Sunteți pe pagina 1din 22

c 


 
Marturia mincinoasă sau în latină ³falsitas in judicio´ este ³fapta martorului care într-o
cauză penală, civilă, disciplinară sau orce altă cauză în care se ascultă martori, face afirmaţii
mincinoase ori nu spune tot ce ştie privitor la împrejurări esenţiale asupra cărora a fost întrebat´
este incriminată prin dispoziţiile cuprinse în art. 260 din codul penal
Este asimilată cu mărturia mincinoasă fapta similară săvârşită în mod corespunzător de către
expert sau interpret.
În activitatea de înfăptuire a justiţiei declaraţiile martorilor, ca şi rapoartele de expertiză
sunt considerate mijloace de probă, ele contribuind la aflarea adevărului şi prin aceasta la
soluţionarea cauzei în care sunt administrate. De exactitatea probelor şi de probitatea celor care
concură la aflarea adevărului, depinde temeinica înfăptuire a justiţiei.Martorul trebuie să aiba o
atitudine corectă, să fie sincer, să nu faca afirmaţii mincinoase, să nu ascundănimic din ceea ce
ştie in legatură cu împrejurările de care este întrebat.1
Martorii, având cunoştinţă despre infracţiunea care face obiectul cercetării sau judecării prin
declaraţiile lor contribuie la stabilirea modului, timpului, locului şi împrejurărilor săvârşirii
faptei, precum şi la realizarea şi deci la pronunţarea unor hotărâri juste, de asemenea persoanei
făptuitorului înlesnind astfel aflarea adevărului. Numai în măsura în care însă martorii relatează
adevărul asupra celor cunoscute de ei, declaraţiile acestora prezintă un ajutor efectiv dat
organului judiciar la înfăptuirea justiţiei. De aceea datoria orcărui martor este de a declara
adevărul şi de a spune tot ce ştie cu privire la împrejurările asupra cărora este întrebat ( a se
vedea art. 33 cod procedură penală şi art. 193 cod procedură civilă , întrucât la baza prestaţiei pe
care o au martorul, expertul şi interpretul în îndeplinirea actului de justiţie trebuie să stea buna
credinţă.
Declaraţiile acelor martori care fac afirmaţii mincinoase ori nu spun tot ce ştiu privitor la
împrejurările esenţiale asupra cărora au fost întrebaţi, prezintă pericol social, prin aceea că
îngreunează, derutează şi compromit activitatea organelor judiciare, putând implicit determina
pronunţarea unor soluţii care nu corespund adevărului.

1
Octavian Loghin,Tudorel Toader, ͣDrept penal roman,parte specială͟, Casa de editură şi presă ͣŞansa͟,
Bcureşti,1996
èceeaşi importanţă o au şi rapoartele efectuate de experţi şi lămuririle date de aceştia ca şi
operaţiile efectuate de interpreţi în cauze judiciare, atunci când este necesară o parere avizată
sau cand prezenţa unui interpret este necesară.
èceleaşi obligaţii de respect faţă de adevăr, incubă şi acestora, iar încălcarea ei în condiţiile
stabilite de legiuitor, prezintă deasemenea pericol social pentru înfăptuirea justiţiei.
Unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal sau civil consacrat în art. 128 cod
procedură penală şi art.142 cod procedură civilă acordă părţilor posibilitatea de a participa la
soluţionarea cauzei chiar şi atunci când nu cunosc limba română. èceasta se realizează fie prin
asigurarea folosirii în faţa organelor judiciare, a limbii materne a populaţiei de altă naţionalitate
decât cea română în anumite unităţi administrativ teritoriale, fie prin folosirea interpreţilor.
Se dă astfel expresie unor pevederi constituţionale cuprinse în art. 127 al. 2 din Constituţia
României2 unde se arată :
³dreptul la interpret
(1) Procedura judiciară se desfăşoară în limba română.
(2) Cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi persoanelor care nu înţeleg sau nu
vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a
vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret, în procesele penale acest drept este
asigurat în mod gratuit.´
èflându-ne in prezenţa unei fapte care prezinta pericol social, săvârşită fiind fie de un martor, fie
de un expert sau interpret, prin natura relaţiilor sociale cărora le aduce atingere, fapta a fost
inclusă in categoria infracţiunilor care impiedică înfăptuirea justiţiei3.

 
 c  
 
Obiectul juridic generic al infracţiunii de mărturire mincinoasă este obiectul juridic
comun tuturor infracţiunilor care împiedică înfăptuirea justiţiei şi constă în ansamblul relaţiilor
sociale a căror normală formare, desfăşurare şi dezvoltare sunt asigurate prin apărarea valorilor
sociale, a înfăptuirii justiţiei.

2
Publicată în Monitorul Oficial nr. 233 din 21 noiembrie 1991.
3
Octavian Loghin,Tudorel Toader, ͣDrept penal roman,parte specială͟, Casa de editură şi presă ͣŞansa͟,
Bcureşti,1996
   
Obiectul juridic special este însă complex. În el se regăsesc, ca valori ocrotite, atât justiţia
cât şi persoana ale cărei atribute sociale esenţiale ( cinste, libertate, demnitate, patrimoniu ) pot fi
atinse prin mărturia mincinoasă.
În principal, relaţiile sociale apărute sunt însă cele privitoare la înfăptuirea justiţiei astfel că în
absenţa şi a unui obiect juridic secundar, adiacent, fapta nu ar pierde caracterul infracţional.
Infracţiunea de mărturie mincinoasă nu are un obiect material, pentru că acţiunea care constituie
elementul material al infracţiunii, nu se îndreaptă direct asupra unui lucru ( bun sau persoană)4.
Declaraţiile scrise ale martorilor, rapoartele de expertiză şi traducerile scrise nu constituie obiect
material al infracţiunii de mărturie mincinoasă ci reprezintă produsul ori mijlocul de săvârşire al
infracţiunii.
  
Infracţiunea de mărturie mincinoasă are întotdeauna un subiect activ calificat ceea ce
înseamnă că ea poate fi săvârşită numai de o persoană care are o anumită calitate desemnată
expres prin dispoziţiile art. 260 al. 1 şi 4 din codul penal, respectiv de martori, experţi şi
interpreţi care în această calitate sunt prezenţi într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice
altă cauză în care sunt solicitaţi, în conformitate cu legea.
 c 
Martorul ³este persoana care are cunoştinţă despre o faptă sau despre o împrejurare de
natură să servească la aflarea adevărului în proces´5 .
³Martorii sunt persoane stăine de proces, care au cunoştinţă despre fapte ce sunt concludente
pentru rezolvarea pricinii´6.
Infracţiunea de mărturie mincinoasă este destul de frecventă în practica judecătorească, întrucât
depoziţiile martorilor sunt printre cele mai frecvente mijloace de probă, deşi art. 64 din codul
procedură penală enumeră depoziţiile martorilor (respectiv expertizele) printre celelalte mijloace
de probă, nestabilind nici o prioritate pentru vreuna din ele.
èceasta însemnând pe de o parte că adevărul în cauză poate fi aflat şi fără administrarea probei
cu martori, prin intermediul altor mijloace de probă, iar pe de altă parte, că nu trebuie să se
4
üintilă Dongoroz şi colaboratorii ± Explicaţii teoretice ale Codului penal român ± Editura ècademiei, Bucureşti,
1969
5
èvram Filipaş ± Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei ± Editura ècademiei Bucureşti, 1985.
6
I.Stoienescu, S.Zilberstein, Drept procesual civil ± Teoria generală ± Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică
Bucureşti, 1963
considere primordiale depoziţiile martorilor făcute în proces, în dauna altor altor mijloace de
probă, care exprimă o altă împrejurare ce se dovedeşte a fi cea reală. Numai neconformitatea cu
realitatea obiectivă poate face ca referitor la fondul cauzei ± un mijloc de probă să fie înlăturat în
favoarea altuia care îndeplineşte condiţia conformării cu adevărul, împrejurare în care este
greşită atitudinea unor organe judiciare de a acorda o importanţă mai mare probelor cu martori în
dauna altor mijloace de probă sau de a considera suficientă proba cu martori atunci când există
presupunerea că administrarea altor mijloace de probă ar apropia instanţa de cunoaşterea
adevărului. În acest sens, în art. 63 al 2 cod de procedură penală, se prevede că probele nu au
valoare dinainte stabilită, aprecierea fiecăreia făcându-se de către organul judiciar potrivit
convingerii lui formate în urma examinării tuturor probelor administrate.7
Deşi declaraţiile martorilor constituie, în penal, cum scria profesorul üintilă Dongoroz ³o probă
plăpândă´, totuşi proba testimonială a reprezentat întotdeauna proba uzuală, de drept comun, cea
mai frecventă şi, adeseori esenţială pentru realizarea scopului procesului penal. Spre deosebire de
procesul civil, declaraţiile de martori ocupă în procesul penal un loc de prim rang, căci martorii
sunt ³Ochii şi urechile justiţiei´.
În civil, administrarea probei testimoniale comportă unele restricţii, care nu afectează
principiul admiterii orcărei dovezi pe care instanţa o consideră aptă să contribuie la soluţionarea
cauzei. Limitările impuse administrării probei testimoniale în civil (acte juridice care au ca obiect
o valoare mai mare de 250 lei nu pot fi dovedite cu martori, de asemenea, nu se poate dovedi cu
martori împotriva şi peste cuprinsul unui înscris) sunt acceptate în doctrina de specialitate ca
fiind expresia grijii legiuitorului de a asigura, în condiţii corespunzătoare, aflarea adevărului.8
Există şi unele excepţii în care proba testimonială este admisibilă între părţi şi referitor la acte
juridice a căror valoare depăşeşte 250 lei, precum şi împotriva înscrisurilor preconstituite
indiferent de valoarea lor ± restricţii privitoare la administrarea probei cu martori se regăsesc şi
la judecarea chestiunilor prealabile de natură civilă de către instanţa penală şi în conformitate cu
art. 44 alin. 2 din codul de procedură penală, prealabilă de judecată de către instanţa penală
potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune.

7
Tribunalul Suprem ± Secţia penală Decizia nr. 1809/1972, în Culegera de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul
1972, pag. 433. Tribunalul Supem ± Secţia penală Decizia nr. 504/1971 în volumulü- Papadopol, Popovici.
Repertoriul de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică Bucureşti
1977
8
Elena Iftime, † 
 
   


 
 




   
În acest sens, nu se face nici o distincţie în cuprinsul prevederilor din art.260 cod penal, privind
legătura dintre natura cauzei şi cel care declară într-o cauză penală, civilă sau disciplinară,
aceasta putând fi tras la răspundere penală.
Poate fi martor şi deci subiect activ al infracţiunii în condiţiile textului menţionat, atât persoana
vătămată (art. 82 cod procedură penală) precum şi apărătorul pentru fapte sau împrejurări
cunoscute de el înainte de a deveni apărător sau reprezentant al vreuneia din părţi, calitatea de
martor în acest caz având întâietate faţă de cea de apărător, potrivit art. 79 alin. ultim din codul
de procedură penală.9
În practica judecătorescă s-a pus problema dacă partea vătămată audiată ca martor, în situaţia în
care deşi şi-a păstrat această calitate, poate fi sancţionată pentru săvârşirea infracţiunii de
mărturie mincinoasă.10
Legea prevede că poate fi ascultată ca martor şi persoana care este obligată a păstra secretul
profesional dar numai cu consimţământul persoanei sau a organizaţiei faţă de care există
obligaţia de a păstra secretul (art.79 alin. 1 cod procedură penală).
Soţul şi rudele apropiate învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună mărturie ca
martori (art.80 alin.1 cod procedură penală) acesta însă nu înseamnă că nu pot fi ascultate ca
martori atunci când ele nu sunt de acord cu această situaţie. èceastă categorie de persoane pot fi
ascultate în proces, având statutul unor simpli informatori. În această calitate nu se poate săvârşi
infracţiunea de mărturie mincinoasă (acestă soluţie, deşi considerată corectă din punct de vedere
juridic, este totuşi criticată în doctrină ca fiind inadecvată, deoarece asemenea informaţii pot
contribui într-un anumit fel la formarea convingerii judecătorului). ètunci când aceste persoane
consimt să fie martori şi fac depoziţii în acest sens, la fel ca depoziţia oricărui alt martor, să fie
decisivă în rezolvarea cauzei pentru că din moment ce consimt acest lucru ei au toate drepturile
şi obligaţiile prevăzute de lege şi deci, ei pot fi pedepsiţi pentru infracţiunea de mărturie
mincinoasă.
Totuşi pentru un astfel de autor al mărturiei mincinoase, instanţa va putea acorda, în unele
situaţii circumstanţe atenuante.
În procesul civil, conform art. 189 cod procedură civilă nu pot fi ascultaţi ca martori interzişi şi
cei stabiliţi de lege incapabili de a mărturisi. De asemenea, nu pot depune mărturie rudele şi

9
Octavian Loghin,Tudorel Toader, ͣDrept penal roman,parte specială͟, Casa de editură şi presă ͣŞansa͟,
Bcureşti,1996
10
Tribunalul Judeţean Timiş ± Decizia penală nr. 657/1971 -Revista Română de Drept nr. 1/1972, pag.144
afinii până la gradul al treilea inclusiv, soţul, chiar dacă este despărţit, cei condamnaţi pentru
jurământ sau mărturie mincinoasă. În acest sens există însă o excepţie referitoare la cauzele
privind starea civilă a persoanei, precum şi la divorţ, în care pot apărea ca martori şi rudele (cu
excepţia descendenţilor).11
În literatura juridică s-a propus introducerea ca şi în codul de procedură civilă, a unei dispoziţii
similare aceleia din art.80 cod de procedură penală în conformitate cu care soţul şi rudele
apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună mărturie ca martori. Printr-
un ³raţionament per a contrario´, ar rezulta că, dacă aceste persoane acceptă, atunci pot apărea ca
martori în proces.
Pentru a putea fi săvârşită infracţiunea de mărturie mincinoasă, calitatea de martor a unei
persoane trebuie să fie legal atribuită în momentul audierii sale.
Nu pot fi subiecţi activi ai infracţiunii de mărturie mincinoasă persoanele care nu pot fi audiate
ca martori, din orice motiv.
Pot fi subiecţi activi ai infracţiunii, atât martorii citaţi legal, cât şi cei care au fost admişi de
organele judiciare, dar s-a omis citarea lor sau nu a primit citaţia (art.319 alin. 3 cod procedură
penală).
Nu pot fi ascultaţi ca martori membrii Corpului Diplomatic,o atare incompatibilitate este,
credem, absolută, datorită funcţiilor deţinute de aceste persoane şi ea se întemeiază pe
reciprocitate.
   
Minorul poate fi ascultat ca martor, dar dacă are vârsta sub 14 ani el nu va răspunde
pentru mărturie mincinoasă, deoarece nu răspunde penal pentru faptele sale (art.99 cod penal).
Între 14-16 ani minorul va putea fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă dacă se
dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ iar dacă acesta a împlinit vârsta de 16 ani răspunde
penal pentru faptele sale.
   
Expertul este o altă persoană care poate fi subiect activ al infracţiunii. În sensul larg al
cuvântului, expertul este o persoană care posedă cunoştinţe deosebite într-un anumit domeniu. O
astfel de persoană poate fi chemată în această calitate, într-o cauză civilă, penală, administrativă,
disciplinară etc. pentru a contribui cu cunoştinţele sale de specialitate la lămurirea unor fapte sau

11
Elena Iftime, † 
 
   


 
 




   
împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului. èctivitatea expertului are o importanţă
deosebită în soluţionarea cauzei respective. Ca mijloc de probă, expertiza contribuie la realizarea
cunoaşterii aprofundate şi după criterii ştiinţifice a împrejurărilor la care se referă. Experţii au rol
de a contribui ca specialişti la lămurirea unor situaţii de fapt. Rolul instanţei este de a discuta
contestările şi concluziile experţilor. Dacă cu această ocazie, în raportul de expertiză se fac
afirmaţii cu caracter mincinos referitor la împrejurările esenţiale ale cauzei despre care expertul a
fost întrebat, el devine subiect al infracţiunii de mărturie mincinoasă. èrt. 260 cod penal se referă
numai la expertul chemat sau numit de organul care instrumentează cauza.
În situaţia în care expertiza a fost efectuată de către un serviciu medico-legal, laborator
criminalistic sau orice instituţie de specialitate, nu va putea răspunde pentru infracţiunea de
mărturie mincinoasă persoana care, fiind angajatul acelui serviciu, laborator sau institut, a
înlocuit raportul sau expertiza (art. 119 alin. 2 şi 3 cod de procedură penală), o astfel de persoană
va răspunde pentru abuz de serviciu sau pentru fals în înscrisuri oficiale12.Există insă şi o opinie
contrară in literatura de specialitate conform careia si persoana care efectuează o asemenea
expertiză in cadrul unei institiţii specializate (serviciu medico-legal, laborator de expertiză
criminalistică),argumentându-se ca in art.260 Cod penal nu este facută o asemenea distincţie, iar
distincţia facută de Codul de procedură penală nu priveşte calitatea procesuală de expert ci
numai modalitatea de numire a acestuia.13
Întucât legea distinge între expertiză şi constatarea tehnico-ştiinţifică sau constatarea medico-
legală, persoanele care vor produce cele două din urmă mijloace de probă nu pot fi asimilate
expertului. De aceea, ele nu pot fi subiecţi activi ai infracţiunii de mărturie mincinoasă.
 ! " 
Interpretul este persoana chemată sau numită de organul judiciar care cercetează sau
judecă o cauză pentru a servi ca traducător când una din părţi sau o altă persoană care urmează a
fi ascultată nu cunoaşte limba română ori nu se poate exprima sau când unele înscrisuri sunt
redate într-o altă limbă decât limba română.14

12
N.Iliescu, Explicaţii teoretice ale codului penal român, vol.Iü, Bucureşti, Editura ècademiei, 1972
13
Octavian Loghin,Tudorel Toader, ͣDrept penal roman,parte specială͟, Casa de editură şi presă ͣŞansa͟,
Bcureşti,1996
14
èrt.128, art.8 Cod procedură penală şi art. 142 şi 143 Cod procedură civilă
èşadar, subiecţi activi ai infracţiunii de mărturie mincinoasă nu pot fi numai martorul, minorul
care a împlinit vârsta de 16 ani, expertul sau interpretul, ceea ce înseamnă că suntem în prezenţa
unei infracţiuni ce se săvârşeşte în persoana proprie.
 #$%  
În general, l în această materie nu există15. În mod excepţional va exista
coautorat atunci când, spre exemplu, întocmind aceeaşi expertiză, doi experţi s-au înţeles să
ateste date neveridice referitoare la întrebări esenţiale puse de organul judiciar, în aceeaşi cauză.
Infracţiunea de mărturie mincinoasă este susceptibilă de fi săvârşită în participaţie sub forma
complicităţii şi a instigării. Pentru instigator şi complice nu se vor cere vreo calitate specială.
Dacă instigarea neurmată de executare a fost săvârşită prin constrângere ori corupere, atunci
fapta va intra sub incidenţa art. 261 codul penal (Încercarea de a determina mărturia mincinoasă)
şi sub aceea a dispoziţiilor art. 29 cod penal (Instigare neurmată de executare), cu condiţia ca cel
instigat să fie acceptat, fie şi numai temporar ideea săvârşirii unei infracţiuni de mărturie
mincinoasă.
Există instigator la mărturia mincinoasă atunci când martorii au dat urmare îndemnului şi au
făcut declaraţii nereale în faţa organelor judiciare16. În acest sens, practica judiciară în materie
arată că, odată ce martorii au dat urmare îndemnului inculpatului şi au făcut declaraţii nereale în
faţa organelor de cercetare penală, nu poate influenţa situaţia inculpatului, deoarece o asemenea
retragere, chiar făcută în condiţiile art.260. alin 2 cod penal (înainte de a se produce arestarea
inculpatului ori de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie), nu constituie
desistare în sensul art. 29 cod penal, ci numai o cauză de imputare, care neavând caracter
personal, are ca urmare condamnarea inculpatului pentru instigare la infracţiunea de mărturie
mincinoasă.
Dacă instigarea nu s-a făcut prin constrângere sau corupere şi ea nu a avut nici un moment
atitudinea de a determina pe martor, expert sau interpret să-şi însuşească scopul urmărit de
instigat, atunci aceasta va fi o faptă care nu intră în câmpul de acţiune al legii penale, şi nu o
instigare neurmată de executare, pentru a fi incidente dispoziţiile art.29 cod penal. În acest sens,
pentru a exista infracţiunea de instigare neurmată de executarea prevăzută în art. 19 cod penal,
este necesar ca cel instigat să-şi fi însuşit fie chiar pentru scurt timp, hotărârea de a comite

15
Vasile Păvaleanu, ͣDrept penal special͟,Universul juridic, Bucureşti,2010
16
Tribunalul Suprem-Sectia generală-Decizia nr.1877/1976 din Revista Română de Drept nr. 9/1977
infracţiunea, la care apoi să fi renunţat. Dacă însă instigatorul nu a reuşit să determine nici un
moment pe cel faţă de care şi-a efectuat îndemnurile sale să comită fapta, există o simplă
instigare eşuată, cu rezultat negativ care în principiu, nu cade sub incidenţa legii penale.
Practica judiciară în materie arată în acest sens, că dacă martorii asistenţi care au semnat procesul
verbal încheiat la faţa locului de organele de cercetare, fiind instigate de către învinuit, au trecut
sub tăcere unele fapte în legătură cu infracţiunea imputată acestuia, pe care le cunoaşte personal,
dar ulterior aceştia, fiind audiaţi de instanţă, au declarat adevărul, în sarcina celui care l-a
îndemnat să nu arate ceea ce ştiau, nu se va putea reţine instigare la infracţiunea de mărturia
mincinoasă, ci numai o instigare neurmată de executare, în sensul art. 29 cod penal. Dacă, dând
urmare îndemnurilor instigatorului, autorul a făcut declaraţii mincinoase în sensul prevederilor
art. 260 alin. 1 cod penal, infracţiunea de mărturie mincinoasă s-a consumat. Ca atare, chiar dacă
martorul îşi retrage mărturia în timp util, potrivit art. 260 alin 2 cod penal, instigatorul se va
sancţiona conform art. 27 cod penal, cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor, ci nu cu
pedeapsa mai uşoară prevăzută de art. 29 cod penal pentru instigare neurmată de executare.
!  
Subiectul pasiv principal al infracţiunii de mărturie mincinoasăeste statul, ca titular al valorii
social a înfăptuirii justiţiei, reprezentat prin organul judiciar a cărui activitate a fost periclitată.
Subiectul pasiv al infracţiunii poate fi o persoană fizică a cărei libertate sau demnitate este
ameninţată sau vătămată prin săvârşirea infracţiunii de o persoană judiciară ale cărei interese pot
fi atinse sau vătămate print-o mărturie mincinoasă.

#  
Pentru ca să se poată realiza conţinutul infracţiunii de mărturie mincinoasă este necesar
să prezinte o anumită situaţie pe care codul penal o denumeşte ³cauză în care se ascultă martori´
(art. 260 cod penal) sau conform alineatului ultim al aceluiaşi articol, în care se folosesc
serviciile unui expert sau interpret. Este vorba numai de o cauză în care se înfăptuieşte justiţia,
deci un proces de natură contencioasă.
Potrivit art.260 cod penal pot exista mai multe genuri de cauze : penală, civilă, disciplinară sau
orice altă cauză în care se ascultă martori.
Cauza penală are sensul de proces penal ce se desfăşoară în faţa organelor de urmărire penală sau
a instanţelor de judecară. Este indiferent care este organul de urmărire penală sau a instanţelor de
judecată. Este indiferent care este organul de urmărire penală (procurorul sau organul de
cercetare penală prevăzute de art. 201 cod procedură penală), precum şi dacă judecata se
desfăşoară în primă instanţă, în apel sau recurs.
Cauza civilă ± în sensul art. 260 cod penal are sensul restâns de proces civil desfăşurat după
procedura contencioasă, în faţa instanţelor judecătoreşti civile.
Clauza disciplinară ± în sensil art.260 cod penal înseamnă o judecată desfăşurată în faţa unor
organe jurisdicţionale cu caracter disciplinar (exemplu : consiliile disciplinare care judecă
abaterile disciplinare comise de judecători).
Prin orice altă cauză în care se ascultă martori se înţelege alte cauze decât cele penale, civile,
disciplinare, care se desfăşoară în faţa unor organe de jurisdicţie şi în cadrul cărora pot fi
ascultaţi martori ori folosiţi experţi sau interpreţi.
În situaţia în care organul judiciar în faţa căruia s-a consumat mărturia mincinoasă se dovedeşte
ulterior a fi complet (spre exemplu : s-au încălcat dispoziţiile referitoare la competenţa
materială), fapta nu îşi pierde caracterul infracţional.
De asemenea, constituie infracţiune de mărturie mincinoasă fapta martorului care chiar dacă a
depus mincinos în faţa organelor de urmărire penală, nu mai este audiat în instanţă şi aceasta nu
poate folosi pentru soluţia pe care o dă declaraţia aceluiaşi martor.
Jurământul martorului este un fapt care precede infracţiunea, dar el nu este şi o situaţie permisă a
acestuia. Înainte de a fi ascultat, în conformitate cu art.85 cod de procedură penală, martorul
depune jurământ. Lipsa jurământului nu poate înlătura caracterul penal al mărturiei mincinoase
atunci când fapta s-a consumat conform dispoziţiilor art. 260 alin. 1 cod penal.
èrt. 85 cod procedură penală mai prevede o situaţie care şi ea precede dispoziţiei martorului şi
anume atenţionarea acestuia că dacă nu va spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie
mincinoasă. Inexistenţa acestei prevenţii excude imposibilitatea săvârşirii infracţiunii de mărturie
mincinoasă.
# c &  & 
Infracţiunea de mărturie mincinoasă constă în acţiunea făptuitorului de ³a face afirmaţii
mincinoase´ sau în ³omisiunea sa de a spune tot ce ştie´ ambele privitor la împrejurări esenţiale
asupra cărora a fost întrebat. Deci avem o atitudine comisivă în primul caz şi una omisivă în cel
de-al doilea caz. În ambele situaţii, însă, este vorba de o atitudine de camuflare, de ascundere a
adevărului.
Dar indiferent de varianta în care se săvârşeşte infracţiunea, mărturia mincinoasă este o
infracţiune de acţiune (comisivă) al cărui element material, îl constituie acţiunea de a face o
mărturie mincinoasă sau de a efectua o expertiză ori o interpretare mincinoasă.
èceste subvariante ale acţiunii care constituie elementul material al infracţiunii de mărturie
mincinoasă sunt alternative, pentru, existenţa infracţiunii fiind suficientă săvârşirea faptei într-
una din aceste comportări, dar pot exista însă şi cumulativ, în care caz, când s-au săvârşit, în
executarea unei rezoluţii unice, există o singură infracţiune17.
³è face afirmaţii mincinoase´ înseamnă a spune altceva decât cele ştiute, a declara ca fiind
adevărate ceea ce nu corespunde cu cele cunoscute. Esenţial este să existe o nepotrivire între cele
declarate ca martor şi cele ştiute de el.
Deci, criteriul după care se stabileşte dacă o afirmaţie este sau nu mincinoasă nu este acela al
raportului în care se află cele declarate de martori faţă de realitate, deoarece martorului i se cere
să spună ce ştie, iar nu care este adevărul.
Când însă martorul declară că a văzut sau a auzit anumite lucruri, care au avut loc în realitate, dar
pe care nici nu le-a văzut, nici nu le-a auzit, ci doar le-a cunoscut indirect, nu există infracţiune
de mărturie mincinoasă, pentru că declaraţia făcută nu constituie o probă mincinoasă în raport cu
obiectul de probat, lipsind astfel posibilitatea de a aduce un prejudiciu înfăptuirii justiţiei.
èfirmaţia mincinoasă poate să aibă un conţinut pozitiv, adică a afirma că ceva a existat sau un
conţinut negativ, adică afirmarea că ceva nu ar fi existat.
Tăcerea constituie o modalitate de realizare a infracţiunii, dar numai atunci când ea se opune
clarificării unei împrejurări esenţiale despre care martorul este întrebat şi pe care desigur, acesta
o cunoaşte. În acest caz, tăcerea martorului alterează fundamental depoziţia sa şi induce în eroare
organul judiciar, pe care îl împiedică astfel să descopere adevărul. Tăcerea nu atrage însă această
calificare atunci când ea este în realitate un refuz de a răspunde.
Trebuie să se facă distincţie între trecerea sub tăcere a unor împrejurări, care constituie una din
modalităţile normative de consumare a infracţiunii de mărturie mincinoasă şi refuzul de a depune
mărturie. Problema trebuie privită sub un dublu aspect. Oprimă situaţie se referă la refuzul de a
depune mărturie. Martorul refuză să jure şi să depune mărturie. În acest caz el nu va săvârşi
infracţiunea de mărturie mincinoasă. Singura sancţiune care I se poate aplica, pentru că înţelege

17
üintilă Dongoroz şi colaboratorii ± Explicaţii teoretice ale Codului penal român ± Editura ècademiei, Bucureşti,
1969
să lipsească instanţa de un mijloc de probă care o poate ajuta să stabilească adevărul în cauză, nu
are caracter penal. èstfel, în procesul civil, acest martor este sancţionat cu amendă şi eventualele
despăgubiri către persoana vătămată18. Obligaţia martorului este un derivat pe planul dreptului, al
obligaţiei cetăţeneşti de participare sinceră la aflarea adevărului în cauzele supuse rezolvării
judiciare. èceastă obligaţie este fundamentată pe un interes judiciar important, care constă în
obligaţia în faptul că organele judiciare trebuie să ia cunoştinţă nemijlocit de materialul probator.
În cazul neprezentării martorului la solicitarea organului judiciar, el poate fi adus cu mandat şi
obligat la plata unei amenzi (art.188 cod procedură civilă). În procesul penal, de asemenea,
martorul poate fi adus silit (art.183, alin 1 şi art. 327 alin 5 şi respectiv alin. 6 cod procedură
penală) şi poate fi amendat dacă lipseşte nejustificat (art. 189 alin. 1 lit. e cod procedură penală).
O a doua situaţie priveşte cazul în care deşi s-a depus jurământ, înţelegând deci să facă depoziţia,
martorul refuză să spună ceva despre anumite împrejurări esenţiale în legătură cu care este
întrebat. Se consideră că nici în acest caz nu există infracţiunea de mărturie mincinoasă, dacă
refuzul a fost explicit, deşi prin aceasta martorul nu s-a conformat obligaţiei legale de a declara
ceea ce ştie. (Excepţie fac unele obligaţii legale referitoare la informarea autorităţii în anumite
situaţii ± spre exemplu, cazurile prevăzute de art. 262 cod penal, respectiv ³Omorul´ art. 174,
³Omorul calificat´ art. 175, ³Omorul deosebit de grav´ art. 175, ³Tâlhăria´ art. 211, ³Pirateria´
art.121, ş.a. ale aceluiaşi cod).
èceastă soluţie se impune deoarece legiuitorul a înţeles să acţioneze ca mărturie mincinoasă
numai acele afirmaţii sau treceri în sub tăcere care prezintă pericol pentru înfăptuirea justiţiei, în
sensul că ele ar putea induce în eroare organele judiciare. Or, în cazul unui refuz exprimat cu
claritate care pune astfel, de la început în cunoştinţă de cauză organul judiciar cu privire la
necesitatea de a administra alte probe pentru a afla ceea ce autorul refuză să declare, nu poate
avea capacitatea de a pune în pericol înfăptuirea justiţiei.
Totuşi s-ar putea replica faptul că, din moment ce martorul s-a obligat prin jurământ să nu
ascundă nimic din ceea ce ştie, potrivit, art. 85 alin. 2 cod procedură penală, el va săvârşi
infracţiunea de mărturie mincinoasă dacă va ascunde adevărul. Numai că trăsăturile acestei
infracţiuni sunt cuprinse nu în acest text, ci în art. 260 cod penal, iar nerespectarea jurământului
de către martor nu înseamnă prin ea însăşi infracţiunea de mărturie mincinoasă ± nu spune
adevărul ± aşa cum prevede art. 260 cod penal ± referitor la împrejurări esenţiale, etc.

18
G.Boroi, ͣDrept procesual civil-note de curs͟,Romfel,Bucureşti,1993
è nu spune tot ce ştie ± înseamnă a avea reticenţă în cele declarate, a trece sub tăcere, a ascunde
totul sau parte din ceea ce martorul ştie.
ètunci când fapta se săvârşeşte prin aceea că martorul nu spune tot ce ştie ne găsim în faţa unei
infracţiuni, care se raportează la o obligaţie legală de a răspunde.
Pentru ca acţiunea de ³a face afirmaţii mincinoase´, ca şi infracţiunea de ³a nu spune tot
ce ştie´ să constituie elementul material al infracţiunii de mărturie mincinoasă, trebuie să fie
îndeplinite anumite condiţii legale care au caracter de cerinţe esenţiale şi anume:
- afirmaţia martorului sau omisiunea de a spune tot ce ştie să privească ³împrejurări
esenţiale´.
- martorul, expertul sau interpretul ³să fi fost întrebat´ asupra acelor împrejurări.
Martorul, expertul sau interpretul săvârşesc infracţiunea de mărturie mincinoasă decât atunci
când ambele cerinţe sunt întrunite.
Prin expresia ³împrejurări esenţiale´ se înţelege orice fapte, date, situaţii circumstanţe în
soluţionarea procesului respectiv.
Caracterul de ³împrejurare esenţială´ este dat de eficienţa probatorie a acestora, de
pertinenţa şi concludenţa lor în cercetarea şi soluţionarea cauzei respective. èceste împrejurări
influenţează direct soluţionarea cauzei. Prin urmare nu v-a întruni elemente esenţiale ale
infracţiunii de mărturie mincinoasă relatarea inexactă a unui martor care însă nu priveşte
împrejurările esenţiale pentru cauză, chiar dacă afirmaţia sa este un răspuns la o întrebare
adresată de organul judiciar.
În acest sens instanţa de judecată a decis ca nu constituie marturie mincinoasă fapta martorului
care afacut o afirmaţie inexacta in legatură cu poziţia in camer în care s-a purtat discuţia relatată
de ceilalţi martori,ca fiind purtată de el,atâta vreme cât nu s-a stabilit cămartorul a declarat fals
asupra conţinutului insuşi al acestei discuţii, care a fost esenţială pentru soluţionarea cauzei.19
Deasemeni,în practică s-a stabilit ca nu se poate reţine existenţa infracţiunii de mărturie
mincinoasă în cazul în care martorul a declarat că a fost lovit cu muchia cuţitului, deşi în realitate
lovitura fusese dată cu tăişul, deoarece în această situaţie, relatarea neadevărată nu se referă la o
³împrejurare esenţială´.În acest caz, neaplicarea prevederilor art. 260 cod penal se impun, cu atât

19
Octavian Loghin,Tudorel Toader, ͣDrept penal roman,parte specială͟, Casa de editură şi presă ͣŞansa͟,
Bcureşti,1996
mai mult cu cât martorul, fiind grav rănit şi pierzându-şi cunoştinţa, este posibil să nu-şi mai fi
amintit în mod amănunţit împrejurările în care sa-u exercitat asupra sa actele de violenţă
Caracterul esenţial al împrejurărilor despre care a fost întrebat martorul nu se determină în
funcţie de soluţia pronunţată în cauza în care s-a făcut mărturia mincinoasă, ci în funcţie de
obiectul probei, în sensul că proba respectivă este necesară rezolvării cauzei şi este de natură să
influenţeze răspunderea făptuitorului20.
Dacă în urma examinării atente a răspunsului martorului nu va rezulta că martorul a fost întrebat
asupra unor împrejurări esenţiale, acesta nu poate fi tras la răspundere penală pentru mărturie
mincinoasă.
Instanţa de judecată trebuie să aibă un rol activ în procesul administrării probelor21. Ea trebuie să
insiste a cere lămuriri şi precizări atunci când în depoziţiile martorilor , experţi sau interpreţi apar
contradicţii care sunt de natură a altera adevărul.
Cerinţa esenţială privitoare la condiţia ca asupra împrejurărilor esenţiale, martorul,
expertul, interpretul ³să fi fost întrebat´, constituie o a doua limitare a obiectului mărturiei
mincinoase, restrângând sfera împrejurărilor esenţiale numai la acelea asupra cărora s-au pus
întrebări. Întrebarea poate să privească o anume împrejurare esenţială, dar poate fi şi o întrebare
mai generală cu referire implicită la acea împrejurare.
èstfel, subiectul activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă trebuie să fi fost întrebat despre
împrejurările esenţiale pe care pe care le-a descris amănunţit sau pe care le-a descris amănunţit
sau pe care le-a trecut sub tăcere. èceastă interpretare este menţionată de către norma juridică
penală. În cazul în care martorul, spre exemplu, are cunoştinţe despre anumite împrejurări
esenţiale pentru rezolvarea cauzei, dar despre care nu este întrebat şi pe care le trece sub tăcere,
el nu va răspunde penal pentru aceasta,deoarece nu se realizează una din cerinţele de bază,
expres prevăzute de lege şi anume acele împrejurări.
Raţiunea acestei prevederi este aceea că martorul, expertul sau interpretul nu pot fi prezumaţi a
şti că împrejurările trecute de ei sub tăcere ori în legătură cu care au făcut afirmaţii mincinoase
erau esenţiale pentru soluţionarea cauzei. O asemenea prezumţie poate fi stabilită numai în
sarcina organelor competente să conducă procesul respectiv.

20
Tribunalul Suprem,decizia nr.106/1974, Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem 1974
èrt. 4 din codul de procedură penală şi art.129-130 din Codul de procedură civilă.
21
În cauzele în care se examinează şi se rezolvă de către instanţa de judecată nu prezintă
importanţă dacă întrebarea a fost formulată de preşedintele completului de judecată, de procuror
sau de oricare dintre celelalte părţi din procesul penal sau civil, întrucât de regulă, în toate
cazurile întrebările se pun prin intermediul preşedintelui completului de judecată, dar acesta
poate încuviinţa ca întrebările să fie puse direct (de către procuror sau părţi). De asemenea, nu
prezintă importanţă dacă instanţa a ţinut sau nu seama de declaraţia făcută.
Nu constituie infracţiune, afirmaţiile mincinoase pe care martorul le face pentru a justifica
depoziţia sa. èceste afirmaţii care pot fi determinate de reproşurile uneia din părţi, nu fac parte
din depoziţie şi nu se confundă cu răspunderile adresate organului judiciar la întrebările pe care
acesta din urmă le-a formulat.
Martorul care prezintă corect împrejurările despre care este întrebat, dar care cu rea credinţă le dă
o interpretare personală eronată, nu săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă, deoarece
aprecierea probelor este de esenţa activităţii organului judiciar, care trebuie să supună la un
control extrem de circumspect toate aprecierile ce se fac în cauză, conducându-se numai după
propria convingere.
ètunci când persoana căreia i se pun întrebările este un expert, desigur că acesta poate şi trebuie
să facă aprecieri care, dacă sunt neadevărate, atrag răspunderea pentru mărturia mincinoasă,
aceasta datorită rolului specific al expertului în cauză. ècest raţionament este în aceeaşi măsură
valabil şi pentru interpret.
Caracterul mincinos al mărturiei trebuie dovedit. Dovada se face prin coroborarea datelor şi
informaţiilor oferite de martor cu celelalte probe administratiuve în cauză. În nici un caz nu se
poate trage concluzia de neveridicitate a unui asemenea mijloc de probă ± motivaţia spre
exemplu, este rudă cu una din părţi.
Infracţiunea de mărturie mincinosă se poate săvârşi astfel încât prin ea să se urmărescă
favorizarea într-un fel sau altul a unui infractor. În această situaţie nu ne vom găsi în faţa
infracţiunii de favorizare a infractorului (art.264 cod penal). èceasta deoarece legiuitorul a
înţeles să facă din mărturia mincinoasă (indiferent de faptul dacă ea favorizează sau nu pe
cineva, fie el şi un infractor) o faptă distinctă, cu trăsături proprii. Favorizarea infractorului
rămâne, faţă de mărturia mincinoasă, un text cadru mai general, în care este incriminată orice
favorizare a unui infractor.
Literatura de specialitate este de părere că, atât în procesul civil, cât şi în cel penal, dacă
martorul, pentru a nu se învinui pe sine de săvârşirea unei infracţiuni, face afirmaţii mincinoase
sau cu intenţie trece sub tăcere anumite împrejurări esenţiale despre care a fost întrebat, el nu ar
săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă. În realitate, o asemenea persoană nu mai este un
martor, deoarece el nu poate apărea în această calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din
momennt ce întrebările ce i se adresează ar conduce la implicarea sa într-un proces penal dacă le-
ar răspunde sincer. Într-o asemenea situaţie martorului nu i se mai poate cere să fie obiectiv, în
acelaşi timp în care deasupra sa planează sancţiunea penală. În acest sens, în practica instanţei
supreme se consideră că în cazul în care o persoană, după ce a fost ascultată ca martor în cursul
procesului, este trimisă în judecată, pentru o infracţiune în legătură cu ceea care face obiectul
judecăţii, ea pierde calitatea de martor, devenind inculpat şi nu mai poate fi trasă la răspundere
pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă. Într-adevăr, din moment ce devenind parte în proces,
pierde în cursul acestuia calitatea de martor pentru existenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă,
persoanei respective nu i se mai pot imputa aspectul realizării elementelor constitutive ale acestei
infracţiuni, lipsa de obiectivitate în relatarea adevărului.
Când într-o cauză, cu realizarea condiţiei publicităţii, se fac afirmaţii mincinoase în
condiţiile prevăzute de art. 206 Cod penal, fapta va primi calificarea de  &  dacă
afirmaţiile au fost făcute în legătură cu împrejurări neesenţiale pentru rezolvarea obiectului
cauzei respective, indiferent dacă acele împrejurări privesc sau nu cauza în care făptuitorul este
martor . În acest sens, în practica judiciară se consideră că fapta unui inculpat de a afirma
mincinos, în calitate de martor într-un proces civil, despre partea vătămată, că este concubina
pârâtului din acel proces constituie calomnie, ca cele afirmate de martori să nu fi constituit
împrejurări esenţiale pentru soluţionarea procesului în speţă.
În literatura de specialitate s-a stabilit că atunci când martorul face afirmaţii neadevărate în
legătură cu împrejurări esenţiale despre care a fost întrebat, realizându-se în acela-şi timp şi
condiţiile prevăzute de art. 260 cod penal există un concurs ideal de infracţiunii între mărturia
mincinoasă şi calomnie.
Prin urmare, în practica judiciară se consideră că fapta unei inculpate de a afirma mincinos în
calitate de martoră într-un proces civil, despre partea vătămată că este concubina pârâtului din
acel proces civil, în condiţiile în care cele afirmate de inculpată în calitate de martor constituie
concurs ideal de infracţiuni între mărturia mincinoasă şi calomnie, căci nu numai că a făcut
afirmaţii mincinoase privind situaţia în proces dar prin aceeaşi acţiune a adus şi o atingere
demnităţii unei persoane.
În practica instanţelor judiciare se arată că infracţiunea de mărturie mincinoasă nu poate fi
cetrcetată şi judecată de instanţa penală în faţa căreia s-a săvârşit, prin extinderea procesului
penal, în baza art. 337, alin. 1 cod procedură penală şi este obligatoriu sesizarea procurului
pentru efectuarea urmării penale conform dispoziţiilor art. 299 cod procedură penală, refritoare la
constatarea infracţiunilor de audienţă.
# && constă in crearea unei stări de pericol pentru înfăptuirea justiţiei.èceastă
stare de pericol este aptă să ducă la o soluţionare injustă a cauzei,dar fapta nu trebuie să-si
produca in concret acest rezultat.22
# 
   rezultă din materialitatea faptelor.

' (& ) %   *% & &   


Posibilitatea desfăşurării în timp a activităţii infracţionale în cazul marturiei mincinoase diferă
după cum acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii se realizează prin
&  sau &  şi după cum făptuitorul este martor, expert sau interpret.
' c 
Săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă poate fi precedată de ³acte preparatorii³.
èctele preparatorii nu sunt incriminate. èceste acte ar putea avea în relevanţa penală dacă au fost
comise de alte persoane decât autorul şi fapta în vederea căreia s-au efectuat, s-a săvârşit )spre
exemplu sfaturi, indicaţii, sugestii, etc.)
'   
Tentativa la infracţiunea de mărturie mincinoasă este uneori posibilă, dar nu cade sub
incidenţa legii penale, nefiind incriminată.
Mărturia mincinoasă se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.
Codul penal actual nu mai cunoaşte o dozare a pedepsei în funcţie de natura procesului în care se
produce mărturia mincinoasă. Noua reglementare se justifică prin aceeacă limitele stabilite
pentru pedeapsă sunt suficient de largi pentru a permite înlăuntrul lor o corectă individualizare a
pedepsei pentru diferite situaţii izvorâte din natura cauzei respective.

22
Vasile Păvaleanu, ͣDrept penal special͟,Universul juridic, Bucureşti,2010
'   & *% 
Mărturia mincinoasă se consumă în momentul în care s-a executat acţiunea ce constituie
elementul material al infracţiunii şi s-a produs urmarea imediată, adică s-a creat pericol pentru
normala şi buna desfăşurare a activităţii de justiţie. Momentul consumării infracţiunii diferă în
funcvţie de specificul acţiunii. èstfel, în cazul în care afirmaţiile mincinoase,omisiunea de a
spune tot ce ştie sau în cazul în care s-a trecut sub tăcere împrejurările esenţiale cu privire la care
martorul, expertul sau interpretul au fost întrebaţi, fapta se consumă în momentul în care
audierea sau ascultarea a luat sfârşit, iar depoziţia este semnată de martor, expert sau interpret. În
acelaşi sens este practica instanţei supreme.
Nu are relevanţă, din acest punct de vedere, când s-a dovedit că afirmaţiile făcute în cadrul
procesului au avut un caracter mincinos. De asemenea, nu are nici o influenţă asupra momentului
de consumare a infracţiunii faptul că, deşi nu s-au făcut afirmaţii mincinoase, ori nu s-a spus
nimic despre împrejurările esenţiale care au constituit obiectul unor întrebări puse martorului,
expertului sau interpretului, totuşi soluţia dată în cauză a fost justă. În acest sens, în practica
instanţei supreme se consideră că existenţa infracţiunii prevăzute de art. 260 alin. 1 cod penal nu
este condiţionată de luarea unei măsuri nedrepte ori de pronunţarea unei soluţii nedrepte pe baza
afirmaţiilor mincinoaseale martorului, ci nimai pe posibilitatea luării unei astfel de măsuri sau a
pronunţării unei asemenea soluţii, cu condiţia ca mărturia mincinoasă să se refere la împrejurări
esenţiale în raport cu învinuirea adusă inculpatului, ori cu răspunderea penală ce incubă
diferenţiat dacă în cele din urmă, cu ocazia pronunţării, instanţa s-a întemeiat sau nu pe acea
mărturie ori a adoptat sau nu o soluţie în concordanţă cu ea.
În cazul întocmirii unui raport de expertiză sau în cazul unei traduceri scrise, infracţiunea în
ambele variante se consumă în momentul în care raportul sau traducerea a fost depus, respectiv
depusă, la organul care a dispus efectuarea.
Deci, pentru consumarea infracţiunii de mărturie mincinoasă nu se cere producerea unei vătămări
efective, nici pentru înfăptuirea JUSTIŢIEI, nici pentru vreo persoană fizică sau juridică,
consumarea fiind condiţionată numai de producerea unei stzări de pericol.
Consecinţele infracţiunii în cazul în care ele s-au produs (spre exemplu ± s-a dat o soluţie, s-a
pronunţat o hotărâre nedreaptă ori s-a luat o măîsură nedreaptă), vor fi luate în seamă la
individualizarea sancţiunilor.
După consumarea infracţiunii de mărturie mincinoasă, se poate produce o prelungire în timp a
activităţii infracţionale. èstfel, în cazul în care făptuitorul face în temeiul aceleiaşi rezoluţii
infracţionale mai multe declaraţii mincinoase în aceeaşi cauză cu privire la aceeaşi faptă, în
diferite stadii, ale procesului, există o singură infracţiune săvârşită în formă continuată care se
epuizează odată cu săvârşirea ultimului act în realizarea acestei rezoluţii.
' !   
èrt. 260 alin. 2 cod penal prevede o cauză de imunitate pentru autor dacă acesta îşi
retrage mărturia în anumite condiţii prevăzute în textul de lege.
Fapta nu se pedepseşte dacă în cauzele penale mai înainte de a se produce arestarea inculpatului
ori în toate cauzele mai înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie ca
urmare a mărturiei mincinoase, martorul, respectiv expertulsau interpretul îşi retrage mărturia.
Retractarea însă, pentru a produce acest efect, nu poate avea loc oricând. Ea trebuie să
preîntâmpine consolidarea stării de pericol creată prin infracţiune şi mai ales, să prevină
pronunţarea unei soluţii determinată de mărturia mincinoasă. Ca atare, retractarea, pentru a fi o
cauză de impunitate, trebuie să intervină în cauzele penale mai înainte de a se fi dat o hotărâre
sau a se fi soluţionat procesul ca urmare a mărturiei mincinoase (înainte de a se dispune
scoaterea de sub urmărirea penală sau încetarea urmăriri penale ş.a.).
Dacă retragerea mărturiei mincinoase se face în aceeaşi zi cu arestarea efectivă a inculpatului ori
cu soluţionarea cauzei (sau fazei în care se află), urmează a se face calculul exact, pe ore şi dacă
retragerea se plasează în ziua respectivă, înaintea acestora, atunci ea va apăra de pedeapsă pe
făptuitor.
Între acestă cauză de nepedepsire şi aceea prevăzută de art. 22 cod penal există o deosebire
esenţială: făptuitorul, în cazul mărturiei mincinoase, îşi poate retrage mărturia chiar şi după
descoperirea faptei sale, dar nu numai în condiţiile prevăzute de art. 260 alin. 2 cod penal şi în
orice caz până la momentul pornirii acţiunii penale împotriva sa, pe când în cazul infracţiunii de
desistare şi împiedicare a rezultatului făptuitorul se poate desista ori poate împiedica producerea
rezultatului numai înainte de producerea faptei.
Retragerea mărturiei mincinoase este o cauză personală, de ea profitând numai cel care a făcut-o,
adică autorul infracţiunii.
Participanţii (complicele sau instigatorul) nu beneficiază de efectul ei exonerator de pedeapsă. În
acest sens, în practica instanţei supreme se consideră că dacă martorul a făcut declaraţii
mincinoase în sensul prevederilor art. 260 alin. 1 cod penal, ca urmare a îndemnurilor
instigatorului, infracţiunea de mărturie mincinoasă s-a consumat, ca atare, chiar dacă autorul îşi
retrage mărturia în timp util, potrivit alin. 2 al art. 260 cod penal, instigatorul se va sancţiona
conform art. 27 cod penal cu pedeapsa prevăzută de art. 29 cod penal, pentru instigare neurmată
de executare.
Dispoziţiile privitoare la retractarea mărturiei mincinoase cuprinse în art. 260 alin. 2 cod penal se
extind în baza art. 260 alin. 4 cod penal respectiv şi asupra expertului şi interpretului.
èstfel, va intra sub incidenţa art. 260 alin. 2 cod penal retractarea (cu ocazia restituirii cauzei la
procuror conform art. 333 cod procedură penală) mărturiei mincinoase făcută în şedinţă de
judecată.
' #   
În situaţia în care retragerea măîrturiei mincinoase a fost făcută peste limitele stabilite de
art. 260 alin. 2 cod penal şi în condiţiile prevăzute de alin. 3 ale aceluiaşi articol (dacă retragerea
mărturiei mincinoase a intervenit în cauzele penale după ce s-a produs arestarea inculpatului sau
în toate cauzele după ce s-a pronunţat o hotărâre s-au după ce s-a dat o altă soluţie ca urmare a
mărturiei mincinoase, instanţa va reduce pedeapsa potrivit art. 76 cod penal), atunci ea va avea
valoarea unei circumstanţe atenuante de care instanţa de judecată trebuie să ţină seama în mod
obligatoriu.
Raţiunea textului constă tot în intenţia legiuitorului de a ocroti cât mai bine înfăptuirea justiţiei.
Interesul său este ca în aceste situaţii să determine prin atenuarea pedepsei, acordându-se
obligatoriu circumstanţe atenuante, făptuitorii să-şi retragă mărturia mincinoasă. Prin această
retractare s-ar creea posibilitatea corectării caracterului netemeinicit şi nelegal al măsurii arestării
sau al soluţiei date în cauză.
Retragerea mărturiei mincinoase, după ce s-a pronunţat o hotărâre sau după ce s-a dat o soluţie
ca urmare a mărturiei mincinoase are valoare unei circumstanţe atenuante obligatorii dacă
hotărârea sau soluţia respectivă au rămas definitive. èceasta înseamnă că, pentru a beneficia de
dispoziţiile art. 260 alin. 3 cod penal, făptuitorul trbuie să-şi retragă mărturia mincinoasă în
cadrul aceleiaşi cauze în care a făcut-o, adică până la rămânerea definitivă a hotărârii în acea
cauză.
Retragerea acestei mărturii făcută în procesul propriu, al martorului mincinos, nu mai are
relevanţă pe care i-o acorda art. 260 alin. 3 cod penal, ci este o recunoaştere a faptei pe care
instanţa, eventual o poate lua în considerare la individualizarea răspunderii penale.
Dispoziţiile art. 260 alin. 3 cod penal se aplică deopotrivă şi expertului sau interpretului.


[ + 
*

 Octavian Loghin,Tudorel Toader, ÄDrept penal roman,parte specială´, Casa de editură şi


presă ÄŞansa´, Bcureşti,1996

 üintilă Dongoroz şi colaboratorii ± Explicaţii teoretice ale Codului penal român ± Editura
ècademiei, Bucureşti, 1969
 èvram Filipaş ± Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei ± Editura ècademiei Bucureşti,
1985.
 I.Stoienescu, S.Zilberstein, Drept procesual civil ± Teoria generală ± Bucureşti, Editura
didactică şi pedagogică Bucureşti, 1963
 N.Iliescu, Explicaţii teoretice ale codului penal român, vol.Iü, Bucureşti, Editura
ècademiei, 1972

 Elena Iftime, "Introducere in studiul dreptului civil´, Editura Universitatii din Suceava,
Suceava, 2003.
 üasile Păvaleanu, ÄDrept penal special´,Universul juridic, Bucureşti,2010
 Codul penal, Publicat in Buletinul Oficial nr. 79-79 bis din 21 iunie 1968
 Codul de procedură penală