Sunteți pe pagina 1din 3

Adam Roxana-Eliana Grupa I

PREZENTARE TEXT – „Paradoxul Român”


Sorin Alexandrescu (născut în 1937)

În opinia mea, problema la cred eu că încearcă textul de faţă (apărut inițial în 1975) să
răspundă constă chiar în miza pe care însuși autorul ne-o dezvăluie și care presupune
reliefarea unor trăsături paradoxale specifice culturii române, pe baza cărora să se stabilească
importanța existenței unui subiect de studiu – românistul și a obiectului său de studiu – cultura
română.
Primul paradox constă în cel al apartenenței, în localizarea noastră spațială într-un
context cultural european. Sorin Alexandrescu menționează faptul că situarea noastră la
frontiera a trei zone culturale diferite (Europa Centrală, Europa Răsăriteană și Balcani) a
permis spațiului românesc să-și aproprie influențe specifice fiecărei din aceste zone, dar, în
același timp, să se și diferențieze în raport cu ele.
Munții Carpați sunt cei care, în mod indirect, au divizat teritoriul românesc și l-au
alocat, tot în mod indirect, unor influențe și dominații, după cum urmează: Muntenia se afla în
„raza de acţiune” a turcilor, Moldova, în cea a polonezilor, iar Transilvania, în cea a ungurilor
și austriecilor. De-a lungul timpului, însă, provinciile românești menționate anterior, n-au fost
niciodată incluse laolaltă într-o singură zonă de influență și, mai mult decât atât, au
reprezentat teritoriul de confluență al Austriei, Rusiei și Turciei, amortizând, totodată,
tensiunile și disputele dintre acestea, însă resimțind acest lucru la „puterea a treia”.
Pe teritoriul românesc s-au amestecat și anulat reciproc diverse schimburi și influențe
ale acestor giganți, însă niciuna dintre ele nu a reușit să se impună într-atât încât România să
fie absorbită total de una din țările vecine. Astfel, românii și-au consolidat identitatea pe
fundația altor națiuni, acceptând elemente comune cu fiecare zonă vecină, fapt care a servit nu
numai la contactul și apropierea de acestea, ci și la diferențierea României în raport cu
celelalte țări vecine.
Cel de-al doilea paradox pe care Alexandrescu îl aduce în discuție este cel al
simultaneității, care se referă la integrarea românilor în timp, în istoria europeană. Prin
urmare, curentele succesive ale culturii europene sunt adoptate și de către România, dar în
mod simultan, fără a avea timpul necesar digerării eficiente a fiecărei din acestea. De
exemplu, perioade artistice distincte precum Barocul și Renașterea, apar la noi (prin Dimitrie
Cantemir) în cadrul aceleiași culturi medievale tardive.

1
În literatura română, aproape nici un scriitor, cu excepția lui Eminescu, nu aparține
unui singur curent literar, iar, din pricina aceasta, curentele literare nu pot fi definite doar prin
prisma autorilor lor, ci și prin analiza asupra textelor acestora. Ca atare, proiectarea
succesivității în planul simultaneității ne-a făcut să practicăm „fuga înainte” care operează
numai la suprafaţă, nu şi în profunzime. După părerea mea, e ca și cum, noi ca națiune, am
avea direct o misiune, fără a avea dinainte o viziune, adică avem o stare programatică spre
convertirea în realitate a ceva, dar nu avem acea stare ideală a României proiectată în viitor
care să fie convertită. Iar acest lucru s-a întâmplat, pentru că românii au crezut că pot recupera
avansul pe care ceilalți îl aveau față de noi, și încă îl mai au, că pot face repede ceea ce alții au
făcut în mod organic, că pot valoriza timpul într-un mod diferit de cel al marilor culturi.
„Tot ce s-a realizat în România pare să se fi făcut în pofida sau contra timpului”,
afirmaţie făcută de către Emil Cioran şi semnificativă pentru a descrie paradoxul
simultaneităţii.
Deşi limba şi cultura română dovedesc o unitate surprinzătoare, ea a fost marcată de
două continuități/discontinuități, dintre care prima pe verticală, potrivit căreia în România
există practic două culturi: folclorul și cultura scrisă. Cultura orală a dublat-o întotdeauna pe
cea scrisă, motiv pentru care românul a privit folclorul drept cultura sa autentică, iar cultura
scrisă, ca pe un lucru trecător, un supliment ce suportă presiunile sau modelele din străinătate.
Folclorul constituie fundamentul formelor culturale (dovada fiind faptul că numeroși scriitori
români au îmbinat inovațiile estetice cu un tradiționalism ideologic: Eminescu, Blaga,
Creangă, Sadoveanu, Preda etc.).
Discontinuitatea pe orizontală înregistrează o ruptură în cultura română la sfârșitul
secolului XIX când aceasta se orientează spre Vest și ignoră definitiv reporturile sale cu
lumea balcanică. Acest lucru se întâmplă datorită poziției și dorinței României de a recupera
decalajul față de Occident. Așadar, are loc o sincopă între stat-cultură, politic-cultural,
sincronizarea cu occidentul-trecutul, fuga înainte-fuga înapoi. Cultura română s-a născut
practic atunci când discontinuitatea verticală a celor două culturi a fost accentuată de
discontinuitatea orizontală dintre lumea feudală și burghezia modernă.
Autorul compară situația noastră la răscrucea dintre cele trei paradoxuri cu cea a unui
bărbat care se simte jenat de comentariile prietenilor făcute în prezența sa și vizând femeia
iubită (el nu acceptă ironiile, fiindcă îi sunt adresate și lui, dar nici nu-i ia apărarea de teamă
că gestul său va spori sarcasmele). Practic, eu cred că în această situație se simte fiecare
român atunci când vine vorba de țara lui: nu acceptăm imaginea negativă pe care celelalte țări

2
o au despre România, dar nici nu avem curajul și inițiativa de a face ceva în acest sens, poate
și din cauza complexelor de inferioritate față de acestea.
Sorin Alexandrescu este totuși optimist și notează în finalul „Paradoxului român” că
acesta poate fi depășit și anihilat înfruntându-l direct; paradoxurile române nu sunt eterne și,
de aceea, putem să ne valorificăm șansele de a modifica măcar nuanțele, dacă nu datele
problemei. În primul rând, ne ajută interesul pentru cultura română ca urmare a amplificării
rolului politic al României pe scena mondială (astfel, ziariștii, opinia publică și studenții
străini, turiștii doresc să descopere limba și literatura română, România, în general). Cultura
română ar putea, prin urmare, să profite chiar de pe urma aspectelor ei paradoxale, în sensul
că tocmai acestea pot atrage asupra noastră atenția mondială. Dar oare numai aceste
paradoxuri există cu privire la situația României și dacă da, cum am putea să facem pentru a
le folosi în favoarea noastră?