşezat pe dosul

mâinii lui Zacharias şi el a gonit-o cu un
gest nervos. Apoi şi-a luat paharul şi l-a
dat peste cap dintr-o înghiţitură. S-a ridi-
cat şi a venit spre mine.
Mi-a spus cu o voce albă:
– Louki. S-a aruncat pe fereastră.
Mi-era teamă să nu rătăcesc drumul.
Am apucat pe bulevardul Raspail şi apoi
pe strada care taie în două cimitirul.
Ajuns la capăt, nu mai ştiam dacă trebuie
să continui să merg drept înainte ori s-o
iau pe strada Froidevoix. Am luat-o pe
strada Froidevoix. Începând din clipa
aceea, viaţa mea înglobează o absenţă, un
alb, care nu-mi provoacă numai o senzaţie
de gol, ci îmi oferă, în plus, ceva imposi-
bil de-nfruntat cu privirea. Un alb imens
care mă orbeşte cu lumina lui vie, iradi-
antă. Şi aşa are să fie până la sfârşit.
Mult mai târziu, mă aflam la Broussais,
într-o sală de aşteptare. Un tip de vreo
cincizeci de ani, cu păr grizonant şi foarte
scurt tuns, purtând un palton din piele
de căprioară, aştepta şi el pe o banchetă
în partea cealaltă a sălii. În afară de el şi
de mine nu mai era nimeni acolo. Infirmi-
era a venit să-mi spună că Louki murise.
Tipul s-a apropiat de noi de parcă asta
176 Patrick Modiano
l-ar fi privit cumva. M-am gândit că este

Guy Lavigne, prietenul mamei sale, pe
care se ducea să-l vadă la Auteuil, la
garajul unde lucra. L-am întrebat:
— Sunteţi Guy Lavigne?
A scuturat din cap.
— Nu. Mă numesc Pierre Caisley.
Am ieşit împreună de la Broussais.
Începuse să se lase noaptea. Mergeam
unul lângă altul pe strada Didot.
— Presupun că dumneavoastră sunteţi
Roland.
Cum putuse afla numele meu? Abia
reuşeam să merg. Albul acesta, lumina
asta iradiantă înlăuntru-mi...
— N-a lăsat nicio scrisoare? l-am în-
trebat.
— Nu. Nimic.
Mi-a povestit totul. Se găsea în cameră
împreună cu o anume Jeannette Gaul,
căreia i se spunea şi „Cap de mort“. Cum
aflase el oare porecla lui Jeannette? Louki
ieşise pe balcon. Încălecase balustrada.
Cealaltă încercase s-o ţină, apucând-o de
spatele capotului. Dar era prea târziu.
Louki avusese timpul să pronunţe câteva
cuvinte, de parcă şi-ar fi vorbit sie însăşi
ca să-şi dea curaj: „Asta-i. Dă-ţi drumul.“

Patrick Modiano - in Cafeneaua Tineretii Pierdute PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Patrick Modiano - in Cafeneaua Tineretii Pierdute PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Publicarea acestei cărţi a fost sprijinită financiar de

© Editions Gallimard, Paris, 2007

stau şi mă-ntreb dacă nu cumva doar

prezentă în multe dintre aceste fotografii.

— În noaptea asta te botez. Din clipa

în faptul că unul dintre cei buni de gură o

perfect celor care frecventau Le Condé.

paşaport sau un permis de rezidenţă care-i

îi asocia cu „tinereţea pierdută“. De ce lo-

mâhnească? În orice caz, cu bustul drept,

de reper pentru ea şi acest necunoscut.

notând întotdeauna data şi ora exactă. Îi

prima dată pe 23 ianuarie. Iarna acelui

la capătul bulevardului Grande-Armée.

Bowing numea „anonimatul marelui oraş“,

adevărat? „Louki. Luni, 12 februarie, ora

verzi“, cum a beneficiat brunetul cu haină

bine, chiar în acea noapte, ea a ieşit de la

la Condé în octombrie, este pentru că

încă de două ori în aprilie. Îl întrebasem

întrebări doctorului Vala în legătură cu

— În fine, e periculos să faci asta, a

În orele libere ale zilei, odată întors de

chip de turban în creştetul capului. Ea s-a

rămas sub portal decât Louki, Maurice

un refugiu din calea a tot ce intuiam că-n-

să-mi păzesc bine secretul dacă nu voiam

verifice. Pe măsură ce le povesteşti această

pregăteam să evoc o amintire inconve-

mondenă şi care ar fi făcut ca pe frunte

Am aşteptat mult când am ajuns prima

să mărturisesc că, studiindu-i îndeaproape,

de ţigări şi i-a privit cu amuzament.

Imediat ce am aflat adresa hotelului la

o periferie, ci la acele zone misterioase

Am îndoit la loc foaia de hârtie şi am

Era ora patru după-amiază, mai aveam

Am uitat cine îl sfătuise să mi se adre-

Luasem metroul cu mult înaintea orei

* În franceză, Jardin d’Acclimatation, parc

că era vorba despre soţia lui. Pe măsură

lui încăleca oare în chip de amazoană?

Locuia la capătul străzii, la poarta

fost silă de un astfel de gând şi iarăşi mi-a

ale uneia dintre ferestrele mari erau lă-

mai era aceeaşi persoană. Avea o voce

spirală, stiloul cu pastă şi am luat câteva

Da, câteva persoane pe care le vedea

făcută într-o zi când o apucaseră gându-

le ţinea constant. El n-o putuse însoţi

din urmă, am luat una dintre revistele răs-

le fusese remis imediat după căsătorie.

Şi, după ce se scurseseră două luni, se

întâmplătoare. Tăceam şi fixam cu pri-

Poate că, într-o zi, avea să înţeleagă şi el

la Paix nr.20, Paris, arondisment 1“. O

Jean-Baptiste Say. Oare toate astea ajung

răspundă la întrebări? Am deschis uşa.

Afară se lăsa întunericul. Nu puteam

crudă a lămpii. Se va duce oare să mănânce

Am scos din buzunar plicul şi am privit