Sunteți pe pagina 1din 8

Adam Roxana Eliana - Gr.

Recenzie „Geopolitica spațiului pontic”


-Oleg Serebrian-

Marea Neagră face subiectul cărții lui Oleg Serebrian, „Geopolitica spaţiului pontic”,
pentru că a atras atenția de-a lungul timpului elinilor, romanilor, bizantinilor, genovezilor,
turcilor și rușilor, și pentru că se află la confluența sensibilă dintre două lumi – Europa și
Asia, două religii – creștinismul și islamul, și trei familii de popoare – indo-europenii, uralo-
altaicii și caucazienii. Cu alte cuvinte, bazinul Mării Negre este o zonă predispusă la
instabilitate, mișcare și conflict, și este interesant de urmărit dacă Europa va reuși să readucă
„Pax pontica” și să devină hegemonul geopolitic al spațiului pontic.
Din punct de vedere fizico-geografic, când ne referim la regiunea pontică ne referim
implicit la bazinul fluviilor ce se varsă în Marea Neagră (Dunărea, Nipru, Nistru etc.) și în
Marea Azov (Don etc.), și la următoarele țări: România, Republica Moldova, Bulgaria,
Slovacia, Austria, Ungaria, Ucraina, Turcia, Georgia, Rusia, Cehia, Germania, Slovenia,
Croația, Bosnia și Herțegovina, Serbia și Muntenegru. Autorul cărții se îndepărtează, însă, de
acest aspect, pentru că el consideră că cel politic, istoric, economic și cultural este mult mai
ofertant de analizat în această regiune. Prin urmare, în sens socio-geografic, spațiul Mării
Negre include zone ce aparțin fizico-geografic altor bazine hidrografice și le exclude pe cele
care se încadrează în alte ansambluri regionale, cum ar fi Austria sau Belarus. Avem, așadar,
de-a face în sens socio-geografic cu Balcanii (Croația, Bosnia și Herțegovina, Serbia și
Muntenegru, Albania, Macedonia, Grecia și Bulgaria), Caucazul (Georgia, Armenia,
Azerbaidjan), România, Republica Moldova, Turcia, Ucraina, Rusia, chiar și Cipru.
Putem considera Marea Neagră ca un liant al acestui ansamblu balcano-caucaziano-
pontic, un liant al numeroaselor conflicte teritoriale ce au la bază un element etnic sau
confesional, iar prezența directă a UE și Rusiei, precum și vecinătatea cu două dintre cele mai
importante bazine de hidrocarburi din lume – cea din zona golfului Persic și cea din jurul
mării Caspice, dau o valoare adăugată acestei regiuni în contextul geopoliticii globale.
Pornind de la aceste aspecte, autorul dedică primele două capitole ale lucrării problemelor ce
au rezultat în urma dezmembrării URSS, pentru ca în celelalte trei capitole să fie analizate
situațiile cu care se confruntă spațiul pontic post-sovietic, generate direct sau indirect de
destrămarea Uniunii Sovietice.

1
Factorul rus și ucrainean în geopolitica pontică post-sovietică
Pentru a ajunge să înțelegem actuala situație care vizează deopotrivă Rusia și Marea
Neagră, trebuie să ne întoarcem în timp și să identificăm punctul de start al lungii epopee de
dominare a acestei mări de către Rusia. Vizionarul care a conștientizat pentru prima oară
transformarea Rusiei într-o putere pontică a fost Petru cel Mare. Acest scop nu a putut fi
inițial atins, pentru că țărmurile erau controlate de turci și tătari, însă pentru a debloca accesul
la Marea Neagră Petru cel Mare s-a folosit de apele Donului, în sensul că a construit în portul
Voronej o flotă rusească cu ajutorul căreia gurile râului la Marea Neagră au fost cucerite.
După destrămarea URSS, cea mai mare schimbare decurge din noua configurație a
frontierelor din zonă și din reducerea drastică a litoralului pontic al Rusiei, în sensul că
aceasta mai deține un singur port important pe fațada ei la Marea Neagră – Novorosiisk. Dacă
ținem cont și de prezența altor actori importanți în jocul geopolitic din spațiul pontic – Turcia
și Ucraina, atunci situația Rusei contemporane în zona pontică se complică și mai mult. Și
pentru că tot a venit vorba de Ucraina, aceasta a moștenit cele mai mari porturi sovietice la
Marea Neagră, precum și cea mai mare parte a fostei fâșii de litoral și a platoului continental
ale URSS, lăsând Rusia în dezavantaj, deși aceasta este văzută ca o continuare a Uniunii
Sovietice, deținând 75% din teritoriul și 55% din populația acesteia.
Ucraina, pe de altă parte, trebuie să-și elaboreze o doctrină geopolitică nouă pentru a
putea valorifica imensele avantaje oferite de spațiu și pentru a putea evita marile capcane puse
de acesta. Există, însă, o serie de piedici în calea cimentării națiunii ucrainene și a manifestării
acestei țări ca important factor al geopoliticii regionale. În primul rând, este vorba de slaba
coeziune morfopolitică a Ucrainei, și aici ne referim, în special, la Crimeea și sudul
Basarabiei, care se diferențiază de restul țării, mai ales, prin peisajul etnic (prezență masivă a
românilor, bulgarilor și turcilor în sudul Basarbiei, majoritate rusă și turcă în Crimeea). Un alt
factor al fragmentărilor morfopolitice este cel provocat de marile bariere naturale ce
traversează Ucraina (Niprul, Nistrul, golfurile Sivaș și Karakinit, arcul carpatin).
În al doilea rând, sciziunile morfopolitice sunt provocate și de fragila coeziune și
conștiință națională a ucrainenilor. Mai precis, problema lingvistică cu care se confruntă
autoritățile de la Kiev, adică dezbaterile pe tema existenței sau inexistenței unei limbi
ucrainene. Având în vedere faptul că diferența dintre limba rusă și cea ucraineană este
aproape insesizabilă, mulți lingviști consideră ucraineana ca derivând din limba rusă și ca
făcând tranziția spre limba poloneză și cea slovacă. Mai mult decât atât, limba ucraineană

2
literară este foarte puțin practicată, uzuale fiind rusa – în mediul urban, și diferite dialecte
ucrainene – în mediul rural. Aceste aspecte l-au făcut, de exemplu, pe geo-politicianul rus A.
Dughin să afirme că „Ucraina ar fi o entitate lipsită de sens geopolitic, neavând o cultură
distinctă, o coeziune geografică sau o identitate națională”1.
Nu în ultimul rând, trebuie să luăm în considerare şi piedicile de natură geo-
economică, referindu-ne la industria energetică, la faptul că petrolul și gazul sunt importate
preponderent din Rusia, și la propriile resurse de carburanți – enormele rezerve de cărbune din
Donbas, ambele aspecte reprezentând simțitoare dezavantaje ale Ucrainei. Dacă o dependență
unilaterală este ușor de înțeles de ce reprezintă o mare deficiență sub aspect geoeconomic,
niște resurse enorme de cărbune pot constitui, în mod paradoxal, aceeași deficiență din
următoarele motive: scăderea interesului vizavi de cărbune pentru industria energetică
modernă, situarea regiunii Donbas la frontieră cu Rusia, nemulțumirea populației, criza
ecologică, peisajul etnic etc.
Din punct de vedere topopolitic și referindu-ne la spațiul pontic, Ucraina își joacă rolul
pe o sabie cu două tăișuri: pe de o parte, plasarea spațială a acesteia este mai avantajoasă în
comparație cu cea a Rusiei, pe de altă parte, problemele de ordin morfopolitic și fiziopolitic
cu care se confruntă fac imposibilă valorificarea plenară a bunei sale amplasări; de asemenea,
pe de o parte, marele atu geopolitic al Ucrainei în zona Mării Negre este controlul asupra
Crimeei, pe de alta parte, Crimeea este populată în proporție de 57,5% de etnici ruși, aici
aflându-se, totodată, și cele mai mari baze militare ruse de la Marea Neagră; prezența
simultană a Ucrainei în trei ansambluri geopolitice – pontic, central-european și est-european,
constituie un aparent avantaj topopolitic, adevărul este, însă, că această scindare poate fi un
avantaj numai în cazul marilor puteri și al națiunilor bine închegate, situație care nu poate fi
valabilă și în cazul Ucrainei, o țară cu o slabă coeziune internă.
În ceea ce privește Rusia post-sovietică, situația ei geopolitică este incomparabil mai
bună decât a Ucrainei și mult mai promițătoare decât a Turciei. Indiferent de dezavantajul pe
care-l prezintă în raport cu Ucraina vizavi de Marea Neagră, Rusia va rămâne protagonista
geopoliticii pontice, celelalte țări urmând să-și conceapă strategii ce vor ține cont tocmai de
prezența acestei mari puteri în vecinătatea lor. Cu toate acestea, nici pe Rusia nu o ocolesc
aprecierile pesimiste: în primul rând, deține o parte foarte dificilă în plan geografic a
litoralului Mării Negre; Ciscaucazia, partea nordică a regiunii Caucazului, este majoritar
populată de popoare caucaziene, turcice și iraniene, toate ostile Rusiei; în al treilea rând,
aceste popoare locuiesc în state autonome în care reprezintă majoritatea populației;
1
Apud Serebrian, Oleg, Geopolitica spațiului pontic, Ediția a II-a, București, Editura Cartier, 2006, p. 40.

3
autonomiile ciscaucaziene sunt situate la frontiera Rusiei cu țările transcaucaziene, situate în
sudul munților Caucaz; în al cincelea rând, se invocă impactul geo-economic al modificărilor
de frontieră după destrămarea URSS, aspect despre care trebuie să recunoaștem că reprezintă
unicul argument solid pentru viitorul geopolitic al Rusiei.
Ascensiunea Turciei în geopolitica pontică
Nici situația Turciei nu este de neglijat, ca unul dintre cei mai importanți trei actori în
jocul geopolitic pontic, alături de Rusia și Ucraina. Destrămarea blocului sovietic a avut și
pentru ea consecințe pozitive, în sensul că a propulsat-o economic, făcând-o pe Rusia să fie
martora trezirii unui rival care absentase din zonă aproape un secol. După 1991, Turcia își
sporește vizibil prezența în spațiul pontic, prin înființarea Organizației Cooperării Economice
la Marea Neagră – OCEMN, alături de care fac parte: Rusia, Ucraina, România, Grecia,
Bulgaria, Azerbaidjan, Georgia, Armenia, Albania și Moldova. De altfel, situația Turciei în
regiune a fost favorizată nu numai de efectul politic al dezmembrării Uniunii Sovietice sau de
criza economică ce a cuprins țările din vecinătate, ci și de existența unor însemnate comunități
turce în toate țările din zonă.
În ceea ce privește Turcia, este interesant de identificat cele trei direcții principale de
interes „spiritual”, politic și economic după care aceasta își construiește și ghidează agenda
geopolitică în spațiul pontic: cele trei state caucaziene – Georgia, Armenia, Azerbaidjan;
regiunea nord-pontică – zonele meridionale ale Ucrainei și cele ciscaucaziene ale Rusiei; sud-
estul eurpean sau balcanic – Moldova, România, Serbia și Muntenegru, Croația, Bulgaria,
Grecia, Macedonia, Albania, Bosnia și Herțegovina.
Bineînțeles că aceste trei priorități ale Turciei deranjează Rusia și Ucraina, deoarece
Turcia a devenit rivala directă a Rusiei pe două direcții de interese vitale ale acesteia – spațiul
pontic și Asia Centrală. În privința Ucrainei, deși Kiev-ul apreciază factorul turc ca fiind al
treilea partener occidental al său, și deși relația este incomparabil mai bună decât raportul
ruso-turc, situația este foarte delicată atunci când vine vorba de Crimeea. În acest caz, trebuie
să ținem cont de faptul că Hanatul Crimeii a constituit aliatul strategic al Turciei otomane și
că tătarii crimeeni sunt urmașii triburilor turcice, fapt ce validează, prin urmare, un interes
crescând al Turciei de azi pentru această peninsulă și care, implicit, incomodează Ucraina și
ar putea da naștere unui conflict.
Deși sub aspect istoric, geografic și cultural este foarte greu de confirmat europenitatea
Turciei, datorită faptului că doar 3% din teritoriul său se află în Europa și că turcii abia în
1453 au reușit să cucerească Constantinopolul, există, totuși, un interes geopolitic turcesc
pentru sud-estul european. De altfel, Turcia a suferit dintotdeauna de o dublă identificare –

4
europeană și asiatică, iar Europa de sud-est reprezintă, pentru țara în discuție, a doua
„preocupare” în spațiul pontic, Caucazul devansând-o detașat sub toate aspectele (subiectul
acesta va fi tratat în partea a treia a acestei recenzii). Cu toate acestea, nu putem să negăm
faptul că Turcia este un stat asiatic, cu o doctrină geopolitică asiatică, și care se va putea
afirma ca putere regională respectabilă în două direcții: Caucaz și Asia Centrală. La acest fapt
a contribuit și conflictul pasiv dintre Turcia și UE, pentru că aceasta din urmă și-a arătat de-a
lungul timpului sprijinul față de Grecia și Cipru (eterne rivale ale Turciei), și pentru că UE a
tot amânat aderarea acesteia la comunitatea europeană, pentru ca nici în ziua de azi Turcia să
nu se regăsească printre membrele UE.
Geopolitica și polemologia Caucazului
Deși spațiul geopolitic și situațiile conflictuale din Caucaz pot face și singure subiectul
unei lucrări, O. Serebrian hotărăște să le dezbată în acest context, tocmai datorită faptului că
reprezintă una dintre cele mai interesante zone geopolitice nu doar din jurul Mării Negre, ci
din întreaga Eurasie. Așezat între Marea Neagră la vest, depresiunea Kuma-Manâci la nord,
Marea Caspică la est și râul Arax la sud, istmul caucazian constituie o pată de culoare pentru
întreg spațiul pontic, un fascinant mozaic de religii, tradiții, etnii și interese geopolitice.
Ceea ce face atât de interesant Caucazul este și prezența politico-geografică a unor
mari centre de putere, care îl încercuiesc și care concurează pentru un control asupra acestei
regiuni – Rusia, Turcia și Iranul, dar și existența naturgeografică a lanțului Caucazul Mare,
Marea Neagră și Marea Caspică. Dacă în ceea ce privește cele trei țări nu există dubii că ar
influența climatul geopolitic al Caucazului, se cuvine să explicăm în ce măsură se raportează
Marea Neagră și Marea Caspică la această zonă, și invers. În primul rând, Marea Neagră
reprezintă pentru Caucaz o gură de respirație din trinomul ruso-turco-iranian, o fereastră de
comunicare cu lumea exterioară, iar în ceea ce privește Marea Caspică, resursele sale de
hidrocarburi au adăugat o valoare geopolitică și geoeconomică suplimentară zonei caucaziene,
și implicit Mării Negre. Din aceste considerente, culoarul Marea Neagră - Marea Caspică via
Caucaz este unul din cei mai importanți factori naturgeografici pentru geopolitica caucaziană.
Alături de Balcani, Caucazul reprezintă regiunea cea mai dinamică sub aspect
polemologic din întreg spațiul eurasiatic și, totodată, regiunea cu cele mai multe conflicte
raportat la teritoriu: patru conflicte active (ruso-cecen, armeano-azer, georgiano-abhaz,
georgiano-osetin), mai multe conflicte pasive (irano-azer, armeano-turc, armeano-georgian,
osetino-inguș, lezghino-inguș etc.) și altele eventuale. Nu am considerat necesară detalierea
cauzelor acestor conflicte sau a soluțiilor lor de rezolvare, pentru că m-aș fi îndepărtat de la
punctele cheie ale acestei lucrări, și pentru că, din păcate, istoria ne dă puține exemple de

5
conflicte încheiate definitiv. Dacă majoritatea din trecut nu au putut fi soluționate la masa
tratativelor, ci făcând uz de forță, iată că până şi secolul XX ne-a demonstrat că lucrurile se
pot petrece după o perdea, în sensul că soluționarea conflictelor la masa tratativelor poate fi
aparentă, în realitate aceasta realizându-se printr-un uz de forțe şi presiuni „indirecte”.
Geopolitica și polemologia Balcanilor
Nu puteam să vorbim despre Caucaz fără să vorbim și despre Balcani, care, din punct
de vedere al numărului de conflicte, reprezintă a doua regiune de înaltă sensibilitate
polemologică din lume, însă, în ceea ce privește gravitatea și impactul acestora asupra
climatului geopolitic global, Balcanii devansează orice altă zonă de risc conflictual din lume.
Cele mai complexe noduri conflictuale din Balcani sunt cele macedonene, bosniace și
albaneze, împreună cu cele trei ramuri ale sale: albano-macedonene, sârbo-albaneze și greco-
albaneze. Declanșarea unora din aceste conflicte conduce automat la izbucnirea altora, așa
cum s-a întâmplat și atunci când conflictul sârbo-croat a provocat tensiunile din Bosnia și
Herțegovina. Tocmai pericolul unei reacții în lanț face conflictele din zona balcanică atât de
periculoase.
Peisajul geopolitic extrem de delicat al Republicii Macedonia are două posibilități de a
fi anihilat: prima ar fi alipirea la Bulgaria, iar cealălaltă ar consta în o serie de modificări de
structură (denumirea țării în Republica Vardar sau Republica Macedoslavia, renunțarea la
denumirea de limbă macedoneană și acceptarea normelor limbii literare bulgare, precum și
recunoașterea albanezei în calitate de cea de-a doua limbă oficială). În orice caz, această
problemă macedoneană este atât de complexă și datorită faptului că este conectată prin origine
cu problema bosniacă – conflictul cel mai popularizat din sud-estul Europei. Specialiștii vin și
în întâmpinarea acestei situații cu șanse de supraviețuire în calitate de stat, și anume, o
revizuire fundamentală a principiilor de organizare politico-teritorială a Bosniei și
Herțegovinei, în sensul de divizare a celor două entități în mai multe provincii egale. Un alt
conflict major al Europei de sud-est este cel albanez, cel despre care geo-politologul François
Thual consideră că ar fi centrul stabilității Balcanilor, și a cărui rezonanță mai largă o au
tensiunile albano-sârbe legate de Kosovo, despre care se consideră că, mai devreme sau mai
târziu se va alipi Albaniei.
Spre deosebire de nodurile conflictuale macedonean, bosniac și albanez, care se
evidențiază într-un sens complex, conflictele pasive dintre Grecia și Turcia, pe de o parte, și
Bulgaria și Turcia, pe de altă parte, au explicații și implicații mai simple, deși deloc de
neglijat în cazul unei activări a lor. Dacă tensiunile bulgaro-turce au drept cauză minoritatea
turcă din Bulgaria, raporturile dintre Grecia și Turcia sunt deteriorate de problema Ciprului,

6
problema Mării Egee și problema minorităților (turcă în Grecia și greacă în Turcia). Având în
vedere polemologia situațiilor conflictuale din Balcani, precum și pe cea a celor din Caucaz,
putem identifica o problemă caracteristică ambelor regiuni, asupra cărora părțile implicate ar
trebui să se aplece pentru a le pune capăt – primatul limbii sau al religiei pentru identificarea
unui popor.
Geopolitica spațiului românesc
Nu puteam încheia discuția despre geopolitica spațiului pontic fără să ne referim și la
România și Republica Moldova, care se disting prin situarea la confluența a trei macro-
ansambluri geopolitice – Europa de sud-est (dominată de Turcia), Europa centrală (dominată
de Germania) și Europa de est (dominată de Rusia), și la răspântia a două dintre cele mai
instabile regiuni ale lumii – Balcanii și spațiul ex-sovietic. Analizând poziționarea geopolitică
a celor două țări, ne dăm seama că aceasta nu este una de invidiat: vecini instabili, situarea la
confluența a celor două regiuni turbulente amintite și cu un potențial economic scăzut pe
fundal european, existența unor grupări etnice importante, amplasarea în zona de interes a
centrelor puterii globale – SUA, UE și Rusia.
Dacă analizăm ca și în cazul Caucazului și Balcanilor diferite aspecte ale geopoliticii
spațiului românesc, vom constata că, din punct de vedere naturgeografic, România și
Republica Moldova se disting datorită Carpaților, Dunării, Mării Negre și Nistrului. În ceea ce
privește lanțul Carpaților, acesta a servit drept „citadelă naturală” 2 a romanităţii orientale în
perioada marilor migraţii din sec. III-X, iar Dunărea și Nistrul au jucat de-a lungul secolelor,
și încă mai joacă, rolul de frontieră naturală a poporului român.
Un alt aspect deloc de neglijat cu privire la spațiul românesc este cel etnogeografic.
Din acest punct de vedere, România se remarcă printr-o relativă omogenitate a populației, dar
și prin minorități etnice semnificative, cea mai mare minoritate națională din spațiul românesc
fiind cea maghiară, deși, în realitate, se pare că, numeric, minoritatea maghiară ar ceda celei a
rromilor. Avem deci motive să ne temem că nu „problema maghiară”, ci „problema rromă” ar
putea deveni cea mai sensibilă pentru București, și iată și factori care pot contribui la aceasta:
proasta integrare a acestei comunități în societate și clivajele sociale, economice, culturale
vizibile între rromi și români; sporul natural mult mai mare al rromilor în comparație cu cel al
românilor; proliferarea ideii „unui stat al rromilor”; prezența unei neîncrederi între rromi și
restul populației etc.
Tot legat de aspectul etnogeografic este și situația românilor din Serbia, concentrați
preponderent în Banatul de Vest și valea Timocului. Cercetări întreprinse asupra arealului de
2
Serebrian, Oleg, Geopolitica spațiului pontic, Ediția a II-a, București, Editura Cartier, 2006, p.170.

7
răspândire a românilor în această regiune au indicat-o pe aceasta ca fiind cea mai mare zonă
cu populație compact românească care n-a fost niciodată încorporată politic în spațiul
românesc. Chiar dacă Serbia este privită ca fiind unicul vecin cu care România nu s-a aflat
niciodată în război, problema celor câteva sute de mii de români din Serbia (cifrele variază
foarte mult, de la 60 000 la 800 000) ar putea oricând provoca fricțiuni între Belgrad și
București.
Concluzii
Această lucrare și-a propus să determine cauzele pentru care Marea Neagră este
predestinată să fie epicentrul unor seisme geopolitice, în condițiile în care, după decenii de
uitare, această regiune revine în atenția geo-politicienilor datorită revitalizării fenomenului
sincronismului balcano-caucazian. Aceste două părți ale lumii nu numai că se întâlnesc, dar se
și întrepătrund: identitatea continentală cu cea maritimă, cea etnică cu cea confesională, cea
europeană cu cea asiatică.
Federico Bordonaro este unul dintre geo-politicienii care și-a făcut curaj să prognozeze
o posibilă situație delicată pentru Marea Neagră, ca o nouă competiție între marile puteri:
Rusia bătând în retragere, SUA, Franța și, mai discret, Germania reprezintă noii actori externi
principali care își dispută influența în regiune. O relație solidă euro-americană va rezulta,
probabil, într-o diminuare a competiției marilor puteri și într-o consolidare a poziției
occidentale în zonă, totul în defavoarea mândriei rusești. Pe de altă parte, un parteneriat
strategic între Germania, Rusia și China ar putea actualiza competiția acerbă dintre statele din
Vest, ceea ce ar pune Sofia și Bucureștiul în situații dificile.
Referindu-se la geopolitica bazinului mediteranean, al cărui apendice geografic este și
Marea Neagră, geo-politicianul francez Yves Lacoste preferă să analizeze nu axa de conflict
est-vest, ci pe cea nord-sud, deoarece rivalitatea geopolitică dintre aceste linii este mult mai
complexă și periculoasă dacă se agravează. Această linie de tensiune corespunde cu hotarele
unei lumi musulmane în plină efervescență și creștere demografică. Analizând aceste două
puncte de vedere, am putea ajunge la concluzia că pacea pontică riscă să devină un mit, și
rămâne de văzut dacă Europa ar putea să devină hegemonul geopolitic al spațiului pontic.

S-ar putea să vă placă și