MODERNISMUL INTERBELIC

EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII (1919) – LUCIAN BLAGA

În sens larg, conceptul de modernism se aplică tuturor curentelor şi tendinţelor

novatoare din istorie – religioase, filosofice, artistice. În literatură şi artă, de la sfârşitul sec.al
XIX-lea şi în prima jumătate a sec.al XX-lea, modernismul reprezintă un spirit nou şi noi
experimente privind forma. E o expresie a unui anumit radicalism, el presupune refuzul a tot
ceea ce s-a încetăţenit, o vocaţie negativistă şi distructivă. În sens restrâns, modernismul este o
mişcare literară constituită în spaţiul hispano-american, la sfârşitul sec. al XIX-lea, în jurul
poeţilor Ruben Dario şi Antonio Machado, mişcare orientând poezia spre o estetică a sincerităţii
şi a rafinamentului. Modernismul subsumează curentele de avangardă. În literatura română,
modernismul se leagă de numele criticului E. Lovinescu şi de activitatea sa la revista şi cenaclul
Sburătorul. Postularea modernismului asociază o serie de teorii şi legi a căror valabilitate
Lovinescu o verifică în spaţiul cultural şi literar autohton. Văzându-l ca un principiu de progres,
Lovinescu asociază modernismul cu teoria sincronismului şi legea imitaţiei, pornind de la
ideea importanţei factorului temporal care intervine cu o acţiune, a cărei forţă creşte în decursul
istoriei, cu teoria diferenţierii, cu mutaţia valorilor estetice şi autonomia esteticului.
Urmărind acest context teoretic, în zona poeziei, modernismul inventariază următoarele
particularități: reflexivitatea și subiectivizarea discursului, construirea viziunii poetice pe
repere ale unui univers existenţial modern, pe simboluri cultural-filosofice; poezia
intelectualizată, cu funcţie de cunoaştere; expresivitatea limbajului poetic generată de
înlocuirea metaforei plasticizante cu cea revelatorie, de ambiguitatea voită prin tehnica sugestiei
sau prin ermetizarea discursului, de sintaxa poetică – versul liber, ingambamentul, dislocările
sintactice, topica afectivă; rezolvarea crizei limbajului prin infuzia de termeni neologici din
filosofie sau din ştiinţele exacte, termeni religioşi, utilizaţi şi cu sensuri laic, termeni colocviali,
termeni argotici, resemantizarea unor cuvinte, sintagme, termeni populari, creaţii lexicale
originale.
Poezia interbelică se va sincroniza cu marea poezie europeană, astfel că opera lui Ion
Barbu va ilustra tipul de poezie ermetică, pură, cultivat de francezul Stephane Mallarme, Arghezi
impune în poezia românească estetica urâtului, în descendenţa poeziei lui Charles Baudelaire,
Blaga se integrează în curentul expresionist, iar Bacovia ilustrează prin opera interbelică
trăsăturile simbolismului cu deschideri spre expresionism.
Implicat în efortul generaţiei interbelice de a schimba paradigma poeticităţii, Blaga şi-a
formulat principiile estetice în eseuri, aforisme şi în numeroase acte poetice. Poezia
programatică, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, anunţă lirismul subiectiv reflexiv (prin
mărcile lexico-gramaticale ale prezenţei eului liric, prin topica și pauza afectivă), fiind o
confesiune a trăirilor autentice, o artă poetică înzestrată cu o forţă vizionară de excepţie.
Încadrarea în specia artei poetice, cultivată cu predilecție în modernism este validată de
direcţiile tematice – statutul creaţiei poetice, modalitatea de creaţie, relaţia poet – lume şi
poet – creaţie, aceasta din urmă fiind tema predilectă a artelor poetice moderne.
Titlul acestei arte poetice prin care se deschide volumul de debut – Poemele luminii
(1919) – reliefează, într-un enunţ propoziţional, raportul eu liric – univers. Întregul univers e
văzut ca o corolă de minuni. Această metaforă revelatorie figurează universul totalizator ca pe
o reprezentare sferică de o fragilă armonie, definită prin ideea de miracol. Eul liric se raportează
la această lume a miracolelor printr-o metaforă verbală ce sugerează legătura dintre eul ce
rosteşte şi universul integrator, dar şi o atitudine protectoare faţă de cel din urmă. Forma negativă
a verbului exprimă refuzul cunoaşterii raţionale şi opţiunea pentru cunoaşterea poetică. Subliniat
prin recurenţă (versul-incipit al poeziei), titlul devine profesiunea de credinţă a lui Blaga.
Plasarea orgolioasă a pronumelui personal „eu” în incipitul poeziei şi, implicit, în debutul
volumului corespunde influenţelor expresioniste din volumele de tinereţe.1
La nivel compoziţional, discursul poetic, formulat ca monolog liric, nu e structurat
strofic. La nivelul sintaxei poetice, însă, cele douăzeci de versuri cu măsură inegală şi ritm
variabil se organizează în patru enunţuri poetice, deci în patru secvenţe. Acestea au drept
centru de iradiere a semnificaţiei poetice metafora luminii, simbol al cunoaşterii. Blaga va
delimita în sistemul său filosofic – în lucrarea Cunoaşterea luciferică (1933) – două tipuri de
cunoaştere: „cunoaşterea paradisiacă” – raţională, logică, ce îşi propune să expliciteze şi să
numească misterul şi „cunoaşterea luciferică” – totală, poetică, ce urmăreşte potenţarea, sporirea
misterului. Blaga mărturiseşte opţiunea pentru cunoaşterea intuitivă, poetică, confesiune ce poate
fi regăsită şi în aforismele poetului: „datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l
lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare”.
Rolul poeziei nu este de a descifra tainele lumii, ci de a le potenţa prin trăirea interioară şi
prin contemplarea formelor concrete prin care ele se înfăţişază, iar rolul poetului este ca, prin mit
şi simbol, să pătrundă tainele universului, sporindu-le. Creaţia devine un mijlocitor între eu –
conştiinţa individuală şi lume. Sentimentul poetic e acela al contopirii cu misterele universale, cu
esenţa lumii. Această exacerbare a rolului eului creator, sentimentul absolutului, tensiunea lirică
pe care o presupune cunoaşterea tainelor derivă din estetica modernă expresionistă.
Prima secvenţă – primele cinci versuri – detaliază relaţia eu-univers enunţată metaforic
în titlu.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în ochi, în flori, pe buze ori morminte.
Rostirea poetică a eului blagian se întemeiază pe scenariul călătoriei iniţiatice; în calea sa,
eul poetic are revelaţia unor întruchipări concrete ale miracolului vieţii şi ale misterului morţii pe
care nu încearcă să le destrame. Fiecare numire a „corolei de minuni a lumii” este un simbol care
se va dovedi esenţial în geografia mitologică a lui Blaga. Florile sugerează perfecţiunea
universului natural, taina înfloririi, a rodirii. Mormintele pot fi simboluri ale mineralului
(pământul), dar şi metafore ale cunoaşterii prin asumarea tradiţiei, prin păstrarea legăturii
spirituale cu strămoşii. Ele reprezintă şi tulburătoarea taină a morţii. Între aceste două
substantive-metaforă se revelează un întreg univers al viului. Motivul ochilor se asociază firesc
ideii de cunoaştere contemplativă, un spaţiu de întâlnire între eu şi lume, o deschidere spre
universul interior. Motivul buzelor semnifică ideea cunoaşterii prin rostire poetică, prin cuvânt,
dar şi cunoaşterea prin eros. Ca taine întâlnite în cale şi ocrotite prin iubire, cele patru fragmente
ale unui tot unitar îmbogăţesc „vraja nepătrunsului ascuns”.
La nivelul discursului poetic, enumerarea celor patru termeni metaforici în finalul
primei secvenţe determină marcarea lor prin accent afectiv şi prin relief stilistic. Se cristalizează
o tulburătoare viziune asupra lumii, în centrul căreia se află eul iluminat de conştiinţa unei
legături consubstanţiale cu întregul, cu fiecare petală a corolei de minuni.
Secvenţa a doua ilustrează cunoaşterea paradisiacă, raţională. Aceasta e figurată poetic
prin metafora „lumina altora”, în care pronumele nehotărât desemnează mulţimea celor care
aleg calea acestei cunoaşteri. Deşi referentul poetic rămâne cel din prima secvenţă („taina” cu
substituenţii metaforici „nepătrunsul ascuns” şi „adâncimi de întuneric”), cele două unităţi

1
Expresionism –curent literar-artistic, apărut în Germania între 1911-1925. Esenţa doctrinei expresioniste
este dată de: nevoia de absolut, aspiraţia către un ideal; căutarea ineditului, a originarului; descătuşarea
afectivă, patosul trăirii; interesul pentru tradiţii, mituri, credinţe străvechi; tendinţa de spiritualizare a
trăirii, poezia metafizică.
compoziţionale reliefează opoziţia esenţială între cele două tipuri de cunoaştere. Primul tipar
cognitiv e exprimat prin verbe la forma negativă, cel de-al doilea printr-un sinonim afirmativ:
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric
Secvenţa a treia defineşte, prin opoziţie cu cea de-a doua secvenţă şi prin simetrie cu
prima, cunoaşterea luciferică, aventura cognitivă a intuiţiei, a iluminării, a revelaţiei –
cunoaştere poetică privilegiată. Prin conjuncţia advesativă „dar” se instituie antiteza „lumina
mea”/ „lumina altora”, care valorizează dublu (negativ şi pozitiv) metafora luminii. În același
timp, alternanţa unicitate – multiplicitate (eu/ alţii) marchează la nivelul persoanei gramaticale
antiteza fundamentală a poeziei. Cunoaşterea luciferică pentru care optează eul liric e detaliată
prin comparaţia extinsă cu lumina selenară.
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –
şi-ntocmai cum razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i ne-nţeles
se schimbă-n ne-neţelesuri şi mai mari
sub ochii mei –
În contextul acestei poezii, luna nu mai e zeitatea tutelară eminesciană, ci personifică un
dublu cosmic al creaţiei poetice această identificare creaţie poetică/ lumina lunii e sugerată prin
aglomerarea termenilor care desemnează semantic ceea ce se ascunde dincolo de capacitatea
cunoaşterii umane. Câmpul semantic al misterului, configurat prin termeni ca „taină”,
„întunecata zare”, „sfânt mister”, „taina nopţii” este întregit prin construcţiile lexicale cu prefix
negativ: nepătruns”, „ne-nţeles”. Topica afectivă reliefează conotaţiile acestei reţele semantice
prin inversiunea poetică. Prin actul poetic, ce reliefează actul mitic al creaţiei, eul cunoscător
devine eu creator, îmbogăţind taina lumii cu propriul înţeles.
Ultima secvenţă are valoare conclusivă – subliniată prin conjuncţia „căci”, motivând
prin iubire relaţia eului cu esenţa misterioasă a universului.
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
Iubirea devine astfel un instrument de cunoaştere, cale de intuire a tainelor lumii. Se
recunoaşte aici un reflex personalizat al ideii bergsoniene a intuiţiei ca modalitate eficientă de
cunoaştere. Prin recurenţa termenilor enumeraţi în finalul primei secvenţe, fiecare substantiv
fiind pus aici în final sub accent stilistic prin repetarea lui „şi” adverbial, „corola de minuni” pare
a se închide simetric, refăcându-şi perfecţiunea. În noul tipar sintactic, fiecare termen devine o
metonimie, prin care sunt numite poetic toate regnurile lumii fizice şi toate treptele cunoaşterii.
Elementele caracteristice tiparului poetic modern sunt cristalizarea viziunii în jurul unei
metafore revelatorii (condensarea metaforică), dimensiunea gnomică a discursului, definitorie
pentru poezia de idei, prozodia modernă, cu versuri libere, cu o metrică variabilă, cu
înlănţuiri de tipul ingambamentului.