Sunteți pe pagina 1din 26

POCĂINŢA

PRIN PLÂNS, LACRIMI ŞI STRĂPUNGEREA INIMII -


MIJLOC DE CURĂŢIRE ŞI SFINŢIRE

BOTEZUL LACRIMILOR
– MIJLOC DE CURĂŢIRE ŞI ÎNDUMNEZEIRE

ASEMĂNAREA LUI DUMNEZEU OBŢINUTĂ


PRIN PLÂNS, LACRIMI ŞI STRĂPUNGEREA INIMII

FERICITUL PLÂNS
– TAINA CURĂŢIRII ŞI ÎNDUMNZEIRII

META-NOIA PLÂNSULUI

PLÂNSUL, LACRIMILE ŞI STRĂPUNGEREA INIMII –


TĂRÂMUL DESĂVÂRŞIRII SPIRITUALE

PLÂNSUL – CONŞTIINŢA ÎNDUMNEZEIRII PIERDUTE

PLÂNSUL - SEMNUL ÎNFIERII DUHOVNICEŞTI

LACRIMILE – CHEZĂŞIA POCĂINŢEI

PLÂNSUL – ÎMPĂCAREA OMULUI CU DUMNEZEU

MÂNTUIREA PRIN PLÂNSUL DE-BUCURIE-FĂCĂTOR

PLÂNSUL – MIJLOC DE IZBĂVIRE DE PĂCAT ŞI CÂŞTIGARE A VIRTUŢILOR

DESPĂTIMIREA PRIN PLÂNS, LACRIMI ŞI STRĂPUNGEREA INIMII

VEDEREA LUI DUMNEZEU PRIN FERICITUL PLÂNS


Teologia plânsului şi străpungerea inimii
Introducere

I. Fenomenologia patristică a plânsului


I.1 Plânsul natural, plânsul lui Hristos şi plânsul creştinilor
I.2. Plânsul – conştiinţa binelui pierdut
I.3 Penthos şi katanyxix

II. Definiţia şi natura plânsului


II.1 Cauzele străpungerii
II.2 Mijloacele de dobândire a plânsului
II.3 Obstacolele pe calea dobândirii lacrimilor

III. Efectele plânsului


III.1 Curăţirea
III.2 Bucuria

Încheiere /concluzii/
Introducere
„FERICIŢI CEI CE PLÂNG,
CĂ ACEIA SE VOR MÂNGÂIA”
MT.5,4
Ţara misterioasă a plânsului, ai cărei exploratori şi cartografi au fost,
în Răsăritul primului mileniu pe urmele Evangheliei lui Iisus Hristos,
creştinii aflaţi în căutarea desăvârşirii: sfinţii. Valorificarea subtilă şi
complexă a afectivităţii, a plânsului şi întristării, a suferinţei şi lacrimilor
prefăcute în izvor de bucurie şi seninătate interioară e proprie numai
creştinismului, fiind una din trăsăturile care disting cel mai limpede
spiritualitatea creştină răsăriteană de restul tradiţiilor religioase şi spirituale
ale umanităţii. Simptom al relaţiilor falsificate sau autentice între trup, suflet,
minte şi duh, plânsul şi rugăciunea sunt pentru ascetica şi mistica ortodoxă
adevărată oglindă a omului, a cosmosului şi a lui Dumnezeu, rugăciunea
fiind, potrivit Sf. Ioan Scărarul, în acelaşi timp „maica şi fiica lacrimilor”.
„Nu vom fi învinuiţi, o prieteni, la ieşirea sufletului, că n-am săvârşit
minuni, nici că n-am teologhisit, nici că n-am fost contemplativi, dar vom da
negreşit socoteală lui Dumnezeu că n-am plâns neîncetat”.1
Dumnezeu l-a zidit pe om pentru fericire, bucurie şi desfătare în Rai,
însă Adam, prin călcarea poruncii, a atras în lume scârba şi necazul, s-a
inversat şi natura, pământul rodind spini şi ciulini. „Căci ştim, că toată
creaţia împreună suspină şi are dureri până acum, şi nu numai ea. Ci şi noi,
care avem pârga Duhului, noi înşine suspinăm în noi înşine aşteptând
înfierea”2. O sută de ani a plâns Adam la poarta raiului. Este primul plâns pe
pământ: după bunătăţile pierdute, după ruperea legăturii faţă-n-faţă cu
Dumnezeu, după pierderea neprihănirii edemice. De atunci plânsul nu se
opreşte pe acest pământ , în „valea plângerii şi a durerii”. În Vechiul
Testament numai nădejdea Răscumpărătorului ţine duhul vieţii chiar şi în
sfinţi, toţi fiind sub pedeapsa Legii morţii şi a stricăciunii. Dar la plinirea
vremii Arhanghelul Gavriil binevesteşte „Bucură-Te” celei pline de har,
punând începutul împăcării omului cu Dumnezeu. Iisus Hristos prin jertfa Sa
ne-a scos din stricăciune, ne-a deschis uşile raiului pierdut, ne-a adus
bucurie, ne-a trimis Mângâietor, ne-a făcut dumnezei după har. Trecut-a
umbra Legii şi darul a venit, bucuria învierii a covârşit moartea, iadul,
suferinţa. De ce dar, în cea mai însemnată predică de pe munte Mântuitorul
fericeşte pe cei ce plâng, şi zice vai, celor ce râd acum. De ce ne cheamă pe
calea strâmtă a tânguirii şi plângerii, dacă a venit să ne aducă bucuria
veşnică. „Acesta /Iisus Hristos/ în zilele trupului Său a adus cu strigăt tare şi
cu lacrimi către Cel care putea să-L mântuiască din moarte şi a fost ascultat
pentru evlavia Sa; şi măcar că era Fiu, din cele ce a pătimit a învăţat
ascultarea şi, ajuns desăvârşit, s-a făcut tuturor pricină de mântuire
veşnică.”3 Nu din natura plânsului, ci din firea noastră împletită cu păcat ne
dă porunca umilirii de sine, a smereniei, lacrimilor. Numai plânsul poate să
aducă ura faţă de păcat, plânsul aduce smerenia, plânsul ne desparte de
lumea aceasta, plânsul cheamă virtuţile pierdute, plânsul adevărat e o ispravă
paradoxală a minţii, plânsul este meta-noia, adică saltul minţii dincolo de
sine, în alt plan al înţelegerii. Nu lacrimi disperate, ci lacrimile minţii
cunoscătoare şi recunoscătoare, lacrimi care desfac sufletul de cusătura sa cu
sine însuşi, pentru a-l prinde în ţesătura unei riguroase însufleţiri universale.
Lacrima topeşte şi spală, stinge şi aprinde, usucă şi răcoreşte.

1
Sf. Ioan scărarul Scara raiului
2
Noul Testament Romani 8, 18-23
3
Noul Testament, Evr 5, 7-10
În ciuda acestui avertisment şi a centralităţii evidente a plânsului,
lacrimilor şi umilinţei pentru creştinul conştient, studiile acestor fenomene
sunt extrem de puţine.
Civilizaţiile sunt, uneori, în glorioasa lor suficienţă, modalităţi de a nu
pricepe plânsul. Slăbirea sau absenţa discernământului spiritual al
afectivităţii şi al echilibrelor între sentiment, raţiune şi voinţă în viaţa
religioasă în cel de al doilea mileniu creştin au dus în civilizaţia modernă la
oscilaţia perpetuă între extremele unei emotivităţi exacerbate, dar
superficiale, şi respectiv, ale unei insensibilităţi împietrite impersonale care
însoţeşte expansiunea universului tehnologic actual. Aşa, cum avertiza încă
la sfârşitul sec. IV avva Evagrie din Pont, astăzi „cei mai mulţi, chiar dacă
plâng, uitând de scopul lacrimilor, înnebunesc şi s-au rătăcit” 4. Căci, după
Sf. Ap. Pavel tristeţea cea după Dumnezeu aduce bucurie, iar pentru lume
este moartea sufletului. Există şi lacrimi din fire, care putem să le dăm o
orientare plăcută lui Dumnezeu. Plânge mândria rănită, plânge pofta
nesatisfăcută, plânge orgoliul, plânge ciuda neisprăvirii. Chiar în viaţa
duhovnicească, unii în strădania lor egoistă de a atinge un grad anumit de
dreptate cultivă virtuţi, scoţând dreptatea lor înainte. Dar acelaşi Scărar ne
spune, că „oricât de mari ne-ar fi virtuţile pe care le practicăm, ele sunt
zadarnice şi false, dacă nu dobândim inimă îndurerată”5. Deci, inima
îndurerată, sau străpungerea este muchia ceea de cuţit, pe care merge
nevoitorul în calea căutării lui Dumnezeu, este busola duhovnicească a
călătorului către cer, este boldul cel de aur al sufletului, care îl liberează de
pironirea pe lemnul grijilor lumeşti şi de orice împătimire, şi care, printr-o
cuvioasă întristare, îl face să se îndrepte continuu spre supravegherea inimii.

I. Fenomenologia patristică a plânsului.


I.1 Plânsul natural, plânsul lui Hristos şi plânsul creştinilor.

Lacrima şi bucuria nu se nasc din aceleaşi obârşii; lacrima se naşte de


obicei, când ceva fără de veste loveşte şi contrage sufletul ca o lovitură,
strâmtorând aerul din jurul inimii; bucuria este ca o tresărire a sufletului care
se veseleşte de cele ce s-au întâmplat după voia sa. Din pricina aceasta se şi
deosebesc simptomele trupeşti ale lacrimilor şi ale bucuriei: cei întristaţi au
faţa galbenă, vânătă şi rece, pe când cei veseli au o stare trupească
înfloritoare.

4
Despre rugăciune 8
5
Sf. Ioan Scărarul Scara Raiului, cuv. VII, p.
Tânguirile şi lacrimile sfinţilor luau naştere din pricina iubirii faţă de
Dumnezeu şi aproapele. Sporindu-şi de aici bucuria se îngrijeau şi de starea
păcătoşilor: plângeau pentru ei şi-i îndreptau cu lacrimile lor.
Iar despre aceea, că Domnul a lăcrimat pentru Lazăr, acestea avem a
spune: Domnul a mâncat şi a băut, nu pentru că avea nevoie să mănânce şi
să bea, ci pentru a ne lăsa măsuri şi hotare pasiunilor necesare ale sufletului.
Tot aşa a lăcrimat ca să îndrepte starea de suferinţă şi jalnică a celor înclinaţi
spre tânguire şi iubitori de plâns. Şi lacrimile au nevoie de măsură. „Lacrima
Domnului nu era o lacrimă pătimaşă, ci de dascăl. Nu ne îngăduie nici să fim
moi faţă de suferinţe, dar nici să fim nesimţitori faţă de întristări” 6. Pentru
aceasta când auzim pe neaşteptate vre-o veste tristă, avem ameţeli,
întunecimi şi ne vuieşte capul, pentru că este zguduit de vaporii care îi
trimite în sus căldura strânsă în adânc. Acei oameni, care în grele nenorociri
şi-au oprit cu de-a sila lacrimile, au căzut mai târziu în suferinţe grele,
apoplexie şi paralizie, iar alţii chiar au murit, pentru că sub povara întristării
puterea lor s-a frânt ca o slabă proptea. Se cuvine să suferim cu demnitate şi
cu bună-cuviinţă întristările, rămânând în hotarele firilor. Că precum viermii
se nasc mai ales în lemnele slabe, tot aşa întristările se lipesc de oamenii cu
caractere mai slabe. Uşurează greutatea celor prezente cu nădejdea celor
viitoare. Şi vei reuşi să te bucuri pururi, dacă vei privi necontenit la
Dumnezeu, iar nădejdea răsplătirii va uşura necazurile vieţii. Dumnezeiescul
cuvânt ne porunceşte să săltăm împreună cu drepţii, să jelim şi să ne pocăim
împreună cu cei ce varsă lacrimi de pocăinţă sau să-i plângem pe cei ce zac
fără durere pentru că măcar nici nu ştiu că pier. Cel ce varsă lacrimi fierbinţi
pentru păcatele semenului său se vindecă pe sine însuşi prin îndurerarea sa
pentru fratele său. Pavel plângea pentru vrăjmaşii Crucii lui Hristos. Ieremia
plângea pentru cei ce piereau din popor.

II.2. Plânsul – conştiinţa binelui pierdut


Plânsul este o stare tristă a sufletului pricinuită de lipsa celor dorite,
este o simţire dureroasă a lipsirii de cele ce ne veselesc. Dacă plânsul
omenesc îl face lipsirea bunătăţilor trebuincioase aici, atunci n-ar plânge
cineva paguba a ceea ce nu cunoaşte. Deci, se cuvine să cunoaştem întâi ce
este binele cu adevărat, căci pentru acest bine se va întâmpla să se facă
plânsul fericit de Domnul. Cel ce a izbutit să vadă cu adevărat binele, dar pe
urmă a cunoscut sărăcia firii omeneşti, va simţi negreşit o nenorocire în
suflet şi-şi va face un plâns din viaţa sa de aici pentru faptul că nu este în
binele acela. Deci nu întristarea o laudă Cuvântul, ci cunoştinţa binelui,
6
Irinee Hausherr „Teologia lacrimilor, plânsul şi străpungerea inimii”
căruia îi urmează pătimirea întristării pentru că nu mai e de faţă în viaţă
lucrul căutat. Cu cât credem că binele este prin fire mai înalt decât
cunoştinţa noastră, cu atât întindem mai mult plânsul în noi, pentru că binele
de care suntem despărţiţi este de aşa fel şi aşa de mare, încât nu putem
cuprinde nici măcar cunoştinţa lui.
Dar noi oamenii am fost părtaşi la acest bine, care întrece orice putere
de cuprindere, şi acel Bine mai presus de orice înţelegere era atât de mult în
firea noastră, încât umanul părea a fi un alt Acela, fiind format prin cea
exactă asemănare după chipul prototipului său. Căci cele ce cugetăm acum
prin presupuneri despre Acela, toate acestea erau şi în jurul omului, spre
nestricăiunea şi fericirea lui: avea stăpânirea de sine şi nesupunerea sub vre-
o stăpânire, neîntristarea şi negrija vieţii şi petrecerea în cele dumnezeieşti,
iar prin gândul dezbrăcat şi curat privea spre bine.
Căci toate acestea ni le dă să le înţelegem prin puţine cuvinte în cele
spuse despre facerea lumii, şi anume că omul a fost plăsmuit după chipul lui
Dumnezeu şi se desfăta în rai. Pentru că rodul acela de pomi era viaţa şi
cunoştinţa şi cele asemenea. Iar dacă acestea erau în noi, cum nu va suspina
din pricina nenorocirii cel ce-şi compară ticăloşia de acum cu fericirea de
atunci? Cel rânduit să împărăţească acum e robit, cel înzestrat cu
nepătimirea a schimbat-o cu viaţa pătimaşă şi întinată; cel nestăpânit de
nimic şi stăpân pe sine e stăpânit acum de asemenea şi de atâtea rele că nu e
uşor nici măcar să-i numărăm pe tiranii noştri. Căci fiecare dintre patimile
din noi se face un despot al celui robit, şi cucerind ca un tiran cetăţuia
sufletului, chinuieşte pe cel pe care l-a supus chiar prin supuşii de odinioară
ai acestuia, folosindu-se de gândurile noastre după plăcerea lui; astfel mânia,
frica, laşitatea, obrăznicia, ura, vrajba, neîndurarea, cruzimea, pizma,
linguşirea, pomenirea de rău, nepăsarea şi toate patimile protivnice cugetate
în noi sunt o enumerare a tiranilor şi despoţilor care ţin sufletul robit
stăpânirii lor. Iar dacă ar socoti cineva şi nenorocirile trupeşti împletite cu
firea noastră şi sădite în ea, adică bolile de multe feluri pe care omul nu le
cunoştea de la început, lacrima ar spori încă şi mai mult, văzând în locul
celor bune pe cele de întristare şi punând faţă în faţă relele de care suferă cu
bunătăţile pe care le-a pierdut.
Deci plânsul se fericeşte aşa: că sufletul priveşte spre binele adevărat
şi nu se lasă scufundat în amăgirea de acum al vieţii. Căci nu poate trăi fără
lacrimi cel ce a examinat cu exactitate lucrurile, nici nu se poate crede că
acela ce se adânceşte în cele ale vieţii acesteia nu se află în lucruri de
întristare, precum se poate vedea numai la dobitoacele fără raţiune. Ele nu au
nici o simţire a nenorocirii, ci viaţa lor se desfăşoară în acelea însoţită de o
oarecare plăcere. Aşa se întâmplă şi cu oamenii care nu au nici o cunoştinţă
de bunătăţile de care a fost lipsită firea noastră şi îşi petrece viaţa de faţă în
plăceri. Iar îndulcirii de cele de aici îi urmează necăutarea celor mai bune.
Şi cel ce nu caută nu află ce se dă numai celor ce caută.
Deci, de aceea Cuvântul fericeşte plânsul: nu pentru că îl socoteşte
fericit în el însuşi, ci pentru ceea ce vine prin el.

I.3 Penthos şi katanyxix


După spusele etimologilor cuvântul penthos are trei sensuri:
1. doliu pentru părinţi sau prieteni
2. durerea pricinuită de un anumit accident
3. doliu sacru, lamentaţia după un zeu mort
Însă sfinţii părinţi întrebuinţează acest cuvânt în alt sens, iar aceste
dolii sau stări de întristare adâncă au o lămurire aparte.
Sf. Ioan Gură de Aur, care predica nu numai pentru monahi, nu
încetează să repete cuvintele Sf. Ap. Pavel: să nu-i plângem pe morţi pentru
că sunt morţi! Pentru creştinii vrednici de acest nume, moartea înseamnă
naşterea la adevărata viaţă. De vreme ce Hristos a biruit moartea creştinii nu
mai trebuie să se întristeze ca aceia care nu au nici o nădejde. Plânsul de care
vorbesc sfinţii părinţi nu are nimic comun cu acest doliu.
Cu atât mai mult creştinul va suporta cu uşurinţă pierderi mai puţin
grave. Asemenea Sfântului Macarie, avva Evprepie dă o mână de ajutor
tâlharilor pe care i-a surprins jefuindu-i chilia. Mai mult, aleargă după ei
pentru a le aduce un toiag pe care aceştia îl uitaseră. „Cel ce iubeşte lumea,
iubeşte sminteala şi împiedicările. Deci, de se va întâmpla să se piardă
cândva ceva, aceasta trebuie să o primim cu bucurie şi cu mărturisire, fiindcă
ne-am izbăvit de griji. Nu trebuie să ne întristăm deloc pentru un lucru al
lumii acesteia, ci numai pentru păcat .7 Acest lucru e limpede de altfel, din
moment ce întristarea figurează în catalogul celor opt gânduri ale răutăţii sau
ale celor opt păcate capitale. Plânsul nu are nimic comun cu sămânţa iadului,
care e întristarea. Plânsul nu înfloreşte într-un suflet slab şi nici într-o inimă
moale. Cu atât mai puţin la cei leneşi. Akedia seacă izvorul lacrimilor, e
negarea directă a plânsului, ea împinge spre căutarea satisfacţiilor care sunt
moartea reculegerii. Duhul întristării nimiceşte rugăciunea, fiindcă
rugăciunea e rodul bucuriei şi al mulţumirii şi ea începe prin plâns. Plânsul
„penthos” face ca sufletul să reintre în sine cu certitudinea de a găsi înăuntru
Împărăţia lui Dumnezeu. El se naşte dintr-o dorinţă fierbinte într-un suflet
bărbătesc.

7
Varsanufie şi Ioan, Ep 682
Atunci să fie oare vorba de un doliu sfânt? Să fi plâns oare asceţii
noştri moartea lui Hristos aidoma femeilor din Byblos care plângeau la
moartea lui Adonis? Aceasta era justificarea pentru singurul post de peste an
dintr-o zi de sâmbătă, zi pe care Ziditorul o petrece sub pământ. Dar, postul
nu e acelaşi lucru cu străpungerea inimii. Iată textul Didascăliei Apostolilor:
„Căci pentru cei ce nu cred în Mântuitorul nostru, El este mort fiindcă
nădejdea pe care o au întru El este moartă; dar pentru voi care credeţi;
Domnul şi Mântuitorul nostru a înviat, fiindcă nădejdea pe care o aveţi în El
e nemuritoare şi vie în veci”. Altfel spus, doliu pentru Hristos nu e
creştinesc.
Un sinonim al cuvântului penthos e katanyxis. În timp ce primul
termen vine în mod evident din a doua fericire /Mt 5,4/, al doilea termen nu
pare a avea o origine scripturistică. În singurul pasaj din Noul Testament
unde se întâlneşte /Rm 11,8 preluat din Is 29,10/ are un sens net
defavorabil: „Dumnezeu a revărsat peste ei duh de amorţire, ochi ca să nu
vadă şi urechi ca să nu audă”. În dicţionare katanyxis ar însemna „regret
încercat în adâncul inimii” , „mâhnire”. Dar odată fixată în minte noţiunea
ascetică de zdrobire a inimii, era firesc să fie regăsită în texte precum „întru
aşternuturile voastre vă mâhniţi” /Ps 4, 5/. „Şi a prigonit pe cel sărac şi pe
cel sărman şi pe cel mâhnit cu inima” /Ps. 108, 15/.
Katanyxis e aşadar, o înfiorare, o emoţie care sădeşte în adâncul
sufletului un sentiment, o atitudine sau o hotărâre. Putem vedea acum care e
relaţia dintre katanyxix şi penthos. Prima ca acţiune desemnează zguduirea
datorată unei cauze exterioare, cealaltă numeşte reacţia psihologică.
Avva Timotei preotul este trimis de avva Pimen la Alexandria pentru
a încerca să îndrepte o femeie ce trăia în desfrânare: „Iar ea auzind de la el
cuvântul lui Dumnezeu s-a mâhnit şi a plâns, zicând: De azi mă lipesc de
Dumnezeu”. Zguduirea poate avea şi alte efecte decât lacrimile: umilinţă,
metanie, străpungerea inimii. Străpungerea inimii este cauza, iar lacrimile
efectul ei: „Cum pot păzi plânsul /penthos/, ieşind şi mergând între oameni,
îngrijindu-mă de ascultări şi slujiri? Şi este oare plâns fără lacrimi? Răspuns:
Nu plânsul vine din lacrimi, ci lacrimile din plâns. Iar plânsul îl dobândeşte
şi cel ce vieţuieşte printre oameni, dacă-şi taie voia şi nu ia aminte la
greşelile altuia. Căci făcând aceasta îşi adună gândurile, iar acestea
adunându-se, nasc întristarea după Dumnezeu, iar întristarea naşte
lacrimile”8. La greci a sfârşit prin a prevala katanyxis, fără a elimina însă
cuvântul penthos foarte des pomenit în vechile scrieri. Cultul cunoaşte
tropare, canoane şi catisme numite „catanictice”, menite cu alte cuvinte să
conducă la străpungerea inimii.
8
Varsanufie şi Ioan, Ep. 282
După Origen conştiinţa păcatului în care trăieşte omul duhovnicesc nu
e altceva decât o permanentă străpungere a inimii. Despre străpungerea
inimii mai vorbesc cei mai iluştri Părinţi ai Bisericii, ca Sf. Atanasie cel
Mare, Sf. Vasile în Regulile sale, Sf. Grigore de Nazians, Sf. Ioan Gură de
Aur, Sf. Ioan Casian, Sf. Ioan Scărarul, Sf. Marcu Ascetul, Sf. Simeon Noul
Teolog, Sf. Nicodim Aghioritul ş.a. Cunoscând scrierile Fer. Augustin şi ale
Sf. Efrem Sirul, asceţii vor gusta la ei mai cu seamă capacitatea de a trezi
sentimentul străpungerii inimii.

II. Definiţia şi natura plânsului

Pentru a expune într-o anumită ordine învăţăturile Sf. Părinţi referitor


la acest subiect, vom da o definiţie a penthosului, apoi vom analiza cauzele
şi efectele plânsului. Nici o definiţie a părinţilor răsăriteni nu e pe deplin
satisfăcătoare, fiindcă ei nu se îngrijeau de diferenţa specifică. E cunoscută
metoda de lucru a Sf. Ioan Scărarul: ea constă din acumularea de definiţii,
fiecare din ele oferind un aspect nou al virtuţii sau păcatului descris:
Plânsul este întristarea sufletului şi îndurerarea inimii, care pururi
caută pe Cel după care însetează, e chin pricinuit de lipsa celor dorite.
Deci, prima noţiune de plâns este doliul pentru mântuirea pierdută, fie
prin noi înşine, fie prin alţii. Părinţii pustiei afirmă, că întristarea după
Dumnezeu să meargă mână în mână cu o mulţumire pentru binefacerile
primite, iar nu una fără alta; fiindcă fără mulţumire plânsul n-ar fi decât
deznădejde, o întristare nu după Dumnezeu, iar fără căinţă mulţumirea n-ar
fi decât o închipuire trufaşă. Cugetarea la bunătatea lui Dumnezeu
recomandată mai cu seamă de Sfântul Marcu Ascetul, vestitorul „căinţei
neîncetate”. Căinţa este în mod evident personală, nu ne putem căi pentru
păcatele altora, dar ne putem întrista pentru ei. Or, sfinţii se căiau şi pentru
aproapele, fiindcă n-ar putea ajunge la desăvârşire fără să lucreze prin iubire.
Pocăinţa propriu-zisă are un sfârşit; n-are sfârşit ceea ce limbajul ascetic
obişnuit numeşte străpungerea inimii.
Necesitatea plânsului după iertare e justificată de învăţătura lui Origen
despre urmele păcatului în suflet, potrivit căreia fiecare păcat se asemănă
unei răni; şi chiar dacă rana se vindecă cicatricea stăruie în suflet. Sfântul
Atanasie spune: „Cine se pocăieşte, încetează să mai păcătuiască, dar
păstrează urmele tuturor rănilor”. Deşi Sf. Ioan Gură de Aur spune, că atunci
când şterge păcatele, Dumnezeu nu lasă nici o cicatrice, el vorbeşte aşa din
pricina nemărginitei iubiri de oameni a lui Dumnezeu, iar nu din pricina
pocăinţei, care prin ea însăşi nu poate face aceasta. „Pocăinţa nu poate şterge
prin ea însăşi păcatul, ci pentru că la căinţă se adaugă iubirea de oameni şi
nesfârşita bunătate a lui Dumnezeu..” 9. Străpungerea inimii este un doliu
neîncetat, ce aduce mângâierea, este de lungă durată şi merge mai departe şi
din punct de vedere psihologic. Iar mântuirea constă nu numai în evitarea
iadului şi din intrarea cu orice chip în rai, ci în integritatea sănătăţii, o
dobândire a unei trepte de desăvârşire posibilă. Chiar celui care a ajuns la
nepătimire şi nu mai are nevoie de curăţire, Evagrie îi recomandă: „Adu-ţi
aminte de viaţa ta de dinainte, şi cum, plin fiind de patimi, ai atins prin
milostivirea lui Dumnezeu nepătimirea”. Auzim din toate părţile subliniată
necesitatea străpungerii inimii şi permanenţa acestei necesităţi.

II.1 Cauzele străpungerii


Prin păcat sufletul e mort. El are nevoie de durere, de plâns, de
lacrimi, de întristare, de suspine pentru răutatea care l-a doborât şi l-a
pierdut. Strigă, plânge şi suspină, aducându-le pe acestea lui Dumnezeu.
Păcatul îl desparte pe om de Dumnezeu, e durerea pricinuită de Bunătatea
care şi-a pierdut chipul atât de frumos. Dumnezeu suferă din pricina chipului
Său pierdut pentru El. Un suflet îi e mult mai drag decât întreaga Sa creaţie.
Ar trebuii să te întristezi pentru că Dumnezeu s-a întristat pentru tine. Când
sufletul moare din pricina păcatului, întristarea se urcă până la cer: oştile
cereşti se mâhnesc, Dumnezeu însuşi se întristează foarte mult. Nu pentru
trup sunt făcute lacrimile, suferinţa şi întristarea, ci pentru sufletul zidit de
Dumnezeu, ca să-l poţi învia. Intensitatea lacrimilor trebuie să fie pe măsura
gravităţii păcatelor. Însă un fenomen obişnuit în viaţa sfinţilor e că cel mai
puţin vinovat se socoate mai păcătos. Hagiografia antică ar fi socotit o
înfumurare de neiertat faptul că astăzi se consideră exagerată învăţătura
părinţilor despre străpungerea inimii, sau cum se socoate excepţie din legea
comună.
Aşadar, străpungerea îşi găseşte principalul stimulent în amintirea
păcatelor săvârşite; în acelaşi timp, ea se hrăneşte şi din certitudinile
viitorului; mai cu seamă certitudinea morţii şi a judecăţii. În Pateric se
spune despre doi fraţi nevoitori, unul dintre care la rugăciune avea darul
străpungerii şi din cauza lacrimilor nu putea să citească pravila în comun.
Fiind întrebat ce cuget are la rugăciune acela a răspuns: „”Văd pe
Judecătorul şi pe mine ca un osândit stând, întrebat şi mustrat fiind şi
zicându-mi Judecătorul: pentru ce ai făcut cutare păcat? Că mi se astupă
gura de vădirea cugetului” . Şi voind să se facă rugăciunile separat celălalt

9
Sf. Ioan Gură de Aur „Despre pocăinţă”
frate i-a mărturisit, că deşi nu poate să plângă aşa, dar văzându-l se umileşte
şi Dumnezeu i-a dat şi lui darul străpungerii pentru smerenia inimii sale.
Străpungerea e provocată de incertitudinea legată de posibilitatea
unor păcate viitoare. „Un bătrân, întâlnind un alt bătrân, i-a spus: Eu am
murit lumii. Însă celălalt i-a spus: Nu te mândri, frate, cât n-ai ieşit din trup,
ci mai bine spune: Eu am murit, Satana însă este viu”. 10 Acolo, unde este
frica, se găsesc şi lacrimile fierbinţi şi suspinele unei străpungeri adânci.
Nu numai păcatele grave, ci şi greşelile de zi cu zi ale dreptului care
cade de şapte ori pe zi, sunt o cauză străpungerii. Începutul mântuirii părinţii
pustiei au socotit-o osândirea de sine. Zicea Avva Matoi: „Cu cât omul se
apropie mai mult de Dumnezeu cu atât se vede mai păcătos” 11. Cine ar vrea
să practice această regulă, nu va duce lipsuri de prilejuri de a se învinui pe
sine însuşi. Dar e nevoie de mult eroism şi bărbăţie pentru a te putea osândi
întotdeauna. Plânsul riscă să facă loc întristării sau deznădejdii, care este
opusul ei primejdios. DOSITEI?
În legătura cu severitatea judecăţii de sine, stoicii amintesc de
îndeplinirea în măsură egală a tuturor virtuţilor, pentru că mintea obişnuieşte
să fie trădată de virtutea care lipseşte. A nu creşte în mod normal e o lipsă de
sănătate. Desăvârşirea creştină e atât de înaltă, slăbiciunea noastră atât de
stăruitoare, iar puterea noastră de amăgire atât de îndărătnică. Atât pentru a
înainta în virtute, cât şi pentru a părăsi păcatul, e nevoie de străpungere. „Un
frate l-a întrebat pe Sf. Antonie: ce voi face păcatelor mele? Iar sfântul i-a
răspuns: cine vrea să se despartă de păcat o va face prin lacrimi şi plâns, iar
cel ce vrea să înainteze în zidirea virtuţilor va putea înainta prin plâns şi
lacrimi”12, şi a cita exemplul regelui Iezechia, al Sfântului Petru, al Mariei
Magdalena. Avva Pimen recomandă calea plânsului ca unica pentru
mântuire.
Grija pentru viaţa veşnică a celorlalţi trebuie să ne facă să ne
întristăm atunci când aceştia pier. Sf. Vasile subliniază necesitatea plânsului
pentru cei ce zac în păcate, ca un mijloc de îndreptarea proprie şi a
semenului. Orice lacrimă ce curge pentru păcat o fericeşte Domnul.
Lacrimile izvorâte dintr-o patimă seacă foarte repede. Atunci când, însă se
nasc din frica de Dumnezeu, ele nu încetează niciodată. Aceste lacrimi aduc
celor morţi în păcate o anume uşurare. Atât când e vorba de ceilalţi, cât şi
când e vorba despre sine, mântuirea trebuie înţeleasă într-un sens total, care
include şi desăvârşirea.

10
Everghetinos vol. III
11
Patericul egiptean
12
Patericul egiptean
Asceţii antici, care se fereau cu asprime să judece vre-o persoană
anume, aveau o înclinaţie spre pesimism în aprecierea colectivităţilor, fie
acestea şi monahale. Pimen cel Mare care nu vroia să creadă păcatul fratelui,
chiar dacă l-ar fi pipăit cu mâna, spunea foarte limpede, că călugării din
Schetis nu fac nici un progres. Macarie cel Mare despre care spuneau părinţii
că s-a făcut „dumnezeu pământesc”, pentru că acoperea greşelile altora
precum Dumnezeu acoperă toată lumea, îşi exprimă fără menajamente
părerea despre comunitatea confraţilor săi: ”Rugatu-l-a pe el avva Pimen cu
multe lacrimi, zicând: Spune-mi un cuvînt: cum mă voi mîntui? Şi
răspunzând, bătrânul a i-a zis: Lucrul, pe care-l ceri a plecat acum de la
călugări.”13. Acest pesimism care îl întâlnim şi la Sfântul Antonie şi la Avva
Ioan Colov, şi la avva Agathon, venea fie din smerenie, pentru că fiecare se
socotea pe sine mult mai prejos decât contemporanii săi decăzuţi, fie din
iubire, pentru că socotea slăbiciunile semenilor ca fiind ale sale.
Prin urmare la acest plâns duce iubirea frăţească. Părinţii pustiei
recunoşteau bucuros, că plângeau pentru mântuirea pierdută, dar din
smerenie şi frica îndrăznelii şi înşelării puţin cine afirma, că plânge din
iubire curată faţă de Dumnezeu, care este cel mai puternic izvor al
străpungerii. Un frate l-a întrebat pe Avva Sisoe, zicând: Mă văd pe mine că
aducerea aminte de Dumnezeu petrece în mine. I-a zis lui bătrînul: Nu este
mare lucru să fie cugetul cu Dumnezeu, ci mare lucru e să te vezi pe tine sub
toată zidirea.”14
Pentru cei ce se duc la Dumnezeu vine mai întâi osteneala, iar după
acea o bucurie negrăită. „Aşa cum cei , care vor să aprindă un foc, se afumă
şi varsă lacrimi înainte de a reuşi să facă lucrul dorit, tot aşa şi nevoitorul,
prin multe lacrimi şi nevoinţe, trebuie să aprindem focul dumnezeiesc” 15.Cu
cât năzuiesc mai mult spre iubirea lui Dumnezeu, cu atât sunt mai înclinaţi
spre osteneli. Departe de a-şi îngădui vre-o dată cea mai neînsemnată
complăcere într-o desăvârşire chipurile dobândită, ei repetă neîncetat că nu
sunt decât nişte începători. Avva Sisoe pe patul morţii spunea, că nu ştie
dacă a pus început pocăinţei şi toţi au cunoscut că este desăvârşit. În felul
acesta ei îşi întreţineau preţiosul plâns, de la care aşteptau totul.
Aşadar, iubirea lui Dumnezeu este cea care îi face să plângă pe sfinţii
noştri; însă, în gândirea lor conştientă, e vorba mai degrabă de o iubire dorită
decât posedată. Iubirea nu poate fi separată de grija pentru mântuire. În viaţă
iubirea începe odată cu convertirea şi care apoi devine mai curată, hrănindu-
se din harul lui Dumnezeu şi umila sinceritate omenească. În ciuda grijii
13
Ibidem
14
Patericul egiptean
15
Viaţa Sf. Sinclitichia
sfinţilor de a ascunde sfânta şi dumnezeiasca iubire, focul lăuntric arunca în
afară raze de lumină. Părinţii din Schetis aveau obiceiul ca atunci când se
descoperea vreo virtute cuiva pe care o avea el înaintea sa, acela de acum nu
o mai socotea virtute, ci păcat. Cu o asemenea psihologie, epoca
autobiografiilor ziditoare este încă departe.

II.2 Mijloacele de dobândire a plânsului

Se pare, că străpungerea inimii se impune tuturor. Acest lucru îl spune


şi Sfîntul Grigore din Nazians: „Fiecare să-i aducă lui Dumnezeu rodul de
care e în stare, oricând, oricare ar fi şi în orice împrejurări, pe măsura
puterilor şi după harisma care i s-a dat…. dar toţi să aducă lacrimile, toţi
curăţia, toţi urcuşul şi silinţa spre mai bine”. 16 Cum se face că lacrimile sunt
un lucru atât de rar? Sfântul Antonie răspunde, că nu mulţi sunt cei care au
harisma lacrimilor, ci numai cei care au o viaţă duhovnicească aleasă, cei
care s-au desprins de lucrurile lumeşti, care nu se mai grijesc de trup, care
nici nu ştiu dacă mai există lume, care şi-au omorât mădularele trupeşti.
Deoarece plânsul e un har a lui Dumnezeu, înălţarea cu lacrimi poate face
din leacul patimilor o patimă. Trebuie, dar să ne rugăm să-l dobândim. „Fără
ajutorul harului, inima nu s-ar putea umple singură de străpungere şi să-şi
mărturisească aşa cum se cuvine, păcatele înaintea Domnului, că este mică şi
săracă. Se cuvine, aşadar, ca omul să cheme harul, ca acesta să vină să
lumineze mintea. O faţă spălată de lacrimi are o frumuseţe nepieritoare”17.
Străpungerea vine şi prin împrejurări exterioare folosite de har pentru
a zdruncina împietrirea inimii omului: providenţa trimite nenorociri pentru
a-i întoarce pe păcătoşi la pocăinţă. Istoria poporului ales e un exemplu viu
în acest sens.
Dacă păcătoşii au nevoie de lovituri puternice pentru a se trezi, altfel
stau lucrurile cu cei ce vor să se mântuiască. Dacă se abătea vreo nenorocire
asupra lor, socoteau că totul e de la Dumnezeu, şi pentru păcatele lor. Ba
chiar singuri cereau să vină un trăsnet pentru că atunci când le era bine nu
ascultau de Dumnezeu. Să nu se mâhnească în necazuri, să nu se teamă de
moarte, - iată deviza cu totul evanghelică. Zis-a avva Or: La toată ispita nu
învinui pe nici un om, ci numai pe tine singur, zicând: Pentru păcatele mele
mi se întâmplă aceasta.”18.

16
Filocalia vol Grigore de Nazians…
17
Sf. Efrem Sirul Cuvinte şi învăţături, vol. I
18
Patericul egiptean
Dacă sufletul e smerit şi liber, atunci totul şi binele şi răul, la el şi la
alţii, îl va întoarce spre străpungere: căci harul lui Dumnezeu se oferă în tot
chipul. Prin harul Lui Dumnezeu penthosul poate să dureze neîncetat. Pentru
a trezi şi a menţine străpungerea există două mari mijloace: cercetarea
conştiinţei şi rugăciunea. Numai cei ce nu se cunosc pe sine nu se
întristează şi nu plâng. Prin cunoaşterea de sine, păcatul însuşi se întoarce
spre binele păcătosului graţie plânsului pe care îl stârneşte. În suflet sunt
multe patimi potrivnice străpungerii pe care nu le cunoaştem până ce nu vine
şi nu ni le descoperă ispita. Prin urmare trebuie să ne păzim inima cu multă
luare aminte. Căci numai delăsarea noastră îngăduie patimilor să crească.
Pentru zguduirea acestei amorţeli nimic nu este mai eficient decât
gândul la sfârşitul lumii, la chinurile păcătoşilor în iad. Cât de mult viaţa
monahală veche era influenţată de teama de a nu fi primit în cămara de
nuntă, de teama de a fi găsit gol de orice faptă bună. Tocmai pentru că luau
foarte în serios şi meditau foarte stăruitor la aceste adevăruri fundamentale,
ele inspirau o asemenea străpungere a inimii. Dezvăluire a gîndurilor în faţa
unui om duhovnicesc favorizează străpungerea. „Cine face ceva prin
întrebarea părinţilor împlineşte Legea şi prorocii. Căci a întreba e semnul
smereniei” 19
Deci, acestea sunt mijloacele obişnuite şi obligatorii pentru toată
lumea: cercetarea conştiinţei, gândul la sfârşit şi mărturisirea.
Străpungerea cere osteneală. Iar mediu prielnic sunt sărăcia şi singurătatea,
trebuie să renunţi la plăcerea de a fi proprietarul vreunui lucru. Cel mai de
seamă model de străpungere - Sfîntul Arsenie - fugea de oameni. „Fugi, taci,
linişteşte-te”, - i s-a spus de către înger. Căci celui ce fuge de oameni şi
urăşte cele ale lumii străpungerea vine de la sine.
În Cuvintele Bătrânilor plânsul se numeşte şi durere, suferinţă, chin.
Plângem atunci când suferim. Plecînd de aici, celor nerăbdători să verse
lacrimi le-a venit ideea de a-şi provoca singuri anumite suferinţe prin asceză:
haine din fire de păr, culcatul pe jos, biciuirea de sine. Este vorba de
căutarea străpungerii prin orice mijloace, ca plânsul natural să-l îndrepteze
spre pocăinţă şi străpungere.

II.3 Obstacolele pe calea dobândirii lacrimilor


Primul obstacol este evident neglijarea mijloacelor indicate mai sus:
cercetarea conştiinţei, gândul al sfârşit, mărturisirea, asceza. La acestea se
19
Sf. Varsanufie şi Ioan, ep. 701.
adaugă şi alipirea de bunurile acestei lumi şi împrăştierea. Însă dispoziţiile
lăuntrice sunt mai adânci.
Simţul duhovnicesc se trezeşte pe măsură ce simţurile inferioare se
mortifică, căci patimile orbesc mintea şi fac pe om nesimţitor. Orice patimă
aduce doliul după obiectul ei şi prin aceasta, împiedică adevărata
străpungere. Prea multă mâncare stinge plânsul, somnul îndelungat îl
împiedică, iar clevetirea îl pierde cu totul; aşişderea şi multă vorbărie, şi
orice trîndăvie a trupului îl alungă şi-l face să piară. Iubirea de argint e
legată de mânie şi nelinişte, care alungă plânsul. Iar împotriva mândriei şi
slavei deşarte avem a spune, că tăierea voii noastre în faţa voii lui Dumnezeu
ne ajută să biruim iubirea de sine, care este maica tuturor răutăţilor. Dacă
vrei să-ţi plângi păcatele tale, ia aminte la tine însuţi şi fii mort faţă de orice
om. Taie aceste trei: voia, îndreptăţirea, dorinţa de a plăcea oamenilor.
Râsul şi îndrăzneala alungă fericirea plânsului. Râsul slăbeşte
legăturile cumpătării, glumele fac prilej de nepăsare. Aceste prescripţii nu-i
vizau numai pe monahi. Sf. Apostol Pavel spune: „Să nu se pomenească
între voi vorbe de ruşine, .. nici glume”. Ef 5,4. În Egipt râsul este menţionat
în slujba Botezului între celelalte trufii ale satanei. Sfântul Teodor Studitul
trimite unui mirean o listă cu păcatele de care trebuie să se lepede, între care
pe aceeaşi treaptă cu desfrânarea se află râsul. Curiozitatea captivantă şi
deşartă nimiceşte străpungerea, care iubeşte smerenia şi contemplarea.
Oare nu e doar adevărata iubire care nu se încrede în cuvinte
înşelătoare pentru a surprinde mai bine faptele care o dovedesc. Dragostea
dumnezeiască e cea care naşte plânsul, dar ea nu poate deveni total decât
prin biruinţa totală asupra patimilor pământeşti.

III. Efectele plânsului


III.1 curăţirea

„Un bătrân a spus: Omul care spune psalmi se aseamănă celuia care
afară caută pe Împăratul. Însă cel ce se roagă cu lacrimi se aseamănă celuia
care strânge picioarele Împăratului şi îi cere milă, aşa cum femeia păcătoasă
a spălat cu lacrimile ei păcatele pe care le făcuse.”20 .
Aceste cuvinte arată rezultatul nevăzut al străpungerii. Potrivit
Sfântului Grigore de Nazians lacrimile sunt al cincilea Botez, fiind numit
mai anevoios decât martiriul, întrucât constă în „spălarea patului şi
aşternutului în fiecare noapte cu propriile lacrimi, în tânguire şi mâhnire,

20
Cuvintele bătrînilor
asemenea lui Manase şi ninevitenilor..” 21 Eficacitatea celui de a-l cincilea
botez constă în dezlegarea păcatelor şi spălarea nu numai a sufletului ci şi a
trupului cu lacrimi. Asemenea Sfântului Grigore, Sfântul Efrem Sirul cere
pocăinţă şi râuri de lacrimi. Sfântul Ioan Gură de Aur, marele vestitor al
străpungerii, vorbind despre pocăinţă spune: „Ai păcătuit? Spune-i lui
Dumnezeu: Am păcătuit. Plânsul pentru păcatele tale o să-ţi şteargă păcatul.
Ce-ţi cer? Să-ţi plângi păcatele. Şi de unde sunt sigur, îmi vei zice, că
plângând voi nimici păcatul? Ai dovadă în Scriptură pe Manase şi
nineviteni…”22.
Focul păcatului e puternic şi se stinge prin puţine lacrimi; căci lacrima
stinge mulţime de greşeli şi spală întinăciunea păcatului. Dă mărturie de
aceasta David, care arată puterea lacrimilor atunci când spune: „Spăla-voi în
fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda” 23. Dacă
ar fi vrut să insiste numai pe belşugul lacrimilor, ar fi fost deajuns să spună:
aşternutul meu voi uda. De ce a mai adăugat acest cuvînt: spăla-voi? Pentru
a arăta că lacrimile sunt o baie şi o spălare a greşelilor. „Precum focul
mistuieşte paiele, tot astfel lacrimile curate consumă toată întinăciunea
văzută şi nevăzută”.24
Dumnezeu se arată pretutindeni aspru cu cei drepţi şi blând cu cei
păcătoşi. Dacă l-ar îngrozi pe păcătosul care stăruie în păcatele sale, l-ar
împinge spre deznădejde şi disperare; dacă l-ar ferici pe cel drept, l-ar slăbi
din virtute şi l-ar face nepăsător, pentru că acesta şi-ar socoti fericirea
asigurată. În aceasta se arată dreptatea Sa şi dreapta Lui judecată.
Din toate acestea trebuie să tragem concluzia că nimeni nu are dreptul
să deznădăjduiască niciodată şi nimeni nu trebuie să se socotească scutit de
aducerea aminte a păcatelor proprii. Ambele sentimente contribuie în măsură
egală la străpungere. Lacrimile şterg păcatul, dar iertarea nu trebuie să sece
izvorul lacrimilor. Căci aducerea aminte de păcate săvârşite ne fereşte de
cele viitoare. „Nu te încrede în bogăţia lacrimi lor tale, până ce n-ai fost cu
desăvârşire curăţit, după cum nu te poţi pronunţa asupra calităţii unui vin
când este încă închis în teasc.”25
Sf. Varsanufie adaugă într-o scrisoare: „Căci plânsul adevărat, însoţit
de străpungere a inimii, e slugă supusă omului. Şi cel care-l are nu e biruit de
nici un război. Ele şterg greşelile de la început şi spală toate întinăciunile.
Păzesc neîncetat în numele lui Dumnezeu pe cel care le-a dobândit. Alungă

21
Sf. Grigore de Nazians
22
Sf. Ioan Gură de Aur Despre pocăinţă
23
Ps. 6,7
24
Sf. Ioan Scărarul Scara Raiului, cuv. VII p. 185
25
Ibidem, p. 185
râsul şi împrăştierea şi fac doliu neîntrerupt. Căci sunt un scut de care se
frâng toate săgeţile diavolului.”26.
Mintea, curăţindu-se prin multe lacrimi, primeşte strălucirea
dumnezeieştii lumini, care la Sf. Simeon noul teolog e numită „adevăratul
botez al Duhului, marea luminare prin care omul se face cu totul lumină”27.
„Izvorul lacrimilor, pe care-l dobândim după botez, este încă mai
puternic decât botezul, dacă nu este cumva prea îndrăzneaţă această
afirmaţie a mea; pentru că acela este curăţitor al relelor făcute înainte de
dânsul, iar acesta al celor după Botez; pe cel dintâi, primit în copilărie, noi
l-am întinat şi de aceea avem nevoie de o nouă curăţire prin cel de-al doilea.
Dacă nu ni l-ar fi dăruit nouă Dumnezeu din iubirea sa de oameni, puţini şi
greu de aflat ar fi fost cei mântuiţi”28
Sf. Isaac Sirul spune: „Când dorim să fugim de lume şi să ne facem
străini de cele lumeşti, nimic nu ne despartă aşa de mult de lume şi nu
omoară patimile din noi şi nu ne trezeşte şi nu ne înviorează spre cele
duhovniceşti ca plânsul /penthos/ şi durerea inimii /katanyxix/ unite cu
dreapta socoteală. Căci faţa celui sfios ia ca pildă smerenia Celui Iubit. Şi
iarăşi, nimic nu face să petrecem aşa de mult în lume şi cu cei beţi şi
risipitori din ea, şi nimic nu ne desparte aşa de mult de vistieriile
înţelepciunii şi ale cunoştinţei tainelor lui Dumnezeu, ca râsul cu
îndrăzneala. … Strigă cu suspin şi cu durere către Dumnezeu… Obrajii tăi să
ia culoarea plânsului ochilor tăi, ca să se odihnească în tine Sfântul Duh, şi
să te spele de întinăciunea răutăţilor tale. Împacă pe Domnul cu lacrimile
tale, ca să vină la tine. Cheamă pe Maria şi pe Marta, ca să te înveţe
cuvintele plânsului. Strigă către Domnul:
„Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Carele ai plans pentru
Lazăr si lacrimi de întristare şi de milostivire ai vărsat pentru dînsul,
primeşte lacrimile mele. Cu patimile Tale vindecă patimile mele, cu rănile
Tale tămăduieşte rănile mele, cu sîngele Tău curăţeşte sîngele meu şi
pătrunde-mi trupul cu misreasma trupului Tău, celui de viaţă făcător. Fierea
cu care vrajmaşii Te-au adăpat să îndulcească amărăciunea cu care
potrivnicul m-a adăpat. Trupul Tău întins pe cruce să întindă către Tine
mintea mea cea trasă-n jos de către diavoli. Capul Tău, pe care L-ai aplecat
pe cruce, să înalţe capul meu pălmuit de potrivnici. Preasfintele Tale mîini,
pironite de necredincioşi pe cruce, să mă tragă spre Tine din prăpastia
pierzării, precum preasfanta gura Ta a fagaduit. Faţa Ta, cea batjocorita cu
pălmuiri şi scuipari, să umple de stralucire faţa mea cea întinată în
26
Sf. Varsanufie şi Ioan Ep. 458, p.227
27
Filocalia, vol.
28
Sf. Ioan Scărarul, cuv. VII p. 182
fărădelegi. Sufletul Tău, pe care L-ai dat Tatălui cînd erai pe cruce, să mă
povăţuiască spre Tine prin darul Tău. Nu am inimă îndurerată ca să Te caut,
nu am pocăinţă şi nici umilinţă care-i intoarce pe fii la moştenirea lor, nu am
lacrimi mîngîietoare, Stăpîne. Intunecatu-s-a mintea mea cu cele lumeşti şi
nu poate să caute spre Tine cu durere. Răcitu-s-a inima mea de-atîtea ispite
şi nu poate să se-nfierbînte cu lacrimile dragostei de Tine. Ci Tu, Doamne
Iisuse Hristoase Dumnezeule, vistierul bunătăţilor, dăruieşte-mi pocainţă
neştirbită şi inimă îndurerată ca să pornesc cu tot sufletul în căutarea Ta; căci
fără de Tine mă voi înstrăina de tot binele. Dă-mi aşadar, Bunule, darul Tau.
Tatăl, Carele mai inainte de veci Te-a născut din sanurile Sale cele mai
presus de timp, să înnoiasca în mine închipuirea icoanei Tale. Te-am părăsit,
nu mă părăsi; am ieşit de la Tine, ieşi în căutarea mea. Du-mă la păşunea Ta.
Număra-mă între oile turmei Tale celei preaalese. Hrăneşte-mă împreună cu
ele, din verdeaţa dumnezeieştilor Tale Taine. Căci inima lor curată este
sălaşul Tău şi într-însa se vede strălucirea descoperirilor Tale. Strălucirea Ta
este mîngîierea şi odihna celor ce S-au ostenit pentru Tine în necazuri şi în
tot felul de chinuri. Acestei străluciri mă învredniceşte şi pe mine,
nevrednicul, cu darul şi cu iubirea Ta de oameni, în vecii vecilor. Amin”.

Efectele plânsului: fericirea

Certitudinea iertării nu seacă izvorul lacrimilor, ci îi deschide mai


degrabă o vână nouă încă şi mai bogată. Doliul, mâhnirea, plânsul vor exista
pentru că gândul mântuirii pierdute nu piere niciodată din orizontul
sufletului, dar deasupra norilor împrăştiaţi vor străluci zorii raiului. Fericirea
evanghelică va da încă din această viaţă un avans al făgăduinţei sale veşnice.
Bucuria va pătrunde plânsul şi va transfigura faţa omului ce va rămâne cu
toate acestea serioasă. Omul nu va înceta să se socotească păcătos şi o va
face chiar cu un fel de pasiune pentru a da mărturie atât despre adevăr, cât şi
despre iubirea de oameni a lui Dumnezeu. În timp ce profanii nu cunosc
decât momente de pace între două răbufniri ale unor dorinţe nesatisfăcute,
ascetul curăţit de patimi se va bucura de adevărata pace, rod al sănătăţii
restabilite „Această pace adâncă e însoţită de smerenie, de străpungere, de
lacrimi, de o mare iubire faţă de Dumnezeu şi de o nemărginită râvnă faţă de
făptuire”29.
Când cele duhuri ale răutăţii vor fi biruite, printre care se enumeră şi
întristarea, va apărea o stare de bine în sens negativ, ce constă în absenţa
tulburărilor, a dezamăgirilor, a temerilor, a revoltei împotriva sorţii sau voii
lui Dumnezeu. Dar creştinul nu rămâne în această netulburare de filozof, el
va trece de la seninătate omenească la pacea dumnezeiască ce „saltă în
inimă”, deoarece provine dintr-o cauză inaccesibilă raţiunii. „Nu va fi încă
fericirea cerească, ci numai raiul pământesc care-şi redeschide acum porţile.
Este vorba de o stare în acelaşi timp complexă şi foarte simplă, care
împleteşte în unitatea superioară a iubirii de Dumnezeu sentimente ce par să
se excludă: nu numai conştiinţa de a fi păcătuit, dar şi de a fi păcătos,
precum şi încredinţarea aproape experimentală de a fi intrat din nou în har.
Această stare se aseamănă cu acea copleşitoare euforie a unui bolnav care
constată cu uimire că s-a vindecat, în timp ce în mădularele trupului său
stăruie încă amintirea fiziologică a bolii sale” 30. Numai cel care a fost bolnav
a cunoscut cu adevărat sănătatea, numai cei care au suferit până la lacrimi
îndepărtarea de Dumnezeu vor tresălta cel mai mult la apropierea lui
Dumnezeu. Ştiind că ei continuă să fie nevrednici de afecţiunea divină ceea
ce merită şi ceea ce primesc, nu este nici o uimire să-şi vadă sensibilitatea
mişcată în ciuda lor şi că, începând de atunci, lacrimile nu mai curg pentru
că le-au voit ei, ci pentru că aşa vor ele, iar ei nu le mai pot stăvili.
Minunatul Scărar are un capitol aparte despre bucuria plânsului, sau
plânsul de bucurie făcător. „Celor care voiesc a spori în fericita plângere, le
sunt necesare două virtuţi: înfrânarea în toate şi tăcerea buzelor; celor care
au înfăptuit deja un progres: calmul şi nepomenirea de rău; iar celor
desăvârşiţi: smerenia, dorinţa de a fi umiliţi, acceptarea de bunăvoie a
necazurilor nevoite, şi dragostea, care nu numai că nu osândeşte pe cei care
păcătuiesc, dar are o nemărginită milă pentru cei ce greşesc. Bine primiţi
sunt cei dintâi, vrednici de laudă cei de-al doilea, fericiţi cei ce sunt flămânzi
de suferinţă şi setoşi de a fi umiliţi, căci aceştia se vor sătura de hrana care
nu-i va mai flămânzi în veci…..Cel ce s-a îmbrăcat pe sine cu fericitul şi de
bucurie dătătorul plâns ca şi cu o frumoasă haină de nuntă, acesta a cunoscut
care este râsul duhovnicesc al sufletului… Fraţii mei, Dumnezeu n-are
trebuinţă de lacrimile noastre şi nici nu voieşte ca omul să plângă din
durerea inimii; ci mai mult să se veselească întru dragostea către El prin
râsul sufletului….M-am minunat, cum ceea ce se numeşte mâhnire şi
29
Evagrie din Pont
30
Teologia lacrimilor
întristare cuprinde bucuria şi fericirea, întocmai ca şi mierea în fagure. Ce
învăţătură tragem de aici? Că într-adevăr o astfel de umilinţă este un dar de
la Domnul. Iar ceea ce face ca durerea aceasta din suflet să fie însoţită de
plăcere, este ajutorul pe care-l oferă Domnul într-ascuns celor zdrobiţi cu
inima”31.
Este, deci limpede că străpungerea duce la fericire. Nădejdea celor
veşnice este de ajuns pentru bucuria de aici. Căci, care-şi plânge şi-şi
mărturiseşte păcatele este în bucurie. Altfel spus: este cu putinţă să fi în
acelaşi timp în doliu pentru păcatele proprii şi în bucurie din pricina lui
Hristos. Nu există decât o singură mângâiere: că Domnul stă aproape
ascultând rugăciunile noastre şi primindu-ne mulţumirile. Ucenicul marelui
Antonie avva Ammona a spus: „Frica naşte plânsul, iar plânsul naşte
bucuria, bucuria naşte puterea prin care sufletul va rodi toate; iar dacă
Dumnezeu îi vede rodul atât de frumos, îl va primi ca pe un odor de preţ. Se
va bucura de el împreună cu îngerii şi-i va da un păzitor care să-l apere în
toate căile sale, ca să-l ducă la loc de odihnă, ca Satana să nu-i poată face
nici un rău. De aceea, iubiţii mei întru Domnul, pe care vă iubesc pentru că
ştiu că sunteţi iubiţi de Domnul, dobândiţi această virtute pentru ca satanei
să-i fie frică de voi, ca să fiţi înţelepţi în toate faptele voastre şi pentru ca
dulceaţa harului să facă să crească rodul vostru” .32
Duhul Sfânt e Mângâietorul prin excelenţă. „Plânsul zideşte şi
păzeşte; plânsul spală sufletul cu lacrimi şi-l sfinţeşte. Plânsul naşte
cumpătarea, retează patimile şi împlineşte virtuţile…Cei ce plâng sunt
fericiţi de Domnul şi mângâiaţi de îngeri”. 33 Lacrimile duc la pacea
desăvârşita, care e preludiul celei mai înalte contemplări, la descoperirea
tainelor cereşti şi la o minunată transformare a întregii fiinţe. Plânsul acesta
de bucurie făcător este o perioadă de trecere de la stadiul sufletesc l acel
duhovnicesc, între starea pătimaşă şi cea duhovnicească. Prin lucrarea căii
sufleteşti inima se înmoaie şi se desface de legătura cu stricăciunea şi
patimile străine firii. Din lacrimile neîncetate sufletul primeşte pacea
gândurilor, iar apoi se înalţă la curăţia minţii. Iar de la curăţia minţii, omul
ajunge la vederea tainelor lui Dumnezeu.
Pe treapta duhovnicească lacrimile încetează. Puţini sunt mărturiile
despre aceste trepte, dar teologia ortodoxă cunoaşte exemplul unui om care a
trecut dincolo de limitele fixate muritorilor – Sfântul Simeon Noul Teolog.
Cel puţin, odată el a fost acolo, unde însuşi Dumnezeu şterge lacrimile,
acolo, unde nu mai este durere, nici întristare, în cer, în adevăratul cer al
31
Sf. Ioan Scărarul, cuv.VII
32
Cuvinteel bătrînilo, pateric
33
Sf. Efrem Sirul, „Cuvinte către monahi”
celor aleşi şi al îngerilor. „Într-o zi stătea la o rugăciune curată şi vorbea cu
Dumnezeu, şi, iată, aerul a început să strălucească pentru mintea lui şi, fiind
în chilie, i se părea că petrecea în afară, în aer liber, deşi era noapte, ca la
prima strajă. Şi de sus – o, vedeniile înfricoşate ale bărbatului – ca o aur de
dimineaţă a început să lumineze casa şi toate au pierit şi credea că nu mai era
nicidecum în casă. Şi a ieşit cu torul din toată mintea privind la acea lumină
care se arăt şi creştea şi după puţin timp s-a arătat mai strălucitoare şi a făcut
aerul şi mai strălucitor iar el a înţeles că a ajuns împreună cu tot trupul afară
din cele pământeşti. Şi cum acea lumină continua să strălucească tot mai
limpede şi se vedea strălucind deasupra lui ca soarele la amiază, s-a văzut cu
mintea stând el însuşi în mijlocul lumii plin cu totul în tot trupul de bucuria
şi lacrimile născute de dulceaţa care venea de acolo. Căci a văzut lumina
tânguindu-se în chip uimitor de trupul lui şi ajungând după puţin în
mădularele lui… A văzut aşadar, cum după puţin s-a dat toată tot trupului
său, inimii şi măruntaielor lui şi l-a făcut tot foc şi lumină. Şi l-a făcut să nu
mai cunoască, precum mai înainte casa, aşa cum nici forma, poziţia,
grosimea şi chipul trupului, şi a încetat a mai vărsa lacrimi. Un glas i s-a
făcut atunci din lumină şi a zis: „Aşa se cade să fie preschimbaţi sfinţii vii şi
care vor mai fi rămas la trâmbiţa de pe urmă şi, ajungând aşa, vor fi răpiţi,
cum spune şi Pavel34”.
Deci, lacrimile încetează numai în Împărăţia Cerurilor. Căci, numai
îngerii nici nu plâng, nici nu râd.

Concluzii
Viaţa sfinţilor, antici şi moderni, pune în lumină o legătură strânsă şi
sigură între darul lacrimilor şi fermitatea voinţei. În faţa unor profani şi
sceptici plânsul e expresie a moleşelii, slăbiciunii ba chiar
sentimentalismului feminin. Dar, vedem limpede exemplele unei forţe
sufleteşti ca Arsenie, Efrem, Ioan Gură de Aur, Simeon Noul Teolog. Chiar
unele femei ce laudă plânsul, ca Sfînta Marina şi Sfânta Sinclitichia dau
dovadă de o bărbăţie şi maturitate.
În faţa lui Dumnezeu suntem mai copii decât copilul şi mai slabi decât
o femeie. A sluji lui Dumnezeu înseamnă a împărăţi. Străpungerea ne
eliberează de patimi, care, deşi sunt numite puternice, nu sunt decât fermenţi
ai laşităţii. Străpungerea presupune tăierea voii proprii şi alipirea de voia lui
Dumnezeu al cărei calm şi suverană intransigenţă le comunică omului. Dacă

34
Viaţa şi învăţăturile Sf. Simeonnoul teolog
există slăbiciune, e numai înaintea lui Dumnezeu. Dacă există moliciune, e
numai a inimii, care o păzeşte de învârtoşare.
Când omul va dobândi deprinderea de a nesocoti bunurile din lume,
va putea să unească şi pofta pământească a sufletului cu dorinţa lui raţională.
Iar de acest lucru face parte împărtăşirea de Duhul Sfânt. Căci, dacă nu
luminează dumnezeirea cu putere cămările inimii noastre, n-am putea să
gustăm binele cu o simţire neîmpărţită, adică cu toată afecţiunea sufletului.
Deci, porunca de a ne plânge pierderea mântuirii, rezultă din cele expuse
mai sus. Nimic nu se compară cu mântuirea. Silirea de a vărsa lacrimi e pur
şi simplu osteneala de a restabili echilibrul dintre simţirile superioare şi cele
inferioare. „lacrimile sunt sângele care curge din rănile sufletului”, după
cum spune atât de frumos Sfântul Grigore de Nyssa.
Se opune lacrimilor firea noastră căzută, chiar sunt unele trupuri ce
greu scot lacrimi. Unora ca acestora sfinţii părinţi recomandă să se silească a
dobândi acest dar prin suspine a inimii, şi plâns cu gândul, cu intenţia. Iar
Dumnezeu care caută la inima omului va face milă sufletul acesta.
Diavolul se împotriveşte mult plânsului adevărat, încercând să profite
de înclinaţiile proprii firii fiecăruia. Avva Varsanufie a fost întrebat odată:
„De unde este căldura şi răceala şi învârtoşarea inimii?” – „Despre căldură şi
răceală, e ştiut că Domnul s-a numit foc ce încălzeşte şi aprinde inima şi
rărunchii. Dacă e aşa, diavolul este răceală şi de la el este toată răceala. Căci,
de n-ar fi fost aşa, cum s-ar fi spus, că „atunci se va răci dragostea
multora” /MT 24,12/ Iar atunci ce înseamnă dacă nu în timpurile
vrăjmaşului. Când simţim deci răceala, să chemăm pe Dumnezeu, care
venind va încălzi inimile noastre spre dragostea desăvârşită a lui, ba nu
numai a Lui, ci şi a aproapelui. Şi venind de faţă căldura Lui, se alungă
răceala urâtorului de bine. Cel ce voieşte să vină la frica lui Dumnezeu, vine
prin aşteptare stăruitoare. Căci zice:”Aşteptând, am aşteptat pe Domnul şi a
căutat spre mine şi a ascultat cererea mea/Ps 39, 2/”. Şi ce a adăugat? „Şi m-
a scos pe mine din groapa ticăloşiei şi din tina noroiului” /Ps.39,3/. Iar prin
groapa aceasta înţelegem şi învârtoşarea inimii. Dobândeşte deci ceea ce
doreşti şi te vei mântui în Domnul”35.
Sfântul Isaac Sirul susţine necesitatea unei străpungeri neîncetate
printr-un raţionament care nu are nimic mistic: ”Şi toţi sfinţii au plecat
plângând din viaţa aceasta. Şi dacă sfinţii plângeau şi ochii lor pururi erau
plini de lacrimi până ce plecau din viaţa aceasta, cine nu plânge? Cel ce se
are pe sine zăcând mort înaintea sa şi se vede pe sine omorât prin păcate,
mai are nevoie de învăţătură cu ce fel de gând să-şi pricinuiască lacrimile?
Sufletul e omorât de păcate şi zace înaintea ta şi el e mai mult pentru tine
35
Sf, varsanufie şi Ioan ep.18, p.42
decât toată lumea şi tu n-ai nevoie de plâns? De vom intra deci în liniştire şi
vom stărui în ea cu răbdare, fără îndoială vom putea rămâne în plâns. De
aceea, să ne rugăm cu o cugetare neîncetată Domnului, ca să ni-l dăruiască
pe acesta. Căci de vom dobândi acest har, care e mai mare decât celelalte
daruri şi le covârşeşte pe acelea, vom intra în curăţie. Şi când vom intra la
ea, nu se va mai lua de la noi până la ieşirea noastră din viaţa aceasta”36.
Sf. Simeon Noul teolog susţine că lipsa lacrimilor ţine doar de
delăsarea noastră: „Cum se face, spui tu, că unul e învârtoşat iar altul moale
spre străpungere? Ascultă: la unul voinţa şi hotărârea sunt bune, la altul sunt
rele; gândurile unuia sunt rele, ale altuia nu”37.
Adâncirea în Taina Pocăinţei şi a mărturisirii, ne îndeamnă la
mulţumire lui Dumnezeu pentru această baie a sufletului, care prin lacrimi
îşi atinge scopul curăţirii. Spiritualitatea creştină are ţeluri foarte înalte:
bucuria Învierii, îndumnezeirea. Dar, ţinând de ele, ea îşi învaţă credincioşii
să nu se amăgească închipuindu-şi că au făcut tot ce au gândit, citit sau scris.
Bunul Dumnezeu nu ne-a creat să plângem, ci ca să aibă în cine să-şi aşeze
binefacerile sale. Căci numai acolo unde nu este păcat nu-i nevoie de
lacrimi.
Cu totul neinspiraţi sunt cei care vorbesc despre pesimismul lacrimilor
în ortodoxie. Fără îndoială dumnezeiască râvnă care-i însufleţeşte pe sfinţi şi
certitudinea că au datoria şi putinţa de a dobândi obiectul dorit le întipăreşte
pe faţă o seriozitate deosebită. Seriozitate care, în ochii celor ce privesc
numai la suprafaţa lucrurilor pare asemănătoare tristeţii pe care ei o detestă,
dar în realitate, pe măsură ce se adânceşte, această seriozitate e pătrunsă tot
mai mult de bucurie. Apoftegmele Patericului ne încredinţează că Sfântul
Arsenie avea un „chip îngeresc”38. Semnul fără greş al desăvârşirii este
pacea de neclintit. Lacrimile de bucurie nu trădează oare fericirea cea mai
înaltă? De aceea sunt atât de rare în relaţiile interumane şi sunt neîncetate la
cei apropiaţi de Dumnezeu.

36
Sf. Isaac Sirul….
37
Viaţa şi înv. sf. Simeon Noul Teolog
38
Patericul egiptean,
Bibliografia

Noul Testament, 2004


Psaltirea
1. Irinee Hausherr „Teologia lacrimilor, plânsul şi străpungerea inimii”
Editura Deisis, Sibiu, 2000
2. Sf. Ioan scărarul „Scara raiului” Editura „Învierea”, Arhiepiscopia
Timişoarei, 2007
3. Despre rugăciune 8
4. Sfinţii Varsanufie şi Ioan scrisori duhovniceşti Filocalia Sfintelor
nevoinţe ale desăvîrşirii” vol. 11 Editura Episcopiei Romanului şi
Huşilor, 1990
5. Sf. Ioan Gură de Aur „Omiliile despre pocăinţă”, Bucureşti, 2006
6. Everghetinos vol. III, Egumeniţa, Cartea Ortodoxă, 2006
7. „Patericul” Alba Iulia, 2003
8. Sf. Efrem Sirul Cuvinte şi învăţături, vol. I Editura Bunavestire,
Bacău, 2008
9. Sf. Efrem Sirul, „Cuvinte către monahi” Editura Anastasia, 2006
10.Sf. Isaac Sirul „Cuvinte despre nevoinţă” Editura Bunavestire, Bacău,
2001
11.Viaţa şi învăţăturile Sf. Simeon noul teolog Editura pelerinul Iaşi,
2003
12.Viaţa Sf. Sinclitichia
13.Grigore de Nazians „Taina m-a uns” Cuvântări Bucureşti, 1994
14.„Cuvintele bătrînilor”, Dionisios Tatsis, Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004
15.„Evagrie Ponticul” Ieromonah Gabriel Bunge, Deisis, Sibiu, 1997