Sunteți pe pagina 1din 6

ANOREXIA

Definiţie: anorexia este o pierdere a apetitului, a dorinţei de hrană. Este vorba de


fapt de asocierea unei stări fiziologice de foame fără dorinţa de hrană.
Foamea este o stare fiziologică ce rezultă dintr-un deficit în materii nutritive. Ea se
manifestă printr-o serie de senzaţii dezagreabile, în particular epigastrice (crampe), o activare
a reflexelor de nutriţie, o hiperactivitate motorie, modificări de comportament. Foamea este
suprimată prin ingestia de alimente.
Senzaţia de foame există precoce în viaţa copilului. Nou-născutul prezintă contracţii
de foame curând după naştere şi într-un interval de câteva zile se dezvoltă la majoritatea nou
născuţilor o periodicitate a foamei. Frecvenţa apariţiei contracţiilor de foame este o
particularitate individuală intervalul putând fi de 3 ore la un sugar, de 4 ore la altul; diferă
chiar la acelaşi individ în perioade diferite a zilei.
Prin saţietate, etichetăm tocmai această absenţă a dorinţei de hrană, asociată cu
dispariţia deficitului de materii nutritive. Ea se însoţeşte de o stare de bine evidentă.
Apetitul exprimă dorinţa de mânca anumite alimente şi devine manifest în a doua
jumătate a primului an de viaţă.
Apetitul are o bază fiziologică, depinzând de tonusul musculaturii gastrice, tonus ce
poate fi influenţat de stimuli corticali şi hipotalamici pe calea vagului şi splahnicului; de
asemeni poate fi influenţat de: obiceiuri alimentare, educaţie, factori psihologici (teama,
îngrijorarea).
Foamea este un reflex înnăscut iar apetitul un reflex dobândit.
Fiziopatologie
Mecanismele de reglare ale foamei şi apetitului nu sunt încă destul de bine cunoscute.
Este adevărat că foamea este reglată de nevoile energetice ale organismului, dar la fel de
adevărat este că nevoia de a mânca, la anumite ore, nu poate fi justificată dacă ne gândim la
rezervele organismului. In mecanismul de reglare a foamei intervin: - tubul digestiv prin
contracţiile gastrice şi intestinale, - sistemul nervos prin receptorii sensibili la distensie şi
tracţiune prezenţi în tractul digestiv şi mai ales în pereţii stomacului, Senzaţiile ajung la
creier, în hipotalamus, unde ar fi localizat centrul foamei. Distrugerea experimentală sau
tumorală a hipotalamusului provoacă anorexie totală. Excitaţia electrică, din contra, duce la
creşterea considerabilă a consumului alimentar. În reglare intervin şi factori corticali şi
reflexele condiţionate.
Există şi o reglare humorală; glicemia constituie un element reglator al foamei,
Hipoglicemia antrenează senzaţia de foame şi invers, glucoza injectată i.v. determină
dispariţia parţială şi momentană a acestei senzaţii, odată cu creşterea glicemiei. Mayer susţine
că centrii foamei din hipotalamus sunt sensibili la diferenţa dintre glicemia arterială şi cea
venoasă.
În mod normal foamea îl determină pe copil să mănânce, apetitul influenţează ce
mănâncă, iar apariţia saţietăţii cât mănâncă.

Clasificare
I. Anorexia falsă
II. Anorexia adevărată
1. Anorexia secundară
2. Anorexia psihogenă
3. Anorexia nervoasă (mentală, esenţială)

1
I. Anorexia falsă
În anorexiile false copilul are apetitul păstrat, dar o cauză oarecare îi îngreuiază
primirea alimentelor. Ele se întâlnesc în situaţii variate pe care le clasăm schematic în modul
următor:
a) Senzaţia de foame există, dar nu se poate exterioriza. Este cazul noului-născut
"leneş" care trebuie trezit pentru a fi alimentat şi care, după câteva mişcări de deglutiţie,
adoarme din nou. Adesea, această stare este rezultatul anestezicelor sau analgezicelor pe
care mama le-a primit în timpul naşterii. Poate fi vorba şi de o imaturitate (prematuritatea) a
centrului nervos care reglează mişcările de supt şi de deglutiţie sau de o hemoragie cerebro-
meningee.
b) Foamea există, dar suptul este dificil: mameloane scurte, înfundate, obstrucţie
nazală (rinită, adenoidită) sau deglutiţia este dificilă. Este cazul diferitelor malformaţii
locale: buză de iepure uni sau bilaterală, despicătură palatină, macroglosie, a slăbiciunii
musculaturii labio-buco-faringiene la debili (encefalopatii, distrofie avansată), prematuri sau a
unei paralizii gloso-faringiene.
c) Foamea există, dar deglutiţia este dureroasă. Imediat după începutul prânzului,
copilul refuză hrana. Este cazul stomatitelor, a rinofaringitelor acute, a abcesului
retrofaringian, a vegetaţiilor adenoide, laringospasmului. În afara durerii, sugerea este
îngreuiată şi de tulburările respiraţiei care însoţesc aceste stări.

II. Anorexiile adevărate


1. Anorexia secundară (organică)
Anorexiile secundare unei cauze organice sunt frecvente căci numeroase boli ale
copilului mic se întovărăşesc obişnuit de anorexie. Unele din ele se manifestă chiar prin acest
semn, refuzul fiind uniform pentru toate alimentele. Cel mai adesea, ele sunt de origine
digestivă sau infecţioasă.
a) boli digestive:
- dispepsia
- apendicita
- abdomenul acut (invaginaţia)
- peritonita
- celiakia
- hepatita acută sau cronică, ciroza
b) boli respiratorii:
- rinofaringita acută, otita, pneumonia, bronhopneumonia
- alergice: astmul bronşic
c) boli cardio-vasculare:
- insuficienţa circulatorie ortostatică
- malformaţii cardiace cu şunt dreapta-stânga
- leziuni cardiace congenitale sau dobândite decompensate
- miocardite, endocardite, pericardite
d) boli şi malformaţii ale aparatului urinar:
- malformaţii
- infecţia urinară
e) boli infecţioase:
- septicemia
- rujeola
- tuse convulsivă
- tuberculoză

2
f) boli ale sistemului nervos:
- meningita, encefalita
- leziuni cerebrale cronice, difuze, anomalii metabolice, boli ereditare
degenerative ale encefalului
g) boli de sânge:
- anemia carenţială feriprivă
- leucemii
- reticuloze maligne
h) boli endocrine:
- boala Addison
- boala Simmonds
- mixedem congenital
i) carenţe vitaminice: C, B
j) hipervitaminoze: A,D
k) intoxicaţii cronice:
- endogene:
 uremie
 ciroza hepatică
 galactozemie
 hipercalcemie idiopatică cronică
 sindromul Toni-Debré-Fanconi
- exogene:
 aport masiv de medicamente (epilepsie, coree)
 stupefiante
 alcoolism cronic
 radioterapie

2. Anorexia psihogenă
Este consecinţa ignorării datelor de fiziologie şi de dezvoltare a copilului şi a relaţiilor
nesatisfăcătoare părinte-copil.
Poate apare în următoarele împrejurări:
a) o prea mare rigoare în calculul raţiei şi a orarului prânzurilor.
b) trecerea prea rapidă în cursul diversificării de la alimente dulci la alimente
sărate, de la biberon la linguriţă fără a permite sugarului să se adapteze noii
situaţii.
c) alimente reci sau prost preparate.
d) înţărcatul brusc
e) regim alimentar dezechilibrat (alimentaţie monotonă, unilaterală)
f) dorinţa unor mame de a da copilului să mănânce cât mai mult
g) primirea gustărilor între mese (lapte, dulciuri)
h) tendinţa copilului de a se sustrage de la supraprotecţie
i) mame “nervoase”
j) “practica” de a mustra copilul în cursul meselor pentru acte de indisciplină
săvârşite în cursul zilei
k) conflicte între părinţi
l) subalimentaţia prelungită

3
Se descriu 3 tipuri:
a) Anorexia esenţială precoce. Poate debuta din primele săptămâni sau primele zile
de viaţă. Uneori, chiar de la ieşirea din maternitate, sugarul primeşte greu biberonul, apoi
refuzul este tot mai energic, aşa ca la anorexia de inerţie, se asociază şi o anorexie de
opoziţie. Mai târziu, copilul începe să verse. De altfel, sunt sugari vioi, inteligenţi. cu o
greutate şi o talie uşor inferioare vârstei, dar cu o rezistentă bună la infecţii.
b) Anorexia celui de al doilea semestru, numita şi obişnuită,
Este mult mai frecventă. Anorexia nu apare de la naştere, ci mai târziu, când. copilul a
evoluat deja psihic şi a luat contact cu lumea, faţă de care reacţionează după. psihismul său
propriu. Primele manifestări apar, în general, la vârsta de 6-8 luni sau mai târziu la 18-24 luni,
adesea, după un episod patologic care n-a fost cauza anorexiei ci mai degrabă ocazia ei. Este
cunoscut faptul că orice boală banală, să spunem o rinofaringită sau o tulburare dispeptică,
reduce, în mod temporar, apetitul. Conflictul apare în momentul realimentării, când copilul
încă nu a recăpătat pofta de mâncare şi mama, temându-se de sănătatea lui, îl obligă să
primească întreaga raţie; copilul capătă o repulsie faţă de mâncare şi anorexia se fixează.
Alteori, anorexia se instalează cu ocazia introducerii unui aliment nou: piureurile groase,
carnea, legumele sau conflictul poate apare asupra modului da a mânca. Copilul refuză să
mănânce cu lingura sau cu furculiţa, vrea să mănânce singur cu degetele, îşi bagă mâinile în
mâncare, se murdăreşte. Alţi copii încep să ţipe şi să se agite de îndată ce sunt puşi pe scaunul
lor cu un şervet în jurul gâtului; este aşa zisul conflict asupra decorului obişnuit al prânzului.
Din punct de vedere semiologic, acest refuz al alimentelor se prezintă ca o anorexie de
opoziţie tipică, de grade diferite. Anorexiile permanente şi globale sunt excepţionale deşi, din
spusele mamei, care reflectă mai degrabă frica ei decât realitatea, rezultă că “nu vrea să
mănânce nimic". De fapt, conservarea stării generale, o curbă a greutăţii neregulată, dar totuşi
uşor ascendentă, mărturisesc că anorexia este intermitentă şi electivă. Unii copii mănâncă pe
ascuns sau primesc cu plăcere alimente de la persoane străine.
Examenul obiectiv arată un copil adesea agitat, hipersensibil, emotiv, care participă în
mod exagerat la viaţa anturajului său, cu o inteligenţă vie, foarte drăguţ şi surâzător în afara
meselor. Refuzul alimentaţiei face din el un personaj important în familie.
La început, mama este cea care intervine. Ea utilizează succesiv: viclenia, seducţia,
constrângerea. Se amuză copilul, i se spun poveşti, se caută să i se capteze atenţia prin
invenţiile cele mai neaşteptate, apoi toată familia sfârşeşte prin a se amesteca. Se recurge la
rugăminţi, promisiuni, ameninţări, bătaie. Se dau sfaturi, se inventează noi viclenii. Din
această luptă inegală, copilul iese regulat victorios şi nu-i rar, ca după lungi eforturi de
alimentare, o vărsătură să elimine cele câteva linguriţe, care au fost introduse cu atâta
greutate.
După cum se vede, dacă vinovat în primul rând este copilul, care îşi afirmă precoce
"eu-ul", trebuie să arătăm, că în acest conflict şi mama îşi are partea ei de vină. Cel mai
adesea, este vorba de o mamă mai în vârstă, intransigentă, autoritară, anxioasă, care a avut în
trecut unele suferinţe: decesul părinţilor, a soţului, a unui copil mic. Copilul anorexic este de
obicei copil unic, născut după 5-10 ani de căsnicie. În general, nu se întâlnesc copii anorexici
în familiile cu mai mulţi copii, cu mame tinere.
Opus acestei situaţii, întâlnim aşa numita anorexie prin abandon afectiv, care se
observă la sugarii din creşe şi leagăne de copii. Sunt copii privaţi de dragostea de mamă.
c) Anorexia de la 2 - 12 ani este mult mai rară. Poate să fie o continuare a formei
precedente sau să se prezinte ca un epifenomen la un copil cu grave tulburări ale
comportamentului sau ale personalităţii.
Anorexia care debutează la această vârstă are drept cauză, aproape întotdeauna, acţiunea
nocivă a unor condiţii de mediu nefavorabile, conflicte între copil şi şcoală, anxietatea, şocurile
emoţionale puternice, solicitările nervoase cărora copilul nu le poate face faţă. Alături de anorexie
aceşti copii pot prezenta: insomnie, neatenţie şcolară, enurezis, encomprezis.

4
3. Anorexia nervoasă (esenţială, mentală)
Anorexia nervoasă este cea mai severă tulburare de alimentaţie, mecanismul foame-
apetit fiind complet supresat. Se ajunge la pierderi ponderale care depăşesc 20% din greutatea
normală, la vârsta corespunzătoare nu apare menstruaţia sau încetează curând după începerea
sa. Anorexia nervoasă apare mai ales la preadolescente sau adolescente, rar se poate întâlni şi
la băieţi.
Circumstanţele de apariţie sunt variate:
a) teama de a nu fi prea gras
b) activitate fizică foarte intensă
c) condiţii de viaţă nefavorabile
d) conflicte între copil şi şcoală
e) conflicte familiale
f) şocuri emoţionale puternice
g) solicitări nervoase cărora copilul nu le poate face faţă
Bolnavii pot prezenta: bradicardie, hipoglicemie, constipaţie, scăderea metabolismului
bazal.
Anorexia nervoasă nu este o tulburare izolată, ea se însoţeşte adesea de perturbări
emoţionale severe chiar stări depresive, tulburări ale personalităţii, tulburări de reacţie, pica.
Este rar întâlnită la sugar şi copilul mic.
Uneori anorexia nervoasă constituie semnul de debut al unei nevroze grave şi mai ales
al demenţei precoce.
Pentru a afirma diagnosticul de anorexie nervoasă este necesar să se elimine toate
celelalte cauze posibile de anorexie.

Tratamentul anorexiei
I. Anorexia falsă
- prematurul, nou-născutul cu hemoragie meningo-cerebrală:
 alimentaţie prin gavaj
- distrofie avansată:
 alimentaţie parenterală, gavaj, realimentare prudentă progresivă
- rinofaringita acută
 dezobstrucţie nazală
- adenoidita cronică
 adenoidectomie
- malformaţii labio-buco-faringiene
 alimentare cu răbdare a copilului, gavaj până la vârsta optimă pentru
intervenţie chirurgicală
- stomatite
 badijonaj bucal cu glicerină şi anestezină cu 15 minute înainte de masă,
alimentaţie semilichidă
- mameloane scurte sau ombilicate
 sânul stors va fi administrat cu linguriţa sau biberonul, alimentaţie mixtă sau
artificială
- faringita, amigdalita, abces retrofaringian, tetania
 tratamentul afecţiunii cauzale

5
II. Anorexia adevărată
1. Anorexia organică:
- va fi depistată şi tratată cauza
- revenirea apetitului este un semn de ameliorare a bolii
2. Anorexia psihogenă
- se va depista şi corecta anomalia dietetică
- reglarea alimentaţiei cu prânzuri mici şi concentrate caloric la intervale mari (3
mese pe zi)
- reîntoarcerea la alimentaţia semilichidă sau chiar cu biberonul şi reluarea cu
prudenţă a diversificării
- metoda “regimului ascendent” = copilul este pus la o dietă scurtă de foame
urmată de o realimentare prudentă “la cerere”. Copilul va fi surprins să vadă că
i se refuză mâncarea în loc să-i fie impusă, face din nou cunoştinţă cu senzaţia
de foame.
Pot fi folosite şi medicamente care stimulează pofta de mâncare dar trebuie ţinut
seama de faptul că acestea au un rol terapeutic minor (vitamine, sedative).
3. Anorexia nervoasă
- separarea de anturajul obişnuit chiar spitalizare deoarece refuzul de a mânca se
asociază cu refuzul de a bea ajungându-se la denutriţie severă şi/sau
deshidratare
Medicamente care stimulează apetitul
- corticosteroizii, anabolizantele de sinteză (derivate din doi hormoni androgeni
naturali, testosteronul şi dihidrotestosteronul), insulina - deşi stimulează
apetitul nu sunt folosite datorită efectelor secundare
- antidepresivele şi tranchilizantele pot fi utile prin următoarele efecte: starea de
bine, efectul sedativ, efectul direct asupra apetitului – acţionând (fenotiazinele)
asupra hipotalamusului. Exemple: Romergan (Prometazina), Clorpromazina
(Clordelazina), Levopromazina, Tioridazina.
- singurul medicament a cărui acţiune pare specifică este Cyproheptadina
(Peritol). Efectul de stimulare a apetitului rezultă din acţiunea antagonistă
histaminică şi serotoninică şi din acţiunea hipoglicemiantă, dar mecanismul nu
este bine cunoscut.
- vitamine: vitamina C şi vitaminele din grupul B