Imperiul Roman Si Crestinismul in Timpul Parintilor Apostolici

Călin‐Ioan Dușe
Imperiul Roman și creștinismul
în timpul Părinților Apostolici
Coperta I – Jean‐Léon Gérôme: Persecuțiile creștine
Coperta IV – Colosseul din Roma – Foto: Ovidiu Urse
Călin‐Ioan Dușe
Imperiul Roman și creștinismul
în timpul Părinților Apostolici
Presa Universitară Clujeană
2019
Referenţi ştiinţifici:
Pr. Prof. univ. dr. Cristian Barta
Pr. Prof. univ. dr. Marius Țepelea
ISBN 978‐606‐37‐0603‐5
© 2019 Autorul volumului. Toate drepturile rezervate.

Reproducerea integrală sau parţială a textului, prin orice mij‐
loace, fără acordul autorului, este interzisă şi se pedepseşte
conform legii.
Universitatea Babeş‐Bolyai
Presa Universitară Clujeană
Director: Codruţa Săcelean
Str. Hasdeu nr. 51
400371 Cluj‐Napoca, România
Tel./fax: (+40)‐264‐597.401
E‐mail: editura@editura.ubbcluj.ro
http://www.editura.ubbcluj.ro/
Părinților mei,
Ioan și Floarea
Copiilor mei,
Teodora și Ioan
Soției mele,
Daniela Teodora,
trecută la cele veșnice în 8.04.2001
Tuturor martirilor creștini din perioada Părinților Apostolici
Cuprins
Cuvânt înainte .................................................................................................. 9
Introducere ...................................................................................................... 13
Abrevieri ......................................................................................................... 19
Capitolul I.
SCURTĂ ISTORIE A IMPERIULUI ROMAN ......................................................... 41
I.1. Înainte de întemeierea Romei ‐ influența etruscilor ........................ 44
I.2. Perioada regalității 754,753‐509 î.Hr. ................................................. 52
I.3. Perioada Republicii 509‐27 î.Hr. ......................................................... 60
I.4. Expansiunea romană ............................................................................ 64
I.5. Perioada Imperiului 27 î.Hr. ‐ 476 d.Hr. în Apus; ‐ 1453 d.Hr.
în Răsărit. Octavian August 27 î.Hr. ‐14 d.Hr. (Cu el începe
dinastia Iulio‐Claudiană) ..................................................................... 79
I.6. Tiberiu 14‐37 d.Hr................................................................................. 84
I.7. Caligula 37‐41 d.Hr. ............................................................................. 85
I.8. Claudiu 41‐54 d.Hr. .............................................................................. 87
I.9. Nero 54‐68 d.Hr. ................................................................................... 89
I.10. Vespasian 69‐79 d.Hr. Cu el începe dinastia Flaviilor
sau Flaviană. .......................................................................................... 95
I.11. Titus 79‐81 d.Hr. ................................................................................. 96
I.12. Domițian 81‐96 d.Hr. .......................................................................... 98
I.13. Nerva 96‐98 d.Hr. Cu el începe dinastia Antoninilor. ................. 101
I.14. Traian 98‐117 d.Hr. ........................................................................... 103
Bibliografie la Capitolul I ......................................................................... 113
Capitolul II.
INSTITUȚIILE ROMANE ................................................................................... 127
II.1. Armata ................................................................................................ 132
II.2. Clasele sociale .................................................................................... 136
7
Imperiul Roman și creștinismul în timpul Părinților Apostolici
II.3. Dreptul ................................................................................................ 139
II.4. Economia ............................................................................................ 142
II.5. Demografia ......................................................................................... 149
II.6. Construcțiile și arhitectura ............................................................... 150
Bibliografie la Capitolul II ....................................................................... 158
Capitolul III.
CULTURA, FILOSOFIA ȘI RELIGIA ROMANĂ ................................................... 167
III.1. Educația și învățământul ................................................................ 167
III.2. Personalități culturale ..................................................................... 190
III.3. Filosofia ............................................................................................. 231
III.4. Religia ................................................................................................ 244
III.5. Cultele orientale la Roma ................................................................ 270
Bibliografie la Capitolul III ...................................................................... 278
Capitolul IV.
APARIȚIA ȘI RĂSPÂNDIREA CREȘTINISMULUI .............................................. 289
IV.1. Starea lumii greco‐romane ............................................................. 289
IV.2. Lumea iudaică la apariția creștinismului ..................................... 293
IV.3. Sfântul Ioan Botezătorul ................................................................. 301
IV.4. Mântuitorul Isus Hristos și întemeierea creștinismului ............. 306
IV.5. Întemeierea bisericii ........................................................................ 316
IV.6. Viața și activitatea misionară a Sfântului Apostol Pavel ........... 339
Bibliografie la Capitolul IV ...................................................................... 372
Capitolul V.
PĂRINȚII APOSTOLICI .................................................................................... 387
V.1. Prezentare generală .......................................................................... 387
V.2. Didahia sau Învățătura celor doisprezce Apostoli ...................... 399
V.3. Sfântul Clement Romanul ................................................................ 407
V.4. Sfântul Ignatie Teoforul ................................................................... 420
V.5. Sfântul Policarp al Smirnei .............................................................. 433
V.6. Teologia Părinților Apostolici ......................................................... 446
Bibliografie la Capitolul V ....................................................................... 458
8

Cuvânt înainte

Părintele Călin Ioan Dușe, lector universitar la Departamentul
Oradea al Facultății de Teologie Greco‐Catolică din Universitatea Babeș‐
Bolyai, este specializat în patrologie și literatură post‐patristică. Pasiunea
sa pentru gândirea patristică este cultivată atât prin cursurile pe care le
propune studenților, cât și prin activitatea de cercetare concretizată în
numeroase publicații. Cartea pe care o propune acum, intitulată Imperiul
Roman și creștinismul în timpul Părinților Apostolici, este o remarcabilă
reconstituire a lumii în care s‐a întrupat Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu
și a modului în care taina persoanei și a lucrării Sale mântuitoare a fost
receptată și aprofundată în perioada apostolică.
Geneza creștinismului și răspândirea sa surprinzător de rapidă
în lumea romană configurează o temă mereu actuală pentru teologi
deoarece recursul la origini, la izvoarele Revelației dumnezeiești,
constituie un pas obligatoriu pentru orice încercare de dezvoltare a
teologiei în prezent. Cercetarea izvoarelor creștine din primele secole a
fost impulsionată în teologia catolică de Conciliul Vatican al II‐lea.
Constituția dogmatică despre revelația divină Dei Verbum, referindu‐se
transmiterea propovăduirii apostolice, subliniază rolul Părinților
Bisericii: „Afirmațiile Sfinților Părinți atestă prezența dătătoare de viață
a acestei Tradiții, ale cărei bogății se revarsă în practica și în viața
Bisericii care crede și se roagă” (nr. 8). Dezvoltând această perspectivă,
Congregația pentru Educație Catolică a emis în anul 1989 o instrucțiune
cu privire la importanța studierii Sfinților Părinți în formarea
9
sacerdotală. Textul, o pledoarie și o invitație la aprofundarea gândirii

patristice, îi numește pe Sfinții Părinți martori privilegiați, protagoniști,
autori, exponenți și garanți ai Tradiției Bisericii (nr. 18‐23).
Lucrarea realizată de părintele Călin Ioan Dușe se situează pe
linia străduințelor teologiei greco‐catolice de recuperare a tezaurului
gândirii patristice și își circumscrie obiectul cercetării la Părinții
Apostolici. Perioada delimitată de secolul I și jumătatea secolului II d.
H., în care au activat Părinții Apostolici, a înregistrat realități esențiale
pentru înțelegerea creștinismului: redactarea cărților Noului Testament;
misionarismul; aspecte practice referitoare la organizarea Bisericii, dar și
spiritual liturgice; raportul cu instituțiile și cu cultura iudaică și greco‐
romane.
Complexitatea evoluției instituționale, teologice și spirituale a
creștinismului în această epocă foarte apropiată de momentul Hristos,
care i‐a avut protagoniști pe autori care au fost în contact cu
propovăduirea apostolică, obligă cercetarea actuală la asumarea unei
metode capabile să surprindă originalitatea și dezvoltarea gândirii
creștine în contextul existențial al lumii de atunci: o lume dominată de
Imperiul Roman.
Spre deosebire de manualele de patrologie existente în limba
română, care prezintă în mod sintetic viața, operele și învățătura
(doctrina) Sfinților Părinți, părintele Călin Ioan Dușe optează în mod
inspirat pentru un alt model: punctul său de plecare este cadrul istorico‐
cultural în care Isus Hristos a întemeiat Biserica, în care Apostolii i‐au
continuat misiunea mântuitoare și în care au fost redactate scrierile
Părinților Apostolici. Acest cadru nu a fost nicidecum unul lipsit de
importanță pentru Evanghelie deoarece istoria nu este pur și simplu
scena întâmplătoare a lucrării lui Dumnezeu: revelația divină se petrece
în și prin istorie astfel încât putem vorbi despre o istorie e mântuirii.
10
Cuvânt înainte
Prin urmare, întrepătrunderea dintre revelație și istorie, dintre mesajul

Evangheliei și cultura timpului, dinamismul întâlnirii conflictuale sau
dialogale între instituțiile Imperiului Roman și Biserica creștină aflată
într‐un amplu proces misionar și de cristalizare a propriilor instituții
reprezintă repere obligatorii pentru teologii preocupați de istoria și de
gândirea creștină a primelor secole.
Autorul lucrării de față dedică un spațiu însemnat prezentării
Imperiului Roman și sintetizează pe baza bibliografiei existente istoria
Imperiului Roman, instituțiile sale militare, sociale, juridice,
economice, cultural‐educative și religioase. Primele trei capitole
creionează în mod riguros un tablou coerent și sistematic al spațiului
vital în care s‐a afirmat creștinismul antic, pregătind astfel cadrul
conceptual pentru înțelegerea apariției și răspândirii creștinismului.
Întemeierea Bisericii și misionarismul Sfântului Apostol Pavel sunt
abordate din perspectiva surselor creștine, dar pun în valoare și
raportul creștinismului cu lumea iudaică.
Partea finală a cărții tratează operele părinților apostolici,
insistând asupra Didahiei, Sfântului Clement Romanul, Sfântului
Ignatie Teoforul și Sfântului Policarp al Smirnei. Autorul nuanțează
aspecte de ordin biografic și prezintă elementele teologice
fundamentale ale scrierilor Părinților Apostolici. Importanța uriașă a
Cuvântului lui Dumnezeu, centralitatea lui Hristos, credința trăită și
mărturisită într‐un limbaj simplu, spontan și accesibil omului de atunci
și de azi, idealul sfințeniei și al mântuirii exprimat printr‐o
spiritualitate bogată și limpede, unitatea dintre doctrină, viață,
liturghie și rugăciune sunt trăsături prin care Părinții Apostolici
continuă să atragă și să fascineze creștinii prezentului.
Cartea părintelui Călin Ioan Dușe este de fapt o lucrare de
sinteză adusă la zi, prin care oferă studenților din Facultățile de teologie
11
și publicului larg o introducere într‐o tematică deosebit de vastă și
importantă pentru cunoașterea Bisericii creștine în zorii existenței sale.
Îl felicit pe autor, având convingerea că această lucrare, dar și planul
ambițios pe care îl are în privința publicării altor monografii patristice,
vor îmbogăți teologia românească.
Pr. Prof. dr. univ. Cristian Barta
12
Introducere
Imperiul Roman și creștinismul, două subiecte care au marcat,

fascinat și schimbat istoria omenirii. De aceea despre ele s‐a scris mult și
se va mai scrie. Lucrarea de față, Imperiul Roman și creștinismul în timpul
Părinților Apostolici, este structurată pe cinci capitole. Am încercat să arat
modul în care a evoluat Imperiul Roman de la început, cum s‐a
dezvoltat și faptul că, la apariția creștinismului, era în plină glorie, dar și
să înțelegem mai bine cum arăta acesta la momentul apariției
creștinismului din punct de vedere teritorial, cum era organizat din
punct de vedere instituțional, care erau mentalitățile romanilor, cultura,
filosofia și religia romană, care era starea lumii greco‐romane, dar și
cum se prezenta lumea iudaică la apariția creștinismului. Cunoscând
toate aceste aspecte, vom putea înțelege mai bine modul în care a
apărut, dar și cum s‐a dezvoltat creștinismul de la apariția sa și până la
sfârșitul perioadei Părinților Apostolici. În această perioadă de plină
glorie în care se găsea Imperiul Roman se va naște creștinismul, care va
suferi mult din partea acestuia timp de mai bine de trei secole. Această
suferință a creștinilor va lua sfârșit odată cu venirea la conducerea
Imperiului Roman a împăratului Constantin cel Mare (306‐337 d.Hr.),
care prin Edictul de la Mediolanum 1 din anul 313 d.Hr. va acorda
libertatea de practicare a cultului creștin și astfel, de acum înainte,
creștinismul va deveni, din religie persecutată, religia favorizată în
Imperiul Roman.
Trebuie amintit faptul că civilizația romană a adus importante
contribuții în organizarea politică, administrativă, juridică, artă militară,
1 Mediolanum este azi orașul Milano în Italia.
13
literatură, arhitectură, limbile Europei (limbile romanice), iar istoria sa

continuă să aibă o influență puternică asupra lumii moderne.
În primul capitol am făcut o scurtă incursiune în istoria
Imperiului Roman și am tratat modul în care etruscii și‐au pus
amprenta asupra evoluției acestuia. Din mozaicul de popoare
preromane care locuiau în Italia, etruscii au fost cei care au creat o
civilizație superioară, prima în Occident, aducând astfel, o importantă
contribuție la dezvoltarea culturii și civilizației romane. Romanii au
primit de la etrusci o moștenire considerabilă pe parcursul celor opt
secole de civilizație și cultură. Regii etrusci au fost cei care au fondat
Roma dându‐i primele instituții civile. Tot de la etrusci romanii au avut
primele modele de organizare miliară, lucrări de urbanism, dar și opere
de artă. Au dat romanilor modelul organizării vieții religioase, doctrine
și practici rituale, iar scrierea romanilor a apărut tot prin influența
etruscilor.
Pe parcursul existenței sale, civilizația romană a trecut prin mai
multe etape: perioada Regalității 754 sau 753‐509 î.Hr., perioada
Republicii 509‐27 î.Hr., perioada Imperiului 27 î.Hr.‐ 28 august 476 d.Hr.
în Apus și 29 mai 1453 d.Hr. în Răsărit. După ce am descris aceste etape
prin care a trecut civilizația romană, modul în care a evoluat și s‐a
dezvoltat, am trecut la perioada Imperiului și am tratat pe scurt domnia
fiecărui împărat, începând de la Octavian August (27 î.Hr.‐14 d.Hr.) și
până la împăratul Traian (98‐117 d.Hr.). Aici am amintit și despre cele
două războaie dacice din anii 101‐102 d.Hr. și 105‐106 d.Hr., când Dacia
este cucerită definitiv de către romani și transformată în provincie
romană. În urma acestei cuceriri romanii au descoperit tezaurul dacic,
care a fost evaluat la o sută șaizeci și cinci de tone de aur2 și trei sute
2 În 2018 rezerva de aur a BNR este de 103,7 tone aur, echivalentul a 3,3 miliarde de
euro. România este pe locul 35 în lume, după rezervele de aur pe care le deține
Banca Națională și pe primul loc între țările din estul Europei. Sursa:
https://www.zf.ro/banci‐si‐asigurari/topul‐rezervelor‐de‐aur‐la‐nivel‐mondial‐romania‐este
‐cel‐mai‐bine‐clasata‐tara‐est‐europeana‐bnr‐nu‐a‐mai‐cumparat‐aur‐de‐16‐ani‐14991625.
14
Introducere
treizeci și unu de tone de argint. Împăratul Traian l‐a dus la Roma
unde a oferit poporului roman panem et circensis (pâine și spectacole de
circ). Această victorie împotriva dacilor a fost serbată la Roma timp de o
sută douăzeci și trei de zile și la ea au participat zece mii de gladiatori
care au luptat în arene și unsprezece mii de animale. Cu această ocazie
împăratul Traian a donat câte șase sute cinci zeci de dinari fiecărui
contribuabil, a bătut noi monede și trei medalii comemorative. Pentru a
păstra amintirea acestei victorii împotriva dacilor, în anul 113 d.Hr., cu
ajutorul arhitectului Apolodor din Damasc, împăratul Traian va
construi la Roma, în noul for, Columna lui Traian. Ea este cel mai mare
și cel mai frumos monument din Roma, fiind considerat ca actul de
naștere al poporului român. La moartea împăratului Traian, Imperiul
Roman a cunoscut cea mai mare expansiune, având o suprafață de trei
milioane trei sute de mii de km² de aproximativ paisprezece ori
suprafața României de azi 3 și o populație de cincizeci și cinci de
milioane de locuitori.
În capitolul al doilea, am prezentat instituțiile romane: armata,
clasele sociale, dreptul, economia, demografia, construcțiile și arhitec‐
tura. Armata a fost aceea care a dus la dezvoltarea Imperiului Roman pe
trei continente și ea a reprezentat una din instituțiile fundamentale ale
romanilor. Armata a avut un rol important în cadrul Imperiului Roman,
ea a fost aceea care a ajutat la încasarea impozitelor, a participat la
importante lucrări publice, construcții de monumente, puțuri, dar și la
lucrări de refaceri și construcții de noi drumuri. A participat din plin la
viața provinciilor și a fost un puternic factor de romanizare.
Romanii au fost un popor practic și, astfel, dreptul roman a
evoluat pe parcursul secolelor în același timp cu viața socială,
economică și politică, iar dreptul roman a fost acela care a influențat
legislația civilă și penală din multe state. Pe parcursul istoriei, romanii
s‐au remarcat ca și constructori desăvârșiți, iar lumea are și azi
3 Suprafața României este de 238.397 km².
15
posibilitatea de a admira grandioasele construcții care au pus în valoare
geniul romanilor, atât la Roma, dar și în provinciile care au făcut parte
din Imperiul Roman. Să nu uităm că podul de peste Dunăre construit
între anii 103 și 105 d.Hr. de către arhitectul Apolodor din Damasc, avea
o lungime de o mie o sută treizeci și cinci de metri cu piloni din piatră
având o distanță de cincizeci și unu de metri între ei.
În capitolul al treilea Cultura, filosofia și religia romană, am
prezentat educația și învățământul, personalitățile culturale, filosofia,
religia romană, dar și cultele orientale care au pătruns la Roma. Pe
parcursul timpului, religia romanilor a fost influențată de religia
etruscilor, și de cea a grecilor, dar, cu toate acestea, a reușit să‐și
păstreze amprenta spiritului practic roman. Romanii s‐au limitat la
practicarea strictă a ritualurilor și, de aceea, nu vom găsi la ei scrieri de
filosofie religioasă sau cu caracter religios‐literar în care să fie glorificate
faptele zeilor ca și la greci. La romani, mitologia nu a cunoscut o
dezvoltare așa de mare ca și la greci, iar zeii lor, înainte de influența
greacă, nu au avut înfățișări umane și statui.
Cu timpul, cultul împăratului, va deveni o tradiție la romani,
chiar dacă au fost și unele proteste împotriva divinizării unor împărați
care au fost nevrednici. Din cauza acestui cult al împăratului vom vedea
că, pe parcursul istoriei, creștinii vor avea mult de pătimit. Cultul
imperial a început să se dezvolte tot mai mult, iar celelalte culte vechi au
rămas în umbră, cu excepția lui Jupiter Optimus Maximus. Cultul
imperial a fost acela care a contribuit cel mai mult la unitatea
imperiului, pentru că, în cadrul acestui cult, nu a fost vorba de o
persoană, ci de funcția pe care o îndeplinea persoana respectivă.
Romanii au avut un tact și o înțelepciune cu totul aparte atunci când au
cucerit provinciile, pentru că ei i‐au lăsat pe cei învinși să‐și practice mai
departe propria religie și propriile obiceiuri, dar le‐au cerut în schimb să
recunoască supremația Romei și cultul imperial. Această libertate pe le‐au
acordat‐o romanii provinciilor cucerite a făcut ca acestea să se dezvolte,
16
Introducere
mai ales cele orientale și astfel, prin diferite mijloace, au adus la Roma
civilizația orientală, care era mult superioară celei romane. Tot acum vor
fi aduse în Italia, în sudul peninsulei, dar mai ales la Roma, cultele
religioase orientale, care vor răspunde și mai bine nevoilor religioase ale
romanilor, pentru că vechea lor religie a devenit tot mai formalistă și
rece. În această perioadă, cultele orientale vor pătrunde și vor aduce la
Roma divinități ale popoarelor supuse. Ele își vor găsi locul în
Panteonul roman, și vor duce la sincretismul religios care va domina
scena religioasă a Imperiului Roman până la sfârșitul său.
În primele capitole am încercat să parcurgem cele mai impor‐
tante momente din istoria celui mai mare imperiu care a existat în
istoria omenirii. În cadrul acestui imperiu se va naște și dezvolta
creștinismul, cel care va schimba istoria omenirii. Providența divină a
pregătit, pe parcursul secolelor, omenirea pentru venirea Mântuitorului
Isus Hristos, și El a venit așa după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel
la: “plinirea vremii“ Gal. 4, 4.
Al patrulea capitol, intitulat Apariția și răspândirea creștinismului,
este menit să prezinte starea lumii greco‐romane, dar și a lumii iudaice
la apariția creștinismului, persoana și activitatea Sfântului Ioan
Botezătorul, persoana Mântuitorului Isus Hristos din punct de vedere
istoric, întemeierea creștinismului și a Bisericii, activitatea misionară a
Sfinților Apostoli, dar și viața și activitatea misionară a Sfântului
Apostol Pavel.
În capitolul al cincilea, intitulat Părinții Apostolici, am făcut o
prezentare generală a celor pe care Biserica i‐a numit Părinții Apostolici,
după care am tratat despre Didahia sau Învățătura celor doisprezece
Apostoli, o scriere contemporană cu Evangheliile sinoptice, dar și cu
epistolele pauline. Am continuat să‐i prezint pe cei mai importanți
Părinți Apostolici, Sfântul Clement Romanul, martirizat în anul 101
d.Hr., pe Sfântul Ignatie Teoforul, care a primit cununa martiriului la 20
decembrie 107. d.Hr., dar și pe Sfântul Policarp al Smirnei, martirizat la
17
23 februarie 156 d.Hr. În final am făcut o scurtă prezentare a teologiei
Părinților Apostolici, urmând ca pe viitor, cu ajutorul Bunului
Dumnezeu, să‐i prezint, în cadrul unor monografii, pe fiecare în parte.
Cartea de față se adresează celor care sunt pasionați de istoria
Imperiului Roman, de istoria apariției și răspândirii creștinismului, dar
și de perioada Părinților Apostolici. Pentru cei pasionați și mai ales
pentru cei care doresc să aprofundeze aceste subiecte, la sfârșitul
fiecărui capitol vor putea să studieze o bibliografie destul de bogată în
limba română, dar și în alte limbi. Datele istorice, asupra cărora există
unele discuții, le‐am utilizat în cartea de față pe cele care au fost
acceptate de către majoritatea cercetătorilor. Sper ca, prin această carte,
să aduc o umilă contribuție la tot ceea ce a însemnat grandiosul Imperiu
Roman, la modul în care cetățenii săi au fost pregătiți pentru primirea și
răspândirea creștinismului, dar și interacțiunea lor cu Părinții
Apostolici.
În încheiere, aș dori să aduc calde mulțumiri Prea Cucernicului
Arhidiacon Prof. Univ. Dr. Dr. h.c. Constantin Voicu, (trecut la cele
veșnice în data de 13 noiembrie 2015), cel care a reușit pe parcursul
studiilor universitare și doctorale să‐mi deschidă dragostea pentru
Sfinții Părinți înțelepciunea, bunătatea și iubirea de care au dat dovadă
aceștia. Calde mulțumiri Prea Cucernicului Pr. Prof. Univ. Dr. Marius
Țepelea, pentru răbdarea și sfaturile pe care mi le‐a dat pe parcursul
scrierii (redactării) acestei cărți. Mulțumesc Prea Cucernicului Pr. Prof.
Univ. Dr. Cristian Barta, decanul Facultății de Teologie Greco‐Catolică
din cadrul Universității Babeș‐Bolyai Cluj‐Napoca pentru prefața scrisă,
pentru sprijinul și grija acordată Facultății în buna desfășurare a
cercetării și a procesului educațional.
18

Abrevieri

AAB Abhandlungen, Academia de Berlín. Phil.‐hist. Klasse
1815ss.
AAM Anzeiger der Osterreichischen Akademie der
Wissenschaften. Viena 1864ss.
AAT Atti dell Accademia delle Scienze di Torino, Classe di
Scienze morali, storiche e filologiche, Torino.
AB Analecta Bollandiana, Bruxelles.
ABan Revista Altarul Banatului, Timișoara.
ABhB Abhandlungen der Preussischen Akademie der
Wissenschaften, Phil.‐hist. Klasse, Berlin.
AC Antike und Christentum (J. Dölger) 1929‐1950, Münster
im Westfalen.
ACL Antiquité Classique, Louvain.
ACO Acta Conciliorum Oecumenicorum, ed. por E. Schwartz.
Berlin 1914ss.
ACW Ancient Christian Writers, edit. J. Quasten and J.C.
Plumbe, Westminster Md.
AE ’Αρχαιολογική Έφημερίς, Αθήνα.
AEHEH Annuaire de lʹÉcole Pratique des Hautes Études, IVe
section, sciences historiques et philosophiques, Paris.
AER American Ecclesiastical Review. Washington.
AFL Annuaire de lʹÉcole Pratique des Hautes Études, IVe
section, sciences historiques et philosophiques, Paris.
AFLNice Annales de la Faculté des Lettres et Sciences Humaines
de Nice, Nice.
19
AFTASS Anuarul Facultății de Teologie “Andrei Șaguna”‐Sibiu.
AGP Archiv für Geschichte der Philosophie. Berlín 1889‐1932.
AGWG Abhandlungen der Gesellschaft der Wissenschaften,
Göttingen.
AHD Archives dʹhistoire doctrínale et littéraire. París 1926ss.
AIPh Annuaire de lʹInstitut de philologie et dʹhistoire
orientales et slaves. París‐Bruxelles, 1932ss.
AJA American Journal of Archaeology. Princeton 1885ss.
AJPh American Journal of Philology. Baltimore 1880ss.
AKK Archiv für katholisches Kirchenrecht. Mainz, 1857ss.
AL Acta Lingüistica, Copenhagen.
ALMA Archivum latinitatis medii aevi (Bulletin du Cange),
París‐Bruxelles, 1924ss.
ALW Archiv für Liturgiewissenschaft, Regensburg.
AOAW Anzeiger der Österreichischen Akademie der
Wissenschaften in Wien, Philos.‐ hist. Klasse, Wien.
ANF Ante‐Nicene Fathers, Buffalo‐New York.
Ang Angelicum. Roma 1924ss.
ANL Ante‐Nicene Christian Library, Edinburgh.
Ant Antonianum. Roma 1926ss.
AnThA LʹAnnée Théologique Augustiníenne. París.
APF Archiv für. Papyrusforschung. Leipzig 1901ss.
Aph Archives de Philosophie. París.
AR Revista Altarul Reîntregirii, Alba Iulia.
AR Archivum Romanicum. Firenze.
ArOr Arhiv Orientálni, Praga.
ARW Archiv für Religionswissenschaft. Berlín‐Leipzig 1898ss.
ASS Acta Sanctorum, ed. por los Bolandistas. Antwerp y
Bruselas 1634ss.
AST Analecta Sacra Tarraconensia. Barcelona 1925ss.
AT Année théologique, Paris.
20
Abrevieri
ATG Archivo Teológico Granadino. Granada 1938ss.
AThR Anglican Theological Review, New York.
AtTor Atti dellʹ Accademia delle Scienze di Torino, Torino.
Aug Augustiniana, Louvain 1951ss.
AugMag Augustinus Magister. Congrés International augustinien,
París, 21‐24 septembre 1954. Vol. I e 2: Comunicazioni;
vol.3: Atti. París 1954‐1955.
ASH Ac Acta Antiqua Academiae Scientiarum Hungaricae,
Budapest.
AUS Annali dell Instituto Italiano per gli Studi Storici, Napoli.
BAB Bulletin de la Classe des Lettres de lʹAcadémie Royale de
Belgique. Bruxelles.
BAC Biblioteca de Autores Cristianos. Madrid 1945ss.
BAGB Bulletin de lʹAssociation G. Budé. París.
BALAC Bulletin dʹancienne littérature et dʹarchéologie chrétienne.
Paris.
BAPC Bulletin of the Polish Academy, Krakow.
Bazmavep w
(Polyhistor) Journal of the Mechitarists. Venecia 1843ss.
BBI Bulletin of the Byzantine Institute. Boston.
BBR Bulletin dé lʹInstitut historique belge de Rome.
BCC Biblioteca Clásica del Catolicismo. Madrid.
BEHE Bibliothéque de lʹÉcole des Hautes Études. París.
BEΠ Βιβλιοθήκηʹ Ελλήνων Πατέρων και Εκκλησιαστικών
Συγγραφέων (editată de: Άποστολικής Διακονίας τής
Εκκλησίας τής ʹΕλλάδος), ’Αθήνα, 1955 ș.urm.
Bess Bessarione. Roma 1896ss.
BFC Bolletino di Filología Classica, Torino.
BFTh Beiträge zur Förderung der Theologie, Gütersloh.
BGDS Beitráge zur Geschichte der deutschen Sprache.
BHM Bulletin of the History of Medicine. Baltimore.
21
BHTh Beitráge zur historischen Theologie. Tübingen 1929ss.
Bibl Bíblica. Roma 1920ss.
BICS Bulletin of the Institute of Classical Studies of the
University of London.
BiNJ Bijdragen van de Philosophische en Theologische
Faculteiten der Nederlandsche Jezüeten, Roermond‐
Maastricht 1938ss.
BiZ Biblische Zeitschrift. Paderborn‐Freiburg 1903‐1939,
1957ss.
BJ Bursians Jahresbericht über die Fortschritte der
klassischen Altertumswissenschaft. Lepzig.
BJR Bulletin of John Rylands Library, Manchester.
BKP Beiträge zur klassischen Philologie, Mannheim.
BKV Bibliothek der Kirchenväter, Kempten und München.
BKV’ Bibliorhek der Kirchenváter, ed. O. Bardenhewer, T.
Schermann, C. Weyman. Kempten und München 1911ss.
BKV’’ Bibliothek der Kirchenváter. Zweite Reihe, ed. por O.
Bardenhewer, J. Zellinger, J. Martin. München 1932ss.
BLE Bulletin de littérature ecclésiastique, Toulouse.
BM Benediktinische Monatschrift. Beuron 1919ss.
BNJ Byzantinisch‐Neugriechische Jahrbücher, Athen.
BOR Biserica Ortodoxă Română, București.
BoS Bogolovska Scotra. Zagreb 1912ss.
BoZ Bonner Zeitschrift für Theologie und Seelsorge, Düsseldorf
1925ss.
BPEC Bolletino del Comitato per la preparazione dellʹEdizione
nazionale del Classici greci e latini. Roma.
BTAM Bulletin de Théologie Ancienne et Médiévale. Louvain
1929ss.
BV Bogolosvni Vestnik, Lubiana 1921ss.
BVM Bologolovskij Vestnik, Mosca 1892ss.
22
Abrevieri
ByF Byzantinische Forschungen.
BYZ Byzantion, Bruxelles.
BZ Byzantinische Zeitschrift, Leipzig‐München.
CBQ The Catholic Biblical Quarterly, Washington.
CC Civiltà Cattolica, Roma.
CCL Corpus Christianorum‐Series Latina, Turnhout, Paris.
CD La Ciudad de Dios. Madrid 1891ss.
CDA Godisnik na Duchovnata Akademia, Sofia.
CE The Catholic Enciclopedia. New York 1907‐1914; Supl.
1922.
Ch Das Konzil von Chalkedon. Geschichte und Gegenwart,
ed. por A. Grillmeier y H. Bacht. Würzburg, I (1951), II
(1953), III (1954).
CH Church History, Chicago.
CHR The Catholic Historical Review, Washington DC.
CJ Classical Journal. Chicago.
CO Revista Credința Ortodoxă, Alba Iulia.
Col Colecția
CM Classica et Mediaevalia, Kopenhagen.
CPh Classical Philology. Chicago.
CPS Corona Patrum Salesiana. Turín.
CPT Cambridge Patristic Texts.
CR The Classical Review. London‐Oxford.
CRI Comptes‐rendus de lÀcadémie des Inscriptions et Belles
Lettres, Paris.
CRAI Comptes rendus de lʹAcadémie des Inscriptions et
Belles‐Lettres, Paris.
CSCO Corpus Scriptorum Christianorum Orientalium, Paris.
CSEL Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum, Wien.
CSHB Corpus Scriptorum Historiae Byzantinae. Bonn 1828‐
1897.
23
CTh Collectanea Theologica. Lwow 1920ss.
CQ Classical Quarterly. London‐Oxford.
CQR The Church Quarterly Review, London.
DA Dissertation Abstracts. Ann Arbor, Michigan.
DAC Dictionary of the Apostolic Church, ed. por J. Hastings,
Edinburgh 1915‐1918.
DAL Dictionnaire dʹarchéologie chrétienne et de liturgie,
Paris.
DAp Dictionnaire Apologétique, ed. por A. dʹAlés. París
1925ss, 4.8 ed.
DB Dictionnaire de la Bible, ed. por F. Vigouroux. París
1895‐1912; Supl. 1926ss.
DCA Dictionary of Christian Antiquities, ed. por W. Smith y S.
Cheetham. London 1875‐1880, 2 vols.
DCB Dictionary of Christian Biography, Literature, Sects and
Doctrines, ed. por W. Smith y H. Wace. London 1877‐
1887, 4 vol.
DCS Die Griechischen Christlichen Schriftsteller, Berlin.
DDC Dictionnaire de droit canonique, ed. por V. Villien, E.
Magnin, R. Naz. París 1924ss.
DECA Dictionnaire encyclopédique du christianisme ancient,
Angelo di Berardino, François Vial, 2 vol., Ed. du Cerf,
Paris.
d.Hr. după Hristos.
DHC Documents Illustrative of the History of the Church, ed.
por B. J. Kidd. London 1938, 2 vols.
DHG Dictionnaire dʹHistoire et de Géographie Ecclésiastique,
ed. por A. Baudrillart. París 1912ss.
ΔΙΕΕ Δελτίον τής Ιστορικής και Εθνολογικής Εταιρίας τής
Ελλάδος, ’Αθήνα.
24
Abrevieri
DLZ Deutsche Literaturzeitung für Kritik der internationalen
Wissenschaft. Berlín 1880ss.
ΔΜΒ Δελτίον Βιβλικών Μελετών, ’Αθήνα.
DOP Dumbarton Oaks Papers, Cambridge (Mass.) 1941ss.
DOS Dumbarton Oaks Studies. Cambridge (Mas5.) 1950ss.
DR Downside Review, Downside Abbey (Bath).
DSp Dictionnaire de spiritualité, Paris.
DSt Dominican Studies. Oxford 1948ss.
DT Divus Thomas, Fribourg, 1914ss.
DTC Dictionnaire de Théologie Catholique, ed. por A. Vacant,
E. Mangenot y E. Amann. París.
DTP Divus Thomas. Piacenza 1880ss.
DTT Dansk Teologisk Tidsskrift, Kobenhavn.
EA Enchiridion Asceticum, ed. por M. J. Rouet de Journel y
J. Dutilleul. 4.s ed. Barcelona 1947.
EB Estudios Bíblicos. Madrid.
EBrit Encyclopaedia Britannica. 14.* ed. Chicago, London,
Toronto 1929ss.
EC Enciclopedia Cattolica, Roma 1949‐1954.
ECl Estudios Clasicos, Madrid.
ECQ Eastern Churches Quarterly. Ramsgate 1936ss.
EE Estudios Ecclesiasticos, Madrid.
EEBS ʹΕπετνπίς τνς `Εταιπείας Βιζαντινον Εποθδον, Atene.
EH Enchiridion Fontium Historiae Ecclesiasticae Antiquae,
ed. por C. Kirch; 6.* ed. por L. Ueding. Barcelona 1947.
EHPR Eludes dʹHistoire et de Philosophie Religieuse.
EHR English Historical Review. London 1886ss.
EIBMBOR Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române.
EJb Eranos Jahrbuch, Zürich.
EL Ephemerides Liturgicae. Roma 1887ss.
25
EM Estudios Marianos. Madrid.
EO Echos dʹOrient, Paris.
Eos Eos. Commentarii Societatis Philologicae rolonorum. Lwow
1894ss.
EP Enchiridion Patristicum, ed. por M. J. Rouet de Journel,
18.a ed. Friburgo de Br. 1953.
EPhM Ephemerides Mariologicae. Madrid.
ErJB Eranos Jahrbuch, Zürich.
Et Études. París 1856ss (hasta 1896: Études religieuses).
EtByz Études Byzantines. París 1943‐1945.
EtC Études Classiques. Namur.
ETL Ephemerides Theologicae Lóvánienses, Louvain 1924ss.
ΕΕΘΣΠΘ ’Επιστημονική Έπετηρις τής Θεολογικής Σχολής τού
Πανεπιστημίου Θεσσαλονίκης, Θεσσαλονίκη.
ΕΦ Εκκλησιαστικός Φάρος, ’Αλεξάνδρεια.
EThL Ephemerides Theologicae Lovanienses, Louvain.
ES Enchiridion Symbolorum, ed. por H. Denzinger y C.
Rahner. 30. a ed. Friburgo de Br. 1955.
ExpT The Expository Times. Edinburgh 1898ss.
FC The Fathers of the Church, edʹ. por R. J. Deferrari. New
York 1947ss.
FF Forschungen und Fortschrift. Berlín 1925ss.
FKDG Forschungen zur Kirchen‐und Dogmengeschichte,
Göttingen 1953ss.
FLDG Forschungen zur christliche Literatur und
Dogmengeschichte, Paderborn.
Folia Folia. Studies in the Christian Perpetuation of the
Classics. New York 1947ss.
FuPat Fuentes Patristicas, Madrid, 1994.
FP Florilegium Patristicum, Bonn.
26
Abrevieri
FRL Forschungen zur Religion und Literatur des Alten und

Neuen Testamentes, Göttingen.
FS Franciscan Studies. St. Bonaventure (N.Y.), N. S. 1941ss.
FThST Freiburger theologische Studien, Freiburg de Br. 1910ss.
FZPT Freiburger Zeitschrift für Philosophie und Theologie,
Freiburg.
Gab Abhandlungen der Gesellschaft der Wissenschaften zu
Göttingen.
GB Glasul Bisericii, București.
GCS Die Griechischen Christlichen Schriftsteller, Berlin.
GDA Godisnik na Duchovnata Akademia, Sofia.
GGA Göttingische Gelehrte Anzeigen, Göttingen.
Gior Fil Giornale Italiano di Filologia, Napoli.
Gno Gnomon. Kritische Zeitschrift für die gesamte Altertums
wissenschaft, München 1925ss.
Greg Gregorianum, Roma.
GTT Gereformeerd Theologisch Tijdschrift, Aalten.
HA Handes Amsorya, Monatsschrift für Armenische
Philologie, Wien.
HAPhG Heidelberger Abhandlungen zur Philosophie und ihref
Gescbichte. Heidelberg.
Hermes Hermes. Zeitschrift für klassische Philologie. Berlin
1866ss.
HispS Hispania Sacra. Madrid‐Barcelona.
HJ The Hibbert Journal. London 1902ss.
HJG Historisches Jahrbuch der Görres‐Gesellschaft,
München‐Köln.
HS Harvard Studies and Notes in phil. and lit. Cambridge,
Mass.
HSCP Harvard Studies in Classical Philology, Cambridge
(Mass.).
27
HThR The Harvard Theological Review, Cambridge (Mass).
HTS Harvard Theological Studies. Cambridge (Mass.)
HVS Historische Vierteljahrsschrift, Leipzig 1898‐1937.
HZ Historische Zeitschrift, München‐Berlin 1859ss.
IER The Irish Ecclesiastical Record. Dublín 1864ss.
IKZ Internationale Kirchliche Zeitschrift, Berna.
ITQ The Irish Theological Quarterly. Dublin 1864ss.
î.Hr. înainte de Hristos.
JA Journal Asiatique, Paris.
JAC Jahrbuch für Antike und Christentum, Münster.
JbAC Jahrbuch für Antike und Christentum, Münster.
JBL Journal of Biblical Literature, New Haven.
JDAI Jahrbuch des Deutschen Archäologischen Instituts,
Berlín 1886ss.
JEH The Journal of Ecclesiastical History, London.
JHS Journal of Hellenic Studies, London 1880ss.
JL Jahrbuch für Liturgiewissenschaft, Münster 1921‐1941.
JLH Jahrbuch für Liturgik und Hymnologie, Kassel 1955ss.
JNES Journal of Near Eastern Studies, Chicago 1942ss.
JOBG Jahrbuch der Österreichischen Byzantinischen
Gesellschaft, Viena 1951ss.
JQR Jewish Quarterly Review, Philadelphia 1888ss.
JR The Journal of Religion, Chicago.
JRH The Journal of Religious History, Sydney.
JRS Journal of Roman Studies, London.
JS Journal des Savants. París.
JSOR Journal of the Society of Oriental Research. Chicago
1917‐1932.
JThS Journal of Theological Studies, Oxford‐London.
ΚΔ Καινή Διαθήκη.
KA Kyrkohistorisk Arskrift, Stokholm.
28
Abrevieri
KAV Kommentar zu den apostolischen Väter, Göttingen, 1993.
KGA Kirchengeschichtl. Abhandl., ed. M. Sdralek, Breslau
1902‐1912.
KT Kleine Texte für Vorlesungen und Übungen, ed. Por H.
Lietzmann. Berlin 1903ss.
KIT Kleine Texte für Vorlesungen und Übungen. Begründet
von H. Lietzmann.
LACL Lexikon der antiken chrislichen Literatur, Siegmar Döpp
und Wilhelm Geerlings unter Mitarbeit von Peter Bruns,
Georg Röwekamp und Matthias Skeb OSB, 2. Auflage,
Herder, Freiburg/Basel/Wien.
Latmos Latomus. Revue des études latines. Bruselas.
LCC Library of Ohristian Classics, ed. por J. Baillie, J. T.
McNeill, H. P. van Dusen. London‐Philadephia 1953ss.
LCL Loeb Clasical Library, London‐New York.
LF Liturgiegeschichtliche Forschungen, Münster 1918ss.
LFC Library of the Fathers of the Holy Catholic Church, ed.
por E. B. Pusey, J. Keble e J. H. Newman, Oxford 1838‐
1888.
LJ Liturgisches Jahrbuch, Münster 1951ss.
LNPF A Select Library of Nicene and Post‐Nicene Fathers of
the Christian Church, ed. por Ph. Schaff e H. Wace.
Buffalo‐New York 1886‐1900.
LQ Liturgiegeschichtliche Quellen, Münster 1918ss.
LQF Liturgiegeschichtliche Quellen und Forschungen,
Münster im Westfalen.
LThK Lexikon für Theologie und Kirche, Freiburg 1930‐1938.
LThK 2 Lexikon für Theologie und Kirche 2.a ed. Freiburg im Br.
1957ss.
LThPh Laval Théologique et Philosophique, Québec.
LZ Liturgische Zeitschrift.
29
LZB Literarisches Zentralblatt, Leipzig.
MA Revista Mitropolia Ardealului, Sibiu.
MAH Mélanges dʹArchéologie et dʹhistoire, París‐Roma 1881ss.
MB Revista Mitropolia Banatului, Timișoara.
MMS Revista Mitropolia Moldovei și Sucevei, Iași.
MO Revista Mitropolia Olteniei, Craiova.
MBTh Münsterische Beiträge zur Theologie, Münster 1923ss.
MC Monumenta Christiana. Bibliotheek van Christelijke
Klassieken. Utrecht e Bruxelles 1948ss.
MD La Maison‐Dieu, París 1945ss.
MDAI Mitteilungen des Deutschen Archäologischen Instituts.
Römische Abteilung, Heidelberg.
MG Migne, Patrologia Graeca.
MGH Monumenta Germaniae Historica, Hannover‐Berlin
1826ss.
MGWJ Monatsschrift für Geschichte und Wissenchaft des
Judentums. Breslau 1851ss.
ML Migne, Patrologia Latina.
Μn Mnemosyne, Bibliotheca philologica Batavorum, Leiden‐
Leipzig.
Mnem Mnemosyne, Leyden.
MS Mediaeval Studies, Toronto 1939ss.
MSCA Miscellanea Agostiniana, Roma 1931.
MSCI Miscellanea Isidoriana, Roma 1935.
MSLC Miscellanea di Studi di Letteratura Cristiana Antica,
Catania.
MSR Mélanges de Science Religieuse, Lille 1944ss.
MStHTh Münchener Studien zur historischen Theologie,
München 1921‐1937.
MTS Münchener theologische Studien, München 1950ss.
MTZ Münchener Theologische Zeitschrift, München.
30
Abrevieri
Mu Le Muséon, Louvain.
Musurillo, The Acts... H. Musurillo, The Acts of the Christian
Martyrs, Oxford 1972.
N Did Nuovo Didaskaleion, Catania.
NA Neues Archiv der Gesellschaft für ältere deutsche
Geschichtskunde. Hannover 1876‐1936.
NADG Neues Archiv der Geselsch f. ältere deutsche
Geschichskunde, Hannover.
NAKG Nederlands Archief voor Kerkgeschiedenis, Haag.
NC La Nouvelle Clio, Bruxelles 1947ss.
ND Nuovo Didaskaleion, Catania 1947ss.
NDid Nuovo Didascaleion, Catania.
ΝΣ Νέα Σιών, ʹΙεροσόλυμα.
N.F. Neue Folge.
NGWG Nachrichten der Gesellschaft der Wissenschaften zu
Göttingen.
NJKA Neue Jahrbücher für das klassische Altertum, Leipzig.
Nov Test Novum Testamentum, Leiden.
NRTh Nouvelle Revue Théologique, Tournai.
N.S. Nueva serie, Nouvelle Série, New Series.
NSch New Scholasticism, Washington 1927ss.
NKZ Neue kirchliche Zeitschrift, Erlangen‐Leipzig 1890ss.
NTA Neutestamentliche Abhandlungen, Münster 1909ss.
NTT Nieuw Theologisch Tijdschrift, Haarlem.
NTS New Testament Studies, Cambridge.
NZSTh Neuzeitschrift für systematische Theologie, Berlin.
ÖAKR Österreichisches Archiv für Kirchenrecht, Wien.
OC Oriens Christianus, Leipzig‐Wiesbaden.
OCh Orientalia Christiana. Roma 1923‐1934.
OCP Orientalia Christiana Periodica, Roma.
ODB The Oxford Dictionary of Byzantium, Oxford.
31
ODCC The Oxford Dictionary of the Christian Church, London,
2th édition
OLP Orientalia Lovaniensia, Louvain.
OLZ Orientalistische Literaturzeitung, Leipzig.
Or Orientalia. Commentarü periodici Pont. Instituti Bibl.
Roma 1920ss.
Orph Orpheus. Rivista di umanità classica e cristiana, Catania.
OrSy LʼOrient Syrien, Paris.
OstKSt Ostkirchliche Studien, Würzburg.
Ort. Ortodoxia, București.
OT Revista Orizonturi Teologice, Oradea.
ΠΔ Παλαιά Διαθήκη.
PB Pastor Bonus, Tréveris 1889ss.
PC Páraula Cristiana, Barcelona.
PG J. P. Migne, Patrologia Graeca.
Phil Philologus. Zeitschrift für das klassische Altertum,
Leipzig‐Wiesbaden 1946ss.
PhJ Philosophisches Jahrbuch der Gorresgesellschaft. Fulda
1888ss.
PhW Philologische Wochenschrift, Leipzig.
PL J. P. Migne, Patrologia Latina.
PO Patrologia Orientalis, Paris.
PP La Parola del Passato. Rivista di studi classici, Napoli
1946ss.
PrOChr Le Prochc‐Orient Chrétien. Jerusalén 1951ss.
PS Patrologia Syriaca, ed. R.Graffin, Paris, 3 voll.
PSB Colecția Părinți și Scriitori Bisericești, București.
PSt Patristic Studies, ed. por R. Deferrari. Washington (D.C.)
1922ss.
PThR Princeton Theological Review, Princeton.
Πτρ.‐Διδ. Πατήρ‐Διδάσκαλος (Πατέρ6ς‐Διδάσκαλοι).
32
Abrevieri
PWK Pauly‐Wissowa‐Kroll, Realencyklopädie der klassischen

Altertumswissenschaft, Stuttgart.
QLP Questions Liturgiques et Paroissiales, Louvain 1918ss.
RABM Revista de Archivos, Bibliotecas‐Museos, Madrid.
RAC Rivista di Archeología Cristiana, Roma 1924ss.
RACH Reallexikon für Antike und Christentum, Stuttgart.
RAL Rendiconti della Reale Accademia Nazionale dei Lincei,
Classe di scienze morali, storiche e filologiche, Roma.
RAM Revue dʹAscétique et de Mystique, Toulouse.
Rap Revue Apologétique, Paris 1905‐1940.
RB Revue Bénédictine, Maredsous.
Rb Revue Biblique, Paris.
RBibl Revue Biblique. Paris 1891ss, Nueva Serie: 1904ss.
RBPh Revue Belge de Philologie et dʹHistoire, Bruxelles.
RC Revue Critique dʹHistoire et de Littérature, Paris.
RCC Revue des Cours et Conférences, París.
RCCM Rivista di Cultura Classica e Mediaevale, Roma.
RD Revue Historique de Droit Français et Étranger, Paris,
Sirey.
RDC Revue de Droit Canonique, Strasburg 1951ss.
RE Realencyklopádie für protestantische Theologie und
Kirche, fondata por J. J. Herzog, 3.* ed. a cura di A.
Hauck, Leipzig 1896‐1913.
REA Revue des Études Arméniennes, París.
REAN Revue des Études Anciennes, Bordeaux 1899ss.
REAug Revue des Études Augustiniennes, Paris.
REB Revue des Études Byzantines, París 1946ss.
REG Revue des Études Grecques, Paris.
REL Revue des Études Latins, Paris.
RelC Religión y Cultura, Madrid.
Religio Religio, ed. E. Buonaiuti, Roma 1925‐1939.
33
RET Revista espanola de Teologia, Madrid.
RevR Review of Religion, New York.
RF Razón y Fe, Madrid 1901ss.
RFE Revista de Filología Española, Madrid.
RFIC Rivista di Filologia e Istruzione Classica, Torino.
RFN Rivista di Filosofia Neoscolastica, Milano 1909ss.
RGG’ Religión in Geschichte und Gegenwart. 2.s ed. ed. H.
Gunkel‐L. Zscharnarck, Tübingen 1927‐1932.
RGG’’ Religión in Geschichte und Gegenwart. 3.4 ed. por K.
Galling, Tübingen 1957ss.
RGH Revue des Questions Historiques, Paris 1866ss.
RH Revue Historique, Paris 1867ss.
RHE Revue dʹHistoire Ecclésiastique, Louvain.
RHEF Revue dʹHistoire de lʹÉglise de France, Paris 1910ss.
RHL Revue dʹHistoire et de Littérature religieuse, Paris.
RhM Rheinisches Museum für Philologie, Frankfurt a. M.
RHPR Revue dʹHistoire et de Philosophie Religieuse, Strasbourg.
RHR Revue de lʹHistoire des Religions, Paris.
RHSpir Revue dʹHistoire de la Spiritualité, Paris.
RHT Revue dʹHistoire de Textes, Paris.
RILSL Renticonti. del R. Instituto Lombardo di Scienze e Lettere,
Classe di Lettere e Scienze Morali e Storici, Milano.
RiStCl Rivista di Studi Classici, Torino.
RLM Revue Liturgique et Monastique, Maredsous.
RML Revue du Moyen‐áge Latin, Lión‐Strasburg 1945ss.
ROC Revue de lʹOrient Chrétien, Paris.
ROL Revue de lʹOrient Latin, París 1893ss.
RPh Revue de Philologie, de Littérature et dʹHistoire
anciennes, Paris.
RQ Römische Quartalschrift, Freiburg i. Br.
RQH Revue des questions historiques, Paris.
34
Abrevieri
RQU Revue de Qumran, Paris.
RR Ricerche Relígiose, Roma 1925ss.
RSCI Rivista di Storia della Chiesa in Italia, Roma.
RSFR Rivista di Studi Filosofici e Religiosi, Roma.
RSH Revue de Synthése Historique, París.
RSLR Rivista di Storia e Letteratura Religiosa, Firenze.
RSO Rivista degli Studi Orientali, Roma 1908ss.
RSPT Revue des Sciences Philosophiques et Théologiques,
Paris 1907ss.
RSR Recherches de Science Religieuse, Paris.
RStR Ricerche di Storia Religiosa, Roma 1954ss.
RSO Rivista degli Studi Orientali, Roma.
RSRUS Revue des Sciences Religieuses, Strasburg‐Paris.
RT Revista Teologică, Sibiu.
RT Revue Thomiste, Paris 1893ss.
RTAM Recherches de Théologie Ancienne et Médiévale, Louvain.
RThPh Revue de Théologie et de Philosophie, Lausane.
RTP Revue de Theologie et Philosophie, Lausanne 1868ss.
RTr Rivista Trimestrale di Studi Filosofici e Religiosi, Perugia.
RUO Revue de lʹUniversité dʹOttawa.
SA Studia Anselmiana, Roma 1933ss.
SAB Sitzungsberichte der Preussischen Akademie der
Wissenschaften. Phil.‐hist. Klasse, Berlín 1882ss.
SAH Sitzungsberichte der Heidelberger Akademie der
Wissenschaften. Phil.‐hist. Klasse, Heidelberg 1910ss.
SAM Sitzungsberichte der Bayerischen Akademie der
Wissenschaften. Phil.‐hist. Klasse, Monaco 1871ss.
SAW Sitzungsberichte der Wiener Akademie der
Wissenschaften. Phil.‐hist. Klasse, Viena 1847ss.
SbB Sutzungsberichte der Preussischen Akademie der
Wissenschaften, Phil.‐hist, Klasse, Berlin.
35
SC Scuola Cattolica, Milan 1873ss.
SCA Studies in Christian Antiquity, ed. por J. Quasten.
Washington D.C. 1941ss.
SCh Sources Chrétiennes, Paris‐Lyon.
Schol Scholastik, Brieburg‐Eupen.
SCO Studi Classici e Orientali, Pisa.
SD Studies and Documents, ed. por K. Lake y S. Lake.
London‐Philadelphia.
SEJG Sacris Erudiri. Jaarboek voor Godsdienstwetenschappen
Steenbrugge, St. Pietersabdij.
SIF Studi Italiani di Filología Classica, Firenze.
SJMS Speculum. Journal of Medieval Studies. Cambridge
(Mass.) 1926ss.
SJTh Scottish Journal of Theology, Edinburgh.
SKGG Schriften der Königsberger Gelehrtengesellschaft.
SM Studien und Mitteilungen zur Geschichte des
Benediktinerordens und seiner Zweige, München.
SMITH‐WACE Dictionary of Christian Biography, W. Smith and H.
Wace, 4 vol., London.
SMSR Studi e Materiali di Storia delle Religioni, Bologna.
SO Symbolae Osloenses, Oslo 1920ss.
So Sophia, Milano
SP Studia Patristica (TU), Berlin 1957ss.
SPCK Society for Promoting Christian Knowledge, London.
SPM Stromata Patristica et Mediaevalia, ed. por C. Mohrmann
y J. Quasten. Utrecht 1950ss.
SQ Sammlung ausgewählter Quellenschriften zur Kirchen
und Dogmengeschichte, Tübingen.
SSL Spicilegium Sacrum Lovaniense, Louvain 1922ss.
ST Revista Studii Teologice, București.
36
Abrevieri
ST Studi e Testi. Pubblicazioni della Biblioteca Vaticana,

Roma 1900ss.
StBN Studi Bizantini et Neoellenici, Roma 1947ss.
STC Revista Studia Universitatis Babeș‐Bolyai Theologia
Catholica, Cluj‐Napoca.
STc Studia Catholica, Nijmegen.
StG Studia Catholica. Roermond y Nimega 1924ss.
STGCV Revista Studia Universitatis Babeș‐Bolyai Theologia
Graeco Catholica Varadiensis, Oradea.
StGKA Studien zur Geschichte und Kultur des Altertums,
Paderborn.
STO Revista Studia Universitatis Babeș‐Bolyai Theologia
Orthodoxa, Cluj‐Napoca.
StMon Studia monastica. Abadia de Montserrat, Barcelona.
StPad Studia Patavina, Padova.
StP Studia Patavina, Padova 1954ss.
ΘΗΕ Θρησκευτική καί `Ηθική Εγκυκλοπαίδεια, `Αθήνα.
TEDJ Teologie și Educație la Dunărea de Jos, Galați.
Teol Revista Teologia, Arad.
THBL Theologische Blátter, Leipzig 1922ss.
THGL Theologie und Glaube, Paderborn 1909ss.
THJ Theologische Jahrbücher. Leipzig 1842.
THLB Theologisches Literaturblatt, Leipzig 1880ss.
ThLZ Theologische Literaturzeitung, Leipzig‐Berlin.
ThPh Theologie und Philosophie, Freiburg in Br.
ThR Theologische Revue, Münster im Westfalen.
ThRu Theologische Rundschau, Tübingen.
ThQ Theologische Quartalschrift, Stuttgart‐Tübingen.
ThStK Theologische Studien und Kritiken, Gotha.
ThZ Theologische Zeitschrift, Basel.
TJHC Theology Journal of Historic Christianity, London.
37
TP Transactions and Proceedings of the American

Philological Association, Lancaster, Pa.
Tr Traditio, New York.
TR Periodicul Telegraful Român, Sibiu.
TrThZ Trierer Theologische Zeitschrift, Trier.
TS Theological Studies, Baltimore.
TSt Texts and Studies, ed. por J. A. Robinson, Cambridge
1891ss.
TU Texte und Untersuchungen zur Geschichte der
altchristlichen Literatur, Leipzig‐Berlin.
TV Revista Teologie și Viață, Iași.
TZ Theologische Zeitschrift, Basel 1945ss.
UTQ University of Toronto Quarterly, Toronto.
VC Vigiliae Christianae, Amsterdam.
VD Verbum Domini, Roma 1921ss.
VetChr Vetera Christianorum, Bari.
VS La vie spirituelle, Paris.
VV Vizantijskij Vremennik, Pietroburgo. New Serie, Moskow.
WJB Würzburger Jahrbücher für klassische Altertumswissenschaft
1947ss.
WS Woodbrooke Studies, Manchester.
WSt Wiener Studien, Zeitschrift für klassische Philologie,
Wien.
WZHalle Wissenschaftliche Zeitschrift der M. Luther‐Universität
Halle‐Wittenberg, Halle.
WZKM Wiener Zeitschrift für die Kunde des Morgenlandes,
Wien.
ZAM Zeitschrift für Aszese und Mystik, Innsbruck‐München.
ZAW Zeitschrift für die alttestamentliche Wissenschaft
(Giessen). Berlin 1881ss.
ZB Zeitschrift für Balkanologie, Wiesbaden.
38
Abrevieri
ZBW Zentralblatt für Bibliothekswesen, Leipzig 1884ss.
ZDADL Zeitschrift für deutches Altertum und deutsche
Literatur, Wiesbaden.
ZDMG Zeitschrift der Deutschen Morgenländischen
Gesellschaft, Wiesbaden.
ZDP Zeitschrift des Deutschen Palästinavereins, Leipzig
1878ss.
ZKG Zeitschrift für Kirchengeschichte, Stuttgart.
ZKTh Zeitschrift für Katholische Theologie, Innsbruck.
ZMR Zeitschrift für Missions‐und Religionswissenschaft,
Münster 1928ss.
ZNW Zeitschrift für Neutestamentliche Wissenschaft und die
Kunde der Älteren Kirche, Giessen‐Berlin.
ZPE Zeitschrift für Papyrologie und Epigraphik, Bonn.
ZRGG Zeitschrift für Religions‐und Geistesgeschichte,
Marburg.
ZSK Zeitschrift der Savigny‐Stiftung für Rechtsgeschichte.
Kanonistische Abteilung. Weimar 1911ss.
ZSR Zeitschrift der Savigny‐Stiftung für Rechtsgeschichte.
Romanistische Abteilung. Weimar 1880ss.
ZST Zeitschrift für systematische Theologie, Gütersloh
1923ss.
ZTK Zeitschrift für Theologie und Kirchen, Tübingen 1891ss.
ZWTh Zeitschrift für wissenschaftlichen Theologie.
39
Capitolul I.
SCURTĂ ISTORIE A IMPERIULUI ROMAN
Vestigiile și marile realizări ale Imperiului Roman se văd încă și
azi pe toate țărmurile Mării Mediterane, pe întinse zone din Europa
Occidentală, Balcani și Asia Mică.1 Existența Romei numără aproape trei
milenii. S‐a vorbit despre Roma Eternă: Roma aeterna. Marii scriitori ai
antichității Virgiliu (70‐19 î.Hr.) și Horațiu (65‐8 î.Hr.) și mai apoi
Claudian (370‐404 d.Hr.), Amian (330‐400 d.Hr.), dar și poetul creștin
Prudențiu (348‐410 d.Hr.) au proclamat cu mândrie eternitatea Romei.
Este fascinant cum un oraș care a pornit de la o aglomerație de colibe a
ajuns să se dezvolte ca un grandios Imperiu care a reușit să reziste în
Apus până în 28 august 476 d.Hr., iar în Răsărit până în 29 mai 1453
d.Hr. Dezvoltarea acestui imperiu pe trei continente ca un stat mondial
oikouméne (lumea locuită), și care a reușit să transforme Marea
Mediterană într‐un „lac roman” a constituit unul din marile miracole ale
istoriei. Au fost mulți factori care au contribuit la această expansiune. În
primul rând, să nu uităm faptul că Roma a beneficiat de o poziție
geografică favorabilă, situată pe malul Tibrului, pe un drum strategic
între nordul și sudul Italiei.2 De la începuturile sale factorul demografic
a avut un rol important, iar pe lângă acesta, mai amintim și alți factori
decisivi: extinderea teritoriilor și mentalitatea romană bazată pe
1 J. M. Roberts, Istoria lumii din preistorie până în prezent, traducere de Cătălin
Drăcșineanu, Editura Polirom, Iași, 2018, p. 188.
2 Personalități care au schimbat istoria lumii Din Antichitate până în Evul Mediu 1800
î.Hr.‐1492, Traducere din limba franceză de Ana Andreescu, Adriana Bădescu,
Enciclopedia RAO, București, 2002, p. 31.
41
pragmatism, constructivism, disciplină, dar și pe tradițiile străbune mos
maiorum.3
Pe parcursul existenței sale, civilizația romană a trecut prin mai
multe etape: perioada Regalității 754 sau 753‐509 î.Hr., perioada
Republicii 509‐27 î.Hr., perioada Imperiului 27 î.Hr.‐ 28 august 476 d.Hr.
în Apus și 29 mai1453 d.Hr. în Răsărit. Civilizația romană este deseori
clasificată ca o parte din Antichitatea Clasică alături de civilizația
greacă, care a inspirat mult cultura Romei antice. Horațiu a surprins
foarte bine această influență a culturii grecești: „Graecia capta ferum
victorem cepit et artes intulit agresti Latio” (Grecia învinsă și‐a învins la
rândul său barbarul învingător și a adus civilizația în necioplitul
Latium).4 Aceste două popoare au reușit să dea o strălucită sinteză în
civilizația greco‐romană, care stă mai ales la baza culturii și civilizației
europene, dar și a altor popoare. În antichitate, dezvoltarea Romei a fost
strâns legată de civilizația greacă, iar contactele dintre greci și romani s‐
au finalizat prin a determina bilingvism și biculturalism, ceea ce a făcut
ca mulți romani să vorbească limba greacă, iar un număr destul de
important de greci să se exprime în limba latină. Toate acestea s‐au
datorat unei autentice unități spirituale, mentale, culturale și chiar
politice a civilizației mediteraneene greco‐romane. Au existat trăsături
comune, mai ales mentale, de o importanță majoră, care au dus la
dezvoltarea unui anumit tip de civilizație. Baza acestui tip de civilizație
a fost orașul‐stat: polis la greci și ciuitas, la romani.
Criza prin care a trecut Roma în anul 509 î.Hr. și care a dus la
apariția Republicii, dar și criza din perioada Imperiului după 27 î.Hr.,
s‐au datorat în parte faptului că instituțiile orașului‐stat nu au mai fost
capabile să se adapteze la dimensiunile și necesitățile imensului
teritoriu pe care Roma a reușit să‐l cucerească, dar mai ales să‐l
3 Eugen Cizek, Istoria literaturii latine vol. I, Societatea “Adevărul” S.A., 1994, p 37.
4 Henri‐Irénée Marrou, Istoria educației în antichitate, Volumul II, Lumea Romană,
Traducere și cuvânt înainte de Stella Petecel, Editura Meridiane, București, 1997,
p.27.
42
Capitolul I. Scurtă istorie a Imperiului Roman
stăpânească. Din aceste instituții ale orașului‐stat derivau cultul și

libertățile cetățenilor, care au fost adesea minoritari în propriul oraș‐stat.
Cu toate acestea, cetățenii au fost animați de un puternic spirit patriotic,
astfel că romanii și grecii au constituit adevărate națiuni care au fost
atașate de centrul lor politic. De altfel, atât grecii cât și romanii au
manifestat un anumit antropomorfism, omul reprezentând măsura
tuturor lucrurilor, de aici derivând și atitudinea demnă pe care au
avut‐o față de zei.
Putem afirma că unitatea spirituală greco‐romană presupunea
cultul demnității umane, simțul măsurii, simetriei și al ordinii locale. De
asemenea, s‐a acordat o importanță deosebită educației, paideia cum o
numeau grecii și care la început a fost mai mult o educație sportivă, iar
la romani la început a avut un caracter exclusiv civic, dar mai târziu sub
influența grecilor a devenit și sportivă. 5 S‐a urmărit o dezvoltare
armonioasă, fizică și psihică kalokagatia, cum o numeau grecii, iar
romanii mens sana in corpore sano „o minte sănătoasă într‐un corp sănătos.”
Au existat anumite diferențe între greci și romani în ceea ce privește
atitudinea față de străini, aceștia fiind cei care nu făceau parte din
neamul lor, „barbari”. Pentru greci, bàrbaros era acea persoană care se
exprima într‐o limbă neînțeleasă, ca un bâlbâit, astfel încât grecii au
ajuns să declare că pas me hèllen bàrbaros esti (cine nu este elen este
barbar). Această conotație a avut la greci un sens disprețuitor, iar mai
târziu, ei au trebuit să adauge că: „cine nu este grec și roman este barbar.“
Romanii în schimb au avut o altă atitudine față de barbar, barbarus
pentru că ei s‐au străduit să‐i integreze în comunitatea lor pe „barbari”.
În perioada Imperiului, romanii au manifestat un interes pentru
barbari, iar după apariția și triumful creștinismului, barbarul era
sinonim cu păgânul, iar, dacă acesta primea creștinismul, nu mai era
considerat barbar sau străin. Până în secolul al IV‐lea disocierea de
5 Theodor Mommsen, Istoria romană, vol. I, Cuvânt înainte de Acad. Emil
Condurahi, traducere de Joachim Nicolaus, Editura Științifică și Enciclopedică
București, 1987, pp. 141; 263‐278.
43
„barbar” a constituit o caracteristică a unității spirituale greco‐romane.

Această unitate a început mai ales din secolul al III‐lea î.Hr., când
contactele dintre cele două culturi și civilizații au cunoscut o
intensificare accentuată, iar în urma acestor contacte, religia romană a
împrumutat caracterul antropomorf, rezultând în final o mitologie
greco‐romană. În urma acestor interferențe, în secolul I î.Hr., la Roma,
aproape toți locuitorii vorbeau limba greacă, proces accentuat în secolul
următor de o importantă emigrație greco‐orientală. Observăm astfel, că
Imperiul Roman a fost bicefal în multe caracteristici, mai ales din punct
de vedere cultural‐lingvistic. Grecii au dominat partea de Răsărit a
Imperiului începând de la Balcani, cu toate că romanii au încercat
anumite tentative de romanizare în Macedonia și Asia Mică. În final,
acestea au eșuat, astfel că, în anul 395 d.Hr., Imperiul Roman s‐a
împărțit în cel de Apus și cel de Răsărit. Cu toate acestea, unitatea
spirituală greco‐romană a rămas funcțională până la începutul secolului
al VII‐lea, astfel că ea s‐a prelungit și după anul 529 d.Hr., când se
consideră sfârșitul antichității.6 Roma a fost aceea care, până la urmă, a
reconstituit cadrul civilizației grecești și astfel romanii au stabilit forma
primei civilizații care s‐a întins în toată Europa.7
Civilizația romană a adus importante contribuții în organizarea
politică, administrativă, juridică, artă militară, literatură, arhitectură,
limbile Europei (limbile romanice), iar istoria sa continuă să aibă o
influență puternică asupra lumii moderne.
I.1. Înainte de întemeierea Romei – influența etruscilor
Întemeierea sau fondarea Romei este situată în 21 aprilie 754 sau
753 î.Hr. Acest proces a fost precedat de numeroase fenomene relevante,
care au avut loc în Peninsula italică, mai ales după căderea Troiei, în
6 Eugen Cizek, Istoria Romei, Editura Paideia, București, 2002, pp. 11‐15.
7 J. M. Roberts, op. cit., p. 188.
44
anul 1184 î.Hr. Izvoarele literare amintesc că, înainte cu cincizeci de ani
de venirea troienilor în Italia, sub conducerea lui Evandru, un grup de
greci arcadieni s‐au așezat pe colina Palatinului, considerat ca cea mai
veche așezare din Roma. La originea Romei au fost mai multe seminții:
latinii, care au fost cei mai numeroși și de la care romanii au moștenit
limba, sabinii și etruscii, arcadienii lui Evandru și troienii lui Enea, care
au venit în Latium după distrugerea Troiei. La puțin timp, s‐au așezat și
pe celelalte șase coline ale Romei: Capitoliu, Aventin, Quirinal, Viminal,
Esquilin și Caelius. În acest fel are loc în Latium o primă fuziune latino‐
troiană, iar, de la regele local Latinus, noua populație va primi numele
de latini. Pe baza unității spirituale greco‐romane, alături de etrusci,
grecii, care s‐au așezat în sudul Italiei între secolele al VIII‐lea și al V‐lea,
numită de Polibiu (201‐120 î.Hr.) Magna Graecia (Grecia Mare), cum îi
spuneau romanii, au întemeiat numeroase colonii, care au creat un
puternic focar de răspândire a culturii grecești în Italia. Dintre coloniile
întemeiate de greci, cele mai importante sunt: Cumae, Rhegion,
Tarentul, Sybaris, Crotona, Neapolis, Posidonia‐Paestrum. Aceste
colonii împreună cu grecii din Hellada au influențat în mod decisiv
cultura romană, care era în curs de formare.8
Începuturile Romei au fost influențate de etrusci. Originea
acestui popor a stârnit numeroase controverse încă din antichitate. Unii
cercetători au afirmat că evoluția civilizației etrusce se situează în
intervalul secolelor al X‐lea și al VII‐lea î.Hr. De asemenea, și în ce
privește originea etruscilor au existat mai multe păreri.9 Unii istorici,
printre care Herodot (490‐430 î.Hr.) susținut de Diodor din Sicilia (80‐21
î.Hr.), Strabon (63 î.Hr.‐27 d.Hr.) și Plutarh (45‐127 d.Hr.), afirmă că ar fi
imigranți din Lidia anatoliană‐Asia Mică.10 Alții, alături de Dionis din
8 Eugen Cizek, Istoria Romei, pp. 24‐26.
10 Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației II, Editura SAECULUM I.O.,
București, 2013, p. 302.
45
Halicarnas (60‐7 î.Hr.), îi considerau autohtoni ai Italiei.11 Este cert că ei
nu au fost primii locuitori ai Italiei, pentru că în peninsulă exista un
mozaic de popoare. Au mai existat și niște băștinași, care au
supraviețuit invaziei indo‐europene din mileniul II î.Hr., iar unii dintre
acești italieni au creat culturi avansate. Să nu uităm că în jurul anului
1000 î.Hr. se prelucra fierul, iar etruscii au adoptat această tehnică de la
popoarele care au fost aici înainte de venirea lor și care au creat o
cultură numită mai târziu Vilanova (denumire primită după un sit
arheologic care era în apropiere de orașul Bologna).12
Din mozaicul de popoare preromane din Italia, etruscii au fost
cei care au creat o civilizație superioară, prima în Occident, aducând o
importantă contribuție la dezvoltarea culturii și civilizației romane. La
început au ocupat coasta de vest a Italiei Centrale, iar cele mai
importante orașe locuite de ei au fost: Tarquinia, Cerveteri și Vetulonia.
În secolele X‐IX î.Hr., când încep expansiunea spre est, ocupă regiunea
Toscanei de azi, care era locuită de umbri. După ce asimilează populația
locală, etruscii au întemeiat orașe noi: Chiusi (Chamars), Arezzo (care
va deveni cel mai mare oraș din centrul Italiei după Roma), Cortona,
Orvieto (Volsinia), Perugia și Voltera. Ei au ocupat teritoriul dintre
valea Arnului, valea Tibrului și Marea Tireniană pe care l‐au organizat
și exploatat. Începând din secolul al VII‐lea î.Hr. ei au început să facă
lucrări de drenaj al zonelor mlăștinoase, dar și să exploateze bogatele
zăcăminte de fier și cupru din Etruria și insula Elba, reușind să dezvolte
metalurgia la un grad pe care nu l‐au cunoscut celelalte popoare din
Peninsula Italică. De asemenea, au stabilit legături comerciale cu
Sardinia, Sicilia, Egipt, dar și cu fenicienii din Cartagina.13 Importante
legături economice, dar mai ales culturale, au avut cu grecii din sudul
11 Eugen Cizek, Istoria Romei, p. 26.
13 Cartagina este un oraș care a fost întemeiat în anul 814 î.Hr. de fenicieni în
Nordul Africii. Cartagina provine din limba feniciană Kart‐Hadașt adică ʺNoul
oraș,ʺ în latină Carthago. Azi este un cartier modern din Tunis, capitala Tunisiei.
46
Italiei, care, începând din secolul al VII‐lea î.Hr., întemeiază aici colonii.
Etruscii au fost marinari iscusiți, dar și pirați redutabili, aspirând la
supremația maritimă în Marea Mediterană, dar au fost blocați de
fenicieni și greci. Au încheiat cu fenicienii un pact prin care le ceda
Sardinia, iar pentru ei vor păstra Corsica. Împotriva grecilor, au
încheiat, tot cu fenicienii, o alianță care se va întinde pe parcursul mai
multor secole. Cea mai mare perioadă de expansiune a etruscilor a fost
între secolele VII și VI î.Hr.
Etrusci
Civilizația etruscă
1200 î.Hr.. – 100 î.Hr. →
Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Etrusci
47
Prima ofensivă a fost îndreptată spre sud având ca țintă orașele
mai mari de pe coastă Tarquinia și Cerveteri, reușind să supună cu
ușurință triburile locale ale latinilor, voloscilor, rutulilor, dar și celelalte
triburi existente în zonă. După organizarea celor șapte triburi de pe
colinele Romei, vor pune temeliile viitorului oraș Roma, și se vor
îndrepta spre Campania, unde reușesc să ocupe o zonă largă de coastă,
până în dreptul coloniei grecești Posidonia (azi Paestrum). Aici vor
fonda orașele: Capua, Nocera, Herculanum, Pompei, Sorento, care vor
avea la bază principii caracteristice urbanisticii etrusce. Au rămas în
această zonă, înconjurate, câteva colonii grecești: Cumae, Neapolis,
insulele Capri, Ischia și Procida. În această situație au reușit să intre în
conflict cu colonialismul grec, ceea ce va duce la mai multe războaie.
După această situație, etruscii au încercat să‐și consolideze pozițiile,
exploatând regiunile cucerite în sud și, mai ales, să‐și dezvolte
activitatea comercială maritimă.
În ultimele decenii ale secolului al VI‐lea î.Hr., campania de
cuceriri ale etruscilor se îndreaptă spre nord, în câmpia Padului, o lungă
zonă de pe coasta Mării Adriatice, până aproape de Venezia, unde
reușesc să ocupe un teritoriu mai mare decât aveau în Etruria. După ce
au ocupat aceste teritorii care au fost locuite de liguri, iar mai apoi de
umbri, au întemeiat orașe noi, precum Falsena (Bologna de azi) și,
posibil, și Mantova. O dată cu invazia galilor din secolul al IV‐lea î.Hr.
încetează și dominația etruscă din regiunea Padului.14
Încă din secolul al VII‐lea, etruscii au știut să scrie și au folosit un
alfabet fenician,15 pe care probabil și l‐au însușit de la orașele grecești
din sudul Italiei ‐ Grecia Mare.16
14 Ovidiu Drimba, op. cit., pp. 303‐305.
15 Ibidem, p. 346.
48
Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Etrusci
Etruscii nu au avut un stat, ci mai degrabă un fel de confederație
de douăsprezece (sau mai multe) mici state, care erau formate dintr‐un
oraș ce dispunea de un teritoriu agricol în jur. Populația acestor orașe
era formată, alături de etrusci, de umbrieni, veneți, liguri, dar și de alte
49
popoare italice.17 Orașele etrusce au fost conduse de un monarh până la
sfârșitul secolului al VI‐lea î.Hr. care purta titlul de lauchme (principe) în
limba etruscă, iar în latină lucumo. El conducea din punct de vedere
politic, militar, juridic și civil, iar securea dublă împreună cu mănuchiul
de vergi, care o înconjura, era simbolul puterii regale. Avea în același
timp și puteri religioase pe care le transmitea mai departe pe linie
dinastică. În calitate de sacerdot suprem, regele purta o coroană de aur,
încălțăminte de mare preț și o mantie brodată crea era decorată cu multe
figuri umane. 18 În conducere era ajutat de un consiliu oligarhic ori
aristocratic, cu excepția cetății Veii (din apropierea Romei), unde el s‐a
păstrat până la cucerirea romană din anul 396 î.Hr. Etruscii nu au avut
adunări populare, societatea fiind caracterizată de o structură
oligarhică, iar monarhii conduceau cu multă severitate supușii, care
trudeau din greu la munca câmpului, în mine și în alte domenii
industriale. 19 Din păcate, niciun istoric antic nu a prezentat religia,
cultura și istoria etruscilor așa cum s‐a întâmplat în cazul altor popoare
din antichitate.
Informații importante legate de religia etruscilor le avem de la
autorii latini abia la începutul secolului I î.Hr., când deja au fost
influențați de greci. În acest sens, zeul etrusc Fulfuns a fost reprezentat
ca Dionysos, alături de Semla (Semele) și de Areatha (Adriadna); de
asemenea, apar Artumes (Artemis) și Aplu (Apollon). Mulți zei etrusci
au purtat nume latine sau falisce. Dintre aceștia îi amintim pe: Uni
(Juno), Nethuns (Neptunus), Maris (Marte), Satres (Saturnus). 20
Panteonul etrusc a fost dominat de triada formată din Tinia, Uni, și
17 Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase vol. 2, Editura Polirom, Iași,
2011, p. 110.
18 Ovidiu Drimba, op. cit., p. 309.
19 Eugen Cizek, op. cit., p. 27.
20 Mircea Eliade, op. cit., p. 110.
50
Menerva, zei care au fost asimilați cu Jupiter, Iunona și Minerva. Pentru
acești zei, primii regi etrusci au construit marele templu de pe Capitoliu.
După acești zei urma grupul celor doisprezece zei care stăpâneau și
asigurau eficiența semnelor zodiacului, urma un grup de șapte zei,
fiecare era stăpân al uneia din cele șapte planete, cei șaisprezece zei care
domneau în cele șaisprezece regiuni în care era împărțit cerul. Se cunosc
numele a patruzeci de zei etrusci, dar, din aceștia, numai șaptesprezece
au nume etrusce. Restul au primit cu timpul atribute ale zeilor greci, de
la care au împrumutat și numele.21
Romanii au știut la sfârșitul Republici că etruscii aveau libri
(cărți) al căror conținut a fost transmis de către personaje supranaturale
ca nimfa Vegoia sau Tages. Potrivit legendei, Tages a apărut, într‐o zi,
dintr‐o brazdă sub înfățișarea unui copil, dar înțelept ca un bătrân.
Oamenii s‐au adunat în jurul lui așternând în scris învățătura sa și astfel
a apărut haruspicinae disciplina. La începutul secolului I î.Hr., romanii
știau despre etrusci că în acele libri au păstrat anumite revelații de ordin
supranatural. Ele au fost clasificate în libri fulgurales (teoria fulgerelor).
Acestea cuprindeau un catalog care dădea pentru fiecare zi a anului
semnificația tunetelor; libri rituales împreună cu libri acherontici și libri
haruspicini prin care interpretau semnele înscrise în măruntaiele
animalelor, presupunând corespondența dintre cele trei planuri de
referință: divin, cosmic și uman. Diferitele particularități ale organului
indicau hotărârea zeilor și ca atare preziceau desfășurarea iminentă a
evenimentelor istorice. Libri fatales, potrivit cărora viața umană se
desfășoară în doisprezece hebdomade, iar după cea de‐a douăsprezecea
oamenii „ies din propriul lor spirit” și zeii nu le mai trimit niciun semn.
Libri acherontici în care se spune că, datorită anumitor sacrificii, sufletele
se transformă în zei, care sunt caracterizați drept animales pentru a se
51
aminti de originea lor. Aici ar fi vorba despre o zeificare dobândită ca
urmare a anumitor ritualuri sângeroase.22 Legat de cultul morților în
antichitate au fost două popoare care au dedicat cultului morților
monumente impresionante și de o mare valoare artistică: etruscii în
Apus și egiptenii în Răsărit.23
Romanii au primit de la etrusci o moștenire considerabilă pe
parcursul celor opt secole de civilizație și cultură. Regii etrusci au fost
cei care au fondat Roma dându‐i primele instituții civile. Tot de la
etrusci romanii au avut primele modele de organizare miliară, lucrări de
urbanism, dar și opere de artă. Au dat romanilor modelul organizării
vieții religioase, doctrine și practici rituale, iar scrierea romanilor a
apărut tot prin influența etruscilor.
În concluzie, putem afirma cu certitudine că etruscii au scris în
istoria culturii și civilizației romane un capitol introductiv. După ce au
transmis romanilor multe influențe ale propriei civilizații, dar și ale
civilizațiilor orientale și elenistice, etruscii s‐au retras în viața lor
culturală și religioasă.
I.2. Perioada regalității 754,753‐509 î.Hr.
Încă din cele mai vechi timpuri, populația Italiei era reprezentată
de un mozaic de popoare, unele erau autohtone, dar și de alte popoare
care au venit aici din regiuni diferite pe parcursul mai multor epoci. Din
al II‐lea mileniu î.Hr., coastele Sardiniei și ale Siciliei au fost ocupate de
negustorii fenicieni. În mileniul I î.Hr. populația băștinașă din Sardinia a
creat o impresionantă și interesantă civilizație numită a „nuragilor“, care
a fost în raporturi etnice strânse cu triburi din Spania și nordul Africii.
22 Mircea Eliade, op. cit., pp. 111‐113.
52
Din Sicilia, triburile de elimi și sicani, care au fost de origine
mediteraneeană, cu timpul au fost forțați să se retragă în regiunea
vestică a insulei de către siculii indo‐europeni. Grecii, începând cu
secolul al VIII‐lea î.Hr. au întemeiat colonii în sudul Italiei și al Siciliei,
care mai târziu s‐a numit Grecia Mare. De asemenea, sudul Italiei era
ocupat de vechile triburi italice ale oscilor, ausonilor, italilor, morgeților,
alături de alte triburi, în principal de cel al iapigilor, care ocupa actuala
regiune Puglia fiind posibil să fi provenit de prin părțile Iliriei. Centrul
Italiei era locuit de latini, umbri, samniți, equi, marsi, peligni, care
vorbeau o limbă indo‐europeană, iar începând din secolul al X‐lea î.Hr.
și etruscii au ocupat această zonă. Populația ligurilor, de origine
mediteraneeană, era predominantă în nord, iar în nord‐est erau
populații indo‐europene rhetii sau euganii, dintre care veneții erau
preponderenți (după unele păreri ar fi fost originari din Iliria).
Întemeierea Romei mult timp a fost învăluită în haina poetic‐
mistificatoare a legendei, care a fost preluată și transmisă de către
istoriografia oficială reprezentată de Titus Livius (59 î.Hr.‐17 d.Hr.)24
autor al monumentalei istorii a Romei: Ab urbe condita (De la întemeierea
Romei). Evenimentele fabuloase care au precedat nașterea Romei
vorbesc despre un grup de fugari care aveau diferite origini și unirea a
două grupuri etnice distincte. În realitate, etnia latină, din care a rezultat
poporul roman, reprezintă un amestec al populațiilor neolitice
autohtone și invadatorii indo‐europeni veniți din țările transalpine.
Această primă sinteză este un model exemplar al națiunii și
culturii romane, iar acest proces de asimilare și de integrare etnică,
culturală și religioasă a continuat până la sfârșitul Imperiului.25
24 Ibidem, p. 232.
53
Sursa: https://www.google.com/search?q=harti+cu+roma+antica&tbm=isch&source=iu&ictx=1&fir=m8U9H
2l2E37d0M%253A%252Cmz‐5FqbOxuFDBM%252C_&usg=AI4_‐kRuWk‐c0vTztq5XraLnv9KARRoguA&sa=
X&ved=2ahUKEwj1_8b38snfAhVooosKHVMBrAQ9QEwAnoECAQQBA#imgrc=XJTOC4fAJcMxnM:
Potrivit legendei, orașul Roma a fost întemeiat pe 21 aprilie 754
sau 753 î.Hr. de cei doi frați gemeni Romulus și Remus, fiii zeului
războiului Marte și a unei tinere Rhea Silvia, care era fiica lui Numitor,
rege al Albei Longa (Latium) și care a fost detronat de fratele său
54
Amulius. După mamă, Romulus și Remus erau descendenți din eroul
troian Enea, care era fiul lui Anchise și al zeiței frumuseții Venus.
Pentru ca urmașii fratelui său să nu aibă pretenții la tronul uzurpat,
Amulius o constrânge pe nepoata sa Rhea Silva să devină vestală,
preoteasă a zeiței Vesta, care era patroana căminului conjugal. În calitate
de vestale, ele depuneau un jurământ de castitate, iar în caz de încălcare
a acestuia erau condamnate la moarte. Zeul Marte îi apare Rheai Silva
sub înfățișarea unui tânăr frumos și o seduce. Rămânând însărcinată,
este condamnată să fie zidită de vie, dar a fost salvată de verișoara sa.
Rhea Silva va naște doi gemeni, pe care Amulius, unchiul lor, îi
abandonează pe malul Tibrului pentru a fi pradă animalelor sălbatice.
Sub umbra smochinului Ruminal, au fost alăptați de o lupoaică. Aici au
fost găsiți de un păstor Fastulus și de soția acestuia Acca Lucreția, care
i‐au crescut. Au ajuns doi tineri puternici, care țineau piept tâlharilor
din zonă. Remus a fost acuzat pe nedrept că a furat turmele lui
Numitor, bunicul lor, fostul rege al Albei Longa și astfel, va fi dus în
fața lui Numitor, care descoperă că el și fratele lui îi sunt nepoți. Cei doi
frați Romulus și Remus, la puțin timp, organizează o revoltă, în urma
căreia îl ucid pe Amulius și îl repun pe bunicul lor pe tronul regiunii
Latium. Au părăsit Alba Longa și au hotărât să întemeieze propriul oraș
pe locul în care au fost abandonați și unde și‐au petrecut copilăria. A
urmat o dispută între cei doi frați legată de cui i‐ar aparține întâietatea
ca fondator oficial al orașului.26 S‐au hotărât să ceară sfatul zeilor și, în
acest sens, Romulus a ales colina Palatin, iar Remus, colina Aventin.
Primul care a văzut semnul augural a fost Remus, când a zărit un stol de
șase vulturi, în timp ce Romulus a văzut doisprezece și astfel, lui i‐a
revenit onoarea de a întemeia orașul.27
î.Hr.‐1492, op.cit., pp. 30‐31.
55
În ziua de 21 aprilie, când se sărbătorea Parilia, în cinstea zeiței
Pales, care era protectoarea turmelor, Romulus începe să traseze cu
plugul, împrejurul Palatinului, linia de demarcație a incintei sacre a
noului oraș (Roma quadrata). Pământul, care era aruncat de brăzdar în
interior reprezenta zidurile orașului, iar brazda simboliza șanțul de
lângă ziduri. În locul unde urma să fie viitoarele porți ale Romei, el a
ridicat plugul. Remus l‐a ridiculizat pe Romulus și a sărit dintr‐o parte
în alta „zidurile” și „șanțul.” Remus a fost ucis de Romulus care a strigat
zicând că: „Așa vor pieri în viitor, oricine îmi va încălca zidurile!”
Pentru a popula noul oraș, Romulus adună păstorii din zonă,
sclavii fugari, proscrișii și vagabonzii din Latium. În această situație se
vede în fața unei comunități masculine de temut, iar locuitorii cetăților
vecine au refuzat să‐și căsătorească fiicele cu ei. Pentru a face rost de
soții, Romulus recurge la o strategie vicleană. În timpul unei sărbători,
la care au participat mulți locuitori din cetățile vecine, Romulus dă
ordin oamenilor săi să răpească femeile și să le ducă la casele lor, iar
sabinele sfârșesc prin a se căsători cu răpitorii lor. Sub conducerea
regelui Titus Tatius, sabinii au început războiul cu romanii, care s‐a
prelungit fără niciun rezultat militar până când sabinele au intervenit și
s‐au interpus ca soții și tații lor să se lupte între ei. Au încheiat un tratat
prin care cele două popoare au fuzionat, iar regii lor și‐au împărțit
puterea.
În timpul celor patruzeci de ani în care a domnit, Romulus
organizează structura politică a Romei, creând senatul și adunarea
poporului. El a rămas în conștiința romanilor ca întemeietorul,
legislatorul, războinicul și preotul. În timpul unei furtuni violente
dispare misterios, în mijlocul unui nor des. Asimilat zeului sabin
Quirinus, el se bucură de un cult special, iar poporul l‐a proclamat zeu.28
î.Hr.‐1492, op. cit., pp. 31‐32.
56
La 21 aprilie, 754 sau 753 cele șapte sate de pe colinele Palatin,
Capitoliu, Aventin, Quirinal, Viminal, Esquilin și Caelius și‐au ales un
conducător unic, dar și sărbători comune. Palatinul a devenit nucleul
acestei federații de sate și, împreună cu sabinii de pe colina Quirinal, au
dat astfel naștere federației celor șapte „munți” Septimontium. În etapa
primordială, Roma latino‐sabină nu a alcătuit un centru urban, o
adevărată cetate, cuitas. Abia în jurul anului 600 î.Hr. etruscii, care au
ocupat Roma, au înconjurat federația rurală cu o incintă fortificată și au
transformat‐o într‐un oraș.
Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98apte_coline_ale_Romei
57
Primii regi ai Romei au fost: Romulus (754,753‐717 î.Hr.) latin,
alături de sabinul Titus Tatius. Urmașul lor la conducere a fost sabinul
Numa Pompilius (717‐673 î.Hr.), urmat de latinul Tullus Hostilius (672‐
641 î.Hr.), după care a urmat sabinul Ancus Marcius sau Martius (641‐
616 î.Hr.). După cum putem observa, latinii împreună cu sabinii și‐au
împărțit regalitatea Romei. După ei au urmat trei regi etrusci sau
lucomoni cum erau numiți de ei: Tarquinius I Priscus (616‐589 î.Hr.),
Servius Tullius (579‐535 î.Hr.) și Tarquinius al II‐lea Superbus (534‐509
î.Hr.), supranumit „cel trufaș.“
Romulus a fost acela, care a creat un prim senat, o adunare a
poporului, sub forma unui „consiliu regal”, consilium regium, format din
șefii triburilor în număr de 100 de „părinți”, patres. Tot el a fost acela
care a organizat religia romană, sacerdoțiul vestalelor, calendarul și a
dat primele legi. Tullus Hostilius, a distrus din temelii așezarea latină
Alba Longa, iar populația ei a dus‐o la Roma. Ancus Marcius extinde
stăpânirea Romei până la mare și întemeiază portul Ostia, iar în cadrul
comunității romane va apare o dezvoltare demografică și economică.
Tot el ar fi fost acela care a încheiat o alianță cu anumite căpetenii
etrusce și în acest sens este favorizată infiltrarea lor în Roma. Etruscii au
ajuns în Latiu încă din secolul al VII‐lea î.Hr. și ei au reprezentat al
treilea element, care a stat la baza sintezei romane. Ei au fost totuși
asimilați destul de repede de către populația latină a Romei, care era
majoritară. Regele etrusc Tarquinius I a fost un reformator eficient care a
mărit numărul senatorilor la 300, consolidându‐și astfel puterea regală.
Tot el a fost și un constructor remarcabil a construit Marele Circ, Circus
Maximus, dar în același timp a început și asanarea mlaștinilor. Servius
Tullius a făcut mai multe reforme esențiale. A numit judecători regali
care să se ocupe de dreptul privat, i‐a împărțit pe romani în două
categorii după veniturile pe care le aveau. Din prima categorie făceau
parte cetățenii, ei formând infanteria, care a fost organizată ca hopliți,
unități disciplinate după modelul grecilor. De asemenea, soldații
centuriilor au ajuns să constituie un cadru de mobilizare și o adunare
58
populară de tip nou. A ridicat primul zid de apărare a Romei, dar și un
sanctuar latin pe colina Aventin. Pentru facilitarea comerțului, a introdus
o monedă metalică numită aes signatum. Aceste reforme pe care le‐a
introdus nu au fost bine primite de către toți locuitorii și au stârnit unele
nemulțumiri. În urma unui complot sângeros ar fi fost ucis, și Tarquinius
al II‐lea, ginerele său, i‐a luat locul, fiind ultimul rege al Romei. Se pare
că, în realitate, etruscii din Taquinii și aliații lor, care erau mai numeroși
în Roma, i‐au alungat și exclus pe etruscii din Vulci și din Care. Latino‐
sabinii autentici i‐au susținut pe etruscii latinizați din Tarquinii, dar în
același timp ei au fost susținuți și de etruscii din Vei și Tusculum.
După ce Tarquinius al II‐lea a ajuns la conducerea Romei, s‐a
purtat ca un tiran elenistic și a instaurat un stat etrusco‐latin, care a
blocat năvălirile triburilor indo‐europene din munți. El a urmărit
redeschiderea accesului etruscilor spre Campania și a combătut cu mult
succes muntenii italici, sabini și volsci. După ce a cucerit Gabii, și‐a
impus stăpânirea asupra întregului Latiu. Aceste succese l‐au făcut să se
gândească și la o expansiune maritimă a Romei. În acest sens s‐a instalat
în fruntea ligii celor treizeci de populi latini, ca și comandant al armatei
federale a ligii latine. Tarquinius al II‐lea a continuat opera de
urbanizare a Romei începută de predecesorii săi. A ridicat în cinstea lui
Jupiter, pe Capitoliu, un templu impunător pe acea vreme cu ajutorul
muncitorilor din Vei. Tot el a fost acela care a finalizat sistemul de
canalizare a Romei, prin construcția unei mari conducte care colecta
apele reziduale și care a fost cunoscută sub numele de cloaca maxima.
Tarquinius al II‐lea nu era în cele mai bune raporturi cu Senatul și cu
Adunarea Poporului, pentru că el nu se consulta cu aceștia nici în
politica internă, nici în cea externă. De asemenea, a săvârșit numeroase
abuzuri și crime, comportându‐se ca un adevărat tiran de tip grecesc.
Regii etrusci au contribuit la dezvoltarea urbanistică a Romei,
dar și a Latiumului prin construirea unei rețele de canalizare pentru
asanarea mlaștinilor. Și la Roma sunt asanate mlaștinile din zona
59
Forului, care va fi pietruit și va deveni nucleul Romei antice. Tot aici va
fi construit și palatul Regia, al regilor lucomoni etrusci.
La Roma, dar și la Safricium se sistematizează spațiile publice,
bordeiele primitive sunt înlocuite cu case de piatră, care aveau puțuri.
În această perioadă a fost introdusă viticultura și olivicultura, iar
agricultura se dezvoltă. De asemenea și armata va fi riguros organizată,
astfel că, de la cei 300 de celeres din timpul lui Romulus, Tarquinius I a
mai creat încă trei centurii de cavalerie, pentru ca în timpul lui Servius
Tullius să ajungă la 1800 de militari.29
După o perioadă de bunăstare, spre sfârșitul domniei lui
Tarquinius al II‐lea a izbucnit o criză economică. Acesta, pe lângă
nenumăratele abuzuri pe care le‐a comis pe parcursul domniei sale, a
constituit motivul care adus la îndepărtarea ultimului rege lucomon și
la abolirea monarhiei. Vârful de lance și detașamentul șoc al revoluției a
fost deținut de garda regală de cavalerie, care era alcătuită din celeres.
Aceștia erau militari de elită, fiind folosiți atât pentru lupte de cavalerie
cât și de infanterie și interveneau în cele mai decisive momente ale
bătăliei. În acest fel ei au dobândit un rol politic important.
I.3. Perioada Republicii 509‐27 î.Hr.
În 510‐509 î.Hr. are loc revoluția, care va duce la înlăturarea
ultimului rege și care coincide cu inaugurarea templului construit de
Tarquinius al II‐lea în cinstea lui Jupiter pe colina Capitoliu. Legenda
susține că tânăra matroană patriciană Lucreția a fost violată și omorâtă
de Sextus Tarquinius, fiul lui Tarquinius al II‐lea. Brutus, comandantul
militarilor de elită celeres, determină Senatul și Adunarea Populară să‐l
destituie pe Tarquinius al II‐lea. Tatăl Lucreției, Spurius Lucretius, este
ales ca prefect al orașului. Brutus a convins armata să se revolte
împotriva lui Tarquinius al II‐lea, care va fi exilat împreună cu soția și
29 Eugen Cizek, op. cit., pp. 30‐33.
60
copiii, iar după aceea va fi ucis. Magistrații republicani au primit
simbolurile puterii suverane, iar atribuțiile religioase au fost oferite unui
„rege al celor sacre“ rex sacrorum, care va fi sub autoritatea lui pontifex
maximus. Astfel, regele a fost înlocuit de doi consuli, Lucius Iunius
Brutus și Lucius Tarquinius Collatinus, soțul Lucreției. În acest fel, după
această revoluție, romanii au cel mai prețios bun, libertatea. Va urma un
proces de alcătuire a unui sistem instituțional, care s‐a dovedit a fi
performant atât în plan intern, dar mai ales extern și care va culmina cu
cel mai puternic Imperiu pe care l‐a cunoscut istoria umanității.30
Republica romană va dăinui mai bine de 450 de ani. În această
perioadă au loc unele schimbări majore, care s‐au desfășurat destul de
lent, pe parcursul a două secole. Pentru că nu mai puteau reflecta
realitățile politice și sociale, instituțiile republicii au încetat să mai
funcționeze. Dominația romană a început să se extindă în afara orașului,
a Italiei și după aceea a depășit granițele peninsulei. Sistemul de
guvernare a fost asigurat de Senat și popor SPQR Senatus populusque
Romanus (Senatul și poporul roman)

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Roma_Antic%C4%83#/media/File:Rmn‐military‐header.svg
Această formulă a constituit simbolul Romei din antichitate până în
zilele noastre. De asemenea, acest motto a fost inscripționat pe monumen‐
tele și flamurile Romei până în timpul Imperiului. Suveranitatea supremă
i‐a revenit poporului, care acționa printr‐un ansamblu complex de adunări
30 Ibidem, pp. 40‐42.
61
la care aveau acces toți cetățenii. Să precizăm că, în această perioadă, nu
toți locuitorii Romei aveau calitatea de cetățeni.
Senatul gestiona problemele de stat, făcea legile și reglementa
activitatea magistraților aleși. Pe parcursul acestei perioade, între Senat
și popor au fost cele mai intense dispute politice, care s‐au manifestat și
cu anumite tensiuni, iar, la începutul Republicii, acestea nu au avut un
caracter sângeros. În jurul anului 300 î.Hr. Senatul polariza conducerea
politică, având în componența sa vechii patricieni din timpul
prerepublicii, dar și pe cei mai bogați membrii ai plebei.
Regii au fost înlocuiți de doi consuli și conduceau prin
intermediul Senatului. Erau cei mai importați magistrați din Senat, fiind
aleși anual. Pentru a îndeplini această funcție, consulii trebuiau să aibă o
mare experiență, iar pentru aceasta, ei trebuia să fi fost anterior aleși în
cel puțin două funcții inferioare, quaestori și praetori. Chestorii erau în
număr de douăzeci fiind aleși în fiecare an, devenind astfel și membrii
ai Senatului. Prin aceste practici elita conducătoare romană a avut o
mare coeziune și pricepere, pentru că, cei care aveau accesul la cea mai
înaltă funcție, erau selectați dintre persoane care aveau o mare
experiență și care erau deosebit de capabili. Cu toate că exista comitia
centuriata prin care era reprezentat poporul, cei bogați conduceau și
aveau acces la funcții.31
A existat și o altă categorie în perioada republicii, cea a
dictatorilor. Aceștia erau investiți numai în caz de calamitate naturală
sau de o gravă criză politică internă, dar mai ales externă, când situația
Romei era în pericol grav. Ca un adevărat administrator al legii
marțiale, un dictator beneficia de un imperium maximum. După
finalizarea mandatului, care nu putea depăși mai mult de șase luni, el
nu putea fi urmărit de justiție pentru hotărârile pe care le‐a luat în
timpul acestuia. Pentru alegerea dictatorului, Senatul invita consulii să‐l
numească. În procesul de alegere al dictatorilor, adunările populare nu
au fost implicate. Servilius, în 202 î.Hr., a fost ultimul dictator
31 J. M. Roberts, op. cit., pp. 189‐191.
62
republican, dar dictatorul va reapărea în secolul I î.Hr., având atribuții
asemănătoare dictatorilor moderni. 32 La baza societății romane a fost
populația agricolă și rurală. În acest sens, este sugestiv faptul că
termenul latin pentru bani, pecunia, derivă de la un cuvânt care era
folosit pentru o cireadă de vite sau o turmă de oi, iar unitatea romană de
măsură pentru suprafețe era iugerum, adică suprafața pe care o puteau
ara doi boi într‐o zi.
La începutul republicii, populația cea mai numeroasă era
reprezentată de cetățenii liberi, care erau țărani și care în cea mai mare
parte erau săraci, iar pe lângă aceștia mai erau și sclavii. Datorită
cuceririlor, republica a înregistrat o creștere treptată a cetățenilor, pentru
că Roma a început să acorde cetățenie și aliaților săi, iar acest fapt a dus la
o diminuare efectivă a puterii sale de a influența evenimentele. Începând
din anul 366 î.Hr., au loc anumite schimbări, astfel că unul dintre consuli
trebuia să provină dintre plebei. Bătălia plebei în vederea accesului la
consulat a fost îndelungată și foarte dură. Deciziile pe care le lua
adunarea poporului au primit caracter de lege din anul 287 î.Hr. Tribunii
poporului, în număr de zece, erau magistrați aleși prin vot popular, iar în
această calitate, ei puteau să inițieze legi sau să se opună acestora, chiar și
printr‐un singur vot. Ei îi apărau pe cetățenii nedreptățiți de magistrați și
erau la dispoziția cetățenilor zi și noapte. De asemenea, tribunii aveau și o
mare influență în Senat, mai ales în timpul frământărilor și dezbinărilor,
pentru că în aceste momente politicienii încercau să‐i atragă de partea lor.
Consulii și senatul au colaborat bine cu tribunii la începutul republicii.
Aceste mecanisme constituționale, complicate de la începutul republicii,
au fost eficiente, pentru că au prevenit unele revoluții violente și au
facilitat schimbări progresive.33
33 J. M. Roberts, op.cit., pp. 191‐192.
63
I.4. Expansiunea romană
În prima etapă a republicii, Roma va începe opera de unificare
din Italia, care a fost finalizată după lungi războaie întinse pe parcursul
a trei secole. Unificarea teritoriului din jurul Latiului sub autoritatea
Romei, are loc în urma războaielor contra ligii Latine, care au fost
conduse de orașul Alba Longa și care s‐au încheiat abia în anul 338 î.Hr.
Sursa: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/4a/Roman_conquest_of_Italy.PNG
64
A urmat încheierea unor tratate cu Cartagina în 509 și 348 î.Hr.
Tot în această perioadă a avut loc un război, care s‐a întins pe parcursul
a zece ani (406‐396), cu puternicul oraș etrusc Veii.34 Până la sfârșitul
secolului al IV‐lea î.Hr., după războaie îndelungate, se încheie această
perioadă de formare, după ce armata romană a reușit să cucerească și
triburile samnite din Abruzzi. În această perioadă, când a reușit să‐i
cucerească pe vecinii săi, în secolul al IV‐lea î.Hr. armata romană a
trebuit să respingă și numeroase incursiuni ale galilor din nord, care au
reușit în anul 390 î.Hr. să devasteze Roma. Ofensiva romană se
îndreaptă către orașele grecești din sudul Italiei, dintre care, cel mai
important, era Siracusa35 din Sicilia. Grecii au cerut ajutorul lui Pyrhos,
regele Epirului, care a organizat campanii militare împotriva romanilor
și a cartaginezilor între anii 280‐275 î.Hr., când a reușit, cu prețul unor
pierderi grele, să‐i învingă. În anul 275 î.Hr., romanii îl înving pe Pyrhos
la Beneventum și acesta se va întoarce în Epir.36
Urmează o nouă etapă în care, pe parcursul unui secol, se va
disputa supremația asupra bazinului Mediteranei. În acest puternic
conflict, cunoscut sub numele de războaiele punice (care au fost în
număr de trei), au fost angajați romanii și cartaginezii.
În primul război punic (264‐241 î.Hr.), după ce Roma și‐a
construit prima sa flotă de război, a cucerit Sicilia, Sardinia și Corsica. În
anul 227 î.Hr., vestul Siciliei și Sardinia au devenit primele provincii
romane.
35 Siracuza este unul dintre cele mai vechi orașe din lume. A fost înființat în anul
733 î.Hr. de către coloniștii greci din Corint, și a fost unul dintre cele mai bogate
și mai puternice orașe ale Greciei Mari.
36 Atlas de Istorie Mondială De la începuturi până la Revoluția Franceză, volumul 1, de
Hermann Kinder și Werrner Hilgemann, Traducere din limba germană Mihai
Moroiu, Enciclopedia RAO, București, 2001, p. 79.
65
Sursa: De la Rome_carthage_218.jpg: William Robert Shepherdderivative work: Grandiose ‐ This file was derived
from: Rome carthage 218.jpg:, CC BY‐SA 3.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=19256993
Al doilea război punic, care a fost cel mai amplu, are loc între
anii 218‐201 î.Hr. Hannibal, un mare strateg cartaginez, parcurge cu
armata sa, care avea și 27 de elefanți, într‐un marș impresionant, Spania,
sudul Galiei, traversează Munții Pirinei și Alpi. După ce ajunge în Italia,
marchează o serie de victorii în anul 217 î.Hr. la lacul Trasimene și
Canne, și în anul 216 î.Hr. împotriva romanilor, care au suferit pierderi
imense, cu toate că aveau o armată de două ori mai mare decât
cartaginezii. Aceste înfrângeri au afectat puternic supremația Romei în
Italia, pentru că unii dintre aliații și supușii săi au crezut că vor putea
vedea în puterea cartaginezilor un simbol al viitorului. Numai cei din
centrul Italiei au rămas loiali Romei, pentru că cei din sud au trecut de
partea cartaginezilor. Hannibal își continuă drumul spre Roma, ajunge
la porțile ei, dar, neavând soldați suficienți pentru a putea asedia orașul,
66
își continuă campania spre sud‐est. Romanii au distrus fără milă orașul
Capua, care era un aliat rebel al cartaginezilor, iar Hannibal nu a
intervenit în această dispută.
Romanii au schimbat strategia și au început să‐i atace pe
cartaginezi în propriile teritorii. Publius Cornelius Scipio, supranumit
Africanul, care era comandantul suprem al legiunilor romane din
Spania, cucerește în anul 209 î.Hr. Cartagena (Noua Cartagină), în
Spania, după care debarcă în Africa și, în anul 202 î.Hr., la Zama
Hannibal este învins. În urma înfrângerii Hannibal va fi nevoit să se
refugieze la curtea regelui seleucid Antioh cel Mare. 37 Pacea pe care
romanii le‐au impus‐o cartaginezilor a fost umilitoare. Cartagina a
pierdut toate posesiunile pe care le‐a avut în Spania, romanii
transformând‐o într‐o provincie sub stăpânirea lor. De asemenea,
Siracusa și‐a pierdut independența, pentru că s‐a aliat cu cartaginezii în
acest război și astfel, întreaga Sicilie va deveni prima provincie romană.
Bătălia de la Zama a decis soarta întregului bazin apusean al Mării
Mediterane, care va fi controlat de către romani de acum înainte.
Romanii au anexat regiunea din nordul Padului până la Alpi, în urma
unui război victorios împotriva celților (225‐222 î.Hr.) și, astfel, Italia a
ajuns sub stăpânirea romană. De asemenea, după războiul din anul 219
î.Hr. este anexată și coasta Iliriei. Faptul că unii greci îi considerau pe
romani ca o putere civilizată, care face parte din lumea elenistică, îl
confirmă și invitația de a participa la jocurile olimpice din anul 228 î.Hr.
În timpul războaielor punice, Macedonia și lumea elenistică au fost
aliați ai cartaginezilor, iar Roma a început să intervină în politica
grecilor fiind de partea orașelor care se opuneau Macedoniei. În acest
37 Antioh al III‐lea, sau Antioh cel Mare (242‐187, î.Hr.), a fost un rege din dinastia
selucidă eleno‐macedoniană. A fost fiul lui Seleucos al II‐lea, fratele mezin și
urmașul lui Seleucos al III‐lea. A primit porecla de „Regele cel Mare” (Megas
Basileus), fiind unul dintre cei mai importanți regi din această dinastie în Siria antică.
67
fel, când Atena, Rodosul și un rege al Pergamului în anul 200 î.Hr. cer
ajutorul romanilor, aceștia sunt pregătiți să înceapă campania în răsărit,
care mai târziu va da naștere la o lume elenistică sub dominație romană.
După un război de trei ani, Roma ajunge să dicteze în Grecia
continentală. Provinciile pe care romanii le‐au câștigat, dar mai ales
bunurile aduse din acestea, sclavii, aurul și alte resurse din Sicilia,
Sardinia, Corsica și Spania i‐au făcut să se gândească și mai mult la
importantele beneficiile pe care le‐ar putea aduce imperialismul. 38
Ofensiva romană continuă în răsărit prin victoria asupra regatului
seleucid (192‐188 î.Hr.), toate teritoriile acestuia din Asia Mică, până în
zona Munților Taurus, precum și întreaga flotă a acestui regat intrând în
posesia Romei. Urmează o serie de războaie împotriva Macedoniei (171‐
168 î.Hr.), care, în 148 î.Hr., va deveni provincie romană. Mai departe
romanii vor cuceri regatul Epirului și, astfel, orașele Greciei vor fi
reduse la statutul de vasali, fiind obligate să trimită ostateci la Roma.
De asemenea, urmează războaiele din vestul și nordul Peninsulei
Iberice între anii 154‐139 î.Hr. și 143‐133 î.Hr., în urma cărora au fost
reprimate toate rezistențele împotriva romanilor. 39 În anul 149 î.Hr.
începe al treilea război punic și după trei ani orașul Cartagina a fost
distrus, zidurile au fost dărâmate, iar pământul a fost arat. În urma
acestui război, romanii au înființat provincia Africa, care cuprindea
vestul Tunisiei. După victoria împotriva regatului Pergam, care va
deveni prima posesiune romană din Asia Mică, după ce ultimul rege
Attalos III lasă prin testament, regatul și bunurile personale ca
moștenire romanilor în anul 133 î.Hr., Roma organizează, pe teritoriul
fostului regat, provincia Asia, una dintre cele mai opulente provincii din
imperiu.40 Urmează transformarea Ciliciei în provincie romană între anii
68
102‐101 î.Hr., dar și mai multe războaie cu Mitridate al VI‐lea,41 regele
Pontului între anii 89‐63 î.Hr.
Harta cu Asia Mică în anul 89 î.Hr., la începutul primului război Mithridatic

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Cappadocia#/media/File:1stMithritadicwar89BC.png
După transformarea sudului Franței, Gallia Transalpina, în

provincie romană în anul 121 î.Hr., precum și după organizarea unei
confederații tributare în Iliria, romanii au adus sub stăpânirea lor toate
coastele din Gibraltar până în Tesalia. A urmat victoria asupra lui
Iugurta, regele Numidiei, în urma războaielor dintre anii 111‐105 î.Hr.
41 Mitridate al VI‐lea, numit și Mitridate cel Mare sau Eupator, a fost unul dintre cei
mai importanți conducători ai regatului Pont, pe care l‐a condus între anii 119‐63
î.Hr. De asemenea a fost un adversar de temut al romanilor, cărora a reușit să le
facă față o lungă perioadă de timp.
69
În anul 133 î.Hr. Imperiul Roman avea șapte provincii: două Hispanii,
Africa, Sicilia, Sardinia, Macedonia, Achaia. În timpul lui Lucius
Cornelius Sulla (138‐78 î.Hr.), care din anul 82 î.Hr. a fost numit dictator
cu votul senatorilor, provinciile romane au ajuns la unsprezece prin
adăugarea Asiei, cele două Galii și Cilicia. Astfel, Roma avea în posesia
ei toată zona de coastă din Egipt până la Marea Neagră, iar în anul 58
î.Hr. va intra și Ciprul în stăpânirea romanilor.
Aceste strălucite victorii militare în plan extern, au creat anumite
probleme care au dezbinat în plan intern societatea romană. Problema
cea mai importantă a fost legată de accesul exclusiv la funcții al
membrilor clasei conducătoare. Atât instituțiile politice, dar mai ales
normele politice, au ajuns să funcționeze diferit datorită a două
probleme importante care existau de ceva timp. Prima a fost legată de
sărăcirea treptată a țăranilor, care la începutul republicii reprezenta
baza societății. Războaiele duse de romani au creat costuri uriașe, iar al
doilea război punic a adus pagube imense în sudul Italiei. Cei care s‐au
îmbogățit în urma războaielor au ajuns mari proprietari de terenuri pe
care le lucrau cu sclavi și, în această situație, micul proprietar nu mai
avea loc, fiind nevoit să se îndrepte spre oraș pentru a‐și putea câștiga
existența fiind un proletar în devenire, dar cu drept de vot. Astfel, cei
care aveau bani și ambiții politice, au găsit în acești cetățeni alegătorii
care puteau fi cumpărați și intimidați, situație care, din păcate, a avut
repercusiuni în toată Italia.
Frații Tiberius (162‐133 î.Hr.) și Caius Gracchi (154‐121 î.Hr.), în
calitate de tribuni ai poporului, au încercat să facă mai multe reforme. O
reformă agrară printr‐o reîmpărțire a pământurilor, prezentând un
proiect prin care se limita suprafața exploatărilor agricole la cinci sute
de pogoane, adică o sută douăzeci și opt de hectare, propunând
distribuirea pământurilor statului țăranilor ruinați. A dorit să scurteze
70
perioada serviciului militar pentru plebei, să acorde un rol mai mare în
guvernare equites 42 pentru a reduce puterea senatorilor. Încercând să
împartă bogăția imperiului, dar mai ales prin reformele pe care au vrut
să le înfăptuiască, frații Gracchi nu au făcut altceva decât să‐și pună
viața în joc, iar, mai apoi, acest lucru să le aducă moartea.
O altă problemă a fost legată de reformarea armatei și astfel,
legiunile cu o istorie de peste patru sute ani au devenit tot mai
profesioniste, iar serviciul militar a ajuns să fie împovărător și nepopular.
Prin reforma politică din anul 107 î.Hr., Gaius Marius (157‐86 î.Hr.) a
eliminat obligativitatea de a avea pământ pentru a te putea înrola în
armată și a reorganizat legiunile romane, transformând treptat armata
într‐un nou tip de forță politică. A urmat o perioadă de agitație generată
de unele războaie, iar statele latine și italiene au făcut presiuni pentru a
primi și ele cetățenia romană.43 Astfel că, la propunerea consulului Lucius
Iulius Caesar, s‐a votat la sfârșitul anului 90 î.Hr. legea Iulia, lex Iulia prin
care s‐a acordat cetățenia romană pe aproape întreg teritoriul Italiei.
În sudul Italiei, sclavii au început să crească tot mai mult, astfel
că au existat sclavi intelectuali (unii se ocupau de educarea copiilor),
gladiatori, luptători în armate private, dar și gărzi de corp, care erau
foarte pricepuți în mânuirea armelor. De câteva decenii Italia era supusă
conflictelor militare și mai ales constrângerilor economice aduse de
acestea. Situația se agrava tot mai mult și astfel, au generat un focar de
incendiu care mocnea. Acesta a izbucnit în anul 73 î.Hr. o dată cu
răscoala sclavilor conduși de Spartacus. El s‐a născut în Tracia în jurul
anului 109 î.Hr. dintr‐o familie de păstori și a luptat în armata romană,
iar în cele din urmă a fost prins și vândut ca sclav. A fost dus la școala
42 Equites; tradus ca și cavaler, iar în Imperiul Roman era o clasă socială cu
privilegii deosebite. În ierarhia socială un membru al ordo equester venea imediat
după cel al senatorilor ordo senatorius.
71
de gladiatori a lui Gnaeus Lentulus din Capua44 unde a devenit un mare
gladiator. În anul 73 î.Hr. împreună cu șaptezeci și patru de gladiatori
traci și celți, sub comanda lui evadează din școala de gladiatori de la
Capua. Pe muntele Vezuviu se organizează într‐o adevărată citadelă
fortificată. Li s‐au alăturat și alți sclavi, reușind să adune o armată de
șaizeci de mii de sclavi care era destul de bine organizată. Au dus mai
multe lupte împotriva romanilor, zdrobind patru legiuni și l‐au învins și
pe generalul Publius Varinus. După ce au devastat o parte din Italia,
ajung în nord, la Mutina în Galia cisalpină unde înfrâng alte trupe
romane. S‐au întors în sud și în Lucania au avut un nou succes
împotriva romanilor. Au vrut să treacă în Sicilia, dar această tentativă a
eșuat și, astfel, în anul 71 î.Hr., pe râul Silarius, Spartacus și armata sa
este zdrobită de trupele romane conduse de Crassus. Pe Via Appia, între
Roma și Capua, șase mii de sclavi, care au mai rămas vii, au fost
crucificați și în acest fel a fost zdrobită cea mai mare răscoală
antiromană a sclavilor din antichitate.45
Spartacus a rămas, pentru istoricii romani, cel mai mare dușman
al Romei după Hanibal, dar și cel mai bun gladiator roman.
În anul 70 î.Hr. a fost ales consul Pompei (106‐48 î.Hr.), și timp
de trei ani a fost în răsărit pentru a combate pirateria din Marea
Mediterană, care făcea ravagii în Asia, Siria, Orientul Apropiat,
ajungând să amenințe chiar și porturile din Italia, Neapolis și Ostia. În
anul 67 î.Hr. Pompei capturează opt sute patruzeci și șase de nave,
ocupă o sută douăzeci de așezări locuite, omoară zece mii de pirați, ia
prizonieri încă douăzeci de mii lichidând astfel pirateria din Mediterana
orientală. A cucerit teritorii importante în Asia, lichidând rezistența lui
Mitridate și a aliatului său Tigranes II (140‐55 î.Hr.), regele Armeniei, iar
în Siria desființează regatul seleucizilor, care au fost vasalii Romei.
44 Capua, azi Santa Maria Capua Vetere este o comună din Provincia Caserta,
regiunea Campania în Italia. Este situată la 25 km. nord de Napoli.
72
Înființează provincia Siria căreia i se adaugă și teritoriul Palestinei, dar
și Bitynia‐Pont. Cele mai importante regate vasale sunt Armenia,
Cappadocia, Commagene, Galatia, Bosforul Cimmerian și Iudeea. De
aceste importante victorii a lui Pompei profită întreaga societate
romană, pentru că prăzile de război au fost imense, iar Roma nu mai
contemplase un triumf atât de fastuos cum a fost acesta a lui Pompei.46
În anul 59 î.Hr. tânărul Gaius Iulius Cezar (13 iulie 100‐15 martie
44 î.Hr.), nepotul soției lui Marius este ales consul. Timp de șapte ani a
condus armata în campaniile din Galia liberă sau comata, pe care
reușește să o cucerească în întregime. Campaniile galice le‐a relatat și
publicat în cartea sa: De bello Gallico (Despre războiul galic). El va
organiza riguros teritoriile cucerite între vara anului 51 și 50 î.Hr., iar
prin aceste cuceriri Iulius Cezar va face ca dominația romană să
cuprindă teritorii de la Rin până la Oceanul Atlantic. Tot el a lansat și
prima invazie romană în Marea Britanie în anul 55 î.Hr. A reușit în
același timp să conștientizeze destabilizarea crescândă a regimului
politic republican și a Senatului. În urma acestor campanii militare a
devenit foarte bogat, dar în același timp și‐a câștigat admirația armatei
care i‐a devenit loială și care nu numai că își iubea comandantul, dar îl
și venera considerând că‐i va putea plăti și asigura noi victorii de
excepție. Iulius Cezar a dorit să rămână în Galia până la alegerile
consulare, dar adversarii săi l‐au chemat pentru a răspunde în fața legii
pentru ilegalitățile pe care le‐a făcut în timpul mandatului său. S‐a
îndreptat spre Roma, în ianuarie 49 î.Hr., trecând cu armata peste râul
Rubicon, care era la granița provinciei sale. Pompei a fost însărcinat de
către Senat să apere republica, dar fiind lipsit de forțe militare, s‐a retras
dincolo de Marea Adriatică pentru a putea să‐și adune o armată. A fost
însoțit de consuli și o mare parte din senatori. În această situație
războiul civil a devenit inevitabil. Iulius Cezar a mers în Spania unde a
învins șapte legiuni, care erau fidele lui Pompei.
46 Ibidem, pp. 165‐166.
73
Provinciile romane înainte de asasinarea lui Iulius Cezar:

Sursa: De la Alvaro qc by the original work of Husar de la Princesa ‐ Image:Republica_Romana.jpg,CCBY‐SA2.5,
https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=2554996
Pompei s‐a retras în Egipt, unde a fost urmărit de către Iulius
Cezar. A fost asasinat înainte de a se întâlni cu acesta. Iulius Cezar a
rămas în Egipt unde a intervenit într‐un război civil. Aici a instalat, ca
suverani, pe Ptolemaios XII și pe Cleopatra 47 (69‐30 î.Hr.), care i‐a
devenit amantă. În iunie 47 î.Hr. Cleopatra a avut un fiu, despre care a
pretins că este a lui Iulius Cezar și pe care l‐a numit Cezarion (micul
Cezar). Iulius Cezar intervine în conflictele care au izbucnit în Egipt din
octombrie 48 î.Hr., până în martie 47 î.Hr. când este nevoit să incendieze
flota regală și șantierele acesteia. Din păcate, acest incendiu s‐a extins
47 Cleopatra a VII‐a s‐a născut în anul 69 î.Hr. și a fost fiica regelui Ptolemeu al XII‐lea.
După moartea tatălui său, domnește alături de fratele său Ptolemeu al XIII‐lea. Ei
au fost membri ai dinastiei macedonene, care au condus Egiptul de la moartea
lui Alexandru cel Mare din anul 323 î.Hr. și până la moartea Cleopatrei în anul
30 î.Hr.
74
afectând și celebra bibliotecă din Alexandria.48 Iulius Cezar a consolidat
astfel protectoratul roman asupra Egiptului. La întoarcerea spre Roma a
trecut prin Africa pentru a învinge o armată romană care nu‐i era
supusă. În Spania a învins o armată condusă de fiii lui Pompei. Va
ajunge la Roma spre mijlocul lunii iulie 45 î.Hr. pentru a celebra cea de‐a
cincea victorie, iar din acest moment Iulius Cezar era singurul stăpân
incontestabil al imperiului pe care îl va conduce cu o mână de fier.
Aceste victorii i‐au adus mari onoruri, dar mai ales multă putere, fiind
votat dictator pe viață și, neoficial, a devenit monarh. Inițiază o vastă
acțiune de reformare a societății și guvernării romane. De asemenea,
centralizează puternic guvernarea statului care a fost slăbit în urma
războiului civil pe care tot el l‐a declanșat.
În 13 septembrie 45 î.Hr. își scrie testamentul în secret prin care îl
adoptă pe nepotul surorii sale Gaius Octavius sau Octavian (63 î.Hr.‐14
d.Hr.). Printre multele reforme pe care Iulius Cezar le‐a inițiat, dar mai
ales prin cea a calendarului, Europa și multe state aveau să‐i fie
tributare. Cu ajutorul astronomului Sosigene din Alexandria, Iulius
Cezar mai adaugă o zi suplimentară, la fiecare patru ani, la cele 365 de
zile. Calendarul iulian a intrat în vigoare la 1 ianuarie 45 î.Hr. Marcus
Brutus, prietenul său, împreună cu alții complotează împotriva lui în
speranța de a salva republica și astfel în 15 martie 44 î.Hr. este ucis în
Senat. Asasinii lui Cezar nu aveau soluții la problemele pe care nici el
nu a mai avut timp să le rezolve și la care înaintașii săi au eșuat. A fost
proclamată restaurarea republicii și în același timp au fost adoptate
legile lui Cezar. Cei care au conspirat împotriva sa au fost obligați să
părăsească Roma, iar la mai puțin de doi ani, erau toți morți. Pentru
faptele și meritele sale Iulius Cezar a fost declarat zeu.49
48 Biblioteca din Alexandria a fost construită în anul 288 î.Hr. de Ptolemeu I. A fost
cea mai renumită din antichitate ajungând să numere până la 900.000 de volume
(papirusuri).
75
Nu trebuie să uităm geniul său, pentru că el a fost în același timp
un abil politician, bărbat de stat de mare anvergură, strateg militar
foarte talentat, dar și un scriitor de mare valoare.50
După moartea lui Cezar au urmat multe luni de confuzii. Marcus
Antonius a preluat conducerea Romei încă din 18‐19 martie 44 î.Hr.
Octavian era cu armata la Dyrrachium în Epir fiind pregătit să plece în
Orient. Revine la Roma ca „fiu al divinului Cezar“ și are o întâlnire cu
Antoniu care vedea în el adevăratul moștenitor politic și spiritual al lui
Iulius Cezar.
S‐a constituit astfel, al doilea triumvirat format din Octavian,
Lepidus și Antoniu, care va fi oficializat de o lege Titia adoptată la 27
noiembrie 44 î.Hr. Cei trei dictatori au fost proclamați triumviri în
vederea organizării și salvării statului roman. După bătălia de la
Philippi din 23 octombrie 43 î.Hr. a urmat o împărțire a stăpânirii lumii
romane. Astfel, Lepidius a primit provincia Africa, Octavian, Occiden‐
tul, iar Antoniu, Orientul, luându‐și misiunea de a duce un război
împotriva parților, continuând astfel vechiul proiect al lui Iulius Cezar.
Relațiile dintre triumviri nu au fost de cea mai bună calitate, astfel că
între anii 40‐30 î.Hr. Octavian și Antoniu erau într‐o rivalitate mocnită.
Antoniu se întoarce în Orient pentru a continua campaniile militare. La
Efes a fost întâmpinat cu excepționale cinstiri, care l‐au aclamat ca pe
noul Dionysos. 51 A chemat‐o la Tars, capitala provinciei Cilicia, pe
Cleopatra, regina Egiptului, care revenise după moartea lui Iulius Cezar
în patria natală. Întâlnirea dintre Antoniu și Cleopatra s‐a desfășurat cu
un fast impresionat, tânăra regină l‐a fascinat, iar acesta a urmat‐o în
50 Călin Ioan Dușe, Il contributo dello impero romano allo sviluppo dello spirito europeo,

Simpozionul Internațional Identitate națională și spirit european, Oradea, 11‐13
octombrie 2018, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj‐Napoca, 2018, pp. 121‐
147.
51 Dionyssos a fost în mitologia greacă zeul vegetației, al pomiculturii, vinului,
extazului și fertilității. La romani era cunoscut sub numele de Bachhus sau Liber.
A fost una dintre cele mai importante divinități din antichitate, iar cultul său a
fost foarte răspândit.
76
Alexandria în toamna anului 41 î.Hr. Aici, timp de doi ani, cei doi au
dus o viață extravagantă și plină de desfătări. Este posibil ca în mintea
lui Antoniu, Cleopatra să‐i fi indus ideologia elenistică a unei autocrații
dionysiace.
În anul 36 î.Hr. Antoniu se căsătorește oficial cu Cleopatra și de
acum el se va îmbrăca în veșminte grecești, în hlamidă52 cultivând un
fast regal mirific, de tip elenistic, așezați pe tronuri de aur. Au circulat
zvonuri că ar vrea să mute capitala Imperiului Roman la Alexandria,
idee care i‐ar fi aparținut și lui Iulius Cezar. Este posibil să se fi gândit la
un bicefalism politic în care Occidentul să fie condus de la Roma, iar
Orientul de la Alexandria.53 Să nu uităm faptul că Antoniu avea oficial
două soții pe Octavia romană, sora lui Octavian și pe Cleopatra greco‐
orientală.
În această situație, începând din anul 35 î.Hr. relațiile dintre
Octavian și Antoniu se înrăutățesc tot mai mult datorită neînțelegerilor
familiale, ambițiilor și rivalităților politice. Adevărata miză era
stăpânirea întregii lumi romane. Occidentul roman nu putea accepta
separarea de Orientul elenistic‐roman, iar Cleopatra, care a stat câțiva
ani la Roma până în 15 martie 44 î.Hr. când a fost asasinat Iulius Cezar,
avea pretenții mult mai mari decât stăpânirea Egiptului. Cele două
tabere se acuzau reciproc de crime politice și depravări sexuale. Toate
acestea au dus la o confruntare directă între Octavian, Antoniu și
Cleopatra, iar la sfârșitul anului 32 și 31 î.Hr. cele două tabere erau
pregătite pentru confruntarea finală. Antoniu se deplasează la țărmul
Mării Ionice cu patru sute optzeci de corăbii de luptă (cea mai
importantă escadrilă navală din acea perioadă) și cinci sute de corăbii
52 Hlamida era o mantie dreptunghiulară de stofă albă sau roșie. Era purtată de
vechii greci și romani la festivități, dar și în călătorii.
53 Alexandria a fost întemeiată de Alexandru cel Mare (Macedon) (356‐323 î.Hr.), în
aprilie 331 î.Hr. fiind al doilea oraș ca mărime din Imperiul roman. A reușit să
devină centrul intelectual și cultural al lumii antice, reușind să atragă cei mai
buni cercetători greci, evrei, sirieni, dar și din celelalte părți ale imperiului.
77
pentru aprovizionare. Pe lângă acestea mai avea nouăsprezece legiuni

care erau susținute de trupele auxiliare din Asia, având între șaptezeci
de mii și șaptezeci și cinci de mii de infanteriști și douăsprezece mii de
călăreți. Armata lui Octavian avea între șaizeci de mii și optzeci de mii
de infanteriști, douăsprezece mii de călăreți și patru sute de corăbii.
Bătălia are loc în data de 2 septembrie 31 î.Hr. la Actium și se încheie cu
victoria lui Octavian.
În iarna anilor 31 și 30 î.Hr. Octavian începe reorganizarea
Orientului roman. Antoniu și Cleopatra s‐au întors în Alexandria unde
trăiau în ceremonii fastuoase, diferite divertismente, dar, mai ales, își
plănuiau proiecte politico‐militare utopice. În acest timp Octavian trece
prin Siria și se îndreaptă spre Egipt, unde, după câteva victorii, ajunge
la data de 31 iulie 30 î.Hr. la marginea Alexandriei. Antoniu îl roagă pe
Octavian să‐l lase să trăiască la Atena ca simplu cetățean, iar Cleopatra îi
trimite daruri spunând că abdică în favoarea copiilor ei. Octavian ocupă
Alexandria la 1 august 30 î.Hr., iar Antoniu se sinucide și moare în
brațele Cleopatrei. Are loc o întâlnire între Octavian și Cleopatra, care
încearcă în zadar să‐l seducă pe acesta, iar după aceea se sinucide. Cu
moartea Cleopatrei a VII‐a se sfârșește dinastia Ptolemeilor54 în Egipt.
Octavian va transforma Egiptul în provincie romană cu un statut
specific. Pentru că era foarte bogat a fost rezervat în exclusivitate
împăratului, astfel că fără aprobarea lui nu puteau să viziteze sau să se
instaleze în Egipt nici senatorii și nici cavalerii. Prefectul Egiptului era
cel mai prestigios, fiind un cavaler foarte important, iar în timpul
domniei lui Octavian a reprezentat vârful carierei ecvestre.
54 Dinastia Ptolemeilor a condus Egiptul între anii 305‐30 î.Hr. A fost întemeiată de
către Ptolemeu I Soter, care a fost general al lui Alexandru Macedon (356‐323
î.Hr.).
78
I.5. Perioada Imperiului 27 î.Hr. ‐ 476 d.Hr. în Apus; ‐ 1453 d.Hr.
în Răsărit. Octavian August55 27 î.Hr. ‐14 d.Hr. (Cu el începe
dinastia Iulio‐Claudiană56)
După transformarea Egiptului în provincie romană, Octavian va
rămâne singurul stăpân al Imperiului Roman și va reuși să facă din
Marea Mediterană un lac roman. Octavian s‐a gândit la crearea unui
nou cadru instituțional, care să ducă la lichidarea definitivă a Republicii.
Astfel, începând din anul 28 î.Hr. va promova măsuri legislative
importante. El va reorganiza Senatul, devenind prim‐senator al înaltului
consiliu al statului, ca princeps senatus. Să ne aducem aminte că din anul
43 î.Hr. i s‐a conferit lui Octavian un imperium, iar soldații îl salutau ca
imperator, general victorios care era iubit de zei. Din anul 40 î.Hr. se
intitula imperator Caesar diui Iulii filius (imperator Cezar fiu al divinului
Iulius) iar din 16 aprilie 29 î.Hr. i s‐a atribuit permanent, titlul de
imperator. La 11 ianuarie 29 î.Hr., la Roma se va închide templul lui
Ianus. Porțile acestui templu erau deschise în timp de război, iar
închiderea lor arată începutul unei noi ere de pace, Pax Romana, dar mai
cu seamă sfârșitul războaielor civile.57
Începea astfel secolul lui August (27 î.Hr.‐14 d.Hr.), care a
însemnat unul din momentele de vârf pe care le‐a atins cultura și
civilizația romană. În acest secol, împăratul Octavian August a instaurat
la Roma un regim politic autoritar, o dictatură camuflată. În această
situație creată de noul regim, romanii și‐au pierdut libertatea în acest
55 Octavian August s‐a născut la data de 23 septembrie 63 î.Hr.
56 Dinastia Iulio‐Claudiană a cuprins cinci împărați romani: Octavian August (27
î.Hr.‐14 d.Hr.), Tiberiu (14‐37 d.Hr.), Caligula (37‐41 d.Hr.), Claudiu (41‐54
d.Hr.), și Nero (54‐68 d.Hr.). Ei au condus Imperiul Roman din a doua jumătate a
secolului I î.Hr. și până în anul 68 d.Hr., când Nero ultimul împărat al acestei
dinastii s‐a sinucis.
57 Eugen Cizek, op. cit. pp. 209‐222.
79
secol. Regimul instaurat de Octavian August îl putem numi Principat,
dar el a instalat de fapt la Roma o adevărată monarhie autoritară,
camuflată sub absența unei definiri juridice specifice. Înainte de a se
prezenta ca princeps, el a fost dux58 al romanilor. În ședința Senatului din
17 ianuarie 27 î.Hr., Octavian a primit un nou supranume, cognomen
Augustus, dar și administrarea directă a două treimi din provinciile
Imperiului Roman. Principatul era solid implantat, iar Imperiul, ca
regim politic, se va naște de acum. În aceeași măsură, principele sau
împăratul s‐a comportat ca patronus suprem al romanilor, ca pater
necontestat, guvernator general al Imperiului, dar în același timp și ca
un veritabil moștenitor al dictatorilor și regilor italo‐etrusci. Acest regim
politic instalat de Octavian August, fără un nume precis, a mascat o
dictatură militară imaginată ca o stare permanentă. În această situație,
împăratul era și princeps, era primul membru al senatului princeps
senatus, dar și președintele lui, pe care putea să‐l convoace și să fie
primul care ia cuvântul. De acum înainte cetățenii nu se vor mai adresa
adunărilor populare, ci principelui. Octavian August a primit pe viață
tribunicia potestas (puterea tribuniciană), șef al plebei care îl transformă
într‐o ființă sacrosanctă, așa cum au fost și tribunii plebei. De asemenea,
în anul 12 î.Hr. primește și titlul de pontifex maximus, iar în această
calitate va fi conducătorul religiei romane, ceea ce i‐a conferit
Principatului și o indispensabilă bază religioasă și tradițională.59 El a
știut că romanii erau religioși și ritualiști, respectând cu mare strictețe
mos maiorum, tradițiile strămoșilor. Cumularea demnităților religioase
cu cele politice i‐au asigurat lui Octavian August o putere absolută, care
nu a mai fost întâlnită până atunci la Roma.
Provinciile Imperiului au fost împărțite în senatoriale; erau cele
mai vechi și în același timp cele mai intens romanizate, pacificate și mai
58 Titlul de dux se referea la un consul sau imperator, la guvernatorul roman al
provinciilor. În această calitate de guvernator dux, era cel mai mare funcționar
civil, dar și comandantul‐șef al legiunilor din provincii.
80
puțin amenințate de războaie. În schimb, provinciile imperiale erau

administrate în mod exclusiv de principe. De cele mai multe ori
provinciile imperiale erau guvernate de către un legat (locțiitor) al lui
August, legatus Augusti pro praetore. Provinciile Asia și Africa erau
guvernate de proconsuli, iar provinciile Achaia, Bithynia, Creta, Cipru,
Cyrenaica, Macedonia, Sicilia și Galia, erau guvernate de propretori
(foști pretori), care așteptau să primească un consulat. Guvernatorii erau
numiți de Senat, dar împăratul putea să intervină în numirea lor și
uneori putea să‐i numească singur fără acordul Senatului. În provinciile
imperiale, care erau mai puțin importante, ca de exemplu Sardinia,
Rhetia, Noricum, zona alpină, guvernarea era asigurată de către un
procurator sau de către un prefect. Mai ales monarhul Octavian August
și funcționarii lui conduc Imperiul.
Apogeul Imperiului în timpul lui Octavian August va fi între anii
17‐7 î.Hr., când împăratul avea între patruzeci și șase și cincizeci și șase
de ani. Împreună cu Agrippa,60 pe baza informațiilor pe care le aveau,
romanii au alcătuit prima hartă de mari dimensiuni a lumii romane,
care a fost împărțită în douăzeci și patru de unități cartografice. Prin
această hartă romanii puteau să contemple întreaga lume și să situeze
imperiul lor teritorial în lumea locuită oikouméne, iar Octavian August
spera să apară atât în postura de stăpân al universului cât și în aceea a
unui foarte performant administrator al Imperiului.
În acest sens, el a fost acela care a găsit o Romă de cărămidă sau
lemn și a lăsat una de marmură. Pe colina Palatinului s‐au ridicat
locuințe destul de somptuoase, a inițiat construirea sau restaurarea unor
temple la Roma, dintre care cel mai luxos a fost cel a lui Apollo și care a
60 Marcus Vipsanius Agrippa s‐a născut anul 64 î.Hr. și a trăit până în anul 12 î.Hr.
A fost cunoscut ca om politic și general roman, fiind unul dintre cei mai
apropiați prieteni și colaboratori ai împăratului Octavian August. Lui Agrippa i
se datorează principalele victorii militare din timpul domniei lui Octavian
August, dar mai ales victoria din bătălia navală de la Actium din anul 31 î.Hr.
împotriva lui Marcus Antoniu și Cleopatra.
81
fost inaugurat în anul 28 î.Hr. A fost inaugurat Forul lui August, din
care făcea parte și templul lui Marte, construit din marmură pe
parcursul a patruzeci de ani. La finalizarea construcției au fost
organizate sărbători fastuoase, care s‐au întins pe parcursul a patruzeci
de zile. În timpul acestor sărbători s‐au organizat lupte de gladiatori,
dar și de vânători, care au avut loc în Marele Circ unde au fost uciși
două sute șaizeci de lei. De asemenea, a mai fost organizată o bătălie
navală, care reconstituia celebra bătălie dintre atenieni și medo‐perși de
la Salamina. În 18 august 29 î.Hr. a fost inaugurat în Forul roman‐
republican, un templu construit în cinstea diuus Caesar (divinului Cezar)
pe locul unde a fost incinerat trupul lui Iulius Cezar.
Octavian August a mai realizat și multe construcții de utilitate
publică, astfel că, în timpul domniei sale, au fost construite la Roma
teatre moderne din marmură, care erau impresionante pentru acele
vremuri. În anul 28 î.Hr. pentru el și familia sa a construit un mausoleu
impresionat în formă cilindrică cu o înălțime de patru zeci și patru de
metri și o înălțime de opt zeci și nouă de metri, unde urma să fie depusă
cenușa sa și a familiei sale. Prin aceste construcții în Roma se
configurează pacea, ordinea și abundența care au fost aduse de domnia
lui Octavian August.
În plan extern, Octavian August a dorit să adauge Imperiului
teritorii mai apropiate, dar și mai îndepărtate. Geto‐dacii și bastarnii au
lansat între anii 29‐28 î.Hr. o invazie la sud de Dunăre împotriva
tracilor, care a fost respinsă de guvernatorul Macedoniei, cu ajutorul lui
Roles un dinast geto‐dac din Dobrogea. Roles a devenit prieten și aliat al
poporului roman, iar în deceniile următoare, Dobrogea va face parte din
Imperiul Roman alături de orașele grecești Odessos, Istros, Tomis,
Callatis și Dionysiopolis, care vor forma Pentapolis. În anul 15 î.Hr.
romanii ajung la Dunăre, la nord de Balcani unde Tiberiu va crea
provincia Moesia. Octavian August a cucerit și nordul hispanic, care în
anul 19 î.Hr. a fost anexat și unde a înființat trei provincii: Hispania
82
Tarraconensis, cu capitala la Tarraco,61 Lusitania și Baetica. În Galia au
fost create trei provincii noi: Aquitania, cu capitala la Burdigala, 62
Lugdunensis, cu capitala la Lugdunum 63 și Belgica cu capitala la
Augusta Treviorum.64 Galatia va fi transformată în provincie romană
din anul 25 î.Hr., iar în Armenia va fi instalat Tigranes II ca rege. Acesta
era clientelar romanilor, și trăia în exil la Roma. La moartea lui Irod cel
Mare în anul 4 î.Hr., care a fost rege clientelar al Iudeei între anii 37‐4
î.Hr., regatul său a primit în anul 6 î.Hr. statutul de teritoriu roman fiind
guvernat de prefectul cavaler Ponțiu Pilat. O altă parte, care cuprindea
Galileea și Pereea a fost transformată în regatul lui Irod Antipa (4 î.Hr.‐
39 d.Hr.). În jurul Siriei, care era o provincie importantă în cadrul
disputelor cu parții, a fost creat un dispozitiv de state clientelare și
alianțe cu mici state locale.
În Europa, romanii cuceresc Raetia și Noricum ajungând până la
izvoarele Dunării, unde vor crea provincia Raetia cu capitala la Augusta
Vindelicorum.65 Octavian August a vrut să stabilească în Germania o
mare provincie, care să se întindă de la Rin până la Elba, dar aici s‐a
confruntat cu revolta lui Arminius,66 în fața căruia romanii au suferit
înfrângeri grele în bătălia de la Teutoburger Wald din anul 9 d.Hr.
61 Azi orașul Tarragona în provincia Catalunia din Spania. A fost cea mai veche
localitate romană din Peninsula Iberică.
62 Azi orașul Bordeaux în Franța.
63 Azi orașul Lyon în Franța.
64 Azi orașul Trier (în franceză Trèves), din vestul Germaniei în landul Renania‐
Palatinat. Este situat pe cursul râului Mosela și a fost fondat de către romani în
anul 16 î.Hr. sub numele de colonia Augusta Trevorum. Este considerat ca fiind
cel mai vechi oraș al Germaniei și a fost în epoca romană o foarte importantă
citadelă defensivă împotriva atacurilor barbare.
65 Azi orașul Ausburg în Germania capitală a regiunii administrative Schwaben din
landul Bavaria. A fost fondat de către romani în secolul I î.Hr. sub numele de
Augusta Vindelicorum (de la vindelicii, vindalici sau vindolici). Aceasta era o
populație celtă din sudul Germaniei, pe care romanii au reușit să o învingă în
anul 15 î.Hr.
66 Arminus (17 î.Hr.‐21 d.Hr.) a fost conducătorul tribului german al heruscilor.
83
Arminius va deveni eroul național al germanilor. Tiberiu, viitorul

împărat, va veni între anii 10‐12 d.Hr. pe Rin pentru a reface înfrângerea
romanilor. Pentru apărarea frontierei de pe Rin romanii vor lăsa aici o
sută de mii de soldați, iar Octavian August va renunța la ofensiva
împotriva Germaniei. Astfel, granițele Imperiului se întindeau de la
Oceanul Atlantic, Rin, Dunăre, munții Armeniei, Eufrat și deșertul
African.67 Octavian August moare în 19 august la Nola cu o lună înainte
de a împlini 76 de ani. Trupul său va fi transportat la Roma, pe Câmpul
lui Marte, unde a avut parte de funeralii grandioase. Cenușa sa a fost
depusă în grandiosul mausoleu pe care l‐a construit, iar pe doi stâlpi
din bronz de la intrarea în mausoleu au fost scrise realizările lui.
Octavian August va fi zeificat la data de 17 septembrie 14 d.Hr.
I.6. Tiberiu 14‐37 d.Hr.
Tiberius Claudius Nero s‐a născut în 16 noiembrie 41 î.Hr. la
Roma. A fost fiul senatorului Tiberius Claudius Nero și al Liviei
Drusilla. În urma căsătoriei mamei sale din anul 38 î.Hr. cu împăratul
Octavian August, va deveni fiul vitreg al acestuia. În anul 4 d.Hr.,
Tiberiu a fost adoptat de Octavian August, iar din anul 6 d.Hr. va deve‐
ni comandantul suprem al armatei, guvernator general al Imperiului și
tribun al plebei. S‐a căsătorit împotriva voinței sale în anul 12 î.Hr. cu
Iulia, fiica împăratului Octavian August. Datorită faptului că această
căsătorie a eșuat, dar și a politicii dinastice duse de către Octavian
August, s‐a autoexilat în insula Rodos șapte ani. După moartea celor doi
nepoți ai lui Octavian, Lucius și Gaius Caesar, acesta îl adoptă pe
Tiberiu și‐l va desemna ca moștenitor la tronul imperial schimbându‐și
numele în Tiberius Iulius Caesar. Astfel, la moartea lui Octavian August
în anul 14 d.Hr., la vârsta de cinci zeci de ani de ani, îi va urma acestuia
la conducerea Imperiului Roman.
84
A refuzat să accepte titlul de Augustus de părinte al patriei, dar
și pe cel de imperator. El a încercat să colaboreze cât mai bine cu senatul
la conducerea Imperiului. Tiberiu a continuat politica lui Octavian
August de consolidare a autorității principelui, îmbunătățind
administrația provinciilor și a consolidat finanțele statului. În plan
extern, el a renunțat în anul 16 d.Hr. la costisitoarea ofensivă din
Germania și l‐a rechemat pe nepotul său, Germanicus, la Roma. În acest
fel el a stabilit frontiera Imperiului la Rin. Tiberiu a transformat în
provincii romane regatele clientelare Moesia, 68 Commagene 69 și
Capadocia.70 De asemenea, a reprimat cu violență răscoalele antiromane
din Africa și din nord‐estul Galiei. Ultimii ani ai vieții și i‐a petrecut în
perversiuni sexuale. Tiberiu a murit în 16 martie 37 d.Hr. la Misenum71
de o maladie, care încă nu a fost stabilită de către istorici, iar după unele
păreri de infarct, sau a fost ucis de Macro prefectul pretoriului și de
nepotul său Gaius Caligula, care a fost supus la multe abuzuri sexuale
ce i‐au traumatizat copilăria.

I.7. Caligula 37‐41 d.Hr.
După moartea lui Tiberiu, la conducerea Principatului a urmat

ultimul fiu al lui Germanicus, Gaius supranumit Caligula. Această
poreclă i‐a fost dată de către soldații tatălui său, pentru că în timpul
copilăriei a trăit în taberele militare și purta o săndăluță militară numită
caligula. S‐a născut la Anzio72 în 31 august 12 d.Hr., iar numele complet
68 Moesia a fost provincia romană situată pe teritoriul de azi al Serbiei, Bulgariei și
Dobrogea din România.
69 Commagene a fost regat armean din perioada elenistică.
70 Capadocia este în estul Anatoliei, în centrul Turciei de azi.
71 Misenum a fost un port în apropiere de Neapolis și Puteoli. Aici a fost cea mai
mare bază navală a flotei romane, care a fost înființată în anul 27 î.Hr. de către
Marcus Agrippa.
72 Anzio, este o localitate în regiunea Lazio, din provincia Roma în Italia.
85
este Gaius Iulius Caesar Germanicus, fiind primul Iulio‐Claudiu autentic,
reprezentând o sinteză a celor două familii. În 21 septembrie 38 d.Hr., a
fost investit de către Senat și popor ca imperator, primind puterea
tribuniciană, pontificatul maxim și titlul de părinte al patriei P.P.
La începutul domniei, Caligula s‐a arătat generos, adoptând mai
multe măsuri populare pentru a obține sprijin politic. De generozitatea
sa au beneficiat Senatul, poporul, dar și armata. I‐a ajutat pe cei care au
fost afectați de sistemul de impozitare imperial, a interzis anumite
comportamente sexuale deviante și a inițiat luptele de gladiatori. A
suferit de o anumită formă de epilepsie. De asemenea, s‐a comportat ca
un adevărat cezar‐faraon aducând din Egipt un obelisc imens, 73
favorizând cultul divinităților egiptene și pe cel al zeiței Isis. Caligula a
avut intenția să mute capitala Imperiului la Alexandria, dar mai ales a
vrut să fie asimilat ca un zeu, ca Mercur, Apollo, Jupiter, dar și să fie
considerat dominus et deus (zeu și stăpân). În templele care au fost
construite în Orient, pe lângă statuile zeilor, a fost așezată și statuia lui.
Astfel, în anul 40 d.Hr., a ordonat ridicarea unei statui cu el în Templul
din Ierusalim. Mauritania, care a fost regat clientelar al Romei, a fost
transformată în provincie romană. În anul 39 d.Hr., datorită cheltuielilor
mari pentru sprijinul social și generozitatea de care a încercat să dea
dovadă, dar mai ales datorită costurilor cu extravaganța sa, banii din
trezoreria statului s‐au epuizat și a început o criză financiară. Pentru a
face rost de bani, Caligula a început să ucidă oamenii și să le confiște
proprietățile. A pus mai multe taxe: pe procese, pe căsătorie și pe
prostituție. Relațiile dintre el și Senat s‐au deteriorat, astfel că pe mulți
senatori i‐a condamnat la moarte. Toate aceste abuzuri au dus la crearea
unei conspirații care a dus la asasinarea sa în ziua de 24 ianuarie 41
d.Hr., în palatul imperial.
73 Azi este obeliscul din Vatican, Piața San Pietro.
86
I.8. Claudiu 41‐54 d.Hr.
După moartea lui Caligula au urmat momente de confuzie

generală, pentru că unii se gândeau la restaurarea republicii.
Pretorienii 74 l‐au găsit pe Claudiu ascuns după o perdea în palatul
imperial, după care l‐au dus în tabăra lor și l‐au proclamat împărat, iar
Senatul l‐a confirmat în 25 ianuarie 41 d.Hr. Tiberius Claudius Caesar
Augustus Germanicus s‐a născut la data de 1 august 10 î.Hr. la
Lugdunum 75 în Galia. A fost al patrulea împărat al dinastiei iulio‐
claudiene, fiul generalului Drusus, fratele lui Tiberiu. Tatăl său a fost
fiul Liviei, a treia soție a împăratului Octavian August, iar mama sa,
Antonia, era fiica lui Marc Antoniu. Claudiu avea o sănătate mai
șubredă, era bâlbâit, îi curgea salivă și avea un mers asimetric. Datorită
acestor probleme a stat retras din viața politică și s‐a consacrat
studiului, petrecerilor, băuturii și femeilor.
Claudiu a fost singurul dintre primii cinci spre zece împărați
romani care nu a fost homosexual sau bisexual și a preferat numai
femei, cu toate că nepoții săi, Caligula și Nero, au fost recunoscuți
pentru excesele lor sexuale. 76 Claudiu a avut două logodne și două
căsătorii eșuate. S‐a căsătorit cu Valeria Messalina în 38 sau 39 d.Hr.,
care era mai bătrână cu 17 ani față de el. Messalina era fiica verișoarei
74 Garda Pretoriană, era formată din militari care se ocupau cu paza și protecția
împăratului. Datorită faptului că s‐a implicat prea mult în numirea, dar mai ales
în asasinarea împăraților, ea a fost desființată în anul 312 d.Hr. de către
împăratul Constantin cel Mare (306‐337 d.Hr.).
75 Lugdunum, azi este orașul Lyon în Franța. A fost colonia Copia Claudia Augusta
Lugdunum, la început Copia Felix Munatia Lugdunum, și a fost fondat în anul
43 î.Hr. de către Lucius Munatius Plancus. După cucerirea Galiei a devenit
capitala provinciei romane Galia Lugdunensis. Împăratul Caracalla (188‐217
d.Hr.) s‐a născut la Lugdunum (Lyon).
76 În Roma clasică, dacă erai un bărbat din înalta societate și nu aveai aventuri cu
alți bărbaţi, erai considerat ca ceva neobișnuit, aşa că, din păcate, majoritatea
împăraţilor romani au avut soţii, iubite şi iubiţi. Despre Traian (98‐117 d.Hr.) şi
Hadrian (117‐138 d.Hr.) se spune că nu au avut niciodată relaţii sexuale cu femei,
fiind căsătoriţi doar din interese politice.
87
primare a lui Claudiu, Domitia Lepida. După cum vedem, era încă un
exemplu de căsătorie între rude apropiate, prin care se urmărea
păstrarea puterii într‐un clan de sânge.77 În dinastia Iulio‐Claudienilor
se practicau aceste căsătorii între rude apropiate, după care se masacrau
fără milă. Messalina a dus o viață amoroasă plină de aventuri, cu mulți
amanți. Caligula l‐a introdus pe Claudiu în Senat și consulat, fiind astfel
scos din obscuritate. Pe lângă defectele pe care le‐a avut, Claudiu a fost
și un intelectual de excepție și până la el niciun conducător roman din
secolul I d.Hr. nu a scris ca și el despre istoria etruscilor, romanilor și
cartaginezilor.
După urcarea sa pe tron, Claudiu a dorit să consolideze puterea
politică pe care o exercitau pretorienii. În multe domenii ca: justiție,
administrație, dar și finanțe se comportă ca un reformator care să
întărească puterea monarhică. Claudiu, în timpul domniei sale, a
demarat și o politică de ample construcții atât în Italia cât și în provincii.
A terminat de construit două apeducte: Aqua Claudia, de șaizeci și
nouă de km, și Anio Novus, de opt zeci și șapte de km. De asemenea, a
început construcția unui sistem defensiv de fortificații pe Rin și Dunăre.
Cetățenia romană a fost acordată cu mare generozitate și locuitorilor din
provincii. De asemenea, el a facilitat și accesul unor conducători gali în
Senat, fapt ce va atrage nemulțumirea cercurilor senatoriale romane.
În plan extern, Claudiu a început cucerirea Britaniei, care, astfel,
va deveni cea mai vestică provincie a Imperiului Roman. Iudeea, în anul
44 d.Hr., alături de Tracia în 46 d.Hr., Licia, Mauretania și Noricum vor
fi transformate în provincii romane. Datorită caracterului capricos,
Claudiu dădea multe sentințe imprevizibile, dar a fost în același timp și
un mare amator de lupte între gladiatori fiind cunoscut pentru cruzimea
și setea lui de sânge. A organizat în anul 47 d.Hr. Jocurile Seculare prin
care au fost serbați cei opt sute de ani de la întemeierea Romei.
77 Aceste căsătorii între rude apropiate au existat și în cadrul dinastiei Ptolemeilor
în Egipt.
88
Messalina organizează o conspirație împotriva lui Claudiu în

anul 48 d.Hr. S‐a căsătorit cu Gaius Silius, care era consul desemnat și
care urma să‐l înlocuiască pe Claudiu la conducerea Imperiului. A reușit
să dejoace această conspirație și, la ordinul lui Narcissus, comandantul
gărzii pretoriene pentru o zi, cei doi au fost executați. În anul 49 d.Hr.
Claudiu s‐a căsătorit cu nepoata sa, Agrippina II, fiica lui Germanicus,
fratele său. A devenit Augusta și în această calitate acționa cu mână de
fier. Ea l‐a însoțit pe Claudiu pretutindeni și va primi omagii peste tot,
iar în Germania a înființat o colonie cunoscută sub numele de Colonia
Claudia Augusta Ara Agrippinensis.78
Agrippina a reușit să‐l convingă pe Claudiu să‐l adopte pe
propriul său fiu, Lucius Domitius Ahenobarbus‐Nero, ca moștenitor,
primind și titlul de Princeps Iuventutis. După aceea, Agrippina s‐a
hotărât să‐l omoare pe Claudiu, care era bolnav și l‐a otrăvit cu o
ciupercă injectată cu un amestec de opiu și acomită.79 În noaptea de 12
spre 13 octombrie 54 d.Hr. Claudiu moare la vârsta de șaizeci și trei de
ani și astfel fiul său vitreg Nero preia conducerea Imperiului.
I.9. Nero 54‐68 d.Hr.
Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus s‐a născut în 15

decembrie 37 d.Hr. la Anzio. Tatăl lui era Gnaeus Domitius
Ahenobarbus fiind descendent din Octavian August, iar mama sa, Iulia
Agrippina II (Minor), era fiica lui Germanicus și sora lui Caligula. A
rămas orfan de tată când avea trei ani, iar mama a fost exilată de către
Caligula în insulele Ponziane, fiind crescut în condiții modeste de către
mătușa lui, Domitia Lepida. Copilăria lui Nero a fost una grea și
78 Azi este orașul Köln în Germania.
79 Aconitum napellus, este o specie de plante din familia Ranunculaceae, nativă din
vestul și centrul Europei. Alături de celelalte specii din familia sa este o plantă
foarte otrăvitoare. Ea generează foarte multă otravă cardiacă și astfel, în
antichitate, era folosită pentru a unge vârful sulițelor și al săgeților.
89
marcată de frustrări traumatizante. După ascensiunea la tron a lui

Claudiu în anul 41 d.Hr., Agripina II a fost rechemată la Roma. S‐a
căsătorit cu Octavia, fiica lui Claudiu, în anul 53 d.Hr.
După asasinarea lui Claudiu, mama sa împreună cu susținătorii
ei au pregătit bine preluarea puterii de către Nero și au evitat ca
Britannicus,80 fiul natural a lui Claudiu, să fie proclamat principe sau
asociat la domnie. Însoțit de Burrus, prefectul pretoriului, Nero a venit
în fața cohortei pretoriene, iar soldații, convinși de Burrus, l‐au
proclamat împărat fiind recunoscut și de către Senat. În semn de
recunoștință, Nero a făcut o donație substanțială gărzii pretoriene,
fiecare soldat primind 15.000 de sesterți. În discursul din fața senatorilor
a promis că se va întoarce la principiile lui Octavian August și rolul
Senatului va crește în cadrul guvernării, iar senatorii vor avea mai multă
libertate pentru exprimarea propriilor opinii. Acest discurs sau program
pe care l‐a susținut în fața Senatului a fost scris de către Seneca.
Provinciile îl acceptă ca împărat, iar în Egipt a fost salutat ca un
faraon. Agripina II, mama sa, a încercat să exercite o influență puternică
asupra lui și se pare că l‐a sedus pentru a putea să‐l controleze și mai
bine. Agripina II era susținută și de puternicul libert Pallas, un veritabil
ministru de finanțe al Imperiului. Burrus alături de Seneca au devenit
„călăuzele tinereții împăratului.” Să nu uităm că Nero avea doar 16 ani
când a preluat conducerea Imperiului. În scurt timp s‐a ajuns la un
conflict între cele două tabere și Agripina II a început să‐l șantajeze pe
Nero cu Britannicus. Astfel, la ordinul lui Nero, în anul 55 d.Hr.,
Britannicus, fiul lui Claudiu a fost otrăvit la o cină. Pentru a elimina
competitorii la conducerea Imperiului, Nero a început să‐și omoare
rudele din familia Iulia‐Claudia. Mama sa a căzut în dizgrația lui Nero,
dar totuși mai avea o anumită influență la curtea imperială. Nero a
început să ducă o viață scandaloasă cu multe beții și abuzând sexual
80 Numele lui era Tiberius Claudius Germanicus, iar ulterior a primit cognomen‐ul
de Britanicus. S‐a născut la data de 13 februarie 41 d.Hr.
90
multe femei căsătorite, dar și băieți, iar în final s‐a căsătorit cu amanții
săi Pitagora și Sporus. Agrippina II, mama sa, reproba acest
comportament al lui Nero, dar mai ales faptul că el voia să divorțeze de
Octavia și să se căsătorească cu frumoasa Poppaea. În această situație,
Nero trimite pe meteloții lui Anicetus în anul 59 d.Hr. să o ucidă. Era
pentru prima dată când la curtea imperială era ucisă propria mamă.
După uciderea Agripinei II au urmat mai multe spectacole fastuoase, iar
Nero este proclamat noul Helios, noul Hercule și a fost asociat cu
divinități locale, dar și cu Jupiter. A divorțat de Octavia în anul 62 d.Hr.
după care a trimis‐o în Campania81 și, fiind acuzată de adulter fals, a
fost ucisă. S‐a căsătorit cu Poppaea, soția lui Otho Marcus, care după
aceea a fost numit guvernator al Lusitaniei.
Din anul 60 d.Hr. la Roma au fost instituite jocuri artistico‐
sportive, dar mai ales au început să se poarte moravuri elenistice și
veșminte grecești. Nero a schimbat oamenii din conducerea imperiului
și s‐a înconjurat de persoane fidele care să‐i accepte absolutismul.
Poppaea i‐a născut lui Nero o fiică în anul 63 d.Hr. care, la patru luni, a
murit. Într‐un acces de furie, în anul 65 d.Hr. Poppaea, care era
însărcinată a doua oară, a fost ucisă de către Nero, după care s‐a
căsătorit Statilia Messalina. La puțin timp a început o relație amoroasă
cu Sporus, care a fost castrat și îmbrăcat în haine feminine.
În 19 iulie 64 d.Hr. Roma este devastată de un puternic incendiu,
care a început de lângă Circus Maximus a cuprins centrul, o parte din
palatul imperial și zece din cele patru spre zece cartiere. Când a izbucnit
incendiul, Nero era la Anzio, localitatea sa natală. A venit repede la
Roma pentru a vedea amploarea incendiului și privea din turnul lui
Mecenas cântând „Arderea Troiei,” bucurându‐se de frumusețea
flăcărilor. După aceasta a început să ajute populația cu grâne, dar și cu
bani pentru reconstrucția orașului. Nu s‐a cunoscut cauza incendiului,
dar opinia publică l‐a considerat pe Nero ca responsabil pentru
81 Campania este o regiune din sudul Italiei cu capitala la Napoli.
91
producerea acestuia, deoarece ar fi vrut să admire un spectacol unic, și
să facă loc pentru Domus Aurea (casa de aur), dar și pentru construcția
unei capitale noi și impresionante.
Pentru a putea potoli furia mulțimii, i‐a acuzat pe creștini de
producerea incendiului și astfel, a început o prigoană împotriva lor. Ei
au fost declarați, în august 64 d.Hr., dușmani publici și periculoși prin
superstiția lor. Astfel, a fost declanșată o persecuție care s‐a manifestat
cu o cruzime înspăimântătoare pe măsura nebuniei lui Nero, dar și
combinată cu fanatismul poporului înfuriat. Mulți creștini au fost
îmbrăcați în piei de animale sălbatice și sfâșiați de câini, în timp ce alții
au fost răstigniți și unși cu rășină, arși ca niște torțe vii pentru a ilumina
jocurile de circ din grădinile lui Nero. Printre victimele acestei persecuții
s‐au numărat și Sfinții Apostoli Petru și Pavel, care au primit moarte
martirică în 29 Iunie 67 d.Hr.82 Marele incendiu l‐a împovărat financiar
pe Nero și a sosit momentul când nu mai avea suficiente venituri. În
această situație a reînceput procesele pentru trădare, finalizate prin
exiluri, execuții, sinucideri, dar mai ales frică care s‐a răspândit și
printre senatori. În această situație s‐a format o conspirație, condusă de
Gaius Calpurnius Piso, care a pus la cale asasinarea lui Nero în timpul
jocurilor de la Circus Maximus din aprilie 65 d.Hr. Conspirația a fost
descoperită și astfel, au fost executați sau obligați să se sinucidă: Piso,
Seneca, Lucan, Faenius Rufus, dar și ofițeri pretorieni care au participat
la complot.
În anul 66 d.Hr. l‐a primit la Roma în mod solemn pe Tiridates,
noul rege arsacid al Armeniei, căruia îi pune pe cap diadema regală ca
semn al suzeranității romane. Nero a început să dezvolte cultul
personal, reintroducând în formula imperială ca prenume imperator, iar
din anul 56 d.Hr. a acceptat titlul de părinte al patriei P.P. Fiind fascinat
82 Preot prof. dr. Ioan Rămureanu, Preot prof. dr. Milan Șesan, Preot prof. dr.
Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală Vol. I (1‐1054), Ediția a III‐a
revăzută și completată, EIBMBOR, București, 1987, p. 110.
92
de cultura greacă, Nero a început pregătirea pentru o călătorie triumfală
în Grecia. A fost pregătită o altă conspirație pe când se afla în drum spre
Grecia, condusă de generalul Gnaeus Domitius Corbulo, care era o rudă
mai îndepărtată cu Nero. Conspirația a fost dejucată, iar organizatorii ei
au fost executați. În septembrie 66 d.Hr. Nero ajunge în Grecia însoțit de
cea de‐a treia soție, Statila Messalina, dar și de o numeroasă suită. A
rămas aici până la sfârșitul lui decembrie 67 d.Hr. și a participat la
Jocurile Olimpice,83 nemeene,84 isthmice85 și pythice86 unde a fost declarat
câștigător, mituind arbitrii și competitorii. Înainte de a părăsi Grecia în 28
noiembrie 67, proclamă libertatea acesteia, ea nemaiavând statut de
provincie senatorială și în acest sens nu mai plătesc impozite directe.
După întoarcerea din Grecia, relațiile dintre Nero și Senat s‐au
înrăutățit datorită impozitelor împovărătoare pe care le‐a impus, dar
mai ales datorită abuzurilor și crimelor pe care le‐a săvârșit. Toate
acestea au stârnit reacții puternice în diverse medii sociale, dar și în
provincii. Pentru prima dată provinciile se revoltă și vor schimbarea
împăratului de la Roma. Astfel, în martie 68 d.Hr., a izbucnit revolta lui
83 Jocurile Olimpice aveau loc în localitatea Olympia din Grecia și au fost atestate

începând din anul 776 î.Hr. până în anul 393 d.Hr. când au fost desființate de
către împăratul Teodosie I (379‐395 d.Hr.), iar în anul 426 d.Hr. împăratul
Teodosie II (408‐450 d.Hr.) a ordonat distrugerea locurilor în care se desfășurau.
Ele erau organizate la patru ani, vara în zilele sărbătorii lui Zeus și constau în
competiții atletice care se desfășurau în arenă. La aceste competiții participau
numai bărbați de origine greacă. Femeile și sclavii nu aveau voie să participe la
aceste jocuri.
84 Nemeea, era o localitate situată în nord‐vestul Peloponezului între Corint și
Argos. Jocurile organizate aici erau în cinstea lui Zeus și au fost atestate încă din
secolul al VI‐lea î.Hr. Ele nu s‐au bucurat de faima Jocurilor Olimpice și de aceea
la ele putea participa oricine.
85 Acestea erau organizate în Corint și se defășurau sub patronajul zeului Poseidon.
86 Erau organizate la Delphi sub patronajul zeului Apollo, care avea aici și un
templu. Tot aici era și Oracolul din Delphi, unul din punctele centrale ale religiei
grecești. El a devenit celebru și s‐a bucurat de un deosebit prestigiu în
antichitate. Vechii grecii au considerat Delphi ca fiind plasat în centrul lumii.
93
Iulius Vindex, care era guvernatorul provinciei Galia Lugdunensis și

care l‐a propus la conducerea Imperiului pe Servius Sulpicius Galba care
era guvernatorul provinciei Hispania Tarraconensis. Acestora li se alătură
și guvernatorul Lusitaniei Marcus Salvius Otho. În fața acestei situații
Nero părăsește Roma la 10 iunie îndreptându‐se spre Ostia de unde voia
să plece în provinciile orientale și de unde spera să primească adăpost.
Comandantul trupelor pretoriene Nymphidius Sabinus și senatorii au
convins pretorienii să‐l proclame pe Galba în 11 iunie împărat.
Nero a fost declarat de către Senat inamic public, iar, când soldații
au venit să‐l aresteze, s‐a sinucis cu un pumnal rugându‐l pe secretarul
său personal Epaphroditus să‐l ajute să se înjunghie în gât, exclamând în
același timp: „O, Zeus, ce mare artist piere odată cu mine!”
Merită menționat faptul că, totuși, epoca lui Nero a reprezentat
unul din vârfurile culturii antice, dar și ale dezvoltării cercurilor
cultural‐politice. 87 Astfel, la numai trei zeci de ani, Nero părăsește
această lume, iar trupul său a fost așezat într‐un sarcofag de porfir. O
dată cu moartea lui a luat sfârșit dinastia iulio‐claudiană.
Perioada anilor 68‐69 d.Hr. a fost marcată de o instabilitate, fapt ce
a dus la declanșarea unui război civil, care aproape a destabilizat
imperiul. La conducerea Imperiului Roman în această perioadă au fost
trei împărați: Galba, Otho și Vitellius. Forța puterii în Principat era dată
acum de armată, care a devenit astfel o monarhie militară. Să nu uităm că
pretorienii au omorât trei principi: Caligula, Nero și Galba, dar în același
timp a adus la conducerea Imperiului pe: Caligula, Claudiu și Nero. În
această perioadă, era pentru prima oară în istoria Imperiului când
provinciile romanizate sau cele elenizate și‐au spus cuvântul în lupta
pentru putere. Criza anilor 68‐69 d.Hr. a afectat puternic economia, dar
mai ales mentalitățile. Era o premieră în istoria Imperiului Roman când
94
armatele din provincii au slăbit apărarea granițelor și astfel popoarele
vecine au declanșat atacuri împotriva romanilor.
I.10. Vespasian 69‐79 d.Hr. Cu el începe dinastia Flaviilor
sau Flaviană.88
Cunoscut sub numele de Caesar Vespasianus Augustus sau Titus
Flavius Vespasianus s‐a născut în 19 noiembrie 9 d.Hr. la Reate.89 Tatăl
său a fost un funcționar vamal în ținutul sabin. Începând cu anul 62
d.Hr. a fost numit proconsul al Africii, iar din anul 67 d.Hr. a fost
însărcinat de către Nero să conducă armata romană, care a reprimat
prima insurecție a evreilor din Provincia Iudeea. În anul 70 d.Hr.
izbucnește o nouă revoltă a iudeilor și în fruntea a patru legiuni, Titus,
va asedia Ierusalimul, iar la 8 septembrie, acesta cade în mâinile
romanilor, care vor incendia Templul, vor jefui orașul, după care îl
distrug sistematic. Evreii au fost vânduți ca sclavi, uciși, iar victimele
acestui război din partea iudeilor au fost apreciate la un milion de
oameni. Ultima rezistență a evreilor a fost la celebra fortăreață Masada,
care a reușit să reziste până în anul 73 d.Hr., când ultimii săi apărători
s‐au sinucis ca să nu cadă pradă în mâinile romanilor. Iudeea va fi
reorganizată ca provincie de sine stătătoare.
La data de 1 iulie 69 d.Hr. Vespasian a fost proclamat împărat la
Alexandria și în întreg Orientul roman de către legiunile din Orient, iar
până la moartea lui Vitellius în 20 decembrie 69 d.Hr. a condus Imperiul
Roman de la distanță, din afara Romei. Începutul domniei lui Vespasian
a fost dificil, fiind marcat de criza anilor 68‐69 d.Hr. care a ruinat finanțele
Imperiului. A fost o personalitate energică, lucidă, dar și modestă, care
s‐a preocupat de restabilirea finanțelor, a liniștii și securității Imperiului.
88 Dinastia Flaviilor sau Dinastia Flaviană (69‐96 d.Hr.) a fost cea de‐a doua dinastie
a Imperiului Roman. Numele dinastiei a fost luat de la primul împărat Titus
Flavius Vespasianus.
89 Azi Rieti este un oraș în regiunea Lazio din Italia.
95
Vespasian a anulat scutirile de impozite pe care Nero le‐a făcut Greciei și
Galba Galiei, iar impozitul direct, care trebuia plătit de provincii, a fost
dublat. La Roma au fost construite sute de toalete publice numite
vespasiene.90 Salariile anuale ale profesorilor din învățământul de stat le‐a
fixat la o sută de mii de sesterți, o sumă foarte mare în comparație cu cea
a profesorilor particulari. Din visteria statului i‐a plătit foarte bine pe
poeți, artiști, dar și pe arhitecți. Vespasian a fost un constructor
remarcabil pe întreg teritoriul Imperiului Roman. La Roma a restaurat
numeroase edificii, iar la Capitoliu a participat personal, la început ca
simplu muncitor. A construit un for nou, un templu al Păcii, iar în anul 72
d.Hr. a început construcția unui imens amfiteatru, Colosseumul, care a
fost inaugurat în anul 80 d.Hr. de fiul său Titus. Vespasian a cunoscut
foarte bine provinciile, fiind preocupat de urbanizarea Imperiului. De
asemenea, în multe provincii a înființat colonii și astfel a favorizat
romanizarea. Frontiera Dunării Inferioare a fost întărită, iar la Marea
Neagră a creat o flotă. Cultul imperial a fost încurajat, iar în provinciile
senatoriale din Occident a fost puternic organizat.
Vespasian moare la 23 iunie 79 d.Hr. arătând că a fost un împărat
eficient, capabil să redreseze, dar mai ales să asigure bunăstarea
Imperiului.

I.11. Titus 79‐81 d.Hr.
Titus Flavius Vespasianus s‐a născut în 30 decembrie 39 d.Hr. la
Roma. A fost fiul lui Vespasian și în anul 69 d.Hr. a fost proclamat
caesar, iar în anul 71 d.Hr. a devenit coregent al Imperiului în calitate de
prefect al pretoriului. În această perioadă cât a fost prefect al pretoriului
90 Acestea erau supuse unor taxe care erau încasate de fisc. Când Vespasian a fost
criticat de către unii senatori că scoate bani din ceva atât de murdar, el a replicat
că: „banii nu au miros” pecunia non olet.
96
s‐a comportat cu multă asprime, ducând o viață luxoasă și risipind
mulți bani. A fost bisexual, dar avea și o relație cu regina Berenice, sora
lui Irod Agripa II.91 S‐au întrebat mulți în această situație dacă Titus nu
va deveni un nou Nero. În anul 70 d.Hr. a participat la războiul din
provincia romană Iudeea, când a cucerit Ierusalimul.
După moartea tatălui său, Vespasian, în 24 iunie 79 d.Hr., Titus
va prelua conducerea Imperiului Roman, iar în timpul scurtei sale
domnii a dat dovadă de toleranță și moderație. Cu toate acestea a fost
declarat de către unii istorici ca fiind acela care reprezenta: amor ac
deliciae generis humani (iubirea și desfătările speciei umane) (Suetoniu,
Tit. 7,1). A fost în relații bune cu senatul străduindu‐se să fie cât mai
popular și iubit. Titus a sprijinit progresul literaturii și al artelor, dar în
același timp venera zeița egipteană Isis și boul Apis. În timpul domniei
sale a avut loc erupția vulcanului Vezuviu la 24 august 79 d.Hr. Această
erupție a acoperit cu un strat de lavă și cenușă trei orașe din Campania
pe care le‐a distrus. Au fost distruse orașele Pompei,92 Herculanum93 și
Stabiae,94 iar cinci spre zece mii de oameni au murit în urma acestei
calamități. De asemenea, Titus s‐a remarcat ca un bun constructor
91 Irod Agripa al II‐lea (27/28‐92/100 d.Hr.), numit și Marcus Julius Agripa, a fost
cel de‐al optulea, dar și ultimul rege clientelar al Romei din dinastia irodiană. A
fost fiul lui Irod Agripa I (41‐44 d.Hr.), regele Iudeii care a fost încoronat în anul
41 d.Hr. de prietenul și protectorul său, Caligula. Din copilărie a fost educat la
curtea împăratului Claudiu, iar la moartea tatălui său în anul 44 d.Hr. i‐a urmat
acestuia la conducerea provinciei Iudeea. Datorită faptului că a fost foarte
apropiat de romani, dar mai ales pentru că se amesteca în numirea și depunerea
marilor preoți de la Ierusalim nu a fost iubit de către evrei. A avut o relație
incestuoasă cu sora sa, Berenice, iar față de creștini s‐a arătat relativ favorabil.
Sfântul Apostol Pavel a vorbit în fața lui la Cezareea în anul 59 d.Hr. înainte de a
fi trimis la Roma pentru judecata împăratului. (Faptele Apostolilor 26).
92 Pompei este un oraș în regiunea Campania din provincia Napoli în Italia.
93 Herculanum a fost un oraș legat de figura mitică a lui Hercule, care ar fi fondat
orașul. A fost locuit încă din secolele VII‐VI î.Hr. de către etrusci și greci. Azi este
orașul Ercolano în regiunea Campania din provincia Napoli în Italia.
94 Stabiae a fost un oraș situat la 4,5 km. sud‐vest de Pompei. Azi este orașul
Castellamare din Stabia, un oraș portuar din Golful Napoli.
97
investind sume considerabile de bani pentru construirea drumurilor,

restaurarea apeductelor și a contribuit la îmbogățirea Romei cu
monumente trainice și frumoase. În anul 80 d.Hr. a inaugurat, cu jocuri
somptuoase, celebrul amfiteatru Flavium amphiteatrum. Construcția lui a
fost începută de Vespasian în anul 72 d.Hr. având o capacitate de
cincizeci de mii de spectatori, iar din Evul Mediu a fost cunoscut sub
numele de Colosseum. La 23 iunie 81 d.Hr. Titus îl desemnează ca
succesor pe fratele său, Domițian și la numai patru zeci și doi de ani
după ce căzuse grav bolnav, posibil o viroză netratată corespunzător,
moare în data de 13 septembrie 81 d.Hr., fiind regretat de către mulți.

I.12. Domițian 81‐96 d.Hr.
Titus Flavius Domitianus s‐a născut la 24 octombrie 51 d.Hr. la
Roma fiind al doilea fiu al lui Vespasian și al Domitillei. La 13
septembrie 81 d.Hr. Garda Pretoriană l‐a proclamat împărat, Senatul a
recunoscut această alegere, iar Domițian va inaugura o politică
antisenatorială, sprijinindu‐se pe armată. Le va mări soldaților cu 25%
salariul de la două sute două zeci și cinci la trei sute de denari anual.
Pentru a face rost de cât mai mulți bani la vistieria statului, a dus o
politică fiscală apăsătoare. În acest sens a făcut numeroase confiscări,
deoarece voia să facă rost de cât mai mulți bani pentru cheltuielile sale
excesive. El a încercat să reformeze moravurile, afirmându‐și ostentativ
autocrația. Pentru a‐și atrage simpatia plebei, Domițian a practicat o
strategie urbanistică fastuoasă în care a organizat multe jocuri
spectaculoase. Domițian a construit un templu al ginții Flavia, care îi
avea ca patroni pe Jupiter și pe Minerva, dar și un nou palat imperial
domus Flavia. De asemenea, a construit Arcul lui Titus, ameliorând
infrastructura rutieră a Imperiului și a refăcut biblioteci printre care și
cea din Alexandria. În iarna anului 85/86 d.Hr. începe ofensiva
romanilor împotriva dacilor când guvernatorul Moesiei, C. Oppius
Sabinus, este ucis. Domițian vine la Dunăre, iar atacul romanilor este
98
respins peste fluviu. Moesia va fi împărțită în două provincii Moesia
Superior și Moesia Inferior din care va face parte și Dobrogea.
În primăvara anului 87 d.Hr., armatele romane, în fruntea cărora
se afla prefectul pretoriului Corneliu Fuscus, au traversat Dunărea pe
un pod de vase înaintând prin dealurile subcarpatice din Mehedinți. Au
trecut râurile Motru și Jiu intenționând să se îndrepte spre
Sarmizegetusa prin pasul Vâlcan. Conducătorul dacilor Diurpaneus a
pregătit o ambuscadă în urma căreia legiunea Legio V Alaudae a fost
învinsă, iar comandantul ei, Fuscus, a fost ucis în bătălia de la Tapae.95
Dacii au luat stindardul de luptă al romanilor și au jefuit tabăra
soldaților. Este posibil ca după această victorie, regele Diurpaneus să‐și
ia supranumele Decebalus „a onora pe cel mare, puternic.” Acest eșec al
romanilor a produs panică la Roma, iar în anul următor se reia ofensiva
împotriva dacilor sub conducerea lui Tettius Iulianus, care era un
general prudent și cu multă experiență în războaiele de la Dunăre. A
înaintat spre Sarmizegetusa prin Banat și bătălia a avut loc tot la Tapae
(Porțile de fier ale Transilvaniei). De această dată dacii sunt învinși, dar
Domițian nu a putut fructifica această victorie pentru că Lucius‐
Antonius Saturnius, comandantul armatei romane din Germania
Superioară, s‐a revoltat. A plecat peste Rin, iar trupele romane au fost
învinse de marcomani.
După aceste evenimente, Domițian va accepta în cele din urmă
pacea pe care a cerut‐o Decebal abia în anul 89 d.Hr. La tratative,
Decebal a fost reprezentat de Diegis, care ar fi fost fratele său. S‐a ajuns
la un compromis în urma căruia Dacia devenea un regat clientelar prin
care i se garanta liniștea la frontiera imperiului. În schimb, Decebal a
primit de la romani subsidii de opt milioane de sesterți anual sprijin
95 Tapae a fost o localitate care făcea parte din sistemul de fortificații al cetății
Sarmizegetusa, capitala Daciei. Se afla în zona cunoscută ca Poarta de Fier a
Transilvaniei fiind o trecătoare naturală situată între Munții Țarcului și Munții
Poiana Ruscă. Ea făcea legătura dintre Banat și Țara Hațegului. Azi este
localitatea Zeicani din comuna Sarmizegetusa în județul Hunedoara.
99
militar, dar și ingineri cu care a construit mai multe fortificații de
apărare. 96 Domițian a fost o personalitate orgolioasă și violentă fiind
primul principe care s‐a autodivinizat în timpul vieții, el și‐a revendicat
titlul de Dominus et Deus (stăpân și zeu). În anul 85 d.Hr. se proclamă
censor perpetuus, cenzor pe viață și astfel intră în conflict cu aristocrația
senatorială. S‐a purtat ca un autocrat nemilos și pe parcursul domniei
sale au fost executați și persecutați mulți membri ai Senatului,
intelectuali, dar și rudele sale. Dion din Prusa,97 datorită criticilor pe
care le‐a adus împăratului, s‐a numărat printre primii dintre retorii și
filosofii persecutați, care a fost trimis în exil. Acest comportament
dictatorial manifestat de către Domițian a dus la nașterea mai multor
comploturi, care au fost descoperite și lichidate crunt.
Din anul 93 d.Hr. a început marea teroare care a ținut timp de
trei ani. Primele victime au fost din familia imperială care s‐au
manifestat ostil în senat. Au urmat mediile filosofice și religioase, cercul
cultural‐politic al Helvidiilor, senatori stoici, dar și filosoful stoic
Epictet. 98 Pentru că au reprobat mai ales teocrația imperială,
despotismul sacralizat, gestionarea exigentă și prea meticuloasă a
Imperiului, au fost persecutați adepții mozaismului, dar și ai
creștinismului. În anul 95 d.Hr. a căzut furiei lui Domițian vărul său,
Flavius Clemens, care a fost acuzat de impietate și moravuri iudaice, iar
soția sa, Flavia Domitilla, a fost trimisă în exil. Astfel, Domițian și‐a
96 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu
Teodor Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998, pp. 42‐43.
97 Dion din Prusa sau Dion Crisostom s‐a născut la Prusa în provincia romană
Bithynia. A trăit între anii 40‐115 d.Hr. fiind un renumit orator, scriitor, filosof și
istoric al Imperiului Roman. Azi Prusa este orașul Bursa în nord‐vestul Turciei.
98 Epictet a fost un filosof grec stoic, care s‐a născut în anul 55 d.Hr. la Hierapolis în
Phrygia o veche regiune istorică din partea central‐vestică a Asiei Mici. În Frigia
a fost și Nodul gordian care va fi tăiat de către Alexandru Macedon (356‐323
î.Hr.). Epictet a murit la Nicopolis unde a fost exilat în anul 135 d.Hr. Nicopolis
este orașul Actia Nicopolis în Epir din Grecia. A fost întemeiat de către Octavian
August în anul 31 î.Hr. în amintirea victoriei sale împotriva lui Marc Antoniu și a
Cleopatrei.
100
masacrat propria familie și nu a mai avut nici un urmaș pe linie
masculină. Aceste crunte persecuții au dus la constituirea unei largi
conspirații formate din soția sa, Domitia Longina, senatori, curteni, dar și
din prefecții pretoriului, care în data de 18 septembrie 96 d.Hr., l‐au
asasinat pe Domițian.99 După moartea sa, memoria lui Domițian a fost
dată uitării de către Senatul roman, fiind considerat un tiran crud și
paranoic. O dată cu moartea lui se încheie dinastia Flaviilor sau Flaviană
care a dominat Imperiul Roman din anul 69 până în anul 96 d.Hr.
I.13. Nerva 96‐98 d.Hr. Cu el începe dinastia Antoninilor.100
În timpul acestei dinastii Imperiul Roman și civilizația antică

greco‐romană va ajunge la apogeul său care va fi cunoscut sub numele
de „secolul Antoninilor” (96‐193 d.Hr.). În această perioadă imperiul a
cunoscut o prosperitate materială prin creșterea nivelului de trai al
locuitorilor săi. Această prosperitate a fost generată de o puternică
expansiune a civilizației, dar mai ales de masivele investiții care au fost
făcute în infrastructură și în dezvoltarea orașelor. De asemenea, au fost
făcute investiții importate în educație, care va cunoaște apogeul în
această perioadă, iar respectul față de persoana umană a fost glorificat
în conceptul de humanitas. Rezultatul acestor politici au dus la un secol
de glorie, pace și mai ales de stabilitate care va fi numit ca secolul de aur
al imperiului.
După asasinarea lui Domițian în data de 19 septembrie,
pretorienii și Senatul l‐au ales la conducerea Imperiului Roman pe
senatorul Marcus Cocceius Nerva, care era în vârstă de șaizeci și șase de
ani. Nerva s‐a născut la data de 8 noiembrie 30 d.Hr. în localitatea
100 Dinastia Antoninilor începe cu Nerva în anul 96 d.Hr. și se încheie în anul 192
d.Hr. o dată cu sfârșitul domniei lui Commodus.
101
Narni,101 dintr‐o familie respectabilă, care a ajuns în Senatul roman încă
din anul 36 î.Hr. În anul 66 d.Hr. ajunge pretor, iar din anul 71 d.Hr.,
consul. Din anul 90 d.Hr. a fost consul împreună cu Domițian cu care s‐a
aflat în bune relații până în anul 93 d.Hr. când, între cei doi, au apărut
unele incidente care s‐au finalizat cu exilul lui Nerva la Tarent.102 După
ce a fost ales împărat, a aprobat hotărârea Senatului de damnatio
memoriae (condamnare a memoriei) a lui Domițian. Scurta domnie a lui
Nerva a fost apreciată de către poetul Marțial (41‐104 d.Hr.), istoricii
Tacit (56‐120 d.Hr.), Pliniu cel Tânăr (61‐113 d.Hr.) și Dio Cassius (155‐
235 d.Hr.).
Nerva a încercat să restabilească prestigiul Senatului luându‐și
angajamentul că nu va ucide pe niciunul din membrii săi. De asemenea,
a reabilitat și victimele din timpul persecuțiilor lui Dioclețian. Nu s‐a
angajat în cheltuieli excesive care să afecteze bugetul imperiului și a
limitat anumite cheltuieli publice. Cu plebea și cu militarii a fost generos
acordându‐le anumite bonificații. A inițiat o lege agrară prin care au fost
cumpărate mari suprafețe de pământ, care urmau să fie împărțite
țăranilor care erau lipsiți de pământ, dar și micilor proprietari. Nerva a
construit mult la Roma, finalizând construcția forului început de
Domițian și care se va numi Forum Nervae. Va restaura Colosseumul,
iar rețeaua de apeducte va fi ameliorată. La 27 octombrie 97 d.Hr. Nerva
îl va adopta pe Traian, care era guvernatorul provinciei Germania
Superior, acordându‐i titlul de Caesar și calitatea de imperator et consors
tribunicie potestatis (împărat și asociat la puterea tribuniciană). De acum
Imperiul va avea doi împărați, dar această situație nu a durat decât trei
luni, pentru că 27 ianuarie 98 d.Hr., Nerva moare. A fost înmormântat
cu deosebite onoruri, iar cenușa sa a fost așezată în mausoleul lui
Octavian August.
101 Narni este un oraș antic din regiunea Umbria în centrul Italiei. Azi este orașul
Comune di Narni.
102 Tarent este un vechi oraș fondat în anul 706 î.Hr. Este situat în sud‐estul Italiei în
regiunea Puglia. Azi este orașul Taranto.
102
I.14. Traian 98‐117 d.Hr.
Marcus Ulpius Nerva Traianus s‐a născut la data de 18
septembrie 52,53,54 d.Hr. în orașul Italica din provincia romană
Hispania. Tatăl său, Marcus Ulpius Traianus, a fost senator și general
din familia Ulpii, care a imigrat din Italia și s‐a stabilit în provincia
Baetica; aceasta era profund romanizată, fiind situată în Spania de azi.
De tânăr a făcut o frumoasă carieră militară, remarcându‐se în luptele
din zona Rinului, care era cea mai periculoasă din cadrul Imperiului.
După moartea lui Nerva la 28 ianuarie 98 d.Hr., devine unic
împărat al Imperiului Roman. Era pentru prima dată când, la
conducerea Imperiului, venea un împărat care s‐a născut într‐o
provincie. Încă din antichitate, Traian a fost asociat cu Octavian
August, astfel că mai târziu se va ura împăraților să fie „mai fericit
decât August, mai bun decât Traian.” A fost primit cu mare bucurie de
către locuitorii Romei și, în comparație cu Domițian, a dus o guvernare
fără vărsare de sânge. Cetățenii romani, care au fost condamnați și
închiși pe nedrept de către Domițian, au fost eliberați și li s‐au returnat
proprietățile confiscate. Împăratul Traian, a fost bisexual și un mare
consumator de alcool.
Pe plan intern a impulsionat prosperitatea, dar și toleranța.
Împăratul Traian va admite persecutarea creștinilor și va respinge
condamnarea lor pe baza denunțurile anonime. În timpul domniei sale,
împăratul Traian a construit mult în Imperiu de la apeducte, până la
poduri și drumuri noi. La Roma a construit două arcuri de triumf, terme
și un Odeon destinat manifestărilor culturale. Cu ajutorul lui Apolodor
din Damasc a ridicat un nou for între 107 și 117 d.Hr. pe o mare
suprafață de teren. Denumit Forul lui Traian acesta avea la intrarea în
piață un arc de triumf, iar în centrul acesteia era statuia din bronz aurit
103
a împăratului Traian. Pe margini era un portic care a fost decorat cu
busturi ale dacilor captivi și cu bustul lui Decebal. Tot aici era basilica
Ulpia, celebra Columnă a lui Traian care, reprezenta victoriile împotriva
dacilor. În Columnă, erau statui ale oamenilor celebri și trofee din
războaiele dacice. Lângă ea era biblioteca latină și greacă care, pe lângă
cărți, avea manuscrise celebre, memorii ale împăraților, dar și docu‐
mente de stat.
Forul lui Traian
Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Forul_lui_Traian
Pe plan extern, împăratul Traian a dus o politică expansionistă

prin care dorea cucerirea Daciei, dar și o puternică ofensivă împotriva
parților. Pacea care a fost încheiată în anul 89 d.Hr. între Decebal și
Domițian a fost considerată umilitoare de către romani. În consecință,
Traian nu va mai plăti subsidiile către daci și va începe pregătirile de
război, adunând în provincia Moesia Superior o armată de o sută de mii
de soldați. Cucerirea Daciei de către Traian era motivată de interese
politico‐militare și mai ales economice.
104
Dacia înainte de cucerirea romană
Sursa: De la Cristiano64 (Transferred by Cristiano64/Originally uploaded by Cristiano64 (it)) ‐ Operă proprie
based on:Consultate le seguenti fonti:CIL XVI, 28 (p.215); CIL XVI, 39 (p.215); AE 1977, 722; AE 1998, 1616 e
AE 2003, 1548 (castra auxiliorum Moesiae)CIL XVI, 30 e CIL XVI, 31 (castra auxiliorum Pannoniae)AE 2003,
1455 (Aquincum e legio II Adiutrix)CIL III, 15174 a‐c (Mursa e legio V Macedonica)CIL III, 8276,1a; AE 1997,
1302 e AE 1952, 186 (Singidunum e legio IV Flavia)AE 1903, 296; AE 1905, 160; AE 1905, 161; CIL III, 1700,1a
(p 1470); CIL III, 1700,2 (p 1470); AE 1980, 787 databile ai Severi; CIL III, 8112 dellʹepoca di Alessandro Severo
(Viminacium e legio VII Claudia)AE 1902, 129,1; AE 1938, 95; AE 1938, 103; AE 1984, 742b2‐b4 (Ratiaria e
legio V Macedonica e legio VII Claudia)AE 1965, 134; AE 1965, 135a; AE 1966, 345; AE 1972, 528; AE 1973,
480a‐b; AE 1975, 754a; AE 1987, 866b; AE 1995, 1334; AE 1996, 1340a; AE 1998, 1130; AE 1998, 1132; AE
1998, 1133; AE 2004, 1243; CIL III, 750 (p 992, 1338); CIL III, 6239a; CIL III, 7438; CIL III, 7441; CIL III, 7617;
AE 1999, 1333; AE 1987, 863; AE 1999, 1335; AE 1999, 1332; AE 1972, 526; AE 1937, 97; AE 1988, 984; AE
1932, 53; AE 1985, 735; AE 1982, 849; AE 1996, 1339; AE 1968, 454a; AE 1991, 1374; AE 1983, 878; AE 1993,
1364a; AE 1990, 863; AE 1944, 14 (Novae e legio I Italica)Altre fonti antiche:Cassius Dio Cocceianus, Romana
Historia, LVII, 4‐11Strabone, Geographia, VIICornelius Tacitus, De vita et moribus Iulii Agricolae, 41Martialis,
Epigrammata, V, 3, 1‐6Suetonius, Domitianus, 6Fonti moderne:Alexandru Vulpe, Storia e Civiltà della Dacia
preromana, in Traiano ai confini dell’Impero, a cura di Grigore Arbore Popescu, Milano 1998, pp. 107‐108András
Mócsy, Pannonia and Upper Mesia, Londra & Boston 1972, pp. 82, 94‐95H.Parker, Roman Legions, N.Y 1958, p.
153; Ronald Syme, Danubian Papers, Londra 1971, XIVEmile Condurachi e Constantin Daicoviciu, Archeologia
Mundi: Romania, Roma 1975, CC BY‐SA 3.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=17785270
Astfel, la 25 martie 101 d.Hr., împăratul Traian, în fruntea
armatei, părăsește Roma și se îndreaptă spre Dacia, trecând Dunărea pe
un pod de vase. Traversează Banatul și‐i înfrânge pe daci, care au
încercat să‐i oprească pe romani la Tapae. Decebal încearcă în timpul
iernii să întreprindă un atac de diversiune în Moesia, dar fără succes. În
105
anul 102 d.Hr. Traian împreună cu alți generali pricepuți, ajutați și de
guvernatorul Moesiei Inferior, Laberius Maximus reia ofensiva
împotriva cetății Sarmizegetusa. După mai multe bătălii reușește să o
captureze pe sora lui Decebal, iar acesta se vede nevoit să ceară pace.
Această pace din anul 102 d.Hr. va fi grea pentru Decebal. El va trebui să
înapoieze armele și mașinile de război pe care le‐a primit de la romani, să
predea dezertorii romani, să renunțe la teritoriile dacice pe care romanii
le‐au cucerit și să dărâme cetățile.103 De asemenea, Decebal nu avea voie
să facă alianță cu dușmanii Romei, va trebui să accepte arhitecți și
ingineri romani, iar trupe romane de ocupație au fost lăsate în capitala
Sarmizegetusa. În aceste condiții, Decebal a devenit un client al Romei.104
În cei doi ani de pace, ambele tabere au continuat să se pregătească de un
nou război. Decebal nu va respecta, decât în prima parte cât a fost
supravegheat, prevederile legate de dărâmarea cetăților. De asemenea, el
va încerca să organizeze prin soli, pe care i‐a trimis la vecini, dar mai ales
la regele parților Pacorus al II‐lea,105 un vast front antiroman.
Nerespectarea condițiilor care au fost impuse în tratatul de pace
va duce la declanșarea celui de al doilea război dintre daci și romani. În
acest sens, împăratul Traian va construi cu ajutorul arhitectului
Apolodor din Damasc106 podul peste Dunăre de la Drobeta, care va fi
una dintre cele mai grandioase construcții ale Antichității.
103 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu
Teodor op. cit. pp. 43‐44.
104 Neagu Djuvara, O Scurtă Istorie ilustrată a Românilor, Editura Humanitas,
105 Pacorus al II‐lea, rege în Parția (78‐105 d.Hr.). A făcut parte din Dinastia
Arsacizilor (250 î.Hr.‐228 d.Hr.), care a fost întemeiată de către Arsaces I (250‐
211 î.Hr.). El a întemeiat Imperiul Parților (247 î.Hr‐224 d.Hr.) în Orientul
Apropiat, ce cuprindea estul Turciei și Iranul de azi.
106 Apolodor din Damasc a trăit între anii 60‐125 d.Hr. și a fost un renumit arhitect
greco‐sirian. A construit podul peste Dunăre de la Drobeta între anii 103‐105
d.Hr. Acesta avea o lungime de 1135 de metri, o lățime de 15 metri și o înălțime
106
Podul lui Traian de la Drobeta, reconstituit de inginerul Edgar Duperrex.
Sursa: De la Rapsak‐originally posted to Flickr as Drobeta‐Turnu Severin, TrajanʹsBridge,CCBY‐SA2.0,
La 4 iunie 105 d.Hr. împăratul Traian părăsește Roma și se
îndreaptă spre Dacia. O parte din daci s‐au alăturat romanilor, iar aliații
lui Decebal nu au intervenit. Ajunși la Dunăre, romanii cu o armată care
avea o sută cinci zeci de mii de soldați va trece fluviul pe podul
construit de Apolodor din Damasc și va înainta spre capitala
Sarmizegetusa prin mai multe direcții. După lupte crâncene și o
rezistență eroică, la începutul verii din anul 106 d.Hr., Sarmizegetusa a
fost înconjurată de către romani. Asediul a durat mai mult timp, astfel
că, fiind lipsită de apă și înfometată, cetatea s‐a predat romanilor.
Decebal împreună cu puțini soldați a reușit să fugă în munți, de unde a
încercat să mai opună rezistență. Aceasta a fost de scurtă durată pentru
că a fost urmărit de un detașament roman. Fiind înconjurat, Decebal se
sinucide pentru a nu ajunge în mâniile romanilor.
de 19 metri. Împăratul Hadrian (117‐138 d.Hr.) a distrus parțial podul pentru a
preveni atacurile triburilor roxolane și yazige, după care romanii l‐au distrus
definitiv după ce s‐au retras din Dacia pentru a împiedica accesul barbarilor în
interiorul Imperiului Roman. Au scos puntea de pe pod și astfel, au rămas doar
pilonii acestuia în Dunăre. Urmele acestui pod pot fi văzute și azi la Drobeta
Turnu‐Severin.
107
Columna lui Traian: scena în care este redată sinuciderea lui Decebal.
Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Columna_lui_Traian#/media/File:Decebal_suicide.jpg
Capul și mâna dreaptă au fost aduse împăratului Traian, iar
după aceea au fost duse la Roma și prezentate poporului pentru a le
arăta că a fost învins marele dușman. Iată ce spune istoricul Dio Cassius
despre moartea lui Decebal și tezaurul dacic: „Când a văzut Decebal că
scaunul său de domnie și toată țara sunt în mâinile dușmanului, că el însuși este
108
în primejdie să fie luat prizonier, își curmă zilele. În felul acesta Dacia ajunse sub
ascultarea romanilor și Traian stabili în ea orașe de coloniști. Fură descoperite și
comorile lui Decebal, deși se aflau ascunse sub râul Sargeția din apropierea
capitalei sale. Căci Decebal abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri și săpase acolo
o groapă. Pusese în ea o mulțime de argint și de aur, precum și alte lucruri
prețioase‐mai ales dintre cele care suportau umezeala,‐ așezase peste ele pietre iar
după aceea aduse râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia, [Decebal] puse în
siguranță în niște peșteri veșminte și alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea,
îi măcelări, ca să nu dea nimic pe față. Dar Bicilis, un tovarăș al său, care cunoștea
cele întâmplate, fu luat prizonier și dădu în vileag toate acestea.” Dio Cassius,
Istoria romană, cartea 68, capitolul 14. Descoperind astfel tezaurul dacilor,
care a fost evaluat la o sută șaizeci și cinci de tone de aur107 și trei sute trei
zeci și unu de tone de argint, împăratul Traian l‐a dus la Roma unde a
oferit poporului panem et circensis (pâine și spectacole de circ).
Această victorie împotriva dacilor a fost serbată la Roma timp de o
sută două zeci și trei de zile și la ea au participat zece mii de gladiatori care
au luptat în arene și unsprezece mii de animale. Cu această ocazie
împăratul Traian a donat câte șase sute cinci zeci de dinari fiecărui
contribuabil, a bătut noi monede și trei medalii comemorative. Pentru a
păstra amintirea acestei victorii împotriva dacilor, în anul 113 d.Hr., cu
ajutorul arhitectului Apolodor din Damasc, împăratul Traian va construi la
Roma, în noul for, Columna lui Traian. Ea va fi folosită și ca mausoleu,
pentru că după moartea împăratului Traian cenușa lui va fi depusă în
încăperea de la baza columnei. Aceasta este o coloană din marmură albă cu
o înălțime de patru zeci de metri, având un diametru de patru metri, fiind
împodobită cu basoreliefuri care relatează, în imagini, cele două războaie
dintre daci și romani.108 În aceste basoreliefuri, care se încolăcesc de jos în
sus ca într‐o „bandă desenată“ putem vedea fazele războiului, portul și
107 În 2018 rezerva de aur a BNR este de 103,7 tone aur, echivalentul a 3,3 miliarde
de euro. România este pe locul 35 în lume, după rezervele de aur pe care le
deține Banca Națională și pe primul loc între țările din estul Europei. Sursa:
https://www.zf.ro/banci‐si‐asigurari/topul‐rezervelor‐de‐aur‐la‐nivel‐mondial‐romania‐este‐
cel‐mai‐bine‐clasata‐tara‐est‐europeana‐bnr‐nu‐a‐mai‐cumparat‐aur‐de‐16‐ani‐14991625
108 Ioan‐Aurel Pop Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, Ediția a II‐a, revăzută și
adăugită, Editura Școala Ardeleană, Cluj‐Napoca, 2016, pp. 28‐30.
109
armele celor două tabere, îmbrăcămintea femeilor dace, animalele pe care
le creșteau, dar și alte momente din viața acestora. Astfel, Columna lui
Traian este o adevărată comoară pentru istorici și etnologi.109 Ea este cel
mai mare și cel mai frumos monument din Roma, fiind considerat ca actul
de naștere al poporului român.
Sursa: https://www.google.com/search?q=columna+lui+traian&tbm=isch&source=iu&ictx=1&fir=2rk0‐dHI57TZ
PM%252CAAAAAAAAAAABAM%252C_&usg=K_O4Hbv3URrGo4vWao‐bp21yEBcto%3D&sa=X&ved=2a
hUKEwjj49fl5d7fAhVRDmMBHfI8AwMQuqIBMBB6BAgGEAY&biw=1280&bih=689#imgrc=_DXTLfFJV3WIJM:
109 Neagu Djuvara, op. cit., pp. 17‐18.
110
După cucerirea Daciei de către romani, ea a fost transformată în
provincie romană ca parte integrantă a Imperiului Roman. Din această
provincie au făcut parte Transilvania, Banatul și Oltenia. Crișana,
Maramureșul și nordul Moldovei, fiind mai greu de controlat, au rămas
în stăpânirea dacilor liberi. Astfel Dacia va deveni provincie imperială,
fiind administrată direct de împărat, printr‐un înalt funcționar de rang
superior. A fost construită, din ordinul împăratului, o nouă capitală la
Ulpia Traiana Sarmizegetusa între anii 108‐110 d.Hr. la o distanță de
patru zeci de kilometri de vechea capitală Sarmizegetusa Regia. De
acum, Dacia va intra în lumea unei civilizații înalte, fiind inclusă în cel
mai avansat stat de atunci.

Sursa: De la User: Andrei nacu, uploaded at Commons by El_Bes ‐ Operă proprie, based on similar historical
map made by the Romanian Academy (which ones?), CC BY‐SA 3.0 ro,
111
În noua provincie, romanii vor aduce unități militare, funcționari

civili, preoți, proprietari de pământuri și de sclavi. Pe lângă aceștia, romanii
au adus coloniști din toate părțile imperiului. O dată cu sosirea acestora ei
au adus în Dacia cultura și civilizația lor. Limba latină va fi aceea care se va
vorbi de acum înainte în armată și administrație. La puține generații după
colonizare, noua provincie a ajuns atât de prosperă, încât i s‐a spus Dacia
felix, (Dacia roditoare, fertilă, fericită).
Sursa: https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/12/08/harta‐imperiul‐roman/#jp‐carousel‐20609
Politica expansionistă a împăratului Traian va continua și în

timpul războaielor dacice dintre anii 105‐106 d.Hr. când armata romană
a anexat Iordania actuală, care a fost transformată în provincia Arabia.
În anul 113 d.Hr. Armenia va fi cucerită și transformată în provincie
romană. Împăratul Traian pregătea ofensiva împotriva parților, astfel
că, în anul 116 d.Hr., a ajuns până la Golful Persic, iar Mesopotamia a
fost transformată în provincie romană.
112
La 9 august 117 d.Hr., la Slinos în Cilicia, împăratul Traian
moare în urma unei congestii cerebrale.110 Trupul său a fost transportat
la Roma, iar cenușa a fost așezată în mausoleul de la baza columnei pe
care a construit‐o.
La moartea împăratului Traian, Imperiul Roman a cunoscut cea
mai mare expansiune, având o suprafață de trei milioane trei sute de mii
de km² de aproximativ paisprezece ori suprafața României de azi111 și o
populație de cinci zeci și cinci milioane de locuitori.112
Bibliografie la Capitolul I
Lucrări generale și speciale, enciclopedii, cărți, studii și articole –
în ordine alfabetică
ACHARD, Guy, Néron, Paris, 1995.
ACQUES François‐SCHEID John, Rome et lʼintégration de lʼEmpire (44 av. J.‐C. ‐
260 aJp. J.‐C.). I.
ACQUES, François, Les structures de lʼEmpire romain, Paris, 1990.
ALFÖLDI, Geza, Die Rolle des Einzelnen in der Geselschaft der römischen
Kaiserreinhes. Erwartungen und Wertmasstabe, Heidelberg, 1980.
ALTHEIM, Fr., Der Ursprung der Etrusker, Verlag für Kunst und Wissenschaft,
Baden‐Baden, 1950.
IDEM, La religion romaine antique, trad. H. E. Del Medico, Payot. Paris, 1955.
ANDRÉ, Jean‐Marie, Le siècle dʹAuguste, Paris, 1974.
IDEM, La villégiature romaine, Paris, 1993.
ANTON, von Premerstein, Vom Werden und Wesen des Prinzipats, München,
1937.
ARNHEIM, M.T.W., The Senatorial Aristocracy in the Later Empire, Oxford, 1972.
Atlas de Istorie Mondială De la începuturi până la Revoluția Franceză, volumul 1, de
Hermann Kinder și Werrner Hilgemann, Traducere din limba germană
Mihai Moroiu, Enciclopedia RAO, București, 2001.
111 Suprafața României este de 238.397 km².
113
AUGUSTUS, Caesar, Seven Aspects, lucrare de echipă coordonată de F. Millar‐
E. Segal, Oxford, 1984.
BAILEY, Cyril, The legacy of Rome, Edited by Clarendon Press, Oxford, 1947.
BALDSON, J.P.V.D., The Emperor Caius (Caligula), ed. a 2‐a, Oxford, 1954.
BASANOFF, V., Les dieux des Romains, PUF, Paris. 1942.
BAYET, Jean, Histoire politique et psychologique de la religion romaine, Payot, Paris,
1957.
IDEM, Croyances et rites dans la Rome antique, Payot, Paris, 1971.
IDEM, Literatura latină (tr. rom.). Editura Univers, București, 1972.
BĂRBULESCU, Mihai, DELETANT, Dennis, HITCHINS, Keith, Papacostea,
ȘERBAN, TEODOR, Pompiliu, Istoria României, Editura Enciclopedică,
București, 1998.
BÉRANGER Jean, Recherches sur lʹaspect idéologique du Principat, Bâle, 1953.
IDEM, Principatus, Genève, 1973.
IDEM, Imperium, espression et conception du pouvoir imperial, Revue des Études
latines, 55, 1977, pp. 325 și urm.
BERCIU, Dumitru, Arta traco‐getică, Editura Academiei R. S. România,
București, 1969.
IDEM, De la Burebista la Decebal, Editura Politică, București, 1980.
BEURLIER, Abbé E., Le culte impérial. Son histoire et son organization depuis
Auguste jusquʹà Justinien, Ernest Thorin, Paris, 1891.
BIANCHI BANDINELLI, Ranuccio, Rome. Le centre du pouvoir, Paris, 1969.
IDEM, Rome, la fin de lʹart antique, Paris, 1970.
IDEM, La pittura antica, Editori Riuniti, Roma, 1980.
BLOCH, Gustave, La République romaine. Conflits politiques et sociaux, ed. a 2‐a
Paris, 1919.
IDEM, LʹEmpire romain. Évolution et décadence, Paris, 1922.
BLOCH, Raymond, La religion romaine, în: Puech, Histoire, I, pp. 874‐926.
IDEM, Etruscii, traducere, N. Lascu, Editura științifică, București, 1966.
IDEM, Les origins de Rome, Paris, 1946.
IDEM, Le mystère étrusque, Paris, 1956.
IDEM, COUSIN J., Rome et son destin, A. Colin, Paris, 1960.
IDEM, Les origines de Rome, Presses Univ. de France, Paris, 1971.
BOATWRIGHT, Mary Taliaferro, Hadrian and the City of Rome, Princeton, 1987.
BODOR, Andrei, Contribuții la problema agriculturii în Dacia înainte de cucerirea
romană. Problema obștilor la daci, în: SCIV, VII, (1956), 3‐4 și VIII (1957), 1‐4.
114
BOUCHÉ‐LECLERCQ, A., Manuel des institutions romaines, Leroux, Paris 1931.
BOULEVERT, G., Esclaves et affranchise impériaux sous le Haut‐Empire romain: role
politique et administratif, Napoli, 1970.
IDEM, Genèse de lʹantiquité tardive, trad. fr., Paris, 1983.
BURDA Ștefan, Tezaure de aur din România, Editura Meridiane, București, 1979.
BURIAN, J., MOUCHOVÁ, B., Misterioșii etrusci, traducere. J. Grossu, Editura.
Meridiane, București, 1973.
CARCOPINO Jérôme, Jules César, ed. revăzută și adăugită prin colaborarea lui
GRIMAL Perre, Paris, 1990.
IDEM, Les étapes de lʹimpérialisme romain, ed. a 2‐a, Paris, 1961.
IDEM, Passion et politique chez les Césars, Paris, 1958.
IDEM, Viața cotidiană la Roma la apogeul Imperiului, traducere Cicerone
Theodorescu, prefață și note D. Tudor, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1979.
IDEM, La vie quotidienne à l’apogée de l’Empire, Hachette, Paris, 1939.
IDEM, Aspects mystiques de la Rome payenne, ediția a V‐a, Làrtisan du livre,
Paris, 1942.
CEAUȘESCU, Gheorghe, „Aspectele și consecințele politice ale călătoriei lui Nero în
Grecia”, Revista de Istorie, 27, 1974, pp. 413 și urm.
IDEM, „Conflictele politice din timpul domniei lui Galba”, Revista de Istorie, 30,
1977, pp. 1855 și urm.
CHASTAGNOL, André, Le sénat à lʹépoque imperial, Paris, 1992.
CHRISTOL, M, NONY, D, Rome et son empire, Paris, 1990.
CICHORIUS Conrad, Die Reliefs der Trajanssaüle, 4 vol., Berlin, 1896‐1900.
CIZEK, Eugen, „À propos de la guerre parthique de Trajan”, Latomus, 53, 1994, pp.
376 și urm.
IDEM, „Cotitura lui Traian din 112 e.n.”, Revista de Istorie, 36, 1982, pp. 372 și urm.
IDEM, „Il saeculum Traiani, apogee della cultura e della civiltà romana”,
Epigrafia e territorio. Politica e società. Temi di antichità romana, pp. 301 și urm.
IDEM, „La formation du Principat dʹAuguste”, Latomus, 57, 1998, pp.72 și urm.
IDEM, „Lʹéloge de Caius Avidius Nigrinus chez Tacite et le complot des consulaires”,
Bulletin de lʹAssociation Guillaume Budé, 1980, pp. 276 și urm.
IDEM, „Les texts relatifs à lʹévacuation de la Dacie et leurs sources”, Latomus, 45,
1986, pp. 147 și urm.
115
IDEM, Claude de Lyon. Empereur romain. Actes du Colloque Paris‐Nancy‐Lyon,

Novembre 1992, reunite și publicate de Yves Burnad‐Yann Le Bohec‐Jean
Pierre Martin, Paris, 1998.
IDEM, Claudiu, București, 2000.
IDEM, Epoca lui Traian. Împrejurări istorice și probleme ideologice, București, 1980.
IDEM, Lʹépoque de Néron et ses controversies idéologiques, Leiden, 1972.
IDEM, Histoire et historiens à Rome dans lʹantiquité, Lyon, 1995.
IDEM, Istoria în Roma antică. Teoria și poetica genului, București, 1998.
IDEM, Mentalități și instituții politice romane, trad. românească de Ilieș,
Câmpeanu, București, 1998.
IDEM, Néron, Paris, 1982.
IDEM, Istoria Romei, Editura Paideia, București, 2002.
CLES, S. von Reden, Les Étrusques, trad. H. Daussy, Arthaud, Paris, 1955.
CONDURACHI, Emil, Daco‐Romania antique. Études dʹarchéologie et dʹhistoire
ancieene, ed. de Zoe Petre, București, 1988.
CROOK, J. A. Consilium princips. Imperial Council and Consellors from Augustus to
Diocletian, Cambridge, 1955.
CRȘAN, Ion Hotațiu, Ceramica geto‐dacică. Editura Meridiane, București, 1968.
IDEM, Burebista și epoca sa, Editura Enciclopedică Română, București, 1975.
IDEM, O trusă medicală descoperită la Grădiștea Muncelului, în: Istoria medicinei,
Editura Medicală, București, 1957.
IDEM, Statul geto‐dac. Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977.
DAICOVICIU, Constantin și DAICOVICIU H., Sarmisegetusa. Cetățile și așezările
dacice din Munții Orăștiei, Editura Meridiane, 1962.
DAICOVICIU, Constantin, La Transylvanie dans l’antiquité, București, 1945.
IDEM, Dacia, Bibl. Musei Napocensis, I., Cluj, 1970.
DAICOVICIU, Hadrian „Gallieno e la Dacia”, Miscellanea in Onore di Eugenio
Manni, Roma, 1979, pp. 651 si urm.
IDEM, Dacii, București, 1972.
IDEM, Studii dacice, Editura Dacia, Cluj, 1981.
IDEM, Dacia, de la Burebista la cucerirea romană, Editura. Dacia, Cuj, 1972.
IDEM, Dacii, Editura Enciclopedică Română, București, 1972.
IDEM, Studiul traiului dacilor in Munții Orăștiei, în: SCIV, II (1951).
DAUGE, Y.A., Le Barbare. Recherches sur la conception romaine de la barbarie et de
la civilisation, Bruxelles, 1981.
116
DE MARTINO, Francesco, Storia della constituzzione romana, ed. a 2‐a, 7 vol.,
Napoli, 1972‐1975.
DE ROBERTIS, F.M., Storia delle corporazioni e del regime associativo nel mondo
romano, Bari, 1971.
IDEM, Il fenomeno associativo nel mondo romano dai collegi della Repubblica alle
corporazioni del Basso Impero, Napoli, 1955.
DEMOUGIN, Ségalène, Lʼordre équestre sous les Julio‐Claudiens, Paris, 1988.
IDEM, „De lʼesclave à lʼanneau dʼor du chevalier”, Des ordres à Rome, Paris, 1985,
pp. 217 și urm.
DESSAU, Hermann, Geschichte der römischen Kaiserzeit, 2 vol., Berlin, 1924‐1930.
DJUVARA, Neagu, O Scurtă Istorie ilustrată a Românilor, Editura Humanitas,
București, 2013.
DRIMBA, Ovidiu, Istoria culturii și civilizației II, Editura SAECULUM I.O.,
București, 2013.
DUMÉZIL, Georges, La religion romaine archaїque, Payot, Paris, 1966.
IDEM, Remarques sur «augur», «augustus», Revue des Études Latines, 35, 1957,
pp. 126 și urm.
IDEM, La religion romaine archaïque, avec un Appendice sur la religion des
Étrusques, Payot, Paris, 1966.
IDEM, Lʼhéritage indo‐européen à Rome, Paris, 1949.
DUNCAN‐JONES, R., The Economy of the Roman Empire, Cambridge, 1974.
DURET, L, NÉRAUDAU, J. P, Urbanisme et métamorphoses de la Rome antique,
Paris, 1983.
DUȘE, Călin Ioan, Il contributo dello impero romano allo sviluppo dello spirito europeo,
Simpozionul Internațional Identitate națională și spirit european, Oradea,
11‐13 octombrie 2018, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj‐Napoca,
2018, pp. 121‐147.
ELIADE, Mircea, De la Zalmoxis la Genghis‐han, Editura Științifică și Enciclo‐
pedică, București, 1980.
IDEM, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. 2, Editura Polirom, Iași, 2011.
ELIADE, Mircea, CULIANU Ioan P., Dicționar al religiilor, Cu colaborarea lui
H.S. Wiesner, Traducere de Cezar Baltag, Editura Humanitas, București,
1993.
ENGEL Jean‐Marie, LʼEmpire romain, Paris, 1973.
ESSER A. Cäsar und die Julisch‐Claudischen Kaiser im Dialogisch‐ärztlichen
Blickfeld, Leiden, 1958.
117
ETIENNE Robert, Le culte imperial dans la Péninsule Ibérique dʹAuguste à
Dioclétien, E. de Boccard, Paris, 1958.
IDEM, La vie quotidienne à Pompéi, Paris, 1966.
IDEM, Le siècle dʹAuguste, ed. a 2‐a, Paris, 1989.
IDEM, Viața cotidiană la Pompei, traducere de Horia Vasilescu, Editura
Științifică, București, 1970.
FABIA Philippe, La Table Claudienne de Lyon, Lyon, 1929.
FERRERO G., Grandeur et décadence de Rome, vol. I‐IV (tr. fr.)., Plon, Paris, 1903‐
1908.
FERRIL A. The Fall of the Roman Empire. The Military Explanation, London, 1986.
FISCHER Iancu, Latina dunăreană, București, 1986.
FLORESCU Radu, DAICOVICIU Hadrian, ROȘU Lucian, Dicționar enciclopedic
de artă veche a României, Editura Științifică și Enciclopedică, București,
1980.
FLORESCU, Radu, „Les routes de lʹarmée romaine pendant la première guerre daco‐
romaine de 101‐102”, Istro‐Pontica. Muzeul Tulcean la a 50‐a Aniversare,
Tulcea, 2000, pp. 175 și urm.
IDEM, Adamclisi, București, 1973.
IDEM, L’art des daces, Editura Meridiane, București, 1968.
IDEM, Study and Archaeological Commentary, la I. Miclea, The Column, Cluj, 1971.
FOL Alexandere, MARAZOV Ivan, I Traci. Splendore e barbarie di un’antica cività
(trad. ital.), Newton Compton, Roma, 1982.
FORTUNA, M. Lʹimperatore Tito, Torino, 1955.
FOUQUET, C. Julien. La mort du monde antique, Paris, 1985.
FOWDEN, „The Pegan Holy Man in Late Antique Society”, Journal of Hellenic
Studies, 78, 1988, pp. 173 și urm.
FREDOUILLE, Jean‐Claude, Enciclopedia civilizației și artei romane, traducere de
Dorin Radulian, Editura Meridiane, București, 1974.
FREYBURGER‐GALLAND, Marie‐Laure, FREYBURGER, Gérard, TAUTIL
Jean‐Christian, Sectes religieuses en Grèce et à Rome dans lʹantiquité païenne,
Paris, 1986.
GABBA, E., Esercito e società nella tarda Repubblica romana, Firenze, 1973.
GAGÉ, Jean, Basileia, Les Césars, les rois dʹOrient et les „mages”, Paris, 1968.
IDEM, Les classes sociales dans lʹEmpire romain, Paris, 1960.
GARZETTI, Albino, Nerva, Roma, 1950.
IDEM, LʹImpero Romano da Tiberio agli Antonini, Roma, 1960.
118
GAUDEMET, Jean, Institutions de lʹantiquité, Paris, 1967.
GIARDINA, Andrea, Società romana e impero tardo antico, 4 vol., Roma‐Bari,
1986.
GIGLIOLI, G. Q., La religione degli Etruschi, în Castellani, Storia, II, pp. 357‐672.
GLODARIU, Ioan, IAROSLAVSCHI, Eugen, Civilizația fierului la daci, Ed.
Dacia, Cluj‐Napoca, 1979.
GOETZ, G., Corpus Glosariorum Latinorum, vol.I, Leipzig‐Berlin, 1923.
GONZALEZ‐CONDE, Pilar Maria, La Guerra y la paz bajo Trajano y Adriano,
Madrid, 1991.
GRAMATOPOL, Mihai, Dacia antiqua, Editura Albatros, București, 1982.
GRANDAZZI, Alexandre, La fondation de Rome. Réflexion sur lʹhistoire, Paris, 1991.
GRANT, Michael, La civiltà di Roma. 133 a.C.‐217 d.C. (tr.it.), Il Saggiatore,
Milano, 1969.
GRENADE, F., Essai sur les origins du Principat, Paris, 1961.
GRENIER, Albert, Le génie romain dans la religion, la pensée et lʹart, ed. nouă, A.
Michel, Paris, 1969.
IDEM, Les religions étrusque et romaine, în: „Mana”, Introd. à l’hist. des religions,
II, 3, Presses Univ. de France, Paris, 1948.
GRIFFIN, Miriam, Nero, the End of a Dinasty, London, 1984.
GRIMAL, Pierre, La civilization romaine, Arthaud, Paris, 1965, trad. rom. Eugen
Cizek, 2 vol., Editura Minerva București, 1973.
IDEM, La via à Rome dans l’Antiquité, Presses Univ. de France, Paris, 1957.
IDEM, Le siècle d’Auguste, Presses Univ. de France, Paris, 1974.
IDEM, Les jardins romains, ed. nouă, Paris, 1969.
IDEM, Civilizația romană, trad. românească de Eugen Cizek, București, 1973.
IDEM, Le siècle de Scipions. Rome et lʹhellénisme au temps des guerres puniques, ed.
a 2‐a, Paris, 1975.
IDEM, Cicéron, Paris, 1986.
IDEM, Tacite, Paris 1990.
IDEM, Marc Aurèle, Paris, 1991.
GSELL, Stéphane, Essai sur le règne de lʹempereur Domitien, Paris, 1894.
GUEY, Julien, Essai sur la guerre parthique de Trajan (114‐117), București, 1937.
HALSBERGHE, H., The Cult of Sol Invictus, Leiden, 1972.
HARDY W. G., The Greek and Roman world, Schenkman Publ. Comp.
Cambridge, Mass, 1962.
HEURGON, J., The rise of Rome, (tr.engl.), Univ.of California Press, Berkeley, 1973.
119
HINARD, François, Sylla, Paris, 1985.
HOMO, Léon, Le siècle dʹor de lʹEmpire romain. Les Antonins (96‐192 ap. J.‐C.), ed.
revăzută de Charles Piétri, Paris, 1969.
IDEM, Les institutions politiques romaines, de la cité à l’état, La Renaiss. du Livre,
Paris, 1927.
IDEM, L’Italie primitive et les débuts de l’impérialisme romain, La Renaiss. du
Livre, Paris, 1925.
IDEM, Vespasien, lʹempereur du bon sens, Paris, 1949.
HUMBERT, M., „Înălțarea” lui Caesar și cultul cîrmuitorilor în Roma imperială și
Apoteoze imperial și apoteoza lui Peregrinus, în vol. Studii de istorie a
religiilor antice, Editura Științifică, București, 1969, pp. 138‐156; 178‐205.
IDEM, La religion étrusque, în Puech, Histoire, I, pp. 841‐873.
IDEM, Institutions politiques de lʹAntiquité, ed. a 3‐a, Paris, 1989.
ILIESCU, Vladimir, „Evocatis extinde legionibus. Zu Iord., Rom., 217”, Studii
Clasice, 14, 1972, pp. 149 și urm.
IDEM, „Părăsirea Daciei în lumina izvoarelor literar”, Studii și Cercetări de Istorie
Veche, 22, 1971, pp. 425 și urm.
IDEM, „Provinciam...intermisit. Zu Eutrop., IX, 15, 1”, Revue Roumaine de
Linquistique, 15, 1970, pp. 597 și urm.
Imperium, expression et conception du pouvoir imperial, Revue des Études Latines,
55, 1977, pp. 325 și urm.
IORDĂNESCU Aurel, Lusius Quietus, București, 1941.
Istoria României Vol. I., Editura Academiei R. P. Române, București, 1960.
Istoria vieții private. De la Imperiul roman la anul o mie, lucrare de echipă,
coordonatori: Philippe Ariės, Georges Duby, traducere românească de Ion
Herdan, 2 vol., București, 1944.
JAL Paul, La querre civile à Rome, Paris, 1963.
JONES‐DUNCAN R. The Economy of the Roman Empire, Cambridge, 1974.
JONNES A.H.M. The Later Empire, 284‐602. A Social, Economic and Administrative
Survey, 5 vol., Oxford, 1964.
LASCU N., Cum trăiau romanii, Editura Științifică, București, 1965.
LATTE Kurt, Die Religion der Römer und der Syncretismus der Kaiserzeit,
Religions‐geschichtliches Lesebuch, 5, ed. a II‐a, J.C.B. Mohr (Paul
Siebeck), Tübingen, 1927.
IDEM, Römische Religiongeschichte, C. H. BECK, München, 1960.
120
LE GALL, Joël, LE GLAY, Marcel, LʼEmpire romain. I. Le Haut‐Empire de la
bataille dʼActium (31 av. J.‐C.) à lʼassassinat de Sévère Alexandre (235 ap. J.‐
C.), Paris, 1987.
IDEM, „Rome, ville des fainéants?”, Revue des Études Latines, 49, 1971, pp. 266 și
urm.
LE GLAY, Marcel, LUC VOISIN, Jean, LE BOHEC, Yann, Histoire romaine,
Paris, 1991.
LE GLAY, Marcel, La religion romaine, Paris, 1971.
IDEM, Rome. Grandeur et déclin de lʼEmpire, Paris, 1992.
IDEM, Grandeur et déclin de la République, Paris, 1990.
LEHMANN, Yves, BRIQUEL, Dominique, FREYBURGER, Gérard, HADAS‐
LEBEL, Mireille, PIRENNE‐DELFORGE, Vincianne, MARIE TERNES,
Charles, Religions de lʼAntiquité, coordonator Y. Lehmann, Paris, 1999.
LEPPER, F.A. Trajanʼs Parthian War, Oxford‐London, 1948.
LESUISSE, L., „Lʼaspect héréditaire de la succession impériale sous les Julio‐
Claudiens”, Les Études Classiques, 30, 1963, pp. 32 și urm.
LEVI, Mario Attilio, L’Italia antica. Dalla preistoria alla fine dell’unità imperiale.
Ediz. aggiorn., Mondadori, Milano, 1974.
IDEM, Nerone e i suoni tempi, retipărire, Milano, 1973.
IDEM, Roma antica (coll. „Società e costume”), UTET, Torino, 1976.
LEVICK, Barbara, Claudius, London, 1990.
LOUIS, P., Le travail dans le monde romain, Paris, 1912.
LUPU, Nicolae, Civilizația dacică și influențele romane exercitate asupra ei în sec. I
î.e.n. și sec. I e.n. în: Apullum, 1978.
MACREA, Mihai, De la Burebista la Dacia post‐romană. Repere pentru o
permanență istorică, Editura Dacia, Cluj‐Napoca, 1978.
IDEM, Viața în Dacia romană. Editura Științifică, București, 1969.
MAGDELAIN, André, Auctoritas principis, Paris, 1947.
MALISSARD, Alain, Étude filmique de la Colonne Trajane. Lʹécriture de lʹhistoire et
de lʹépopée latine dans les rapports avec le langage filmique, Tours, 1974.
MANSUELLI, Guido, A. Civilizațiile Europei vechi, Vol. I., traducere de Al.
Slavu, Editura Meridiane, București, 1978.
IDEM, Civilizațiile Europei vechi. Vol. II, traducere de Al. Slavu, Editura
MARCHESI, Concetto, Storia della letteratura latina. Vol. I‐II, Ed. Principato,
Milano‐Messina, 1964.
121
MARGHITAN, Liviu, Caracterul unitar și avansat al culturii geto‐dacilor, în: „Era
socialistă”, 58, nr. 5.
IDEM, Tezaure de argint dacice, Muzeul de Ist. a R. S. România, București, 1976.
MARIN, Dumitru St., „Părăsirea Daciei traiane în izvoarele literare antice.
Considerații filologico‐lingvistice pe marginea textelor”, Buletinul Institutului
de Filologie Alexandru Philippide, 10, 1943, pp. 163 și urm.
MARROU, Henri‐Irénée, Istoria educației în antichitate, Volumul II, Lumea Ro‐
mană, Traducere și cuvânt înainte de Stella Petecel, Editura Meridiane,
București, 1997.
MARTIN, Jean‐Perre, Le siècle des Antonins, Paris, 1977.
IDEM, Jean‐Pierre, La Rome ancienne. Presses Univ. de France, Paris, 1973.
MARTIN, Paul‐Marius, Lʹidée de royauté à Rome. De la Rome royale au consensus
républicain, Clermont‐Ferrand, 1982.
IDEM, Antoine et Cléopâtre. La fin dʹun rêve, Paris, 1990.
MARTIN, Régis F., Les douze Césars. Du mythe à la réalité, Paris, 1991.
MASCHI, Carlo Alberto, Storia del diritto romano. Vita e Pensiero, Milano, 1979.
MAȘCHIN, N. A. Istoria Romei antice, traducere de I. Parocescu și A. Herescu,
Editura de Stat, București, 1951.
IDEM, Principatul lui August, Ed. pt. lit. Șț., București, 1954.
MATEI, Horia C., Civilizația Romei Antice, Editura Eminescu, București, 1980.
IDEM, O istorie a Romei antice, Editura Albatros, București,1979.
MAZZA, M., La maschere del potere. Cultura e politica nella Tarda Antichità,
Napoli, 1986.
MAZZOLANI, L., Storoni, Tibère ou la spirale du pouvoir, Paris, 1986.
MELMOUX, Jean, Lʹempereur Claude (10 avant J.C.‐ 54 après J.C.), Lyon, 1995.
MEYER, Eduard, Caesars Monarchie und der Prinzipat des Pompeius, Stuttgart‐
Berlin, 1922.
MICHEL, Alain, Tacite et le destin de lʹEmpire, Paris, 1966.
IDEM, La philosphie politique à Rome dʹAuguste à Marc Aurèle, Paris, 1969.
MICLEA, Ion, FLORESCU, Radu, Strămoșii românilor. Vestigii milenare de cultură
și artă. Editura Meridiane, București, 1980.
MILLAR, Fergus, The Emperor in the Roman World (31B.C.‐ 337 A.D.), London, 1977.
MOMIGLIANO, Arnaldo, Claudius the Emperor and his Achievement, ed. a 2‐a,
Oxford, 1961.
MOMMSEN, Theodor, Istoria romană, 4 vol., Cuvânt înainte de Acad. Emil
Condurahi, traducere de Joachim Nicolaus, Editura Științifică și
Enciclopedică București, 1987‐1991.
122
MULLEN, Ramsey Mac, Ennemies of the Roman Order: Treason, Unrest and
Alienation in the Empire, ed. a 2‐a, London‐New York, 1992
IDEM, Le paganisme dans lʼEmpire romain, trad. fr. de SPIQUEL Alain Roussele,
Paris, 1987.
IDEM, Les rapports entre les classes sociales dans lʼEmpire romain (50 avant J.‐C.),
trad. fr. de A. Tachet, Paris, 1986.
MUȘAT, Mircea, Izvoare și mărturii străine despre strămoșii poporului român.
Editura Academiei R. S. România, București, 1980.
MUȘU, Gh., Din mitologia tracilor, Cartea Românească, București, 1982.
NÉRAUDAU, Jean‐Pierre, Auguste. La brique et le marbre, Paris, 1996.
NICOLET, Claude, Il mestiere di cittadino nell’antica Roma, Editori Riuniti, Roma,
1982.
IDEM, Le métier de citoyen dans la Rome républicaine, Paris, 1976.
IDEM, Rome et la conquête du monde méditerranéen I. Les structures de lʹItalie
romaine, Paris, 1977.
IDEM, Lʹinventaire du monde. Géographie et politique aux origins de lʹEmpire
romain, Paris, 1988.
IDEM, Rendre à César. Économie et société dans la Rome antique, Paris, 1988.
OBERZINER, G. Originer, Origine della plebe romana, Leipzig‐Genova. 1901.
OLTEANU, Ștefan, Aspecte ale civilizației geto‐dacice în lumina cercetărilor recente,
în: „Revista Arhivelor’’ 1979, 56, nr. 2.
PALANQUE, E., Stein, .R., Histoire du Bas‐Empire. De lʼÉtat romain à lʼÉtat
byzantin, 2 vol., Paris, 1959.
PANI, Mario, Principato e società a Roma dai Giulio‐Claudi ai Flavi, Bari, 1983.
IDEM, Potere e valori a Roma fra Augusto e Traiano, ed. a 2‐a, Bari, 1993.
PARATORE, Ettore, La letteratura latina, dell’età repubblicana e augustea,
Sanasoni‐Accademia, Milano, 1969.
PARIBENI, Roberto, Optimus Princeps. Saggio sulla storia e sui tempi
dellʹimperatore Traiano, 2 vol., Messina, 1926‐1927.
PATSCH, Carl, Der Kampf um den Donauraum unter Domitian und Trajan, Wien‐
Leipzig, 1939.
PÂRVAN, Vasile, Dacia, Civilizațiile antice din țările carpato‐danubiene. Trad. și
note de Radu Vulpe, Editura Științifică, 1972.
IDEM, Getica, Ediție îngrijită, note, comentarii și postfață de Radu Florescu,
Editura Meridiane, București, 1982.
PEKARY, G., WALSER, Th., Die Krise des römischen Reiches, Berlin, 1962.
123
PEROWNE, S. Hadrian, London, 1960.
Personalități care au schimbat istoria lumii Din Antichitate până în Evul Mediu 1800
î.Hr.‐1492, Traducere din limba franceză de Ana Andreescu, Adriana
Bădescu, Enciclopedia RAO, București, 2002.
PETIT, Paul, Histoire générale de lʼEmpire romain, Paris, 1974.
PETOLESCU, Constantin, Scurtă istorie a Daciei romane, București, 1995.
PETRESCU‐DÂMBOVIȚA, Mircea. Scurtă istorie a Daciei preromane, Editura
Junimea, Iași, 1978.
PFISTER, K., Die Etrusker, F. Bruckmann, München, 1940.
PICARD, Gilbert‐Charles, Auguste et Néron. Le secret de lʼEmpire, Paris, 1962.
IDEM, Rome, Nagel, Genève‐Paris‐Münich, 1969.
IDEM, Les trophées romains. Contribution à lʼhistoire de la religion et de lʼart
triomphal de Rome, Paris, 1957.
PIGANIOL, André, Histoire de Rome, Presses Univ. de France, Paris, 1939.
IDEM, La conquȇte romaine, Alcan, Paris, 1944.
PIPPIDI, Dionis M., Recherches sur le culte imperial, „Les Belles Lettres,” Paris,
1939.
IDEM, Autour de Tibère, București, 1944.
IDEM, Contribuții la istoria veche a României, București, 1958.
IDEM, „Înălțarea” lui Caesar și cultul cârmuitorilor în Roma imperială și Apoteoze
imperiale și apoteoza lui Peregrinus, în vol. Studii de istorie a religiilor antice,
Editura Științifică, București, 1969.
POP, Ioan‐Aurel, BOLOVAN, Ioan, Istoria Transilvaniei, Ediția a II‐a, revăzută
și adăugită, Editura Școala Ardeleană, Cluj‐Napoca, 2016.
POPESCU, Constantin, Scurtă istorie a Daciei romane, București, 1995.
POUCET, Jacques, Les origines de Rome. Tradition et histoire, Paris, 1985.
PREDA, Const., Monedele geto‐dacilor, Editura Academiei R. S. România,
București, 1973.
PROTASE, Dumitru, Riturile funerare la daci și la daco‐romani, Editura
Academiei R. S. România, București, 1971.
RAMBAUD, Michel, César, Paris, 1974.
IDEM, Lʼart de la déformation historique dans les Commentaires de César, Lyon,
1952.
RANDERS‐PEHERSON, Justine Davis, Barbarians and Romans. The Birth
Struggle of Europe, A.D. 400‐700, Norman‐London, 1993.
124
RĂMUREANU, Preot prof. dr. Ioan, ȘESAN, Preot prof. dr. Milan, BODOGAE,
Preot prof. dr. Teodor, Istoria Bisericească Universală Vol. I (1‐1054), Ediția
a III‐a revăzută și completată, EIBMBOR, București, 1987.
REECE, P., „The Third Century, Crisis or Change?”, The Roman West in the Third
Century. Contributions from Archaeology and History, vol. II, editat de A.
King‐M., Hening, Oxford, 1981, pp.27 și urm.
RICHARD, Jean‐Claude, Les origines de la plèbe romaine. Essai sur la formation du
dualisme patricio‐plébéien, Paris, 1978.
ROBERT, Jean‐Noël, Les plaisirs à Rome, Paris, 1983.
ROBERTS, J. M., Istoria lumii din preistorie până în prezent, traducere de Cătălin
Drăcșineanu, Editura Polirom, Iași, 2018.
ROMAN, Yves, Le Haut‐Empire romain. 27 av. J.‐C. ‐ 235 ap. J.‐C., Paris, 1998.
RUSSU, I. I., Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco‐dacic și componenta latino‐
romanică, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981.
IDEM, Limba traco‐dacilor, Editura Științifică, București, 1967.
IDEM, Religia geto‐dacilor. Zei, credințe, practici religioase, Extr. din Anuarul Inst.
de Studii Clasice(Cluj), vol. V, 1947.
IDEM, Sarmisegetuza, capitala daco‐geților, Extr. din Revista Istorică Română, vol.
XIV, fasc. III. Imprimeria Națională, București, 1945.
SARTRE, Maurice, LʼOrient romain. Provinces et sociétés provinciales en
Méditeranée orientale dʼAuguste aux Sévères (31 avant J.‐C.‐235 ap. J.‐C.),
Paris, 1991.
SCHMITT, Marcelo Tilman, Die römische Aussenpolitik des 2 Jahrhunderts n. Chr.,
Stuttgart, 1997.
SCRAMUZZA, Vincent, The Emperor Claudius, Cambridge, 1940.
SHERIDAN, J.J., „The Altar of Victory. Paganismʼs Lastle Battle”, Antiquité
Classique, 35, 1966, pp. 186 și urm.
SIR SYME, Ronald, Ammianus Marcellinus and the Historia Augusta, Oxford‐
Toronto, 1971.
IDEM, Emperors and Biography, Studies in the Historia Augusta, Oxford, 1971.
IDEM, La révolution romaine, trad. fr. de STUVERAS R., Paris, 1967.
IDEM, Tacitus, 2 vol., Oxford, 1958 (trad. italiană de Carla Marocchi
Santandrea, 2 vol., 1967‐1971.
STARR, Chester G., Civilization and the Caesars, Norton, New York, 1965.
STOIANOVICI, M. L., Mitul vârstei de aur în literatura greacă, de la origini la
Xenofanes din Colofon, București, 1962.
STORONI‐MAZZOLANI, L., Tibère ou la spirale du pouvoir, Paris, 1986.
125
STRABON, Geografia, vol. II. Trad., note și indice de Felicia Vanț‐Ștef, Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1974.
SUETONIUS, C. Tranquillus, Viețile celor doisprezece Caesari, Traducerea de
David Popescu și C.V. Georoc, Studiu introductiv de David Popescu,
Editura 100+1 Gramar, București, 2005.
SULLIVAN, John Patrick, Literature and Politics in the Age of Nero, Ithaca‐
London, 1985.
TANȚĂU, Rodica, Economia geto‐dacilor (teză de doctorat), București, 1971.
IDEM, Meșteșugurile la geto‐daci, Editura Meridiane, București, 1972.
TEILLET, S., Des Goths à la nation gothique. Les origines de lʼidée de nation en
Occident du V‐e au VII‐e siècle, Paris, 1984.
The Cambridge Ancient History. The Impreial Crisis and Recovery, lucrare de
echipă, Cambridge, 1965.
THEODORESCU, Răzvan, Un mileniu de artă la Dunărea de Jos, Editura
THOMPSON, E.A., Romans and Barbarians: the Decline of the Western Empire,
London, 1982.
TUDOR, Dumitru, Oltenia romană, ed. a 3‐a, București, 1968.
IDEM, Les ponts romains du Bas‐Danube, București, 1972.
VASILESCU, Diac. Prof. Dr. Emilian, Istoria religiilor, EIBMBOR, București,
1982.
VETIȘANU, Vasile, De la philosophie des Géto‐Daces, în: Ethnologica, 1978, nr. 2.
VOGT, J., The Decline of Rome. The Metamorphosis of Ancient Civilisation, trad.
engleză, London, 1967.
VRACIU, Ariton, Limba daco‐geților, Editura Facla, Timișoara, 1980.
VULPE, Alexandru, Nouveaux points de vue sur la civilisation géto‐dace. L’apport
de l’archéologie, în: Dacia, 1976, vol. 20.
VULPE, Radu, „Considérations historiques autour de lʼévacuation de la Dacie par
Aurélien”, Dacoromania. Jahrbuch für östlichen Latinität, 1, 1973, pp. 41 și
urm.; Studia Thracologica, București, 1976.
WALSER, G., PEKARY, Th., Die Krise des römischen Reiches, Berlin, 1962.
YAVETZ, Zigu, Plebs and Princeps, Oxford, 1969.
ZIELINSKI, Th., Historie de la civilisation antique, (tr. fr.), Payot, Paris, 1931.
126
Capitolul II.
INSTITUȚIILE ROMANE
În perioada regalității, după unificarea triburilor de pe cele

șapte coline, s‐a creat un sistem instituțional în fruntea căruia era regele.
La început, aceștia au fost de origine latino‐sabină (din 754 până în 616
î.Hr.), iar din 616 până în 509 î.Hr. au fost etrusci‐lucomon etrusc.
Regele era cel care se găsea în raporturi apropiate cu zeii, fiind
aproape singurul care observa și mai ales putea să interpreteze semnele
transmise de aceștia. În perioada de început a regalității, sub regii
latino‐sabini, funcțiile acestora au fost mai reduse și au crescut în timpul
lucomonilor etrusci, care au dorit să creeze o monarhie absolută. Astfel,
în această perioadă, regele avea trei funcții importante: religioasă,
politic‐militară și judecătorească. În calitate de conducător religios,
regele era o ființă sacră, un intermediar între zei și oameni, fiind
considerat un omolog al lui Juppiter Rex (Jupiter regele). Însoțit de
sacerdoți, regele era acela care în fiecare an, în data de 24 martie,
deschidea campaniile militare. În această calitate, el era acela care
conducea auspiciile, dicta calendarul și împărțea zilele faste de cele
nefaste. De asemenea, putea să introducă noi culte religioase și era
răspunzător de sanctuare și de sacerdoți. Regele era și conducător al
vestalelor, iar, în această calitate, alegea preotesele răspunzătoare de
focul sacru, care trebuia să ardă în permanență la zeița Vesta.
În calitate de conducător politic și militar, regele conducea
politica internă. Nu era obligat să se consulte cu Senatul, iar, dacă se
consulta cu acesta, trebuia să țină cont și de părerea senatorilor. Regele
era comandantul suprem al armatei, iar această funcție nu putea fi
127
încredințată altei persoane decât numai în condiții speciale. Era singurul
care putea să declare război altor popoare după ce se consulta cu
adunarea populară și, în același timp, el era acela care încheia pacea.
Regele era judecătorul suprem, iar hotărârile pe care le lua erau
definitive și fără drept de apel. De asemenea, el avea competențe
judecătorești și în domeniul religios, iar, în această calitate, va judeca
vestalele care încălcau jurământul de castitate. Putea să intervină în
procesele politice mai importante și să facă dreptate, dacă acestea nu
depindeau de puternica justiție a ginților. Avea competențe și în
cazurile de înaltă trădare, dar și în cele care priveau crima de înaltă
trădare. Dacă cel judecat era dovedit vinovat, se aplicau pedepse crude.
Condamnatul era legat într‐un sac de piele, după care era aruncat în
Tibru, sau spânzurat de un copac care era consacrat zeităților Infernului.
Regele putea să intervină și în litigiile care apăreau între ginți,
dar și în contractele private care au fost încheiate sub prestare de
jurământ. Merită menționat faptul că, mai cu seamă acest sistem de
drept, trebuie să fi fost pus în operă de către regii etrusci. Din Etruria au
fost împrumutate însemnele puterii regale din care rezultau cele trei
funcții pe care le avea regele. Astfel, regele avea un sistem de protecție
care era asigurat de doisprezece paznici (lictori). Aceștia purtau pe
umărul stâng o desagă în care erau nuiele și o secure, care erau folosite
la ordinul regelui. Primul care a introdus lictorii ca paznici a fost
Romulus. De asemenea, regele, ca un simbol al puterii sale, avea sella
curulis (scaunul curul). Acesta era confecționat din fildeș, fiind pliabil.
Purta o togă din purpură, un sceptru din fildeș și o coroană de aur.
Toate aceste însemne regale au fost împrumutate de la etrusci, iar de la
latini au preluat lancea regală.
În această perioadă a regalității, populația Romei a fost împărțită
în trei triburi, care aparțineau populațiilor latină, sabină și etruscă, iar
tribul a fost împărțit în zece curii. La început, curia a fost o asociație de
bărbați care luptau împreună. Curiile au fost și ele împărțite în zece
128
Capitolul II. Instituțiile romane
ginți. Ginta era condusă de un bărbat mai în vârstă. Dintr‐o gintă făceau
parte mai multe familii, care aveau un strămoș comun, care putea să fie
o persoană reală sau mitică, și de la care primeau numele ginții.
Membrii ginții practicau un cult comun, aveau morminte, obiceiuri
proprii și aveau drept la succesiune. O gintă putea să aibă sute, sau mii
de membri. Ei aveau trei nume: un prenume (praenomen), un nume
gentilic (nomen gentile), care arăta ginta din care provine și un
supranume sau poreclă (cognomen). Astfel, fiecare cetățean roman va
avea aceste trei nume, de exemplu: Gaius Iulius Caesar. În cadrul ginții
erau mai multe familii, iar o familie reprezenta un grup restrâns care
aveau un strămoș comun.
Familia era condusă de tatăl (pater familias), care avea o autoritate
supremă asupra membrilor, asupra bunurilor materiale și asupra
sclavilor familiei. Cu timpul, autoritatea lui pater familias asupra familiei
a fost limitată. Din conducătorii familiilor și al ginților s‐a format clasa
aristocrației gentilice sau a patricienilor cum a fost numită. Membrii
celor trei zeci de curii s‐au constituit în cea mai veche adunare a
poporului, care se întruneau în trei zeci de adunări sau comiții separate
și care au fost numite: comitia calata comiții curiate sau chemate pentru
că ele se întruneau când erau chemate de rege. Regele prezida aceste
comiții și ele luau cele mai importante hotărâri. Tot comițiile alegeau și
regele, care avea o autoritate limitată, aceasta fiind controlată de Senat.
Cu timpul, comiția calata a devenit comitia curiata (comiția curiata) și nu
mai avea nicio inițiativă legislativă aprobând prin aclamații propunerile
legislative făcute de rege.
În epoca regalității, Senatul avea trei sute de membri care erau
consilierii regelui. Nu puteau face parte din Senat plebeii. Din această
categorie socială făceau parte oamenii liberi care aveau dreptul de a fi
proprietari de pământ, negustorii, meșteșugarii, proprietarii mici și
mijlocii. Plebeii aveau obligația de a presta serviciul militar, iar, din
punct de vedere politic, ei nu aveau nicio obligație, dar, totodată, niciun
129
drept. În cadrul ginților a existat și o categorie a clienților cliens. Aceasta
era formată din liberți (sclavi eliberați), din străini care erau protejați de
gintă, dar și din oameni săraci.1 Ei au format clasa plebeilor și se aflau
sub protecția patronului patronus pe care aveau obligația de a‐l ajuta, iar
acesta din urmă îi proteja și le oferea ajutoare economice.
În perioada republicii au intervenit schimbări importante în
organizarea politică și socială. Revoluția din 510‐509 î.Hr. va duce la
înlăturarea monarhiei și instaurarea republicii. Regimul monarhic va fi
înlocuit cu instituția magistraturilor. Magistratul, cu excepția censorului
și a dictatorului, era ales pe o perioadă de un an și nu primea niciun fel
de remunerație. Magistrații aveau obligația de a fi efectuat stagiul
militar cel puțin zece ani și să treacă prin celelalte trepte inferioare de:
questor, tribun, praetor, consul.
În fruntea magistraților erau cei doi consuli care au preluat
responsabilitatea pe care a avut‐o regele. Cei doi consuli au reprezentat
puterea executivă supremă pe care o exercitau prin rotație timp de o
lună. În timpul războiului ei conduceau armata, iar, la final de mandat,
în calitate de proconsuli, vor administra o provincie. Din anul 367 î.Hr.,
unul din cei doi consuli trebuia să fie plebeu.
Tot din acest an apare și praetorul, o magistratură la care aveau
acces și plebeii. Praetorul avea atribuții judiciare, iar, în absența
consulilor, putea să convoace senatul, să conducă armata sau să
administreze provinciile. Din anul 242 î.Hr. au fost doi praetori.
Censorii, tot doi, erau aleși pe o perioadă de cinci ani. Ei se
ocupau cu evidența și controlul repartizării în clase a cetățenilor, țineau
evidența bugetului statului și alcătuiau listele cu noii senatori care au
fost propuși.
Questorii, și aceștia în număr de doi, controlau modul în care
erau administrate finanțele publice.
130
Edilii se ocupau de organizarea poliției în Roma, supravegheau

construcțiile din oraș și aprovizionarea acestuia cu cele necesare. La
început au fost doi aleși din rândul plebei, iar mai târziu li s‐au alăturat
încă doi din rândul patricienilor.
Pentru a putea fi apărate interesele plebei în fața patricienilor din
Senat, au fost aleși doi tribuni ai plebei. Tribunii convocau și prezidau
adunările plebei, iar, prin votul de care dispuneau, puteau bloca
propunerea unei legi. De asemenea, ei dispuneau de imunitate și în
această calitate puteau lua sub protecția lor pe cine doreau ei.
În perioada Republicii, Senatul a fost instituția supremă, care
asigura conducerea întregii vieți a statului. La început au fost trei sute
de senatori, iar spre sfârșitul Republicii numărul lor a crescut ajungând
la nouă sute. Tot în perioada de început, din Senat făceau parte numai
patricienii, dar, începând cu secolul IV î.Hr., au intrat în Senat și plebeii.
Senatorii erau numiți pe viață și se bucurau de mai multe avantaje, fiind
aleși dintre censori și persoanele care au deținut magistraturi mai
importante. Senatul era acela care gestiona și controla legislația,
administrația, finanțele, justiția, armata, religia și politica externă.
Perioada Imperiului începe cu venirea la conducere a lui
Octavian, căruia i s‐a acordat epitetul de Augustus (cel demn de
venerație). Va deveni princeps, primul dintre cetățeni, de fapt împărat,
dar acest titlu va fi adoptat abia din secolul următor. De acum,
conducătorul Imperiului Roman va fi persoana care va avea
prerogativele pe care le‐au avut consulii și censorii, va fi comandantul
armatei, dar și șeful religios (pontifex maximus). Tot el va fi acela care
va controla și va conduce finanțele, administrația și autoritatea
legislativă.
Datorită acestor puteri, Senatul și adunarea populară încep să‐și
piardă puterea, astfel că, din secolul III d.Hr., Senatul va dispărea. În
această perioadă, numărul pretorilor va crește ajungând până la
optsprezece, iar cel al questorilor va ajunge la douăzeci. Edililor, care la
131
început au fost în număr de doi și care au fost aleși dintre plebei, în
această perioadă, li se vor alătura încă doi, care vor fi aleși dintre
patricieni. Va crește și numărul tribunilor plebei, care va ajunge la zece.2
Senatul, care conduce viața statului, va pierde în perioada imperiului
treptat din atribuții, iar Octavian Agustus va reduce numărul acestora la
șase sute.

II.1. Armata
Armata a fost aceea care a dus la dezvoltarea Imperiului Roman
pe trei continente și ea a reprezentat una din instituțiile fundamentale
ale romanilor.
În perioada regalității, din armată făceau parte numai patricienii
și clienții lor, iar în componența sa avea trei mii de pedestrași și trei sute
de călăreți. Cu timpul, datorită reformelor din secolul V î.Hr., când au
fost primiți în cele cinci clase și plebeii alături de aristocrați, numărul
soldaților a crescut ajungând astfel la șaptesprezece mii de pedestrași, o
mie opt sute de călăreți și cinci sute de necombatanți.
Serviciul militar va deveni obligatoriu, iar cel care va refuza
satisfacerea stagiului militar își pierdea cetățenia romană, dar putea în
același timp să fie vândut ca și sclav. Soldatul nu primea de la stat decât
o porție de sare (sal), care era necesară pentru hrana sa și care de multe
ori era greu de procurat. De aici va veni și numele de salariu (sallarium).
Soldații aveau obligația de a‐și procura echipamentul, armamentul de
luptă și calul.
În perioada Republicii, din anul 406 î.Hr. armata va fi
permanentă, iar soldații au început să fie plătiți, să primească hrană și
armamentul de care aveau nevoie. La început armata era formată din
legiuni. O legiune avea în componența sa trei mii de soldați, care
proveneau din cele trei zeci de curii, fiecare dintre ele fiind obligată să
132
asigure un număr de o sută de soldați. Numărul soldaților dintr‐o
legiune va crește treptat, ajungând în secolul IV î.Hr. la patru mii două
sute, iar mai târziu la cinci mii3 și chiar până la șase mii de soldați.
Legiunea era ajutată de trei sute de călăreți.
Armata romană avea în secolul IV î.Hr. patru legiuni, iar
anumite situații dacă era nevoie acestea puteau ajunge până la zece. Din
legiuni făceau parte numai cetățeni romani. De la aliații Romei, armata
va primi numeroase trupe auxiliare (câte cinci mii de pedestrași și nouă
sute de călăreți pentru fiecare din cele patru legiuni). Începând cu anul
105 î.Hr., romanii vor avea o armată permanentă formată din
profesioniști, care vor fi recrutați din rândul săracilor. Soldații vor fi
angajați pe o perioadă de șaisprezece sau douăzeci de ani, vor fi plătiți,
iar la finalul stagiului militar, vor primi un lot de pământ.4
De asemenea, începând din secolul al III‐lea, generalul victorios
va primi titlul de imperator, iar la intrarea în Roma i se va organiza o
intrare triumfală. Armele de apărare din dotarea infanteriei romane
erau următoarele: cască din metal, platoșă din piele și scutul, iar pentru
atacurile ofensive erau folosite o suliță ușoară pe care o aruncau în
adversar, sabia și lancea. Infanteria grea era specializată în lupta corp la
corp și intervenea în luptă după ce soldații ei aruncau sulițele.
În armata romană infanteria a reprezentat forța principală. Pe
lângă infanterie, armata romană avea și cavaleria pe care o folosea în
operațiuni de recunoaștere, de hărțuire a adversarului, iar în anumite
bătălii intervenția cavaleriei era decisivă, cum a fost, spre exemplu, în
cea din 202 î.Hr. de la Zama împotriva cartaginezilor.
Armata romană dispunea și de o flotă maritimă deosebit de
performantă.5 Pe măsură ce Imperiul Roman s‐a dezvoltat, armata și‐a
133
mărit efectivele, iar de multe ori a fost principalul instrument de luptă
politică.
Armata în perioada Imperiului. Să nu uităm că Principatul lui
Octavian August a fost o autocrație militară, care avea la bază armata,
iar față de el au depus jurământ militar de fidelitate cinci sute de mii de
soldați. Dintre aceștia, trei sute de mii vor fi trimiși în noile colonii sau
în municipiile din care proveneau. Toți au primit pământ și câte trei mii
de denari pentru fiecare veteran. Numai după bătălia de la Actium din
anul 31 î.Hr. au fost lăsați la vatră o sută douăzeci de mii de soldați, care
se vor stabili în colonii sau pe loturile de pământ care vor fi cumpărate
sau confiscate de Octavian August în Italia, Galia narboneză 6 și
Hispania.
În timpul domniei lui Octavian August, armata va fi formată
din profesioniști, cu generali foarte competenți, devenind astfel o
forță militară permanentă. Octavian August a făcut o reformă în
cadrul armatei romane, reducând numărul legiunilor de la șaizeci la
douăzeci și opt, iar mai târziu la douăzeci și cinci. Soldații din cadrul
legiunilor vor fi recrutați dintre cetățenii din Italia și provinciile
romanizate.
Conducătorul legiunii era legatus legioni, delegat sau legat, având
rang senatorial. Acesta era subordonat legatului provinciei. În subordinea
lui legatus legioni erau mai mulți ofițeri tribuni militum, tribuni ai
soldaților, dintre care cel puțin unul era de rang senatorial. Urmau, în
ordinea subordonării, centurionii,7 care erau cel puțin cincizeci și nouă.
6 Galia narboneză sau transalpină, a fost o provincie romană întemeiată în anul 121
î.Hr. în sud‐estul Franței. Capitala a fost în colonia romană Narbo Maritius
întemeiată în anul 118 î.Hr. Azi este orașul Narbonne, în regiunea Languedoc‐
Rousillion, iar capitala regiunii este orașul Montpellier în Franța.
7 Centurionul, sau sutașul avea în subordine o sută de soldați, bucurându‐se de un
deosebit respect și considerație din partea soldaților. El mergea numai călare în
timpul marșurilor legiunilor.
134
În timpul lui Octavian August, o legiune era comandată de un
tribun militar fiind formată din cinci mii de infanteriști și o sută
douăzeci de călăreți. Fiecare legiune va fi susținută de unități auxiliare.
Acestea erau formate din soldați care nu aveau cetățenia romană, dar o
vor primi la finalul stagiului militar care era de douăzeci și cinci de ani.
Disciplina în cadrul armatei romane era foarte severă. Legiunile aveau o
sută douăzeci și cinci de mii de soldați, iar în unitățile auxiliare erau tot
atâția soldați, astfel că, armata romană, în timpul domniei lui
împăratului Octavian August, avea între două sute cincizeci de mii și
trei sute de mii de soldați. Legiunile vor staționa în provinciile cucerite
de romani. Astfel, numai în provinciile balcanice, erau între trei și cinci
legiuni, în Germania pe Rin erau cel puțin cinci legiuni, iar în
provinciile Panonia și Moesia încă patru legiuni. În provinciile din
Orient erau trei legiuni, în Egipt erau tot trei legiuni, una sau două
legiuni erau în Africa și cinci în Hispanii.
Armata romană era ajutată și de marina militară, iar în această
perioadă vor fi investite importante sume de bani pentru întreținerea
flotelor. Cele mai importante flote navale au fost în Italia, la Misenus și
Ravena.8
Armata a avut un rol important în cadrul Imperiului Roman, ea a
fost aceea care a ajutat la încasarea impozitelor, a participat la
importante lucrări publice, construcții de monumente, puțuri, dar și la
lucrări de refaceri și construcții de noi drumuri.9 A participat din plin la
viața provinciilor și a fost un puternic factor de romanizare.
8 Ravena a fost la început o așezare etruscă. Între secolele II‐I î.Hr. romanii au
colonizat întreaga zonă a Padului, iar aici a construit Octavian August în secolul I
î.Hr. un puternic port în jurul căruia se va dezvolta orașul pe malul Mării
Adriatice. În anul 402 d.Hr. împăratul Honoriu va muta capitala Imperiului la
Ravena. Este situată în regiunea Emilia‐Romagna din Italia.
135
Sursa: De la Andrein – Operă proprie, CC BY‐SA 3.0,
II.2. Clasele sociale
Încă de la început societatea romană a fost împărțită în clase și
pături sociale. Această împărțire a fost făcută după origine sau avere.
Pe primul loc s‐au situat patricienii care au provenit din vechile
familii aristocratice ale Romei antice. Ei au ocupat, în cadrul societății
romane, cele mai importante funcții și au avut un statut special.
A doua categorie socială era reprezentată de plebei. Aceștia
puteau să dețină proprietăți, aveau libertate personală, dar nu dispuneau
de niciun drept. În această situație, relațiile dintre patricieni și plebei au
generat pe parcursul timpului mai multe conflicte. Plebeii au luptat
136
pentru a‐și îmbunătăți statutul economic și politic, dar și pentru a obține
drepturi religioase și politice egale cu ale patricienilor. Astfel, după o
luptă îndelungată care a început în 484 î.Hr., plebeii vor avea doi tribuni,
iar mai târziu numărul tribunilor plebei va ajunge la zece.
Prin Legea celor XII Table din anul 451 î.Hr. vor reuși să obțină
egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii. Vor avea și doi edili ai plebei,
iar din anul 367 î.Hr. au avut acces în magistratura superioară, îndeosebi
consulatul, dar și accesul la funcțiile sacerdotale superioare, în colegiul
augurilor. Din anul 356 î.Hr. vor avea acces la funcția de dictator, iar din
337 î.Hr. la cea de praetor. Aceste schimbări vor reduce numărul
familiilor de patricieni la treizeci spre sfârșitul Republicii. Se va forma
acum o nouă clasă socială nobilitas din care vor face parte patricieni,
plebei bogați, membri ai Senatului, dar și cei care au deținut anumite
magistraturi. În cadrul aristocrației de gradul al doilea erau cavalerii,
equites care nu făceau parte din Senat și nu puteau deține magistraturi,
dar erau în schimb bogați, ocupându‐se cu numeroase afaceri.
O altă categorie socială era cea a țăranilor liberi, care era cea mai
numeroasă și cea mai importantă la început, dar care, din păcate, în
secolul al II‐lea î.Hr. va sărăci și se va revolta în dese rânduri.
Categoria socială cea mai defavorizată a fost aceea a sclavilor. La
începutul regalității numărul sclavilor era redus. Pe parcursul timpului,
numărul sclavilor a crescut datorită războaielor de cucerire. Astfel,
numai în timpul războaielor punice, au fost vânduți ca și sclavi o sută
cincizeci de mii de cartaginezi. Din Sardinia au fost vânduți ca sclavi opt
zeci de mii de oameni, datorită faptului că la jumătatea secolului al
II‐lea s‐au răsculat împotriva romanilor. După ce au cucerit Macedonia
și Epirul au fost vânduți ca sclavi alți o sută cincizeci și cinci de mii de
oameni. La sfârșitul campaniilor militare, Iulius Cezar ar fi vândut ca și
sclavi peste un milion de gali, o cifră care, după părerea unora, este cam
exagerată.
137
De asemenea, au fost transformați în sclavi hoții care au fost
prinși, dezertorii, cei care nu puteau să‐și plătească datoriile,
incendiatorii, dar și copiii care au fost vânduți de către părinții lor.
Sclavii au fost considerați de către romani unelte vorbitoare, astfel că ei
nu aveau niciun drept. Puteau să fie vânduți, donați prin testament de
moștenire, nu aveau dreptul să fie posesori de bunuri, căsătoria lor nu
avea nicio valoare juridică, iar stăpânul avea asupra lor dreptul de viață
și de moarte.
Cu toate acestea situația sclavilor va cunoaște o îmbunătățire
destul de importantă spre sfârșitul perioadei Republicii și pe parcursul
Imperiului. De acum înainte va fi o categorie a sclavilor publici care vor
fi folosiți în administrație ca mici funcționari, dar și în lucrări publice.
O altă categorie era cea a sclavilor particulari pe care stăpânul îi
folosea la toate muncile de care avea nevoie. Existau și mari proprietari
de sclavi care aveau până la cinci sute și chiar câteva mii. De asemenea,
erau și sclavii de lux și din această categorie făceau parte medicii,
pedagogii, oamenii de știință, secretarii și muzicanții.10
Pe parcursul secolelor, sclavii s‐au răsculat în numeroase
rânduri, dar cea mai mare răscoală a fost aceea a lui Spartacus din anii
73‐71 î.Hr., care a reușit să adune o armată de până la o sută douăzeci
de mii de sclavi. Pe parcursul luptelor cu romanii, Spartacus i‐a învins
în multe rânduri, dar a sfârșit prin a fi omorât în timpul ultimei bătălii
împreună cu alți doisprezece mii, iar șase mii, dintre cei care au
supraviețuit, au fost răstigniți pe Via Appia.
A fost și o categorie a sclavilor liberți, cei care au fost eliberați de
către stăpânii lor. Astfel că, în perioada Imperiului, cam 5% din populație
făcea parte din această categorie a sclavilor liberți.
138
II.3. Dreptul
Romanii au fost un popor practic și, astfel, dreptul roman a
evoluat pe parcursul secolelor în același timp cu viața socială,
economică și politică.
Dreptul în perioada Regalității. La romani a existat din cele mai
vechi timpuri o strânsă legătură între religie și drept. În acest sens ei nu
făceau o diferențiere între normele religioase și cele juridice. Astfel, în
primele secole, singura lege pe care o cunoșteau romanii era jus divinum.
Potrivit acesteia, ei considerau că toate hotărârile legate de conducere,
dar și de viața civilă, trebuiau să fie în acord cu voința zeilor. Cei care
vegheau al respectarea vechilor obiceiuri, a obligațiilor religioase și a
cutumelor erau pontifii 11 pontifices, care erau aleși numai dintre
patricieni. Numai pontifii cunoșteau normele juridice, iar acestea erau
puse în aplicare de către pretori. La început nu era o legislație scrisă,
normele juridice fiind transmise pe cale orală.
Dreptul în perioada Republicii. Numeroasele conflictele dintre
patricieni și plebei au făcut ca în anul 451 î.Hr. sub influența etruscilor
să se facă un prim pas în direcția dreptului scris. În acest an au fost
elaborate Legile celor XII Table, la care a lucrat o comisie formată din zece
membri. La început, aceasta a fost formată numai din patricieni, iar mai
apoi a avut în componența sa cinci patricieni și cinci plebei. Legile celor
XII Table au fost, pe parcursul secolelor, normative pentru romani, fiind
singurul izvor scris al dreptului roman. Textul lor a fost scris pe
douăsprezece table din bronz și au fost expuse în For, până în anul 387
î.Hr. când au fost distruse în urma incendierii Romei de către gali.
Textul lor a fost reconstituit pe baza scrierilor unor juriști romani. Cele
mai importante prevederi din acest cod de legi erau cele referitoare la
organizarea familiei, la proprietate și la succesiune. Astfel, căsătoria
11 Pontifii erau sacerdoți de rang înalt.
139
între patricieni și plebei era interzisă, prevedere care mai târziu a fost
anulată.
Autoritatea părintelui era nelimitată și, în acest sens, tatăl putea
dispune de viața, bunurile și libertatea copiilor pe care îi putea vinde ca
sclavi. Proprietatea privată era protejată, iar cei care furau, erau aspru
pedepsiți, putând ajunge să primească chiar pedeapsa cu moartea. De
această pedeapsă erau pasibili și cei care depuneau mărturie falsă, dar și
judecătorul care era acuzat și dovedit de corupție. Prevederile juridice
din cele XII Table nu au fost abrogate, ele au rămas în vigoare pe
parcursul secolelor, cu toate că unele dispoziții au fost modificate sau
abrogate. Legile celor XII Table s‐au bucurat la romani de o mare
autoritate morală și civică, astfel că, multe secole la rând, elevii au fost
obligați să le învețe pe de rost. Cu toate că Legile celor XII Table au rămas
normative pentru romani, în secolele IV‐III î.Hr., vor fi adoptate și alte
legi care au fost votate în Adunările Poporului pe centurii. Legile care
au votate în această perioadă apărau proprietatea cetățenilor romani,
dar au fost și unele prevederi legale privitoare la familie. În acest sens
rămâne neschimbată autoritatea părintelui asupra soției și a copiilor.
Noile cuceriri din secolele II‐I î.Hr. va determina dreptul roman
să elaboreze noi legi. Extinderea Imperiului Roman, noile popoare care
au intrat în componența sa au făcut ca dreptul roman să se adapteze la
noua situație și astfel dreptul grecesc, retorica și filosofia elenistică l‐au
influențat. Astfel, în anul 95 î.Hr. va apărea și primul tratat juridic
elaborat de Quintus Mucius Scaevola.12 Vor interveni acum schimbări
majore printr‐o separare a jus civile (dreptului civil), care va fi aplicat în
12 Ouintus Mucius Scaevola a trăit între anii 140‐82 î.Hr. și a fost autorul unui tratat
de drept civil în 18 volume De jure civili libri XVIII. A fost ales pontifex maximus,
iar în această calitate a vrut să reglementeze mai strict colegiile preoțești și
ritualurile tradiționale să fie respectate cât mai bine. Este primul pontifex
maximus care a fost asasinat în templul zeiței Vesta. Cicero a fost unul dintre
discipolii săi cei mai însemnați.
140
exclusivitate cetățenilor romani și jus gentium (dreptul popoarelor

supuse).
Va fi stabilită acum o distincție clară între termenul de posesiune
și cel de proprietate. Autoritatea lui pater familias nu va mai fi atât de
mare, dar, cu toate acestea, copiii nu vor putea nici acum să dispună în
mod independent de avere. În această perioadă de la sfârșitul
Republicii, când au loc aceste schimbări importante în dreptul roman, el
va fi îmbogățit și cu unele elemente juridice de la alte popoare. Una
dintre schimbările importante ale dreptului din această perioadă o
constituie jurisprudența 13 și practica jurisconsulților, iar știința și
practica lor nu a cunoscut o importanță așa de mare la niciun popor.14
Dreptul în perioada Imperiului. Împăratul Octavian August a
dorit o revitalizare a vechilor metavalori pe care le aveau romanii fides și
pietas. În acest sens, legile care au fost adoptate în timpul domniei sale
au adus o contribuție însemnată la dezvoltarea dreptului roman.
Încă din anul 2 î.Hr. împăratul Octavian August a adoptat o
legislație care avea ca scop refacerea vieții morale. La aceasta au fost
adoptate în anul 9 d.Hr. noi măsuri legislative mai aspre, prin care se
dorea stoparea noilor moravuri relaxante care au pătruns în societatea
romană. Familiile care aveau mai mulți copiii au primit mai multe
favoruri, iar în acest sens a fost legiferat jus trium liberorum, dreptul celor
trei copii. De asemenea, au fost combătute practicile orgiastice, dar și
corupția. Alte legi, prin care dorea să refacă morala, au fost inițiate în
anul 19 d.Hr. de către Octavian August în Senat. Printr‐o lege a
căsătoriilor, senatorii și cavalerii erau obligați să se căsătorească și să
aibă copii, iar celibatarii au fost obligați să plătească impozit. Adulterul
era pedepsit prin trimiterea în exil a soției infidele, dar și a amantului
13 Jurisprudența reprezintă totalitatea soluțiilor date de instanțele judecătorești în

litigiile care au ca obiect raporturi juridice dintr‐un anumit domeniu (obligații,
moștenire, proprietate). https://legeaz.net/dictionar‐juridic/jurisprudenta
141
ei.15 De asemenea, au fost luate și unele măsuri prin care era condamnat
luxul. Prin toate măsurile legislative Octavian August a dorit să aducă
austeritate, echilibru și armonie în cadrul societății romane care a
cunoscut o decădere în ultimele secole ale Republicii. Merită de
menționat faptul că, acum în secolul I d.Hr., prin aceste inovații
legislative, se remarcă puterea de lege pe care o primește acum în
dreptul civil hotărârile pe care le ia Senatul constititiones, dar și cele care
vor fi luate de către împărat.16

II.4. Economia
În perioada regalității, romanii au început să dezvolte comerțul
și artizanatul, cu toate că ocupația de bază a constitut‐o mai departe
creșterea animalelor și agricultura. Pe parcursul timpului, au apărut la
Roma și micii producători. Astfel că, aici existau ateliere mici în care se
producea ceramică, bijuterii, dar și mici fabrici, fierării, cărbunării. Nu
lipseau măcelăriile, dar nici magazinele în care producătorii de legume
își vindeau produsele. Încă din secolul al IV‐lea î.Hr. în For era un
centru comercial în care se desfășura o intensă activitate economică.
Pentru a impulsiona economia, romanii au început să emită propria
monedă, iar primele monede au fost din argint și bronz. Faptul că
romanii au început să emită propria monedă, demonstrează că ei au
devenit o mare putere economică.
Cuceririle ulterioare vor transforma Roma într‐o mare putere
economică care va reuși să domine zona mediteraneeană. Aceste
cuceriri au adus un mare profit economic, pentru că romanii au prădat
popoarele cucerite.
De asemenea, romanii au știut să‐și elimine adversarii economici,
iar în această perioadă a Republicii, Cartagina, Corint și Rodhos au fost
15 Eugen Cizek, op. cit. p., 275.
142
distruse. Cuceririle teritoriale au adus romanilor sute de mii de sclavi și
astfel au beneficiat de o forță de muncă gratuită. De la popoarele
cucerite, romanii au luat numeroase resurse metalifere (aur, argint,
cupru,), precum și alte metale prețioase, dar mai ales însemnate produse
agricole. Pe lângă aceasta, să nu uităm că provinciile cucerite erau
obligate să plătească impozite destul de substanțiale. Toate acestea au
făcut ca, în secolul al II‐lea î.Hr., economia să cunoască o puternică
dezvoltare, iar moneda romană să devină universală.
Sistemul monetar se prezenta astfel:
Denar Sesterț As Monedă Metal Greutate
25 100 400 Aureus aur ≈ 7,20 g sub Nero
12½ 50 200 Quinarius de aur aur
3 12 48 Cistofor / Cistiphoră argint = 4 drahme grecești
1 4 16 Denar argint ≈ 3,40 g sub Nero
1/ 2 2 8 Quinarius de argint argint
1/ 4 1 4 Sesterț alamă ≈ 27 g sub Nero
1/ 8 1/ 2 2 Dupondius alamă ≈ 13 g sub Nero
1/ 16 1/ 4 1 As cupru ≈ 11 g sub Nero
1/ 32 1/ 8 1/ 2 Semis cupru
1/ 64 1/ 16 1/ 4 Quadrans cupru
* Cistiphoros / Cistofor de argint era în circulație în Asia Mică.
Valora 3 denari romani sau 4 drahme grecești; pe monedă, era gravată caseta cu odoarele lui Bacchus.
Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Moned%C4%83_roman%C4%83
La începutul secolului al II‐lea î.Hr. salariul era destul de mic,
pentru că un muncitor necalificat era plătit cu jumătate de denar17 pe zi.
În perioada următoare, salariul se va dubla ajungându‐se astfel la un
salariu mediu anual cuprins între două sute și două sute cincizeci de
17 Denarul a fost una dintre monedele principale la romani. Era confecționată din
argint și avea între 3 și 4 grame în funcție de epocă.
143
denari anual. Cu toate acestea, salariul era destul de mic, pentru că o
familie formată din trei persoane va cheltui pentru a se putea întreține
între o sută optzeci și până la două sute de denari anual. În această
situație, îi rămâneau foarte puțini denari pentru a putea să‐și închirieze
o locuință în Roma. Astfel, oamenii vor trebui să muncească din greu
pentru a‐și putea menține existența. Merită de amintit faptul că nivelul
de trai al oamenilor săraci îl depășea cu puțin pe cel al sclavilor. 18
Conflictele și războaiele civile din secolul I î.Hr. vor afecta economia
Italiei.
În perioada Imperiului, prin eforturile care s‐au făcut, economia
se va redresa și va cunoaște o nouă epocă de dezvoltare în toate
domeniile. Noile cuceriri teritoriale vor duce la deschiderea de noi piețe,
ceea ce va face ca producția să se dezvolte. Acum și partea din nordul
Italiei va realiza o dezvoltare economică mai accentuată.
Tot în această perioadă și agricultura din Italia, cu ajutorul
tehnicilor agricole care au fost introduse, va cunoaște progrese destul de
importante, începând să se dezvolte exploatările rurale mici și mijlocii.
Cele mai rentabile culturi erau cele de viță‐de‐vie și măslin. Romanii au
practicat și cultura pomilor fructiferi atât pe micile proprietăți, cât și pe
marile latifundii.
De asemenea, și industria mică și mijlocie va cunoaște o
dezvoltare semnificativă în această perioadă datorită progreselor
tehnologice. Să ne aducem aminte că romanii au învățat de la etrusci
tehnica prelucrării metalelor, iar o dată cu noile cuceriri din Asia Mică
vor prelua tehnologii și mai avansate. Astfel că, Roma va deveni un
puternic centru economic și industrial. Aici erau numeroase ateliere care
produceau obiecte de lux. Existau ateliere de reparații, dar și multe
ateliere care produceau numeroase bunuri care erau fabricate manual.
Pentru a putea să‐și apere și mai bine interesele profesionale,
144
meșteșugarii romani din toate categoriile s‐au grupat în corporații. Pe
parcursul timpului, numărul acestora a crescut semnificativ, astfel că, în
aproximativ cinci sute de orașe din Imperiu, găsim asemenea corporații.19
Industria se va dezvolta și în regiunile din Italia, astfel că noile
centre industriale vor produce îmbrăcăminte, lenjerie, pături, vase
ceramice, articole din sticlărie și argintărie. Se va dezvolta industria
metalurgică care va produce fierul și bronzul, care era exploatat în
minele din provincii.
Această dezvoltare industrială se va regăsi și în celelalte
provincii romane de pe întreg cuprinsul Imperiului, unde vor fi multe
fabrici și ateliere, care vor produce numeroase și diversificate mărfuri.
În Asia Mică, Pergamul va excela prin producerea pergamentului,
orașele Sidon și Tyr produc textile, mătăsuri și sticlărie. Alexandria, al
doilea oraș din Imperiu, va fi cel mai important centru industrial,
artizanal și economic din Orient. În această perioadă, economia de piață
și producția liberă va fi propagată masiv. Se va dezvolta turismul în
insulele grecești, în Egipt dar și în celelalte provincii din Asia Mică și
Africa.
La apogeul ei, diferența dintre economia antică și cea modernă
era dată de cantitate, și nicidecum de calitate.20 Toată această dezvoltare
economică pe care a cunoscut‐o Imperiul Roman a fost generată de o
puternică infrastructură rutieră și maritimă. Au fost făcute hărți care au
venit în ajutorul celor care au folosit imensa rețea de drumuri pe care au
construit‐o romanii în toate provinciile Imperiului. Romanii au avut o
rețea de drumuri principale care se întindea pe nouă zeci de mii de km,
dar și una de drumuri secundare care avea două sute de mii de km.
Aceste drumuri erau construite pe o fundație puternică care avea patru
straturi din materiale diferite, având o adâncime între 2,70 metri și până
145
la 3,80 metri. Drumurile aveau o lățime între patru și cinci metri, iar pe
Via Appia unele porțiuni aveau și zece metri lățime.
Romanii s‐au remarcat și în construcția de poduri, astfel că, arcul
unui pod putea să aibă o deschidere de până la treizeci de metri. La
Roma, cel mai lat pod avea o lățime de unsprezece metri. În unele
situații podurile au fost și apeducte. Cel mai lung pod construit de
romani, a fost cel de peste Dunăre, la Drobeta Turnu Severin. Pe aceste
drumuri se circula cu o trăsură acoperită care avea patru cai și putea să
transporte până la șapte persoane, la o distanță de zece până la
cincisprezece km. Pe aceste drumuri existau stații de poștă unde caii se
odihneau sau erau schimbați. La o distanță de cinci stații de poștă exista
un han, pe lângă care mai era permanent un post de poliție stradală,
veterinari pentru îngrijirea cailor, meseriași pentru reparația căruțelor,
dar și vizitii de schimb. 21 În aceste condiții, deplasarea în cadrul
Imperiului Roman se desfășura destul de rapid, curierul imperial
parcurgea șaptezeci și cinci de km. pe zi, iar Tiberius a reușit ca, în
douăzeci și patru de ore, să parcurgă o distanță de trei sute de km.
Să nu uităm faptul că, pe lângă aceste drumuri, romanii au
dispus și de o puternică flotă comercială, dar și de transport. Armatorii,
negustorii, și transportatorii s‐au grupat în colegii. Astfel, s‐au dezvoltat
unele porturi deosebit de performante la Puteoli și Aquilleia în Italia,
dar și în provincii. În Hispania erau porturi la Cartago Noua și Gades;
în Africa la Cartagina, Hippona, Lepcis Magna, Cesareea și Alexandria;
în zona asiatică la Rodos, Delos și Seleucia.22 Navele romane aveau o
capacitate de transport de trei sute patruzeci de tone, iar unele puteau
depăși chiar o mie trei sute de tone.23
146
Unități de măsură în Roma Antică:
Unități de măsură pentru lungime Picior
digitus Deget = ¼ palmus = 18, 522 mm 1/16
palmus palmă = ¼ pes = 74, 088 mm ¼
pes picior = 4/7 cot‐nippur = 296, 352 mm 1
cubitus cot = 1½ pes = 444, 528 mm 1½
gradus Pas = 2½ pes = 740, 880 mm 2½
passus Doi pași = 2 gradi = 1, 48176 m 5
pertica nuia (băț) = 2 passus = 2, 96352 m 10
actus Arpent = 12 perticae = 35, 56224 m 120
stadium Stadium = 1/8 mille passus = 185, 22 m 625
mille passus
Mila = 1000 passus = 1, 48176 km 5000
(1000 de pași)
leuga Leuge = 1½ milia passuum = 2, 22264 km 7500
pentru suprafață
Unități de măsură pentru suprafață Acru
pes quadratus Picior² = 1 picior2 = 878, 245079 cm² 1/14400
scripulum Rute² = 100 picior2 = 8, 78245079 m² 1/144
actus minimus Ulne Furchen* = 1/30 Acru = 42, 155763792 m² 1/30
clima bucată = ¼ Acru = 316, 16822844 m² ¼
actus quadratus Acru = 1 pent2 = 1264, 67291376 m² 1
iugerum Ioh = 2 Acru = 2529, 34582752 m² 2
heredium Morgen = 2 Ioh = 5058, 69165504 m² 4
centuria Potcoava mare = 100 Morgen = 50, 5869165504 ha 400
saltus Quadruplex = 4 Potcoava mare = 2, 023476662016 km² 1600
pentru volum
Unități de măsură pentru volum (lichide) ! Sester
ligula Lingura rasă = ¼ Dosa = 11, 296 427 329 152 ml 1/48
cyathus Dose = ½ 1/16 = 45, 185 709 316 608 ml 1/12
acetabulum = 1/8 Sester = 67, 778 563 974 912 ml 1/8
sextans 1/6 sester = 1/6 Sester = 90, 371 418 633 216 ml 1/6
triens 1/3 sester = 1/3 Sester = 180, 742 837 266 432 ml 1/3
hemina Hemina = ½ Sester = 271, 114 255 899 648 ml ½
cheonix Cheonix = 2 1/3 sester = 361, 485 674 532 864 ml ⅔
sextarius Sester = 1/6 Kanne = 542, 228 511 799 296 ml 1
congius Kanne = ¼ Urna = 3, 253 371 070 795 776 l 6
urna Urne = ½ Amphora = 13, 013 484 283 183 104 l 24
amphora Amphora = 1 Kubikfuß = 26, 026 968 566 366 208 l 48
culleus Furtun = 20 Amphore = 520, 539 371 327 324 160 l 960
Unități de măsură pentru volum (cereale) ! Mete
acetabulum Polonic = ½ 1/4 sester = 67, 778 563 974 912 ml 1/128
quartarius 1/4 sester = ½ Hemine = 135, 557 127 949 824 ml 1/64
hemina Hemine = ½ Sester = 271, 114 255 899 648 ml 1/32
sextarius Sester = 1/8 Galon = 542, 228 511 799 296 ml 1/16
semodius Galon = ½ Mete = 4, 337 828 094 394 368 l ½
modius Metze = 1/3 Obroc = 8, 675 656 188 788 736 l 1
quadrantal Scheffel = 1 picior3 = 26, 026 968 566 366 208 l 3
pentru masă
147
Unități de măsură
Gran Chalkus Obolus Drahme Uncie Pfund Mina
pentru masă
granum Gran = 1/3 Chalkus = 47,04000 mg 1 ⅔ 1/12 1/72 1/576 1/6912 1/9216
chalcus Chalkus = 1/8 Obolus = 70,56000 mg 1½ 1 1/8 1/48 1/384 1/4608 1/6144
siliqua Siliqua = 1/3 Obolus = 188,16000 mg 4 2⅔ 1/3 1/18 1/144 1/1728 1/2304
obolus Obolus = ½ Skrupel = 564,48000 mg 12 8 1 1/6 1/48 1/576 1/768
scrupulum Skrupel = 1/3 Drahme = 1,12896 g 24 16 2 1/3 1/24 1/288 1/384
drahma Drahme = ½ Shekel = 3,38688 g 72 48 6 1 1/8 1/96 1/128
sicilicus Shekel = 2 Drahme = 6,77376 g 144 96 12 2 ¼ 1/48 1/64
uncia Uncie = 4 Shekel = 27,09504 g 576 384 48 8 1 1/12 1/16
libra Pfund = 12 Uncie = 325,14048 g 6912 4608 576 96 12 1 3/4
mina Mina = 16 Uncie = 433,52064 g 9216 6144 768 128 16 4/3 1
alte unități de măsură
 Libra romană: 1Libra = 12 Unciae = 48 Sicili = 96 Drahmae = 576
Oboli = 1628 Siliquae.
 Drahma greacă este 1/100 parte din Mina și 1/96 parte din libra
romană. Raportul dintre drahma romană și cea greacă este de
25:32.
 Uncia:
Uncia romană are mai multe denumiri:
1 Uncie: uncia
* 1 1/2 Uncie: sescuncia
2 Uncii: sextans = 1/6 as
3 Uncii: quadrans = ¼ as
4 Uncii: trians = 1/3 as
5 Uncii: quincunx
6 Uncii: semis = ½ as
7 Uncii: septunx
8 Uncii: bes = ⅔ as
9 Uncii: dodrans = 3/4 as
10 Uncii: dextans = 5/6 as
11 Uncii: deunx
12 Uncii: as = 1 libra
Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Unit%C4%83%C8%9Bi_de_m%C4%83sur%
C4%83_%C3%AEn_Roma_Antic%C4%83
148
II.5. Demografia
În primul secol al erei creștine populația globului ar fi fost de
aproximativ trei sute de milioane de locuitori. Dintre aceștia, în
exteriorul Imperiului Roman din Europa, patru milioane trăiau în
Germania și Scandinavia, în Europa de est patru milioane, iar în Dacia
un milion. În Parthia trăiau cincisprezece milioane, în Arabia și Asia
Centrală cinci milioane. Mai mult de jumătate din populația globului
trăia în India, care avea optzeci de milioane de locuitori și China, cu
șaptezeci de milioane de locuitori. Pe continentul American trăiau
aproximativ opt milioane de locuitori. Tot în această perioadă, populația
Imperiului Roman era de aproximativ cincizeci de milioane de locuitori,
care erau răspândiți astfel: în provinciile din Europa erau douăzeci și
cinci de milioane, în Asia douăzeci de milioane, iar în Africa zece
milioane. În Italia erau aproximativ 7,5 milioane, în provinciile din Galia
opt milioane, iar în Siria cinci milioane.
Romanii au făcut mai multe recensăminte, unul dintre ele este cel
din anii 70‐69 î.Hr., din perioada Republicii, când au fost numărați nouă
sute zece mii de cetățeni; se pare că erau numărați numai bărbații.
Octavian August a făcut și el trei recensăminte: în anii 28 î.Hr. erau
4.063.000, în anul 8 î.Hr. erau 4.233.000, iar în anul 14 d.Hr. 4.937.000 de
locuitori, dintre care patru milioane de cetățeni erau în Italia, iar restul
în provincii. Octavian August nu era atât de generos în acordarea
cetățeniei romane, care depindea în exclusivitate de principe.
Să nu uităm faptul că, în această perioadă, datorită condițiilor
precare de viață, dar și a serviciilor medicale și igienico‐sanitare destul
de modeste, speranța de viață era între 30 și 35 de ani la bărbați, iar la
femei se situa între 25 și 30 de ani.24
149
Sursa: http://www.creeaza.com/legislatie/demografie/EVOLUTIA‐NUMERICA‐A‐POPULATIEI223.php
II.6. Construcțiile și arhitectura
Pe parcursul istoriei, romanii s‐au remarcat ca și constructori

desăvârșiți, iar lumea are și azi posibilitatea de a admira grandioasele
construcții care au pus în valoare geniul romanilor.
În perioada regalității, casele romanilor se prezentau sub forma
unor colibe sărăcăcioase, care aveau pereții construiți din lemn și bârne,
fiind tencuiți cu lut și acoperite cu stuf sau trestie. Casa avea o singură
încăpere numită atrium, care avea o deschizătură în tavan, dar și în
acoperiș pentru a putea pătrunde lumina și apa de ploaie, care era
colectată într‐un bazin situat în mijlocul încăperii. Acesta era modelul
clasic de casă etruscă. Pe parcursul timpului, la atrium au fost adăugate
în funcție de posibilități una sau mai multe încăperi laterale, iar baie își
permiteau să aibă numai cei bogați.
În perioada regalității etrusce, la Roma au început să se
construiască case din piatră, care au fost mai spațioase, iar pentru
150
scurgerea apelor reziduale din locuințe în exterior era un șanț. Cei mai
bogați dintre romani, pe lângă casa de la oraș, aveau pe marile
proprietăți și o locuință numită villa rustica. În jurul acesteia era
gospodăria cu depozite, grajduri și locuințele sclavilor. Acestea erau
locuite numai în anumite perioade din an, când era nevoie pentru
administrarea proprietății.
La sfârșitul perioadei Republicii, cei mai bogați au început să‐și
construiască, în cele mai frumoase locuri din apropierea orașului, case
de lux numite villa urbana. Aceste locuințe de lux dispuneau de tot
confortul. Ele aveau grădini, parcuri frumoase, piscine și terenuri de
sport. Cele mai renumite au fost cele ale lui Cicero de la Tusculum și ale
lui Pliniu cel Tânăr, ca să nu mai vorbim vila împăratului Hadrian, care
a fost cea mai superbă și cea mai bogată dintre vilele imperiale. Cei mai
mulți locuitori ai Romei trăiau în chirie în locuințe mai modeste numite
insulae, pentru că erau înconjurate de mult teren liber, sau de străzi.
Aceste locuințe erau asemănătoare cu blocurile, având între cinci și șase
etaje cu o înălțime de până la douăzeci de metri. Erau construite pe o
structură de lemn, la parter având ateliere și magazine, iar la etaje aceste
locuințe aveau o bucătărie și una sau două camere. Locuințele nu aveau
baie, apă și căldură, fiind despărțite prin pereți din lemn și de multe ori
erau expuse la incendii și prăbușiri. Cu toate că dispuneau de aceste
condiții modeste, prețul chiriilor era destul de mare.
Încă de la fondarea ei, Roma a beneficiat de construcții
remarcabile care au stârnit admirație de‐a lungul timpului, iar aici au
fost aduse toate bogățiile din provinciile care au fost cucerite. Toată
viața publică romană, încă de la început, a fost centrată în jurul colinelor
Palatin și Capitoliu. Nucleul originar al Romei a fost pe colina Palatin,
unde au fost construite cele mai vechi temple și locuințele celor mai
renumite familii din perioada Regalității, Republicii, dar și a Imperiului.
Tot aici și‐a construit Octavian August un palat, care a devenit pe
parcursul timpului cea mai grandioasă reședință imperială. Cea mai
redutabilă fortăreață de la fondarea Romei a fost pe colina Capitoliu și
care avea un caracter sacru, pentru că aici a fost construit cel mai
151
important locaș de cult, templul lui Jupiter Capitolinul. Tot pe Capitoliu
au fost expuse statuile, care‐i reprezentau pe cei mai importanți oameni
de stat. De asemenea, aici erau arhivele, monetăria și tezaurul Romei,
dar și cele mai îngrozitoare închisori și locuri de execuție ale celor care
au fost condamnați pentru cele mai mari crime.
Între cele două coline, Capitoliu și Paltin, a fost construit Forul,
care va deveni pe parcursul timpului, în perioada Republicii, centrul
vieții politice și economice. Alături de acesta s‐au mai construit și alte
foruri de către Iulius Cezar, Octavian August, Nerva, Traian și
Vespasian. În apropierea acestora era clădirea senatului (curia),
tribunele de la care vorbeau oratorii (rosta), bazilicile, care erau clădiri
de dimensiuni mari, în care aveau loc ședințele tribunalelor, dar și
locuri în care erau discutate afacerile. Pe lângă acestea, aici erau și multe
temple dintre care cel mai impunător și .bogat era templul Romei
(Templum Urbis et Veneris), care avea un portic cu o sută cincizeci de
coloane din granit și era acoperit cu țigle din bronz aurit.
Forumul Roman:
Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Roma_Antic%C4%83#/media/File:Forum_Romanum_April_05.jpg
152
Marele Circ (Circus Maximus), care avea o capacitate de patru

sute de mii de locuri, era situat la poalele colinei Palatin, către colina
Aventin și era singurul circ din Italia, pentru că în alte orașe nu erau
permise cursele de care. În apropierea palatului lui Nero (Domus aurea)
a fost construit Colosseumul.
Și pe celelalte coline ale Romei: Aventin, Coelium, Esquilin,
Quirinal și Viminal, în perioada Imperiului, s‐au ridicat edificii
impunătoare. Împăratul Octavian August a construit la Roma multe
teatre moderne din marmură care i‐a impresionat pe contemporanii săi.
El a inaugurat o politică urbanistică în marmură de o mare amploare
care nu a mai fost cunoscută până atunci. S‐a putut afirma, pe bună
dreptate, că o găsit o Romă de cărămidă sau lemn și a lăsat una de
marmură. Pe malul al Tibrului împăratul Hadrian a construit marele
mausoleu, care azi poartă numele Castel San Angelo.25
Arhitectura romană a cunoscut o dezvoltare semnificativă, iar
toate descoperirile de până acum vor fi valorificate la maxim.
Construcția basilicilor, dar și a altor edificii publice se vor înmulți, iar
arcada și bolta vor fi utilizate din plin de către arhitecții romani la
realizarea construcțiilor din această perioadă. Noi influențe din lumea
greco‐elenistică, în aspectul coloanelor și a porticurilor, vor simțite în
vechiul stil italic de construcție în structura clădirilor. Această
dezvoltare urbanistică a fost cunoscută atât în orașele din Italia, cât și în
toate provinciile de pe întreg cuprinsul Imperiului.26
Începând din secolul al II‐lea î.Hr., romanii și‐au perfecționat
metodele și materialele de construcție, descoperind în urma cercetărilor
un fel de ciment. Acesta era format dintr‐un conglomerat artificial din
pietriș și nisip, care era amestecat cu materii vulcanice așezate în cofraje,
după care, peste ele, se turna mortar. După finalizarea acestui procedeu,
peretele urma să fie acoperit cu cărămizi arse sau blocuri mici din
153
piatră, care erau tăiate în formă de romb. Pentru construcția boltei în
leagăn și a cupolei, prin care se putea acoperi clădiri de mari
dimensiuni, au folosit cărămida arsă.
Cu ajutorul acestor tehnologii, romanii au reușit să realizeze
construcții care au impresionat prin mărimea lor. Dintre acestea,
amintim bazilicele care erau clădiri publice și care aveau o sală
dreptunghiulară de mari dimensiuni. Se remarcă cea care a fost
construită în timpul lui Iulius Cezar și care avea o lungime de o sută
nouă metri și o lățime de patruzeci de metri.
Bazilicele au fost construite în apropierea Forului, iar arhitectura
lor va fi aceea care, mai târziu, va influența construcția sălilor palatelor,
și a bazilicilor creștine. Prin mai multe rânduri de coloane au fost
împărțite două, sau mai multe nave.
Romanii s‐au remarcat și prin construcția de poduri puternice,
care erau bine calculate să reziste la presiunea apei, iar la construcția
acestora, pe lângă beton, au folosit și blocuri de travertin.27 Faptul că au
știut să folosească arcul liber, din cele mai vechi timpuri, le‐a dat
posibilitatea să construiască poduri impresionante. Astfel Ponte Milvio
de la Roma, care a fost construit în anul 109 î.Hr., avea arcele cu o
deschidere de optsprezece metri. Cel de lângă Alcantara din Spania,
peste fluviul Tajo construit din granit, avea o lungime de o sută optzeci
și nouă de metri, cu șase semiarce circulare, iar deschiderea celui mai
mare avea o lungime de douăzeci și șapte de metri.
Să nu uităm podul de peste Dunăre construit între anii 103 și 105
d.Hr. de către arhitectul Apolodor din Damasc, care avea o lungime de
o mie o sută treizeci și cinci de metri cu piloni din piatră având o
distanță de cincizeci și unu de metri între ei. De multe ori podurile care
au fost construite de romani peste râuri sau traversând o câmpie erau
folosite ca și suporturi pentru apeducte.
27 Travertinul este o rocă sedimentară poroasă din calcar, fiind o varietate de tuf.
154
Romanii au fost mari maeștri în construcția apeductelor, care au
fost opere impresionante de inginerie, iar cu ajutorul acestora alimentau
orașele cu apă prin tuburi sau canale care erau sprijinite pe arcuri mari.
Primul apeduct a fost construit în anul 312 î.Hr. și avea o lungime de
16,5 km, iar peste două secole au reușit să construiască unul care era
folosit la alimentarea Romei cu apă și care avea o lungime de nouăzeci
și unu de km.
Este impresionant faptul că, în epoca imperială, Roma a fost
alimentată cu apă prin treisprezece apeducte, care aveau o lungime de
patru sute treizeci de km și un volum de peste un milion de metri cubi
pe zi.
În domeniul arhitecturii, o construcție care a fost caracteristică
romanilor, a reprezentat‐o amfiteatrul. Ele au fost construcții de mari
dimensiuni având o formă ovală, fiind o dublare a teatrului semicircular
greco‐roman. Împăratul Octavian Augustus a construit primul
amfiteatru, care era parțial din piatră. Un al doilea amfiteatru a fost cel
construit de Nero, dar cel mai impunător și cel mai mare a fost cel
început de Vespasian în anul 72 d.Hr. și terminat de fiul său Titus în
anul 80 d.Hr. Amfiteatrul Flaviilor sau Colosseumul cum a fost denumit
mai târziu se întindea pe o suprafață de o sută optzeci și șase de metri
pe o sută cincizeci de metri, iar Arena avea o dimensiune de optzeci și
șapte de metri pe cincizeci și patru de metri.
Romanii au fost renumiți prin faimoasele și numeroasele terme
pe care le‐au construit, astfel că, în anul 33 î.Hr., aveau o sută șaptezeci.
Termele au fost băi publice luxoase de mari dimensiuni, fiind folosite ca
și locuri de recreație, centre de activități sportive și culturale, având
biblioteci, greacă și latină, unde aveau loc conferințe, reuniuni literare,
dar și expoziții de artă.
La Roma, cele mai vechi au fost construite între anii 27 și 25 î.Hr.,
renumite fiind Termele lui Agrippa. Dioclețian a construit, între anii 298
și 305 d.Hr., terme de mari dimensiuni care aveau o suprafață de 376 de
155
metri pe 361 de metri cu o capacitate de trei mii de persoane, dar și o
sală de gimnastică în formă circulară cu diametrul de o sută patruzeci și
patru de metri.
La începutul secolului al III‐lea d.Hr., împăratul Caracalla a
construit cele mai impresionante terme în formă patrulateră, având
lungimea laturii de trei sute treizeci de metri. Aceste terme aveau mai
multe bazine, astfel că aveau un prim bazin cu apă rece numit
frigidarium, care se continua cu o sală numită tepidarium, ce făcea
trecerea spre sala încălzită, unde erau băile de aburi numită calidarium.
Aceasta avea formă circulară, cu o cupolă de treizeci și cinci de metri.
Toate clădirile din componența termelor erau încălzite cu aer cald care
venea prin tuburi de teracotă. Marile bazine cu apă caldă sau rece
puteau primi până la o mie șase sute de persoane.
Romanii au fost un popor religios, iar măiestria și pricepea lor ca
mari constructori și arhitecți s‐a văzut și în numeroasele temple pe care
le‐au construit. Arcul de triumf este un monument original, ce aparține
romanilor. El a fost transmis și preluat de către lumea modernă. A fost
construit pentru prima dată în secolul I î.Hr. și a dominat străzile. Au
fost construite arcuri de triumf ce aveau de la una până la trei
deschideri, iar uneori aveau și deschideri laterale. Unele aveau coloane,
fiind împodobite cu statui și basoreliefuri. Pe partea din față era o
inscripție prin care se celebrau victoriile împăratului în onoarea căruia a
fost construit monumentul.
La Roma, au fost celebre arcurile de triumf care au fost construite
în cinstea împăraților: Titus, Septimius Sever și Constantin cel Mare.
Din provincii se remarcă cel de la Benevent construit în cinstea
împăratului Traian, dar și cele de la Rimini, Aosta și Susa care au fost
dedicate împăratului Octavian August.28
156

Sursa: http://www.limbalatina.ro/harti.php?harta=12

157
Bibliografie la Capitolul II
Lucrări generale și speciale, enciclopedii, cărți, studii și articole ‐ în
ordine alfabetică
ACQUES François‐SCHEID John, Rome et lʼ intégration de lʼEmpire (44 av. J.‐C. ‐
260 aJp. J.‐C.). I.
ANTON, von Premerstein, Vom Werden und Wesen des Prinzipats, München,
1937.
BENOÎT, A., SIMON M. Le judaïsme et le christianisme antique, Paris, 1968.
Paris, 1919.
BLOCH, Raymond, Les origins de Rome, Paris, 1946.
158
BOUCHÉ‐LECLERCQ, A., Manuel des institutions romaines, Leroux, Paris 1931.
CARCOPINO Jérôme, Jules César, ed. revăzută și adăugită prin colaborarea lui
GRIMAL Perre, Paris, 1990.
Theodorescu, prefață și note D. Tudor, Editura Științifică și
IDEM, Le Bas‐Empire, Paris, 1969.
CICHORIUS Conrad, Die Reliefs der Trajanssaüle, 4 vol., Berlin, 1896‐1900.
CIZEK, Eugen, „À propos de la guerre parthique de Trajan”, Latomus, 53, 1994, pp.
376 și urm.
IDEM, Lʹempereur Aurélien et son temps, Paris, 1994.
CROOK, J. A. Consilium princips. Imperial Council and Consellors from Augustus to
Diocletian, Cambridge, 1955.
Napoli, 1972‐1975.
DE ROBERTIS, F.M., Storia delle corporazioni e del regime associativo nel mondo
romano, Bari, 1971.
159
IDEM, Il fenomeno associativo nel mondo romano dai collegi della Repubblica alle
corporazioni del Basso Impero, Napoli, 1955.
DEMOUGIN, Ségalène, Lʼordre équestre sous les Julio‐Claudiens, Paris, 1988.
IDEM, „De lʼesclave à lʼanneau dʼor du chevalier”, Des ordres à Rome, Paris, 1985,
pp. 217 și urm.
DORIGO, W, Pittura tardo‐romana, Milano, 1966.
București, 2013.
DUNCAN‐JONES, R., The Economy of the Roman Empire, Cambridge, 1974.
DURET, L, NÉRAUDAU, J. P, Urbanisme et métamorphoses de la Rome antique,
Paris, 1983.
1908.
FERRIL A. The Fall of the Roman Empire. The Military Explanation, London, 1986.
FOL Alexandere, MARAZOV Ivan, I Traci. Splendore e barbarie di un’antica cività
(trad. ital.), Newton Compton, Roma, 1982.
160
GIARDINA, Andrea, Società romana e impero tardo antico, 4 vol., Roma‐Bari, 1986.
GONZALEZ‐CONDE, Pilar Maria, La Guerra y la paz bajo Trajano y Adriano,
Madrid, 1991.
GRANDAZZI, Alexandre, La foundation de Rome. Réflexion sur lʹhistoire, Paris, 1991.
GRANT, Michael, La civiltà di Roma. 133 a.C.‐217 d.C. (tr.it.), Il Saggiatore,
Milano, 1969.
a 2‐a, Paris, 1975.
HARDY W. G., The greek and roman world, Schenkman Publ. Comp. Cambridge,
Mass, 1962.
Paris, 1927.
IDEM, De Claudio Gothico Romanorum imperatore (268‐270), Paris, 1903.
IDEM, Essai sur le règne de lʹempereur Aurélien (270‐275), Paris, 1904.
Livre, Paris, 1925.
161
coordonatori: Philippe Ariės, Georges Duby, traducere românească de
Ion Herdan, 2 vol., București, 1944.
JAL, Paul, La querre civile à Rome, Paris, 1963.
JONES‐DUNCAN, R. The Economy of the Roman Empire, Cambridge, 1974.
LAFAURIE, Jean, „Réformes monétaires dʼAurélien et de Dioclétien”. Revue
Numismatique, seria a 6‐a, 17, 1975, pp. 73 și urm.
LASCU, N., Cum trăiau romanii, Editura Științifică, București, 1965.
C.), Paris, 1987.
urm.
Paris, 1991.
LE GLAY, Marcel, Rome. Grandeur et déclin de lʼEmpire, Paris, 1992.
LESUISSE, L., „Lʼaspect héréditaire de la succession impériale sous les Julio‐
Claudiens”, Les Études Classiques, 30, 1963, pp. 32 și urm.
LOUIS, P., Le travail dans le monde romain, Paris, 1912.
Marc Antoine, son idéologie et sa descendance, Actes du Colloque Organisé à Lyon le
jeudi 28 juin 1990, lucrare de echipă, Paris, 1993.
162
Napoli, 1986.
MAZZOLANI, L., Storoni, Tibère ou la spirale du pouvoir, Paris, 1986.
MELMOUX, Jean, Lʹempereur Claude (10 avant J.C.‐54 après J.C.), Lyon, 1995.
MESLIN, Michel, Lʹhomme romain. Des origins au I‐er siècle de notre ère. Essai
dʹanthropologie, Paris, 1976.
Berlin, 1922.
MICLEA, Ion, FLORESCU, Radu, Strămoșii românilor. Vestigii milenare de cultură
și artă. Editura Meridiane, București, 1980.
MILLAR, Fergus, The Emperor in the Roman World (31 B.C.‐337 A.D.), London,
1977.
Oxford, 1961.
MOMMSEN, Theodor, Le droit public romain, trad. fr. de P. F. Girard, ed. a 2‐a, 7
vol., Paris, 1892‐1894.
IDEM, Istoria romană, 4 vol., Cuvânt înainte de Acad. Emil Condurahi,
traducere de Joachim Nicolaus, Editura Științifică și Enciclopedică
București, 1987‐1991.
MULLEN, Ramsey Mac, Les rapports entre les classes sociales dans lʼEmpire romain
(50 avant J.‐C.), trad. fr. de A. Tachet, Paris, 1986.
MUȘAT, Mircea, Izvoare și mărturii străine despre strămoșii poporului român.
Editura Academiei R. S. România, București, 1980.
NICOLET, Claude, Il mestiere di cittadino nell’antica Roma, Editori Riuniti, Roma,
1982.
IDEM, Le métier de citoyen dans la Rome républicaine, Paris, 1976.
163
IDEM, Rome et la conquête du monde méditerranéen I. Les structures de lʹItalie
romaine, Paris, 1977.
IDEM, Lʹinventaire du monde. Géographie et politique aux origins de lʹEmpire
romain, Paris, 1988.
IDEM, Rendre à César. Économie et société dans la Rome antique, Paris, 1988.
NONY, Daniel, Caligula, Paris, 1986.
PARIBENI, Roberto, Optimus Princeps. Saggio sulla storia e sui tempi
dellʹimperatore Traiano, 2 vol., Messina, 1926‐1927.
PEKARY, G., WALSER, Th., Die Krise des römischen Reiches, Berlin, 1962.
REECE, P., „The Third Century, Crisis or Change?”, The Roman West in the Third
Century. Contributions from Archaeology and History, vol. II, editat de A.
King‐M., Hening, Oxford, 1981, pp. 27 și urm.
RÉMONDON, R., La crise de lʼEmpire romain de Marc Aurèle à Anastase, ed. a 2‐a,
Paris, 1970.
RICHARD, Jean‐Claude, Les origines de la plèbe romaine. Essai sur la formation du
dualisme patricio‐plébéien, Paris, 1978.
ROBERT, Jean‐Noël, Les plaisirs à Rome, Paris, 1983.
ROMAN, Yves, Le Haut‐Empire romain. 27 av. J.‐C.‐235 ap. J.‐C., Paris, 1998.
164
ROSTOVZEV, M., Storia economica e sociale dellʼImpero romano, trad. italiană,

Firenze, 1933.
SARTRE, Maurice, LʼOrient romain. Provinces et sociétés provinciales en
Méditeranée orientale dʼAuguste aux Sévères (31 avant J.‐C.‐235 ap. J.‐C.),
Paris, 1991.
SCRAMUZZA, Vincent, The Emperor Claudius, Cambridge,1940.
SIR SYME, Ronald, Ammianus Marcellinus and the Historia Augusta, Oxford‐
Toronto, 1971.
IDEM, Emperors and Biography, Studies in the Historia Augusta, Oxford, 1971.
IDEM, La révolution romaine, trad. fr. de Stuveras, R., Paris, 1967.
IDEM, Tacitus, 2 vol., Oxford, 1958 (trad. italiană de Carla Marocchi
Santandrea, 2 vol., 1967‐1971.
London, 1985.
TAEGER, Fr., Charisma, Studien zur Geschichte des antiken Herrscherkultes, 2 vol.,
W. Kohlhammer, Stuttgart, 1957‐1960.
VOGT, J., The Decline of Rome. The Metamorphosis of Ancient Civilisation, trad.
engleză, London, 1967.
WEAVER, P.R.C., Familia Caesaris. A Social Study of the Emperors’ Freedmen and
Slaves, Cambridge, 1972.
165
Capitolul III.
CULTURA, FILOSOFIA ȘI RELIGIA ROMANĂ
III.1. Educația și învățământul
Educația romanilor a fost cu cel puțin două secole în urma celei
grecești. La începuturile sale, civilizația și educația romană s‐au
dezvoltat independent, fără a fi influențată de civilizația elenistică, care
era cu mult superioară romanilor. În comparație cu educația grecilor,
care a fost una de tip cavaleresc, romanii au avut la început o educație
de țărani. Roma, respectiv cultura romană, au fost dominate spre
sfârșitul secolului al VI‐lea î.Hr. de o aristocrație rurală, formată din
proprietari de pământuri.
Expulzarea regilor etrusci și instaurarea Republicii în anul 509
î.Hr. ar fi însemnat victoria aristocrației rurale asupra celei urbane și
astfel a dus la o creștere a dominantei țărănești. Acest caracter dominant
țărănesc îl regăsim în onomastică, dar și în termenii tehnici din
agricultură. Educația primară a avut ca prim obiectiv inițierea treptată
în modul de viață tradițional. Noțiunea de bază care a fost transmisă
tinerilor a fost respectul față de tradițiile strămoșilor mos maiorum.
Respectarea tradiției la Roma a fost partea cea mai importantă și va
rămâne peste secole obiectul unei venerații de necontestat. Cicero va
afirma că: “Forța Romei, se sprijină tot atât de mult pe vechile moravuri, ca și
pe vigoarea fiilor ei.“ La romani, familia a reprezentat nucleul de bază al
societății, autoritatea lui pater familias, dar și respectul de care s‐a
bucurat mama. Acestea s‐au manifestat din plin în ceea ce privește
167
educația. Încă de la început, mama a fost aceea care s‐a ocupat de
educația copilului, iar influența ei se va face simțită pe tot parcursul
vieții. Până la vârsta de șapte ani, copilul va primi educația maternă,
după care va trece sub autoritatea tatălui, care va fi considerat
adevăratul educator, până mai târziu când vor exista învățători care să
se ocupe de educația copilului. Fetele vor fi acelea care vor rămâne mai
mult în casă pe lângă mamă, pentru a fi învățate să se ocupe de treburile
gospodărești. În schimb, băieții își vor însoți tatăl până în incinta curiei,
sau vor asista împreună cu el la ședințele Senatului și astfel ei vor fi
inițiați în toate aspectele vieții publice, dar vor urma și exemplul oferit
de tatăl lor. Acest rol important de educator pe care îl are pater familias,
tatăl, va înțelege că trebuie să‐l îndeplinească cu o deosebită
responsabilitate. Modul și zelul cu care pater familias îl educă, dar mai
ales îl supraveghează pe copil reprezintă una din trăsăturile
fundamentale ale tradiției romane.
După vârsta de șaisprezece ani, educația familială va lua sfârșit,
printr‐o ceremonie solemnă în cadrul căreia adolescentul va abandona
toga tivită cu purpură, simbol al copilăriei și va îmbrăca toga virilă. De
acum înainte se va număra printre cetățenii romani și va începe
serviciul militar, după cel al uceniciei în viața publică tirocinium fori
timp de un an. Această misiune nu va mai fi îndeplinită de pater familias
ci de un prieten al familiei, sau de un om politic mai în vârstă, cu
experiență și cu multe onoruri. La sfârșitul anului de ucenicie politică,
care nu este suficient pentru responsabilitatea pe care o aveau de
îndeplinit politicienii, tânărul va merge în armată pentru satisfacerea
stagiului militar. În primul an va merge pe câmpul de luptă, pentru a fi
învățat să se supună și să fie disciplinat. Tinerii care făceau parte din
aristocrația romană nu au fost tratați ca simplii recruți, ci au fost
îndrumați și protejați de către ofițerii superiori, pentru că, la puțin timp,
părăseau câmpul de luptă urmând a fi încadrați ca ofițeri de stat major,
tribuni militum. În acest grad erau aleși de popor sau erau numiți de
168
Capitolul III. Cultura, filosofia și religia romană
comandantul suprem. Una din prioritățile educației arhaice la romani a
constituit‐o educația morală, prin care se urmărea formarea în conștiința
tinerilor a unui sistem rigid de valori morale. Între aceste valori, ceea ce
a fost caracteristic romanilor, era reprezentat de sacrificiul, renunțarea și
devotamentul total al persoanei față de comunitate: Salus publica
suprema lex est. Evident că iubirea de glorie nu a fost străină romanilor,
dar vitejia nu a reprezentat niciodată caracterul unei fapte individuale,
ea fiind de fiecare dată subordonată binelui și salvării publice. În acest
sens, educația morală a tânărului roman, ca și a celui grec a fost
alimentată cu multe exemple care au stârnit admirația și modelul pe
care trebuiau să‐l urmeze. Cultura romană va rămâne, pe parcursul
secolelor, o cultură aristocratică, pentru că vechiul patriciat va fi înlocuit
de nobilitas, care a rămas la fel de fidelă față de tradițiile familiale.
Astfel, tânărul nobil va fi educat în respectul față de tradiția națională,
care reprezenta un patrimoniu comun al întregii Rome, dar și în cel al
tradițiilor care aparțineau propriei familii, prezentându‐i‐se zilnic
imagini glorioase din tradiția națională, dar și din cea a propriei familii.
În acest sens, vom afirma că, educația romană ar putea fi definită ca o
imitație a strămoșilor.
Educația romană, fiind mai civică și mai familială, în comparație
cu cea greacă, este în același timp și mai profund religioasă. Ca și
model vor fi prezentați conducătorii virtuoși, care au făcut din
respectarea dreptului divin un interes primordial, urmat de interesul
imediat al patriei și astfel patriotismul roman va avea un caracter
esențial religios. Cicero va afirma în acest sens că Roma întrecea toate
popoarele prin pietate, prin credința acordată semnelor divine și prin
credința în providență.
După cum am văzut din cele prezentate până acum, romanii au
avut o tradiție pedagogică originală, dar, pe parcursul secolelor,
influența elenistică își va simți prezența în spațiul roman. Astfel, la
Cumae între anii 775 și 750 î.Hr., în regiunea Campania din sudul
169
Italiei, grecii au întemeiat prima colonie, și care, pe parcursul timpului,
își va răspândi în jur strălucirea. Influența grecilor asupra romanilor
s‐a manifestat încă de la început în mod indirect, mai ales prin
intermediul etruscilor. Aceștia, la rândul lor, au fost mult influențați
de către greci și astfel, până la sfârșitul secolului al IV‐lea î.Hr.,
educația etruscă va atrage pe tinerii din aristocrația romană. Să nu
uităm faptul că regiunea Campania a fost profund elenizată de
timpuriu, încă din secolul al VI‐lea î.Hr.
Începând din secolul al V‐lea, dar mai ales din secolul IV î.Hr.,
influența greacă își va face simțită prezența și în rândul plebei romane.
Prezența elenistică își va face simțită prezența în viața religioasă, în artă,
dar și în celelalte domenii de activitate, iar vocabularul latin, împănat cu
multe elenisme, arată cât de mult a pătruns influența greacă în mediul
popular. Influența greacă își va simți și mai bine prezența mai ales după
anul 340 î.Hr., când Roma va reuși să cucerească regiunea Campaniei
oscă și care, de câteva secole, era impregnată de elenism. Și în Pompeiul
preroman, care a fost o cetate elenistică, prezența sistemului educațional
grec a lăsat amprente asupra tinerilor aristocrați, care erau grupați într‐o
formație numită: „tânăra gardă pompeiană” VERIIA PUMPAIIANA.
Aceasta a fost profund influențată de modelul efebiei grecești și avea, ca
centru, o magnifică palestră1 în stil autentic grecesc.
În secolele următoare, influența greacă va fi și mai mare pe
măsură ce romanii își vor extinde cuceririle în sudul Italiei, Magna
Graecia, urmată de Sicilia între anii 241 și 212 î.Hr. Aceste cuceriri au
continuat și în Orient fiind finalizate prin cucerirea Macedoniei în 168
î.Hr. și a Greciei în 146 î.Hr. În anul 132 î.Hr. va fi anexat și regatul
Pergamului, iar de acum înainte statul roman va deveni unul bilingv, în
cadrul său fiind multe provincii în care se vorbea limba greacă. Acest
contact cu elenismul a adus transformări profunde în cadrul societății
1 Palestra era un loc public special la romani și greci unde se practica gimnastica și
luptele.
170
romane, dar cea mai profundă transformare a fost în cadrul sistemului
de educație.
Civilizația greacă din secolul al II‐lea î.Hr. este reprezentată de
civilizația cosmopolită a erei elenistice, care a reușit să se răspândească
pe teritorii întinse din Asia Centrală, Mesopotamia, Iran, Egipt și poate
chiar India. Romanii au fost conștienți de imensul profit pe care puteau
să‐l valorifice din cultura greacă care era mult mai evoluată și matură în
comparație cu propria lor cultură, care era mai arhaică. La început,
limba greacă a reprezentat pentru aristocrații romani, o limbă
internațională, folosită în limbajul diplomatic, al adversarilor, iar, după
cuceririle din spațiul grecesc, a devenit limba supușilor orientali. Să nu
uităm că romanii au descoperit, în școala grecilor, încă din secolul al
III‐lea î.Hr., ce surplus de valoare putea aduce cunoașterea retoricii.
Cu toate că au avut o evoluție mai lentă începând cu secolul al
II‐lea î.Hr., Roma va acorda retoricii un loc la fel de important, așa cum
l‐a dat Atena sofiștilor în secolul al V‐lea î.Hr. Este posibil ca primii
oratori latini de formație greacă să fi apărut în Roma încă din timpul lui
Cato Censorul (234‐139 î.Hr.), cu toate că Cicero spune că M. Aemilius
Lepidus Porcina, care în anul 137 î.Hr. era consul, ar fi fost primul
orator comparabil cu oratorii greci. Romanii au reușit să descopere
treptat toate aspectele culturii grecești o dată cu retorica și astfel nu au
putut să rămână insensibili la valorile inestimabile pe care le oferea
cultura greacă. În acest sens au fost create condiții, pentru ca, nume de
mare valoare ale științei grecești, să intre în contact cu nobilimea
romană. Această influență a culturii grecești va cuprinde toată Roma, iar
teatrul va prelua modele și subiecte grecești. Tineretul a fost
entuziasmat de conferințele pe care le‐au ținut, la Roma, misionarii
diplomatici începând din anul 159 î.Hr. când l‐au audiat pe criticul stoic
Krates din Mallos, care era ambasadorul regelui Pergamului.
171
În anul 159 î.Hr., când au venit la Roma filosofii Karneades,
Diogenes din Babylon și Kritolaos, care au fost ambasadorii Atenei și au
fost audiați de către romani, au lăsat o impresie atât puternică, încât
întregul oraș vorbea numai despre ei. În consecință, Cato cel Bătrân2 s‐a
grăbit să ceară senatului un decret de expulzare pentru că acești „maeștri
ai disputei” puteau ușor să convingă și să mărească importanța la tot ce
voiau. Cultura greacă i‐a fascinat pe romani și a fost primită cu
entuziasm, dar cu toate acestea au fost și unele voci tradiționaliste și
naționaliste, care s‐au opus, argumentând prin faptul că această cultură
greacă aducea în cadrul poporului roman un nou spirit al moliciunii, dar
mai ales al imoralității. Să nu uităm faptul că, și în anul 173 î.Hr., Senatul
i‐a alungat din Roma pe filosofii epicurei Alkios și Philiskos, iar în anul
161 î.Hr. a fost luată o măsură cu caracter general prin care au fost
expulzați toți filosofii și retorii. Cu toate aceste incidente, încă de la
jumătatea secolului al II‐lea î.Hr., elenismul a fost îmbrățișat și de mediul
senatorial, iar mulți și‐au făcut o glorie din faptul că vorbeau grecește.
Aristocrația romană și‐a dat seama de marile valori ale culturii
elenistice și astfel își va îndemna copiii să studieze cultura greacă. Au
fost ajutați în acest demers de numeroșii sclavi, care au fost aduși la
Roma în urma cuceririlor din Orient. Cel mai vechi exemplu ne este
oferit de Livius Andronicus3, care a fost dus la Roma ca și sclav după ce
a fost cucerit Tarentum în anul 272 î.Hr., iar după ce s‐a ocupat de
educația copiilor stăpânului său, a fost eliberat. De asemenea, au
început să apără școli în limba greacă, iar Livius Andronicus a fost unul
dintre profesorii care au predat în aceste școli. Nu toți profesorii care au
2 Cato cel Bătrân (Marcus Porcius Cato) 234‐149 î.Hr. a fost om de stat, scriitor și
istoric. În anul 196 î.Hr. a fost ales consul pentru anul 195 î.Hr. și a avut un rol
important în cea mai strălucitoare perioadă a Republicii.
3 Lucius Livius Andronicus (284‐205 î.Hr.) s‐a născut la Tarentum o colonie greacă
în sudul Italiei fondată de către spartani în anul 706 î.Hr. A tradus în limba latină
Odiseea lui Homer și este considerat fondatorul literaturii latine.
172
predat în școli au fost sclavi sau liberți, pentru că după anul 167 î.Hr.,
Polybios 4 va remarca faptul că la Roma au venit mulți profesori de
calitate din Grecia în căutare de avere.
Tinerii romani au fost fascinați de cultura greacă și astfel nu s‐au
mulțumit cu ceea ce au învățat în școlile de la Roma, ci s‐au dus, încă
din anii 119‐118 î.Hr., să studieze la școlile filosofilor și retorilor din
Atena și Rodos, care erau cele mai mari centre universitare din Grecia.
Cel mai bun exemplu în acest sens este oferit de Cicero (106 î.Hr.‐43
d.Hr.) și contemporanii săi, care au mers să studieze cu mult zel în
Grecia. Descoperirea culturii grecești i‐a făcut pe mulți romani să
angajeze pentru copiii lor profesori de literatură greacă, gramatici,
sofiști, retori, maeștri de echitație și de vânătoare. De asemenea, muzica,
cântecele și dansurile grecești au stârnit multă admirație printre tinerii
romani. Grecii i‐au influențat pe romani și în privința învățământului,
astfel că, la Roma, au început să apară pe lângă școlile în care se predau
disciplinele grecești și școli primare, secundare și superioare cu predare
în limba latină.
Învățământul primar. Existența învățământului primar este
atestat la romani încă din secolele VII‐VI î.Hr. La început, în cadrul
învățământului primar se învăța cititul și scrisul. Romanii au
împrumutat de la etrusci alfabetul și, o dată cu acesta, și metodele de
învățământ primar. Să nu uităm faptul că, la rândul lor, etruscii au
învățat de la greci scrisul și de la primii lor profesori greci au preluat și
metodele pedagogice. Au fost descoperite mai multe tăblițe pe care era
gravat alfabetul, fiind destinat ca model pentru cel care urma să învețe
cititul, iar pentru scris erau folosite tăblițe de ceară. Sub influența
etruscilor au fost folosite aceleași metode de predare și în cadrul
învățământului primar latin, din secolul al VII‐lea, atât la Roma cât și în
întregul Latium.
4 Polybios sau Polibiu a trăit între anii 201‐120 î.Hr. și a fost om politic și istoric
grec, autor al unei Istorii a lumii mediteraneene în 40 de volume.
173
Pe parcursul secolelor, școlile romane atât în ce privește

programul de studii, dar și metodele de predare, au încercat să imite
școlile elenistice și astfel educația latină tinde să se identifice aproape
complet cu cea greacă.
Astfel, la Roma, ca și în alte țări de limbă greacă, învățământul
primar începea la vârsta de șapte ani până la unsprezece sau
doisprezece ani, după care urmau cursurile învățământului secundar.
Cel care preda în învățământul primar, a fost numit de romani litterator,
cel care se ocupa de învățatul literelor, nume pe care l‐au luat după
modelul grecesc gramatistis, dar au preferat să‐l numească primus
magister, sau de cele mai multe ori învățător magister ludi; magister ludi
literarii. Atât la romani, cât și la greci, învățământul era colectiv și se
desfășura în cadrul unei școli. Au existat și anumite situații în care au
fost angajați și profesori particulari, care proveneau din rândurile
sclavilor sau ale liberților. Va deveni un fapt obișnuit pentru aristocrația
romană ca, începând din secolele al III‐lea sau al II‐lea, să fie atașată de
învățământul privat.
Cea mai mare parte a copiilor începeau învățământul primar la
școală, sub îndrumarea unui învățător, care era plătit de către părinții
copiilor. În această perioadă, învățământul nu era finanțat de către stat.
Pentru a fi feriți de pericolele care puteau apărea în drum spre școală,
dar și în cadrul școlii, copiii mergeau împreună cu sclavul însoțitor.
Acesta a primit numele de pedagog paedagogus, așa cum a fost numit și
de către greci și, astfel, pedagogul își conducea micul stăpân la școală.
Romanii au adoptat acest obicei sub influența grecilor.
Sala de clasă era așezată într‐o prăvălie din forum, de condiție
modestă, fiind aproape în bătaia vântului, slab protejată de zgomotele și
curiozitatea celor care treceau pe stradă, printr‐o draperie numită velum.
În sala de clasă, copiii stăteau pe scaune, fără spătar, nu aveau bănci, ei
scriind pe genunchi. Învățătorul stătea la catedră, cathedra, care era mai
sus, fiind așezată pe o estradă. Din păcate, condiția socială a
174
învățătorilor era modestă, atât la Roma cât și în Grecia. Desfășurau o
muncă obositoare și dificilă, fiind slab plătiți, iar meseria lor era pe
ultima treaptă. Împăratul Dioclețian (284‐305 d.Hr.), prin Edictul din
anul 301 d.Hr., va fixa salariul unui magister la 50 de denari pe lună
pentru un elev; aceeași sumă o primea și pedagogul. Să nu uităm faptul
că, la începutul secolului al II‐lea î.Hr., salariul era destul de mic, pentru
că un muncitor necalificat era plătit cu jumătate de denar pe zi. În
perioada următoare, salariul se va dubla ajungându‐se astfel la un
salariu mediu anual cuprins între două sute două zeci și două sute cinci
zeci de denari anual. Cu toate acestea, salariul era destul de mic, pentru
că o familie formată din trei persoane va cheltui pentru a se putea
întreține între o sută opt zeci și până la două sute de denari anual.
Astfel, un învățător va trebui să aibă o clasă cu treizeci de elevi pentru a
putea avea salariul unui muncitor. În această situație destul de grea,
mulți învățători, pentru a putea supraviețui, trebuiau să mai aibă și alte
ocupații, unii dintre ei redactând testamente. Datorită acestor venituri
modeste, cei care practicau această meserie erau sclavii, liberții sau
oamenii modești. Se întâmpla de multe ori ca părinții să nu le achite
învățătorilor banii datorați pentru elevii pe care îi pregăteau. Anul
școlar avea opt luni, școala începea la mijlocul lunii octombrie și se
termina la sfârșitul lunii iulie, când începea vacanța de vară.
La Roma, ca și în Grecia, cursurile începeau dimineața, încă din
zori; iarna ele se desfășurau la lumina lămpilor. Copilul nu servea micul
dejun, lua o prăjitură mică, sau își cumpăra câte ceva de la brutăriile
care se aflau în drum spre școală. Este interesant de văzut programul
unei zile de școală așa cum este relatat în Hermeneumata Pseudositheana,5
prin anii 200‐210 d.Hr. „La revărsatul zorilor, mă trezesc, chem sclavul, îl
pun să deschidă fereastra, el o deschide imediat. Mă scol, mă așez pe marginea
patului, îi cer papucii și pantofii, pentru că e frig. După ce m‐am încălțat, iau
5 Hermeneumata Pseudositheana, au fost manuale de conversație greco‐latine în

care micul elev este pus să‐și povestească ziua.
175
un prosop; mi se aduce unul foarte curat. Mi se aduce apă pentru spălat, într‐un
vas; îmi torn pe mâini, pe față, în gură; îmi frec dinții și gingiile; scuip apa, îmi
suflu nasul și‐mi usuc corpul cum se cuvine unui copil bine educat.
Îmi scot cămașa de noapte, îmbrac o tunică, mă leg cu un cordon; îmi
parfumez capul și mă pieptăn; îmi înfășor gâtul cu o eșarfă; îmi pun deasupra
pelerina albă. Ies din cameră împreună cu pedagogul și doica mea, pentru a‐i
saluta pe tata și pe mama. Îi salut pe amândoi și‐i îmbrățișez.
Îmi caut penarul și caietul și le dau sclavului. Astfel, totul este pregătit
și plec, urmat de pedagogul meu, prin porticul care mă duce la școală. Colegii
îmi vin în întâmpinare; îi salut, ei mă salută la rândul lor. Ajung în fața
scărilor; urc treptele foarte calm, așa cum se cuvine. În vestibul, îmi depun
mantia; îmi aranjez ținuta, intru și spun: Bună ziua, profesore! El mă
îmbrățișează și‐mi răspunde la salut. Sclavul îmi întinde tăblițele, penarul și
linia. Vă salut, colegi! Dați‐mi locul! Strânge‐te puțin! ‐ Vino aici! ‐ E locul
meu! ‐ L‐am ocupat înaintea ta! Mă așez și încep să lucrez. Mi‐am terminat de
învățat lecția. Îi cer profesorului să mă lase să merg acasă pentru prânz; el mă
lasă să plec; îi urez: să te simți bine, iar el îmi întoarce urarea. Mă întorc acasă,
mă schimb. Mănânc pâine albă, măsline, brânză, smochine uscate și nuci; beau
apă rece. După ce am luat masa, mă reîntorc la școală. Îmi găsesc profesorul
citind; el ne spune: La treabă! Trebuie să merg la baie! ‐ Da, e timpul. Plec, îmi
cer prosoapele și‐mi urmez servitorul. Alerg în întâmpinarea celor care merg și
ei la baie, spunându‐le, tuturor și fiecăruia în parte: Ce mai faci? Baie plăcută!
Cină plăcută!”6
După cum vedem, ziua de școală era împărțită în două etape
consacrate studiului: dimineața, până la amiază, când copilul va merge
acasă pentru a servi masa și după‐amiază, când se reîntorcea la școală
pentru continuarea studiilor, iar la finalul acestora mergea la terme
pentru a face baie.
În cadrul învățământului primar se învăța scrisul și cititul. Se
începea cu alfabetul, numele literelor de la A la X, literele Y și Z erau
6 G. Goetz, Corpus Glosariorum Latinorum, vol.I, Leipzig‐Berlin, 1923, pp. 17‐23.
176
folosite numai la transcrierea cuvintelor grecești, fiind considerate

străine. Continuau să învețe literele de la X la A, iar după aceea treceau
la învățatul silabelor, studiindu‐se toate combinațiile. După ce erau
învățate cuvintele, se trecea la cititul textelor, făcându‐se exerciții pe
fraze mici și pe maxime/ morale din unul sau două versuri: „A veghea
este un lucru bun, a dormi îi face pe oameni leneși; odihna prea lungă hrănește
viciile.” Învățarea scrisului mergea în paralel cu învățarea cititului. În
cadrul procesului educativ erau folosite două metode: prima, care își are
originile în școlile grecești, prin care era condusă mâna elevului, pentru
a‐l învăța să scrie și, cea de a doua, care era mai modernă și era probabil
specifică școlilor latine; aceasta folosea litere care erau gravate pe tăbliță,
urmând ca elevul, cu ajutorul condeiului, să le rescrie, prin adâncitura
imprimată în ceară. Elevii erau învățați să scrie cu condeiul, dar și cu
cerneală, la fel cum erau învățați și cei din școlile din Egipt. Pentru
formarea și îmbogățirea memoriei, elevii învățau pe de rost micile texte
pe care au exersat scrisul.
Tot în cadrul învățământului primar elevii erau învățați să
numere și să socotească cu ajutorul pietricelelor și al degetelor. Cel mai
greu pentru elevi a fost învățarea fracțiilor duodecimale ale unității, care
erau baza sistemelor metrice în antichitate. În perioada Imperiului, atât
la romani, dar și la greci, a fost introdusă în școli o practică mai
modernă prin care se învățau operațiile socotitului: unu și cu unu fac
doi, doi și cu doi fac patru... Pentru a putea pune cât mai bine în valoare
calitățile elevilor, în cadrul învățământului primar erau folosite
metodele pedagogiei romane care au fost împrumutate de la greci.
Amintim aici metode pasive ca: memoria și imitarea, acestea fiind
calitățile cele mai apreciate la elevi. De asemenea, nu au lipsit
pedepsele, constrângerile și admonestările. Atât în școala latină cât și în
cea greacă, loviturile cu nuiaua erau folosite de cele mai multe ori de
învățători pentru manifestarea autorității. În anumite situații și mai
grave, se aplica un alt procedeu prin care cel era vinovat va fi ridicat pe
177
umeri de un coleg, care era numit pentru această operație, fiind adus în
fața învățătorului pentru a fi biciuit. Pedagogii de la sfârșitul secolului I
d.Hr. au pus la îndoială eficacitatea și legitimitatea acestor metode
brutale prin care erau pedepsiți elevii. Astfel, pentru a face cât mai
atractiv procesul educațional și pentru a stârni dragostea elevilor pentru
studiu, au început să meargă mai mult pe emulație și pe recompense.
Aceste recompense erau oferite copiilor mai mici și ele constau din jucării,
litere din fildeș sau din merișor. Pentru cei care erau mai silitori și făceau
unele progrese se oferea câte o prăjitură; cele mai multe erau în formă de
litere, pe care urmau să le învețe. Din aceste exemple observăm că s‐a
făcut o evoluție în procesul de modernizare și îmblânzire a disciplinei. Pe
parcursul secolelor, metodele pedagogice au evoluat și s‐au înmulțit,
observându‐se o mai mare umanizare și în cadrul disciplinei. În funcție
de vârstă, de capacitatea elevilor, temperament și capacitatea lor de
asimilare, au început să fie împărțite și clasele, care acum vor fi mai
numeroase. Cu toate că școala greacă a ignorat folosirea tablei, romanii
vor începe să o utilizeze de acum înainte.
După finalizarea studiilor primare, la vârsta de unsprezece sau
doisprezece ani, elevii începeau studiile secundare sub îndrumarea unui
grammaticus. În comparație cu grecii, la romani învățământul secundar
apare abia la mijlocul secolului al III‐lea î.Hr. Explicația constă în faptul
că, la baza învățământului secundar, în Grecia, se afla explicarea marilor
poeți, dintre care un rol primordial îl avea Homer.7 Dar cum romanii au
fost influențați de greci și în sistemul învățământului secundar, ei nu
aveau o literatură națională, care să fie folosită în programele de studiu și,
de aceea apare învățământul secundar așa de târziu în comparație cu cel
grecesc. Salvarea din această dificultate va veni din poezia latină care fost
7 Homer a fost poet grec, autor a două epopei Iliada și Odiseea în care se relatează
aventurile eroilor greci. Ahile în Iliada și Ulise în Odiseea. Se presupune că Iliada și
Odiseea ar fi fost scrise în anul 800 î.Hr. când etruscii s‐au asezat în regiunea
Toscana. Nu există o dată sigură la care să știm că s‐a născut Homer, dar se
presupune că ar fi trăit între anii 850‐750 î.Hr.
178
creată pentru ca elevii să aibă un material exegetic pe care să‐l folosească
în cadrul învățământului.
Primul poet latin a fost Livius Andronicus, care era un grec din
Tarent, de unde a fost luat prizonier de către romani după cucerirea
cetății în anul 272 î.Hr. A fost sclav și pedagog al familiei Livia de la
care, după eliberare, și‐a luat numele său de Livius.8 El a fost primul
profesor de literatură latină, dar și primul dintre dascălii de limbă
greacă, care a predat la Roma. A tradus în limba latină Odiseea lui
Homer și astfel a creat epopeea romană în scopuri pedagogice, pentru a
putea alimenta programele învățământului secundar. Peste două
generații, Ennius 9 va explica în cadrul învățământului secundar pe
lângă autorii greci, poeziile sale.
În secolul al II‐lea î.Hr., învățământul secundar va deveni
autonom și va fi preluat de gramaticii latini, care erau la fel de
profesioniști ca și gramaticii greci. Datorită modestei valori culturale a
textelor de care dispuneau romanii, învățământul secundar a fost lipsit
de prestigiu. În cadrul programelor de studiu erau Livius Andronicus și
Ennius, dar aceștia făceau o concurență modestă în fața lui Homer. Se
presupune că, în această situație, din secolul al II‐lea au început să fie
introduși în cadrul programelor școlare și poeții comici latini.
A trebuit să treacă mai bine de trei secole, până în timpul
împăratului Octavian August (63 î.Hr.‐14 d.Hr.), până când învățămân‐
tul secundar latin va primi forma definitivă și va putea rivaliza ca
valoare educativă cu cel grecesc. Cel care va revoluționa învățământul
secundar latin va fi Caecilius Epirota, care după anul 26 d.Hr., a luat o
inițiativă îndrăzneață și va introduce ca autori de explicat pe Vergiliu,
Horațiu și alți poeți noi. Să nu uităm faptul că, la această dată, Vergiliu
era în viață. După cum am mai amintit, învățământul nu era
8 Eugen Cizek, Istoria literaturii latine vol. I, op. cit., p. 57.
9 Quintus Ennius, s‐a născut în anul 239 î.Hr. la Rudiae în Calabria, sudul Italiei,
într‐o regiune elenizată, Magna Graecia, fiind un italic elenizat. A murit în anul
169 î.Hr. și este considerat părintele poeziei latine.
179
subvenționat de stat, iar, după cum știm, părinții aveau venituri
modeste, ei trebuiau să plătească studiile copiilor, și astfel puțini dintre
aceștia urmau cursurile școlilor secundare. În aceste condiții, la
învățământul secundar aveau acces, mai ales copiii celor care făceau
parte din clasa aristocratică. Cei mai mulți din popor, datorită condiției
sociale modeste, se mulțumeau cu studiile învățământului primar, să
știe să citească, să cunoască bine fracțiile, greutățile și măsurile. Sala de
clasă în care se țineau cursurile învățământului secundar, era tot în
forum, închisă cu o draperie, dar în comparație cu cea în care se țineau
cursurile învățământului primar, ea are busturile marilor scriitori,
Vergilius (70‐19 î.Hr.), Horațiu (65‐8 î.Hr.) și ale altor scriitori pe care îi
studiau, având, pe lângă acestea, și hărți geografice murale.
Grammaticus, cel care preda în învățământul secundar, avea o
poziție socială și materială mai bună decât cea a învățătorului. În Edictul
din anul 301 d.Hr. pe care l‐a dat împăratul Dioclețian, (284‐305 d.Hr.)
grammaticus avea un salariu mai mare de patru ori decât un învățător,
adică 200 de denari pe lună pentru un elev. Cu toate acestea, profesia de
gramatic va rămâne din păcate slab retribuită. Dacă mai luăm în calcul
și faptul că, din păcate, această contribuție nu este plătită regulat de
către părinți, ne demonstrează cât erau de lipsiți de considerație dascălii
de școală. În aceste condiții, cei mai mulți care predau sunt de condiție
socială modestă. Învățământul secundar roman era echivalent cu cel
grecesc; în cadrul acestuia se studia gramatica, studiul teoretic al limbii
și comentarea poeților clasici. Reforma pe care Caecilius Epirota a făcut‐o
după anul 26 d.Hr. va fi continuată de gramaticii latini mai bine de un
secol. Ei vor rămâne fideli acestei tendințe moderniste, în comparație cu
grămăticii greci, care, în programele lor de învățământ, vor continua să‐l
studieze pe Homer și pe poeții tragici din secolul al V‐lea î.Hr., iar, din
poeții recenți, vor fi studiați poeții comici în frunte cu Menandru.10
10 Menandru, a trăit între anii 342‐291 î.Hr. și a fost un poet care a scris drame, dar
și principalul reprezentant al comediei noi. A compus peste o sută de comedii,
începând de la vârsta de 22 de ani.
180
Sub influența acestei tendințe moderniste, la Roma s‐a ajuns astfel
ca, orice poet, care era considerat de succes, să fie studiat la școală încă
din timpul vieții. În această situație vor fi studiați Vergiliu (70‐19 î.Hr.),
Horațiu (65‐8 î.Hr.), Ovidiu (43 î.Hr.‐17 sau 18 d.Hr.), Nero (37‐68 d.Hr.),
Statius (45‐96 d.Hr.), iar Lucan (39‐65 d.Hr.) va fi studiat la o generație
după moartea sa. La sfârșitul secolului I d.Hr., la această nouă situație, va
apare o primă reacție arhaizantă. Cel mai de seamă reprezentant va fi
Quintilian (35‐95 d.Hr.), și astfel se va reveni vechii poeți. Astfel, în cadrul
învățământului secundar, vor fi studiați: Vergiliu, Terențiu (190‐159
î.Hr.), Salustiu (86‐35 î.Hr.) și Cicero (106‐43 î.Hr.).
De la începutul secolului I d.Hr., în cadrul Imperiul Roman, vor
fi profesori care vor preda în școlile lor matematică, geometrie, muzică,
dar vor avea puțini elevi, care să fie interesați de aceste materii.
Învățământul secundar va fi, de regulă, specialitatea gramaticului, iar
metodele pedagogice romane vor urma modelul oferit de cele grecești,
până la detaliul procedeelor sale și chiar până la temele de școală.
Învățământul superior, care era dominat de retorică, va fi
prezent la Roma, în limba latină, abia în secolul I î.Hr. Astfel, în anul 93
î.Hr., Plotius Gallus, care era un client al lui Marius,11 va deschide prima
școală de retori latini la Roma. Ea nu a rezistat decât un an, pentru că, în
urma edictului dat de cenzorii aristocrați, Cn. Domitius Athenobarbus și
L. Licinius Crassus, ea va fi închisă sub pretextul că ar fi o inovație care
ar încălca tradiția strămoșilor. Evident că acest edict avea mai mult un
caracter politic, el fiind un răspuns ostil al aristocraților împotriva
rivalilor conservatori.
Predarea oratoriei în limba latină a fost controversată, pentru că
ea a fost văzută ca un instrument politic, iar acesta trebuia să rămână în
mâinile clasei superioare (aristocratice), cea care era vorbitoare de limbă
greacă. Învățământul tradițional al retoricii era predat în limba greacă,
pe o perioadă de timp mai îndelungată și în același timp necesita studii
11 Gaius Marius, a trăit între anii 157‐86 î.Hr., a fost un general și om politic, care a
avut un rol important în perioada Republicii.
181
mai aprofundate. Familiile mai bogate au dorit ca aceste studii să fie
rezervate fiilor lor, pentru marile avantaje pe care le aducea arta vorbirii
în disputele din forum. Or, la școala deschisă de Plotius Gallus, la care
se preda în limba latină, puteau astfel învăța la un preț redus mulți
tineri ambițioși, care proveneau din categoriile sociale mai modeste. Din
păcate, această măsură restrictivă, va face ca învățământul retoricii în
limba latină să nu se dezvolte decât la sfârșitul secolului I î.Hr. și aceasta
se datorează în mare parte puternicei personalități a lui Cicero. Cu toate
că și el a fost crescut într‐un mediu aristocratic și a studiat retorica în
limba greacă, a fost îndepărtat de școala latină. Cicero a fost însuflețit de
un patriotism sincer și, datorită intenselor eforturi pe care le‐a depus pe
parcursul întregii sale cariere, marele orator, a făcut posibil studiul
retoricii în limba latină. Discursurile pe care Cicero le‐a rostit, au fost
primele modele pentru tinerii latini, care, astfel, le puteau studia și imita
mai ușor, decât modelele antice. Prin tratatele sale, el a continuat să
desăvârșească opera începută de școala lui Plotius Gallus și să ofere
materialul de studiu, mult mai facil pentru tinerii latini, astfel încât ei
puteau să facă abstracție de teoreticienii greci. Învățământul latin al
retoricii se va dezvolta și, astfel, în timpul domniei împăratului
Octavian August, numărul retorilor latini va fi dublu în comparație cu
cel al retorilor greci.
În cadrul învățământul superior se studia arta oratoriei, care era
predată de către un profesor specializat, care a fost numit rhetor, iar
uneori orator. Evident că, retorul, în comparație cu colegii săi din cele
două trepte de învățământ primar și secundar, se va situa în vârful
valorilor profesionale și sociale.
Salariul retorului va fi de patru ori mai mare decât al
grămăticului, iar Juvenal 12 va fi plătit, la începutul secolului al II‐lea
d.Hr., cu două mii de sesterți pentru un elev pe an. Ca și colegii săi din
12 Juvenal, s‐a născut între anii 60‐65 d.Hr. și a fost unul cei mai mari poeți din
perioada Imperiului. A fost autor de satire, iar de la el au rămas 16 satire. A
murit în anul 135 d.Hr.
182
cele două trepte inferioare de învățământ, retorul își avea sala de curs în
apropierea porticurilor din forum. Retorul va avea însă la dispoziție din
partea statului săli, care erau frumos amenajate, asemănătoare unui
teatru mic, cu deschidere spre porticurile din for.
La Roma se remarcă exedrele13 din Forul lui Octavian August,
dar și Schola din Forul lui Traian. În cadrul procesului de învățământ,
retorul avea, ca principal obiectiv, stăpânirea de către cursanții săi a
artei oratorice. Aceasta era asimilată printr‐un complex de reguli și
procedee, care a fost pus la punct progresiv de școala greacă începând
de la generația sofiștilor14 din secolul al V‐lea î.Hr. Cicero a vrut ca la
baza viitorului orator să stea o cultură cât mai vastă din care să nu
lipsească cunoștințele filosofice, istorice și cele ale dreptului roman. Cu
toate insistențele sale, din păcate, nici Cicero și nici Quintilian nu au
reușit să‐i convingă pe tineri să studieze dreptul, pentru că unii dintre ei
îl considerau o specialitate, iar filosofia era considerată o vocație excep‐
țională. În această situație, în cadrul studiilor superioare, se va studia
numai retorica. Nu putem vorbi despre o retorică latină propriu‐zisă,
pentru că această artă a fost inventată și perfecționată de către greci.
Retorii latini din secolul I î.Hr. vor încerca să elaboreze un
vocabular tehnic și, în acest sens, ei l‐au transpus în limba latină pe cel
al retorilor greci cuvânt cu cuvânt. Această dificultate este datorată în
parte și faptului că, școala latină nu a avut o tradiție pedagogică proprie,
ea rămânând pe parcursul secolelor în strânsă dependență și legătură cu
retorica greacă. Astfel, Quintilian, în cadrul limbajului tehnic, a folosit
mulți termeni greci care au fost transcriși în limba latină și chiar de
multe ori au rămas în limba greacă. Quintilian a considerat că acești
termeni tehnici, erau mai bogați și preciși dacă erau păstrați în limba
greacă, iar, dacă i‐ar fi tradus în limba latină, ar fi reprezentat un pericol
de a reda adevăratul sens.
13 Exedra, este o sală de conversație cu scaune sau bănci, care este construită în formă
semicirculară, pentru a putea facilita conversația și contactul cu interlocutorii.
14 Sofismul este un raționament care în aparență pare adevărat, dar în realitate este fals.
183
Atât la nivel teoretic, dar și practic, retorica va reda cu fidelidate
modelul pe care l‐a preluat de la retorii greci. După o lungă perioadă în
care era predată și asimilată teoria, se trecea la următoarea etapă, cea
practică, în cadrul căreia, cursantul va compune discursuri fictive pe o
temă primită de la profesor, urmând prescripțiile și sfaturile acestuia.
Astfel, după ce vor fi învățate pe de rost aceste discursuri, ele vor fi
prezentate de către tânărul orator în public, iar auditorii vor fi formați
din colegi, rude și prieteni.
În limba latină, termenul tehnic prin care a fost definit acest
procedeu a fost cel de: declamatio (declamare). În cadrul acestui procedeu,
ca și la greci se remarcă două specii ale genului. Prima este numită:
suasoria, care ține de elocința deliberativă și tratează, în general, subiecte
istorice. A doua este numită: controversiae, iar aceasta tratează teme
juridice, ea fiind o pledoarie pro sau contra pe o anumită speță, care era
stabilită în funcție de un text al legii.
În cadrul pedagogiei antice, a existat o uniformitate în cadrul
temelor, care au fost propuse pentru studiul tinerilor retori latini.
Acestea au fost prezentate în culegerile cu modelul de teme, care au fost
scrise de Seneca Retorul,15 Quintilian, Calpurnius Flaccus16 și Ennodius.
Cea mai mare parte din studiul retoricii va fi direcționat spre viața
practică și, astfel, el va pregăti cursanții spre cariera juridică. În acest
sens vom observa că, operele lui Quintilian, din anul 90 d.Hr. va încerca
să‐l formeze pe orator să devină un bun avocat, pentru că, în acest
domeniu, va avea mulți clienți și, astfel va putea face o frumoasă
carieră, mai ales dacă luăm în considerare și faptul că sistemul juridic
s‐a dezvoltat în permanență la romani. Această dezvoltare a tehnicii
15 Lucius Annaeus Seneca, a fost cunoscut ca Seneca Retorul, Tatăl, sau cel Bătrân.
A trăit între anii 54 î.Hr. și 39 d.Hr. și a fost tatăl filosofului Seneca. Seneca
Retorul, ne oferă o sinteză valoroasă a elocinței și retoricii, care a rămas
cunoscută sub numele de: Controversiae et Suasoriae, Controverse și Suasorii.
16 Calpurnius Flaccus, a fost retor și a trăit în timpul domniei împăratului Hadrian
117‐138 d.Hr.
184
juridice pe parcursul secolelor, a făcut din drept o specialitate și, în
practică, a apărut o separare a muncii între un jurist și un avocat. Astfel,
avocatul va avea în echipa sa asistenți sau consilieri tehnici (pragmatici),
iar aceștia vor avea ca atribuții conducerea procedurii și pregătirea
dosarului cu argumentele legale. Datorită faptului că le‐a oferit tinerilor
posibilitatea de a studia dreptul, în acest domeniu va apărea origina‐
litatea, care va caracteriza învățământul latin.
În învățământul superior al dreptului, romanii nu vor mai fi
influențați de către greci reușind astfel să creeze, prin școlile lor de
drept, un învățământ superior original. La Roma, dreptul va fi una din
disciplinele care va fi studiată în cadrul învățământului superior, iar
profesorul de drept (magister iuris) va preda aceste cursuri. La început
acest învățământ, până în timpul lui Cicero (106‐43 î.Hr.), se desfășura
mai mult sub formă practică de unde și denumirea de tirocinium fori.17
În această perioadă cursanții îl vor asculta pe maestru în cadrul
consultațiilor juridice cu clienții lor și, astfel, ei vor putea învăța,
pentru că de fiecare dată, când va fi cazul, profesorul le va explica
subtilitățile cazului.
Începând cu generația lui Cicero, pe lângă acest învățământ
practic (respondentes audire), tinerii vor avea parte și de un învățământ
sistematic (instituire). Pe măsură ce studiul dreptului s‐a dezvoltat în
cadrul învățământului superior, absolvenții săi, începând din timpul
împăratului Octavian August, vor fi investiți cu o autoritate oficială și,
astfel, vor primi: ius publice respondendi.18 Școlile de drept vor fi situate în
apropierea și sub protecția templelor, pentru că acestea au fost dotate cu
biblioteci importante, așa cum a făcut și împăratul Octavian August
atunci când a construit sanctuarul lui Apollo de pe colina Palatin. Pe
17 Tirocinium fori, era prezentarea publică a unui tânăr din învățământul superior
în forum după ce a primit toga virillis.
18 Ius publice respondendi, era dreptul de a oferi consultații juridice în mod oficial.
185
parcursul secolelor, la romani, învățământul superior al dreptului, dar și
pedagogia juridică se va dezvolta și își va elabora propriile instrumente.19
În secolul I d.Hr. se va remarca, în mod excepțional, personalitatea
lui Quintilian (35‐95 d.Hr.), datorită experienței pe care a reușit să o
acumuleze pe parcursul celor două decenii în care a fost profesor de
retorică la Roma în timpul domniei împăratului Vespasian (69‐79 d.Hr.).
Quintilian a fost și un renumit avocat, dar și primul profesor de retorică,
care a fost plătit de stat. De asemenea, împăratul Domițian (81‐96 d.Hr.) l‐a
încredințat să se ocupe de educația nepoților săi.
În lucrarea sa Institutio oratoria, care are 12 capitole și care este un
tratat de retorică, putem găsi multe informații și principii pedagogice,
valabile și pentru profesorii de azi din toate treptele de învățământ, de
la cel primar și până la cel universitar. În primul rând, cei care predau,
trebuie să fie bine pregătiți și să aibă o conduită morală, prin care să fie
exemple vii pentru cei pe care‐i învață: „Referitor la pedagogi, adaug
următorul lucru: ori să fie cu adevărat învățați ‐ și aceasta aș vrea să fie prima
grijă ‐, ori să fie conștienți că nu sunt învățați. Nu există pacoste mai mare
decât acei pedagogi care, depășind cu puțin cunoștințele elementare, și‐au
format o convingere falsă despre știința lor. Căci se consideră jigniți să nu se
ocupe de învățătură și, ca în virtutea unui drept ce le conferă autoritate, acest
soi de oameni, de obicei îngâmfați, devin autoritari și uneori cruzi și transmit
altora propria lor prostie. Dacă i se pare cuiva că pretind mult, să aibă în vedere
că este vorba de a forma un orator, lucru foarte greu, și că chiar dacă educația
lui nu va prezenta nici o lipsă, rămân încă mai multe și mai grele îndatoriri;
căci este nevoie de studiu continuu, de profesorii cei mai de seamă și de cele mai
variate cunoștințe. Iată de ce trebuie să recomand desăvârșire în toate; dacă
cineva se va simți împovărat, aceasta se va datora nu metodei mele, ci
nepregătirii pedagogului.” 20 Quintilian continuă să ofere sfaturi pe care
19 Henri‐Irénée Marrou, op. cit., pp. 9‐96.
20 Marcus Fabius Quintilian, Arta oratorică, Traducere, studiu introductiv, tabel
cronologic, note, indici de Maria Hetco, Editura Minerva, București, 1974, pp. 13‐14.
186
mulți dintre profesorii din zilele noastre ar trebui să le urmeze: „De
aceea, trebuie să avem acum o mai mare grijă ca moralitatea ireproșabilă a
profesorului să constituie o garanție contra oricărei vătămări, pentru cei mai
fără experiență, iar pe cei mai violenți în porniri, seriozitatea lui să‐i țină
departe de orice abatere. Nu este însă suficient ca profesorul să dea exemplu de
stăpânire de sine, ci, prin severitatea disciplinei, să țină în frâu moravurile
tinerilor reuniți în jurul lui. Înainte de toate, să aibă sentimente părintești față
de elevi și să se considere locțiitorul acelora care i‐au încredințat copiii. Să nu
aibă vicii și să nu le tolereze. Austeritatea lui să nu fie morocănoasă, blândețea
să nu fie familiaritate, ca nu cumva prima să nască aversiune, iar a doua
dispreț. Să întrețină pe elevii săi cât mai mult cu sfaturi despre ceea ce este
cinstit și corect, căci cu cât îi va povățui mai des, cu atât îi va pedepsi mai rar.
Să nu treacă cu vederea nimic din ce trebuie îndreptat, dar să nu se înfurie
niciodată. Să fie simplu în predare, muncitor, exigent, dar fără exagerare; să
răspundă cu bunăvoință întrebărilor puse, să‐i provoace el pe cei care nu
întreabă. Când laudă expunerile elevilor să nu fie zgârcit, dar nici prea darnic
în elogii, fiindcă prima atitudine naște silă de muncă, iar a doua mulțumire de
sine. În criticarea celor ce trebuie corectate să nu fie amar, să nu jignească, căci
pe mulți îi îndepărtează de învățătură tocmai faptul că sunt certați pe un ton de
ură. Să le declame zilnic ceva, chiar mai mult, pentru ca auditorii să ducă cu ei
cuvintele lui. Căci, chiar dacă lectura le oferă destule exemple de imitat, graiul
viu, cum se zice, hrănește mai din plin, și îndeosebi acela al profesorului pe care
elevii, bine crescuți desigur, îl iubesc și îl respectă. Greu se poate reda prin
cuvinte cât de plăcut e să imiți pe acela pentru care ai simpatie ”21 La Roma,
învățământul era bilingv, ca de altfel și manualele și de aceea Quintilian
face următoarea recomandare: „Prefer ca copilul să înceapă cu limba greacă,
fiindcă latina, care este folosită de cei mai mulți, și‐o va însuși chiar de nu am
vrea noi; în același timp, el trebuie inițiat mai întâi în disciplinele grecești, de la
care au provenit și ale noastre.”22 Educația copiilor va trebui să înceapă cât
21 Ibidem, pp. 131‐132.
22 Ibidem, p. 15.
187
mai devreme, de la vârsta de șapte ani, să nu fie întreruptă, iar
profesorul să le acorde elevilor o atenție cât mai mare: „Oricât de puține
foloase îi va aduce prima perioadă de viață, copilul va învăța totuși unele
lucruri mai importante, chiar în anul acela în care ar fi învățat numai lucruri
mai mărunte. Acest plus, adăugat an de an, sporește totalul și timpul câștigat
în copilărie. Același precept să fie aplicat și pentru anii următori: ceea ce fiecare
trebuie să învețe, să nu înceapă a învăța târziu. Așadar, să nu pierdem primii
ani, mai ales că începuturile învățăturii se bazează numai pe memorie, care la
cei mici nu numai că există, ci e chiar însușirea cea mai tenace. Învățătura să se
facă sub formă de joc; să i se pună întrebări; să fie lăudat; niciodată să nu se
bucure că nu a făcut ceva. Uneori, când el nu vrea, să ne ocupăm de altul, pe
care să‐l invidieze. Să se ia la întrecere din când în când și mai adeseori să
creadă că este victorios; să fie stimulat chiar prin răsplăți potrivite cu această
vârstă.” 23 Un profesor care va fi bine pregătit, va ști cum trebuie să
transmită învățătura elevilor, iar aceștia să o primească cu multă
căldură: „Căci cuvântul profesorului nu este ca o cină, care ajunge mai puțin
fiecăruia, dacă sunt mai mulți, ci este aidoma soarelui, care dăruiește tuturor la
fel de multă lumină și căldură.” 24 Profesorii vor trebui să știe cum să
stabilească un echilibru între joacă și studiu, astfel încât între cele două
să fie o armonie: „Înclinarea spre joc a copiilor nu îmi displace; este și aceasta
un semn de vioiciune; și nu aș putea spera ca un copil trist și veșnic abătut să
arate interes pentru studii, de vreme ce el rămâne rece tocmai la această
manifestare năvalnică, cea mai firească vârstei copilăriei. Aceste două
destinderi să aibă totuși o măsură, pentru ca nu cumva, lipsindu‐l de ele,
copilul să urască învățătura ori prelungindu‐le, să prindă trândăvie.”25 Pentru
a fi cât mai bine înțeles de către elevi va trebui ca: „Expunerile făcute de
profesorii savanți sunt mult mai ușor de înțeles și mai limpezi. Căci prima
calitate a elocinței este claritatea; și cu cât cineva are mai puțin talent, cu atât
23 Ibidem, pp. 17‐18.
24 Ibidem, p. 28.
25 Ibidem, p. 35.
188
se silește să fie mai afectat și mai umflat. E ca oamenii mărunți de statură care
se înalță pe vârful degetelor; sau ca oamenii slabi care amenință toată vremea.
Căci sunt convins că îngâmfarea, prostul‐gust, prețiozitatea și tot felul de
afectări dau pe față nu forța, ci neputința aceluia care le practică.”26 Un bun
profesor va ști să aprecieze și să răsplătească cât mai bine calitățile
intelectuale ale unui elev și, astfel: „Se consideră în general, și pe bună
dreptate, ca o calitate a profesorului notarea atentă a specificului inteligenței
copiilor ce i s‐au încredințat, precum și cunoașterea înclinării naturale a fiecă‐
ruia din ei. Căci, în această privință, există o varietate de necrezut; într‐adevăr,
diversitatea caracterelor e la fel de mare ca a corpurilor.” 27 În procesul
educativ profesorul va trebui să descopere calitățile, dar și defectele
elevilor și, în acest sens, Quintilian dă următoarele sfaturi: „Căci două
lucruri trebuie, îndeosebi, evitate: primul, să nu încerci ceea ce nu se poate face;
al doilea, să nu schimbi pe cineva de la lucrul pe care‐l face foarte bine la altul,
pentru care e mai puțin potrivit. Și atunci, cu cât mai mare trebuie să fie grija
profesorului pentru viitorul orator! Căci nu ajunge ca oratorul să vorbească
concis, în termeni aleși, sau cu vehemență; așa cum pentru un profesor de cânt
nu ajunge dacă e neîntrecut numai în sunetele ascuțite, medii, grave sau chiar
în nuanțări; elocința, precum chitara, nu este perfectă decât dacă toate
acordurile sunt în desăvârșită armonie, de la cel mai de jos, la cel mai de sus.”28
Pentru a fi culese cât mai multe roade din cadrul procesului educativ
este nevoie, așa după cum ne spune Quintilian, ca atât profesorii, cât și
elevii să urmeze aceste sfaturi: „După cum datoria profesorilor este să învețe
pe elevi, tot așa datoria elevilor este să se dovedească dornici de învățătură; una
fără alta nu dă rezultat. După cum nașterea unui om e datorată celor doi
părinți și după cum zadarnic ai împrăștia semințele pe pământ, dacă nu le‐ar
încălzi la sânul său brazda din vreme pregătită, tot așa elocința nu se poate
dezvolta fără perfecta bună înțelegere dintre cel care transmite învățătura și cel
26 Ibidem, p. 136.
27 Ibidem, pp. 158‐159.
28 Ibidem, p. 162.
189
care o primește.”29 După cum am citit din cele relatate mai sus, Quintilian
ne arată principii pedagogice, care sunt valabile și azi în cadrul
procesului de educare și învățare a elevilor.
Quintilian, asemeni contemporanilor săi, va face distincție între
studiul gramaticii și cel al retoricii. Gramatica avea două componente:
prima, prin care se urmărea ca elevii să vorbească corect și a doua în
cadrul căreia erau explicați poeții. De asemenea, nu lipseau exercițiile de
compoziție, povestire, dar și cele în cadrul cărora erau discutate regulile
teoretice ale gramaticii. Quintilian va milita pentru formarea
enciclopedică și astfel, el va recomanda și studierea istoriei, geometriei,
muzicii, dar și operele marilor oratori și filosofi. El va considera retorica
ca fiind „floarea tuturor științelor”, dar pentru a ajunge aici va trebui să
fie studiate numeroase discipline pe care el le‐a recomandat.30
În concluzie, vom putea spune că importanța educației și
învățământului roman nu s‐a rezumat la micile completări pe care ea a
reușit să le aducă la educația clasică de model elenistic, ci mai ales prin
faptul că a reușit să răspândească acest model de educație pe întreg
cuprinsul Imperiului de‐a lungul secolelor.
III.2. Personalități culturale
Pe parcursul istoriei sale, Imperiul Roman, prin personalitățile

sale culturale, și‐a adus o contribuție importantă la dezvoltarea
patrimoniului cultural universal. În acest sens, literatura latină a fost
una dintre cele mai bogate literaturi care au fost scrise pe continentul
european, cu toate că nu a fost la fel de originală și atât de viguroasă ca
și literatura greacă. Trebuie să remarcăm faptul că, literatura greacă
antică s‐a născut în sânul celei mai strălucite culturi spirituale care au
29 Ibidem, p. 163.
30 Constantin Cucoș, Istoria pedagogiei: idei și doctrine pedagogice fundamentale, Ediția
a II‐a revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2017, p. 36.
190
fost create din cele mai vechi timpuri pe continentul european. Din
păcate, o mare parte din operele culturale ale scriitorilor antici latini nu
s‐au păstrat până în zilele noastre, ci s‐au pierdut pe parcursul secolelor
de la sfârșitul antichității și în timpul Evului Mediu.31
Romanii au adus importante contribuții prin lucrări de primă
mărime în domeniul literaturii latine, în gramatică, filologie, agronomie,
drept, medicină; de asemenea, au elaborat lucrări științifice, tehnice, dar
și numeroase enciclopedii.
În domeniul literaturii latine, primul scriitor de limbă latină este
Livius Andronicus. Acesta s‐a născut în Trarent32 nu se știe cu precizie
anul, dar se pare că în anul 280 î.Hr. În anul 272 î.Hr., după ce romanii
au cucerit această regiune din sudul Italiei, a fost vândut ca sclav,
posibil la vârsta de opt ani. Va deveni pedagog al familiei Livia, iar
după eliberare la numele său Andrόnikos, ca libert, îl va adăuga pe cel
de Livius. Va deschide la Roma o școală în cadrul căreia împreună cu
elevii săi interpreta texte în limba greacă.
Datorită faptului că nu avea material didactic pentru elevii săi,
va traduce în limba latină Odiseea lui Homer. Dacă Homer ar fi compus
Iliada și Odiseea, aproximativ în jurul anului 800 î.Hr. când etruscii s‐au
31 Sfârșitul antichității este considerat de către unii istorici că ar fi avut loc în anul
410 d.Hr. când Roma a fost cucerită de vizigoții lui Alaric. Alți istorici iau în
calcul anul 476 d.Hr. când Odoacru, l‐a detronat pe Romulus Augustus, ultimul
împărat al Imperiul Roman de Apus, iar alții au luat în calcul anul 529 d.Hr.
când împăratul Justinian (527‐565 d.Hr.) va închide Academia Platonică de la
Atena. Perioada antică începe în jurul anului 3.000 î.Hr. când a fost inventată
scrierea cuneiformă. A fost împărțită în trei perioade: perioada veche, clasică și
târzie. O dată cu sfârșitul perioadei antice va începe perioada Evului Mediu, care
a fost împărțită și ea în trei perioade: Evul Mediu Timpuriu, Mijlociu și Târziu.
Istoricii au propus și pentru sfârșitul Evului Mediu mai multe date, 1453 d.Hr.
cucerirea Constantinopolului de către turci, 1492 d.Hr. descoperirea Americii de
către Cristofor Columb.
32 Azi este orașul Taranto, în sud estul Italiei, situat lângă golful Tarent din Marea
Ionică, în regiunea Puglia (Apulia).
191
instalat în Toscana 33 iată că până la traducerea ei în limba latină au
trecut aproape cinci secole și jumătate. Livius Andronicus a scris și a
prelucrat tragedii și comedii, care au fost prelucrate după modelul
grecesc. De la el s‐au păstrat nouă titluri de tragedii și patruzeci și două
de versuri din aceste piese de teatru. Când a tradus Odiseea a fost
adaptată, astfel încât Ulise a devenit un erou care era originar din Italia
și anumite peripeții au fost situate, prin tradiție, în Italia, iar în acest fel
Odiseea era mai variată și mult mai atrăgătoare pentru elevi. Livius
Andronicus a fost un erudit, cunoștea la fel de bine limba latină, dar și
cea greacă; să nu uităm că el provenea din Magna Greciae cum a numit
Polibiu această regiune din sudul Italiei.
A manifestat un patriotism italic și, în acest sens, a făcut eforturi
pentru a crea o literatură de limbă latină, în care să se resimtă cât mai
puțin influența greacă. Se pare că a murit în anul 206 î.Hr. sau, după
unele păreri, în 205 î.Hr.
Primul poet epic34 a fost Gnaeus Naevius, care s‐a născut în jurul
anului 273 î.Hr., la Capua și a fost contemporan cu Livius Andronicus.
A reușit să ajungă în contact și să cunoască cultura greacă, atunci când,
în calitate de soldat, a participat la primul război pe care romanii l‐au
dus împotriva cartaginezilor, între anii 264‐241 î.Hr., în sudul Italiei și în
Sicilia. Naevius este creatorul epopeii naționale Războiul punic, care
conținea, probabil între patru mii și cinci mii de versuri saturnine,35 care
au fost grupate în secolul al II‐lea î.Hr. în șapte cărți. În cadrul acestei
opere povestește fapte legendare, dar și evenimente contemporane. Pe
parcursul vieții sale, Naevius a scris mai multe comedii, dar și tragedii
33 Personalități care au schimbat istoria lumii, op. cit., p. 29.
34 Genul epic, cuprinde toate operele populare și culte, care au fost scrise în proză sau
în versuri. În cadrul acestor opere gândurile, ideile, dar și sentimentele autorului
sunt exprimate în mod indirect, prin intermediul acțiunii și al personajelor, care
participă la evenimentele încadrate într‐un anumit spațiu și timp.
35 Versul saturnin, este un vers iambic format din șapte silabe, care a fost folosit în
poezia latină arhaică.
192
cu subiecte preluate din legendele grecești, și două în care tratează
subiecte din viața romană. În multe comedii cu caracter plebeian a fost
inspirat din vechi farse populare italice. Va intra în conflict cu puternica
familie a Metelilor (plebei), dar nobili, datorită faptului că i‐a persiflat în
versurile sale. A fost condamnat la închisoare, după care a fost trimis în
exil la Utica, în Africa cartagineză, unde va muri în anul 201 î.Hr.
Quintus Ennius, s‐a născut între anii 238‐239 î.Hr., probabil
dintr‐o familie oscă în localitatea Rudiae din regiunea Calabria, care a
fost o zonă intens elenizată. A fost un italic elenizat, dar și un înflăcărat
patriot roman. El a luptat în timpul celui de al doilea război punic
desfășurat între anii 218‐202 î.Hr. în cadrul unei unități auxiliare. Cato
cel Bătrân (234‐127 î.Hr.) l‐a dus la Roma, unde va locui pe colina
Aventin și va frecventa celebrul cerc cultural‐politic al Scipionilor. 36
Ennius a fost profesor, dar și adevăratul părinte al literaturii latine.
Pe parcursul vieții sale, el a scris mai multe poeme pe teme
diverse. Lui Ennius i s‐au atribuit douăzeci și două de tragedii în care a
tratat subiecte preluate din mitologia greacă, iar, dintre acestea,
douăsprezece sunt tragedii de factură euripideană. 37 De asemenea, a
scris și comedii, din care s‐au păstrat doar patru fragmente.
36 Cercul Scipionilor, s‐a grupat în jurul lui Scipio Aemilianus (185‐129 î.Hr.), care a
fost cea mai influentă persoană din cadrul cercului. Scipio Aemilianus va deveni
prietenul și protectorul istoricului grec Polybius (201‐120 î.Hr.), dar și al
filosofului Panaetius (185‐110 î.Hr.). În cadrul acestui cerc cultural‐politic se citea
din poeții greci și se discutau teme din filosofia greacă. După anul 241 î.Hr. va
avea loc o puternică mișcare culturală de influență elenistică, care va aduce o
schimbare în cadrul mentalităților. Astfel, educația de tip elenistic cu filosofia și
retorica, vor deveni armele pe care le va folosi nobilimea pentru câștigarea
puterii politice.
37 Euripide, a fost un poet grec care a scris tragedii. A scris 92 de tragedii, dintre
care s‐au păstrat din păcate numai opt spre zece. Împreună cu Eschil (525‐456
î.Hr.) și Sofocle (496‐406 î.Hr.) au pus bazele tragediei clasice. S‐a născut în jurul
anului 480 î.Hr. la Salamina și a murit aproximativ în anul 406 î.Hr. la Atica în
Macedonia.
193
Ennius este autorul primei epopei romane intitulată Analele

(Anale), Annales, care este capodopera sa, fiind scrisă în treizeci de mii
de versuri în optsprezece cărți. Dintre acestea s‐au păstrat, integral sau
parțial, peste șase sute de versuri. Pentru alcătuirea acestei capodopere
Ennius a folosit poemele homerice și elenistice, pe cel al lui Naevius,
vulgata, care vorbea despre „primordiile“ Romei, diferite legende,
analele pontifilor, iar, pentru evenimentele mai recente, experiența sa
personală, dar și relatările contemporanilor săi. Horațiu (65‐8 î.Hr.) l‐a
considerat părintele literaturii latine, iar, până la apariția lui Vergiliu
(70‐19 î.Hr.), poate fi considerat poetul național roman. Ennius a murit
la Roma în anul 169 î.Hr., la vârsta de aproximativ șaptezeci de ani.
Unul dintre cele mai importante momente de la începutul
literaturii latine îl reprezintă expansiunea teatrului cult, mai ales a
comediei. În comparație cu opera poeților epici, chiar și a lui Ennius,
care era încă rudimentară, operele marilor autori de comedie
reprezentați de Plaut și Terențiu demonstrează o maturitate literară
autentică și reprezintă vârsta de aur a comediei romane. Astfel, teatrul
latin preclasic, a reușit să filtreze, dar, mai ales să adapteze, cu o
deosebită abilitate, mesajul dramaturgic al culturii grecești. În acest
context, el a reușit să devină părintele teatrului european medieval și
renascentist, francez, englez, spaniol, dar și italian.
Așadar, am putea considera anul 240 î.Hr. ca anul de naștere al
comediei și tragediei culte. Comedia romană este rezultatul sintezei
dintre tradiția italică, romană, etrusco‐campaniană și comedia greacă,
mai ales cea din epoca elenistică.
Cel mai mare autor de comedii de la începutul literaturii latine a
fost Titus Maccius Plautus. S‐a născut la Sarsina,38 în jurul anului 250
î.Hr., dintr‐o familie de actori, care făceau parte din teatrul popular
italian și străbăteau satele, iar în cadrul acestor reprezentații jucau mai
multe scene cu diverse farse. Plaut va ajunge la Roma și va juca, ca și
38 Sarsina, este o comună din regiunea Emilia Romagna în Italia.
194
actor, în unele piese dramatice din timpul său. A învățat limba greacă și
astfel a reușit să intre în contact cu literatura greacă. Lui Plaut i s‐au
atribuit peste o sută treizeci de comedii, care s‐au bucurat de un mare
succes, dar Varro (116‐27 î.Hr.) va stabili că numai douăzeci și una
dintre ele sunt autentice.
În aceste comedii, Plaut va satiriza viciile și moravurile din cadrul
societății romane. Dintre acestea, multe vor intra în istoria teatrului
universal, iar dintre ele amintim, doar câteva: Oala cu bani, Menechmi,
Ostașul fanfaron, Amphytrio, care vor fi admirate de Shakespeare (1564‐
1616 d.Hr.), dar și de Molière (1622‐1673 d.Hr.). Plaut, a murit în anul 184
î.Hr., cel mai probabil la Roma.
Publius Terentius Afer va continua cu vârsta de aur a comediei
latine. S‐a născut în jurul anului 185 î.Hr. la Cartagina, în nordul Africii.
Este posibil să fi fost luat ca sclav de către cartaginezi, după care a fost
vândut la romani. Va ajunge la Roma în proprietatea senatorului
Terentius Lucanus, care va fi atras de inteligența sa și se va îngriji să‐i
dea o educație aleasă, după care îl va elibera. Va reuși să‐și cumpere o
grădină lângă Roma și va frecventa cercul Scipionilor. Terențiu își va
scrie comediile între anii 166 și 160 î.Hr. De la Terențiu s‐au păstrat
următoarele comedii: Hecyra, Andria, Eunuchus, care au fost foarte
apreciate de Boccaccio (1313‐1375 d.Hr.) și de Montaigne (1533‐1592
d.Hr.). Molière le‐a imitat în: Vicleniile lui Scapin, sau în Școala bărbaților.
Pe lângă acestea, Terențiu a mai scris și alte trei comedii: Cel ce se
pedepsește singur, Frații și Phormio.
Terențiu a fost un remarcabil autor de comedii, dar și un purtător
al unui mesaj umanist. În anul 160 sau 159 î.Hr. va merge în Grecia, într‐o
călătorie de studii, dar, din păcate, va muri pe drum, posibil în urma unei
boli, sau a unui naufragiu. Prin operele lui Plaut și ale lui Terențiu,
literatura latină își va dobândi adevărata identitate.
Gaius Lucillius Suessanus a fost considerat părintele satirei
latine. S‐a născut în jurul anului 180 î.Hr. la Suessa Aurunca, un orășel,
195
care era situat la granița dintre Lațiu și Campania. A făcut parte dintr‐o
familie bogată, părinții săi erau mari proprietari de pământ și astfel ei s‐au
îngrijit să‐i dea o educație aleasă, iar Lucillus va studia limba greacă și
filosofia. În anul 133 î.Hr. va face parte din armata condusă de Scipio
Aemilianus, care va asedia Numanția.39
La Roma, Lucillus va frecventa cu mare regularitate cercul
Scipionilor. Lucillus a scris 30 de cărți de satire, în care creează
adevărate tipuri, constituind un jurnal intim al epocii sale, prin care
atacă cu vehemență persoane, dar și moravuri contemporane. În satirele
sale, Lucillus dezaprobă luxul și belșugul în care trăiau opulenții vremii,
tratează probleme de gramatică și de ortografie, descrie campaniile
militare ale lui Scipio Aemilianus. De asemenea, el dezaprobă noile
moravuri care au pătruns la Roma, cu toate că participa la întrunirile
din cercul Scipionilor. Lucillus va elogia vechile obiceiuri romane, care
aveau ca fundament fidelitatea față de Cetate și pledează frecvent
pentru mentalitățile tradiționale ale Republicii. El va ataca lăcomia de
bani, snobismul, parvenitismul, dar va face și multe aluzii la generalii
romani care erau necinstiți. Prin opera și mesajul său Lucillus a fost
apreciat de antichitate. A murit la Neapolis40 în anul 102 î.Hr.41
Cel mai important prozator roman din perioada preclasică și de
la care s‐au păstrat operele a fost Cato cel Bătrân. Marcus Porcius Cato,
a fost supranumit și Censorul, pentru că în timpul exercitării uneia
dintre magistraturi, s‐a dovedit a fi deosebit de riguros în apărarea
valorilor morale, fiind un mare dușman al celor corupți și vicioși.
A mai fost supranumit și cel Bătrân, cel „mai în vârstă” Maior,
pentru a fi deosebit de Cato cel Tânăr (95‐46 î.Hr.), care a fost stră‐
strănepotul său. Cato cel Bătrân s‐a născut în anul 234 î.Hr. la
Tusculum, în regiunea Latium, într‐o familie plebeiană de proprietari
39 Numantia, este un oraș situat în vechea Spanie.
40 Azi este orașul Napoli în Italia.
41 Eugen Cizek, Istoria literaturii latine vol. I, op. cit., pp. 56‐114.
196
mijlocii de pământ. După bătălia de la Cannae42 din 2 august 216 î.Hr.,
Cato cel Bătrân s‐a angajat în armata romană ca simplu soldat. S‐a
remarcat foarte repede și, astfel, după bătălia de la Zama 43 din 29
octombrie 202 î.Hr., a primit un post de conducere în armata romană.
În anul 199 î.Hr. va deveni edil al plebei și, astfel, va începe o
carieră politică care va fi încununată cu alegerea ca și consul în anul 195
î.Hr. Cato cel Bătrân va deveni un adversar înverșunat al Scipionilor și,
astfel, va determina, în cea mai mare parte, exilarea voluntară a lui
Scipio Africanul. În anul 184 î.Hr. Cato cel Bătrân va fi ales censor,
câștigându‐și o reputație deosebită datorită faptului că a fost un luptător
înverșunat împotriva luxului. De asemenea, a combătut cu multă
fermitate noile moravuri care au fost importate din Orient și pe care le
considera deosebit de periculoase și ostile tradițiilor romane.
De la Cato cel Bătrân a rămas o bogată operă literară, care a
cuprins multe discursuri. În perioada antică se vorbea că ar fi fost o sută
cinci zeci de discursuri, dar azi mai avem numai fragmente din opt zeci
de cuvântări. Pentru fiul său, Cato cel Bătrân a scris precepte cu privire
la medicină, artă militară, oratorie, o monografie istorică, dar și un tratat
de agronomie. S‐a păstrat tratatul intitulat De agricultura (Despre
agricultură), sau Despre cultivarea ogorului, și care reprezintă un tratat de
agronomie în care Cato cel Bătrân și‐a notat impresiile, având ca scop
stimularea romanilor pentru cultivarea pământului. Se adresa mai ales
proprietarilor mari și mijlocii de pământ, iar acest tratat l‐a scris la
42 Cannae, este un oraș situat la 60 de km. de Bari, în regiunea Apulia din sud‐estul
Italiei. Aici a avut loc o importantă bătălie din timpul celui de‐al doilea război
punic, unde armata cartagineză condusă de Hannibal va distruge armata
romană, care era superioară numeric. A fost considerată ca una dintre cele mai
mari bătălii tactice din istoria militară
43 Zama, a fost o localitate în apropiere de Cartagina în nordul Africii. Bătălia de la
Zama a avut loc între Hannibal (247‐183 î.Hr.) și armata romană condusă de
Publius Cornelius Scipio (235‐183 î.Hr.), supranumit și Africanul. Aceasta a fost
bătălia finală și decisivă din timpul celui de al doilea război punic, când armata
romană o va învinge pe cea cartagineză.
197
bătrânețe. Să nu uităm faptul că economia romană în secolul al II‐lea
î.Hr. era în plină expansiune.
În această perioadă, pe lângă marile proprietăți, se dezvoltau și
exploatările mijlocii cu suprafețe cuprinse între cincizeci și o sută de
hectare, care erau semispecializate preponderent în cultivarea viței‐de‐
vie și a măslinilor, fiind lucrate cu sclavi. De asemenea, în acest tratat,
sunt descrise multe remedii medicale împotriva colicilor, dar și diverse
rețete medicale. Astfel, Cato cel Bătrân va recomanda vinul ca remediu
împotriva sciaticii, varza o consideră cea mai bună, dar și cea mai utilă
legumă, care oferă un excelent remediu împotriva constipației, diareii,
insomniei, artritei, surzeniei, migrenelor, dar este la fel de bună și în
tratarea maladiilor cardiace și hepatice. Cato cel Bătrân este considerat
și primul istoriograf care scrie în limba latină. El a scris în șapte cărți
monografia Origines (Originile), în care va descrie așezările și populațiile
italice.44 Cato cel Bătrân a murit la Roma în anul 149 î.Hr. la vârsta de 85
de ani.
Cultura și literatura latină a evoluat pe parcursul timpului și,
astfel, în secolul I î.Hr. va ajunge la primul ei secol de aur, pe care unii
l‐au numit pe bună dreptate „epoca ciceroniană.” Scrierile din această
perioadă vor evidenția schimbările care au apărut în viața, dar și în
modul de gândire al romanilor, iar scriitorii vor fi preocupați de a
prezenta în versuri tratate științifice și filosofice.
Astfel, Lucrețiu va fi acela care va inaugura la Roma poezia
didactică. Titus Lucretius Carus s‐a născut în anul 94 î.Hr. la Roma, iar
după unele păreri, la Pompei dintr‐o familie aristocratică, care ar fi făcut
parte din ginta Lucretia. Părinții săi s‐au îngrijit să‐i dea o educație
aleasă, care a avut la bază cunoașterea temeinică a limbii, culturii, dar
mai ales a filosofiei grecești, iar în acest sens este posibil ca Lucrețiu să fi
călătorit și în Grecia.
198
De la Lucrețiu a rămas un poem didactic în șase cărți intitulat De
natura rerum (Despre natura lucrurilor), care a fost scris în limba latină.
În această operă el a continuat și a dezvoltat concepția filosofică a lui
Epicur.45 Lucrețiu s‐a declarat ca un militant al epicureismului, iar în
prologul poemului îi aduce un elogiu lui Epicur. Ca un adept al lui
Epicur, Lucrețiu a dezvoltat concepția atomistă a acestuia și își va centra
învățătura nu pe teoria plăcerii, ci pe fizică, istorie naturală și
antropologie. În această operă el tratează mai multe subiecte dintre care
cel mai mult vorbește despre lumea microscopică a atomilor, despre
ființa umană și univers. Lucrețiu a reprezentat un model pentru poeții
din generațiile următoare.46 A murit în anul 55 î.Hr., la Roma.
Personalitatea lui Cicero va domina prima jumătate a secolului I
î.Hr. El este reprezentantul ilustru al prozei latine care, după
începuturile sale mai stângace, va ajunge, prin opera lui Cicero, la un
nivel înalt de maturitate artistică, dar și la una dintre culmile sale. Prin
opera sa Cicero a reușit să influențeze în mod substanțial mai ales
literatura latină, dar și culturile moderne, care s‐au dezvoltat mai târziu
din ea. Pentru că opera sa a fost vastă și a cuprins multe domenii, Cicero
poate fi considerat un om universal, homo universalis. Astfel, datorită
faptului că el a reușit să definească un program de educație și mai ales
că a reușit să conexeze studiile literare de filosofie, am putea afirma cu
certitudine că el este fondatorul științelor umaniste, acel ansamblu care
a fost strâns legat de noțiunea ciceroniană de umanitate, humanitas.
Acest umanism ciceronian, pe care el l‐a conceput, avea o primă
preocupare pentru realism, dar în aceeași măsură și pentru idealism. În
acest sens Cicero poate fi considerat părintele umanismului.
Marcus Tullius Cicero s‐a născut la data de 3 ianuarie 106 î.Hr.,
într‐o familie de cavaleri notabili municipali din Arpinium.47 Cursurile
45 Epicur s‐a născut în anul 341 î.Hr. în insula Samos și a fost un filosof grec, care a
fondat o școală filosofică atomistă. A murit în anul 270 î.Hr. la Atena.
47 Arpinium, este o localitate situată la 120 de kilometri sud‐est de Roma în
regiunea Lazio în Italia. Azi este orașul Arpino.
199
primare, dar și secundare le‐a făcut în localitatea natală, după care, la
vârsta de șaptesprezece ani, a fost dus de tatăl său la Roma pentru a
continua studiile. În Cetatea Eternă, va audia, începând din anul 88
î.Hr., cursurile lui Philon din Larisa, 48 care era un exponent al Noii
Academii,49 dar și elev al Carneade.50
Cicero va debuta ca orator și avocat în anul 81 î.Hr. Ca un mare
iubitor de studiu, Cicero va călători în Grecia și la Atena, va audia
prelegerile filosofilor, iar în Insula Rhodos va deveni elevul lui Molon.51
Acesta l‐a sfătuit pe Cicero, care avea tendința de a practica oratoria de
tip asianist, să renunțe la acest model de oratorie. După finalizarea
studiilor la Atena și în insula Rhodos, Cicero se va întoarce la Roma în
anul 77 î.Hr. Se va căsători cu Terentia, de care se va despărți în anul 47
î.Hr. Din căsătoria cu Terentia va avea doi copii pe Marcus și Tullia, pe
care o va iubi foarte mult.
Cicero va începe cariera politică în anul 76 î.Hr. când va fi ales
quaestor, iar după aceea va deveni senator. Va fi ales în iulie 64 î.Hr. ca
și consul pentru anul 63 î.Hr. iar în timpul consulatului său, va
descoperi așa numita conjurație a lui Catilina, pe care o anunță în Senat
la 23 septembrie. A rostit în Senat nu mai puțin de patru Catiline, ultima
la 5 decembrie, în urma căreia vor fi arestați și executați complicii lui
48 Philon din Larisa a trăit între anii 154‐84 î.Hr. și a fost un filosof grec, dar
conducător al Academiei din Atena.
49 Academia din Atena, a fost înființată de către Platon (427‐347 î.Hr.), cel mai
probabil după anul 380 î.Hr. după ce s‐a întors din prima sa călătorie pe care a
făcut‐o în Italia și Sicilia. Pe parcursul timpului istoria Academiei a fost împărțită
în trei epoci: veche, medie și nouă. Primul reprezentant al Noii Academii a fost
Carneade și această epocă începe în anul 155 î.Hr. Academia Platonică va fi
închisă în anul 529 d.Hr. de către împăratul Justinian (527‐567 d.Hr.).
50 Carneade din Cirene, a trăit între anii 214‐129 î.Hr. și a fost un filosof sceptic,
fiind considerat întemeietorul Noii Academii.
51 Apollonius Molon, a deschis o școală de retorică în insula Rhodos și a fost unul
dintre cei mai importanți retori greci din secolul I î.Hr. La școala lui Molon a
studiat și Cicero între anii 79‐77 î.Hr., dar și Iulius Cezar între anii 75‐74 î.Hr.
200
Catilina. În urma acestei decizii, popularii împreună cu Iulius Cezar vor
fi nemulțumiți și, astfel, începând din martie 58 î.Hr., Cicero va sta mai
bine de un an în exil în Grecia, care va fi una dintre cele mai nefaste
perioade din viața sa. La data de 4 august 57 î.Hr., Cicero va fi rechemat
din exil, iar între anii 51‐50 î.Hr. va fi proconsul în Cilicia. Va încerca să
medieze o împăcare între Iulius Cezar și Pompei, dar, din păcate,
aceasta va eșua. În final, se va alătura taberei formate din optimații
republicani și Pompei, iar după înfrângerea acestora va fi iertat de către
Iulius Cezar.
Cicero va participa alături de cei care au organizat complotul
împotriva lui Iulius Cezar și a asistat la scena uciderii sale de către Brutus
în Senat la data de 15 martie 44 î.Hr. După asasinarea lui Cezar, Cicero va
deveni șeful republicanilor și va spera într‐o adevărată restaurare a
republicii, ceea ce era prea dificil de realizat. Considerându‐l pe Marc
Antoniu cel mai periculos dușman al republicii, va încerca în zadar să‐l
manipuleze pe viitorul împărat Octavian August împotriva acestuia.
Posibila înțelegere dintre cei doi, a făcut ca asasinii pe care Marc
Antoniu i‐a trimis după Cicero, la data de 7 decembrie 43 î.Hr. să‐l
urmărească. Astfel, când Cicero l‐a văzut pe centurionul Herrenius, a
cerut sclavilor săi să oprească lectica în care se afla, a scos capul dintre
perdele privindu‐și asasinul, care nu a ezitat să‐l omoare, aceasta cu
toate că Cicero l‐a apărat atunci când acesta a fost acuzat de patricid.
Pe parcursul vieții sale Cicero a scris foarte mult, astfel de la el
s‐au păstrat cincizeci și șapte de discursuri în care abordează teme
judiciare, politice, dar și din alte domenii. În aceste discursuri, care au
fost rostite între anii 81‐43 î.Hr., putem remarca perfecta armonizare
între talentul nativ al lui Cicero, vasta cultură pe care a dobândit‐o în
timpul studiilor sale, dar practica din for.
Dintre discursuri se remarcă cele patru Catilinare, care au fost
rostite în timpul consulatului său în care combate conspirația lui
Catilina. Pe lângă acestea sunt remarcabile cele paisprezece Filipice,
201
Philippicae, care reprezintă un adevărat testament politic ciceronian. Prin
aceste discursuri, Cicero a vrut să sugereze că Marc Antoniu era un al
doilea Filip,52 pentru că se manifesta ca și un dușman al libertății.
De asemenea, el este autorul unei imense culegeri de scrieri care
au fost consacrate retoricii și filosofiei. Cicero a purtat o bogată
corespondență, care cuprinde nu mai puțin de opt sute șaizeci și patru
de scrisori sau epistole. Dintre acestea, șapte sute șapte zeci și patru au
fost scrise de Cicero, dar, din păcate, o mare parte dintre ele s‐au
pierdut. Aceste scrisori conțin diverse teme de la gramatică, meditație
filosofică, subiecte cu teme politice, impresii cotidiene, dar și multe alte
subiecte din viața privată a lui Cicero. De asemenea, Cicero poate fi
considerat ca și părintele oratoriei antice.
În acest sens, el s‐a ocupat de statutul oratoriei romane, de
istoricul și viitorul ei, dar, mai ales, de formarea oratorilor. În tratatul De
inuentione (Despre invențiune), Cicero va sistematiza, la nivel didactic,
ideile sale despre elocință. Unii cercetători sunt de părere că titlul
autentic ar fi fost Rhetorica (Retorica), sau Artis rhetoricae libri (Cărți
despre arta retorică). S‐au păstrat din această lucrare două cărți, care
sunt un manual de retorică, ce avea la bază principiile fundamentale ale
oratoriei, pe arta de a căuta și găsi ideile, care trebuie folosite în cadrul
discursurilor, dar și de a descoperi ce trebuie să spună oratorul despre
un anumit subiect, ca să facă credibilă tema pe care o susține. Principala,
dar și una dintre capodoperele lui Cicero în domeniul retoricii, o
constituie lucrarea cu titlul De oratore (Despre orator), un tratat care a
fost scris sub formă de dialog în trei cărți în anul 55 î.Hr. și care a fost
adresat lui Quintus Tullius Cicero, fratele său.
Cicero a fost preocupat și de filosofie, astfel că, după anul 56
î.Hr., se va dedica în cea mai mare parte filosofiei și în acest domeniu a
dorit să creeze o literatură filosofică proprie pentru romani, care să iasă
52 Filip al II‐lea, a trăit între anii 382‐336 î.Hr., a fost regele Macedoniei între anii
359‐336 î.Hr., dar și tatăl lui Alexandru cel Mare sau Macedon (356‐323 î.Hr.).
202
de sub tutela spirituală a Greciei. Astfel, el a dorit să realizeze o sinteză
între școlile socratice, stoicism, aristotelism, dar mai ales platonism, sub
egida Noii Academii. În acest sens, Cicero se considera un discipol al lui
Platon (427‐347 î.Hr.) și al lui Arcesilas53 și Carneade (214‐129 î.Hr.),
care, în sistemul lor filosofic, nu puneau accent pe teoria ideilor. În
gândirea lor, principala temă era legată de existența adevărului, dar în
lumea sensibilă lumina lui îi orbește pe oamenii care nu suportă decât
semiobscuritatea aparențelor.
Ca un adevărat filosof, Cicero a fost original în felul său, reușind
în acest fel să creeze proza filosofică romană. În operele sale filosofice,
Cicero a meditat profund asupra condiției umane și, astfel, a reușit să
creeze limbajul filosofiei romane, aparatul ei conceptual, dar și sistemul
ei propriu de gândire.
Pasiunea lui Cicero pentru filosofie a fost insuflată mai ales de
către cei care reprezentau principalele doctrine filosofice ale vremii:
epicireismul, stoicismul și neoacademismul platonic. Cicero a reușit
ca pe o parte dintre acești reprezentanți ai curentelor filosofice, să‐i
audieze la Roma, dar și în Grecia, iar cu unii a păstrat relații de
prietenie. Dintre aceștia îi amintim pe stoicii Diodotus, care a trăit cea
mai mare parte a vieții sale la Roma în casa lui Cicero, dar și pe
Posidonius din Apameia.54 Dintre filosofii platonici cu care Cicero a
53 Arcesilas, a trăit între anii 315‐240 î.Hr. și a fost un filosof grec care a fondat
Academia Mijlocie, din perioada a II‐a. În această perioadă, pe parcursul celor
cinci secole, Platonismul Mediu, va fi caracterizat de un sincretism filosofico‐
mistic, care avea la bază doctrine platonice, dar și multe influențe stoice,
aristotelice, neopitagoreice și orientale. Arcesilas a fost al șaselea conducător al
Academiei Platonice din Atena.
54 Posidonius s‐a născut în anul 135 î.Hr. în localitatea Apameia din Siria. A fost un
filosof stoic, geograf, astronom, politician, dar și istoric grec. De asemenea, a fost
profesor în orașul său natal și a fost considerat ca cel mai mare poet al timpului
său. După anul 100 î.Hr. a devenit conducătorul școlii stoice din Rhodos. A murit
la Rhodos în anul 51 î.Hr.
203
păstrat legături de prietenie îi amintim pe academicienii Philon55 și

Antiochos din Ascalon (130‐68 î.Hr.). Dintre scrierile lui Cicero cu
caracter filosofic amintim următoarele De republica (Despre stat), care
este un dialog politic în care vorbește despre cea mai bună formă de
guvernare și pe care el o consideră că este republica, dar și despre
calitățile pe care ar trebui să le aibă un conducător ideal. De legibus
(Despre Legi), este o scriere pe un dialog politic în care vorbește
despre legislație și tipul ideal de constituție.
Una dintre lucrările filosofice cu caracter moral, este cea pe care
o scrie la sfârșitul anului 44 î.Hr. intitulată De officiis (Despre îndatoriri),
și care este adresată fiului său, Marcus. Acesta era la studii la Atena,
unde a fost trimis de tatăl său, dar se pare că nu studia prea intens, așa
cum și‐ar fi dorit Cicero, care depășește instruirea fiului său și propune
îndrumarea morală a întregii societăți, în special a tinerilor, care vor
urma să reconstituie adevărata republică. Astfel, în centrul
preocupărilor lui Cicero se găsesc metavalori ca lealitatea, fides și
pietatea, pietas. Într‐un anumit fel, am putea spune că aceasta este cea
mai reprezentativă scriere filosofică a lui Cicero. În scrierea De fato
(Despre destin), scrisă în martie 44 î.Hr. vorbește despre problema
restaurării păcii între cetățeni. Cicero este de părere că războiul poate fi
evitat și, de aceea, el lansează critică severă a fatalismului, spunând că
zeii nu cunosc viitorul, pentru că el este incognoscibil. În scrierea De
natura deorum (Despre natura zeilor), vorbește despre existența și esența
divinității. O altă scriere filosofică este cea intitulată De divinatione
(Despre divinație), în care Cicero are mari reticențe față de valoarea
divinației. Viitorul nu poate fi obiect de cunoaștere și, astfel, „știința“
55 Philon din Larisa, s‐a născut în anul 158 î.Hr. în Larisa și a fost unul dintre
reprezentații scepticismului Noii Academii, un curent critic în problema
cunoașterii. A fost al treilea conducător al Noii Academii, dar și ultimul savant,
necontestat ca succesiune de la Platon. În anul 88 î.Hr. s‐a mutat la Roma unde a
ținut cursuri de retorică și filosofie, avându‐l ca elev printre alții și pe Cicero.
Philon a manifestat o puternică influență asupra modului de gândire al lui
Cicero. A murit în anul 84 î.Hr.
204
augurală este suspectă de impostură și, prin ideile sale, Cicero
subminează bazele divinației.
Din păcate, multe dintre operele, discursurile, și poemele lui
Cicero, dar și o istorie despre consulatul său, care a fost scrisă în limba
greacă, s‐au pierdut. A făcut și multe traduceri în limba latină din
scrierile lui Xenofon (431‐354 î.Hr.), Aratos (315‐240 î.Hr.), dar mai ales
din Platon (427‐347 î.Hr.).
În concluzie, putem afirma cu certitudine că Cicero a fost
recunoscut ca unul dintre cele mai mari genii ale umanității, ca un
apostol al celebrei humanitas, un scriitor, dar mai ales un orator de mare
valoare.56
Gaius Iulius Caesar pe lângă faptul că a fost în același timp om
de stat, politician, dar mai ales un geniu militar remarcabil, el este și una
din marile personalități ale istoriei universale.
S‐a născut la data de 13 iulie57 în anul 101 î.Hr. la Roma dintr‐o
venerabilă familie patriciană. Ginta Iulia, din care făcea parte și familia
lui Iulius Cezar, pretindea că descinde din Iulius, care a fost fiul
descălecătorului troian, Enea, și nepotul zeiței Venus. Mătușa paternă, a
lui Iulius Cezar s‐a căsătorit cu Gaius Marius58 și, astfel, Iulius Cezar va
57 În anul 101 î.Hr. când s‐a născut Iulius Cezar, această lună se numea Quintilis, iar
luna martie era prima lună din an. După reforma calendarului, făcută de către
Iulius Cezar împreună cu astronomul Sosigene din Alexandria, această lună se
va numi Iulie, de la numele reformatorului. Calendarul Iulian a intrat în vigoare
la data de 1 ianuarie 45 î.Hr. sau 709 ab urbe condita. Romanii au numărat anii de
la întemeierea Romei și astfel, ei au considerat că în anul 45 î.Hr. au fost 709 ani
de la întemeierea Romei. Romanii au schimbat în anul 8 d.Hr. și numele lunii a
șasea Sextilis, cu Augustus după numele primului împărat.
58 Gaius Marius, a trăit între anii 157‐86 î.Hr. și a fost un general și om politic
roman. El a jucat un rol important în această perioadă destul de agitată a
Republicii. Astfel, pe parcursul celor șapte consulate, el a reușit să reformeze
armata, permițând recrutarea cetățenilor care nu dețineau pământ și a
reorganizat structura legiunilor romane. Gaius Marius a făcut parte din partidul
popularilor, Populares. În anul 86 î.Hr. apare o ruptură între cele două partide
politice Populares și Optimates, optimații, din care făcea parte Lucius Cornelius
Sulla (138‐78 î.Hr.) și care s‐a finalizat printr‐un război civil, în urma căruia
Lucius Cornelius Sulla va fi desemnat pe postul de dictator.
205
începe cariera politică în partidul popularilor din care făcea parte și
unchiul său. În anul 85 î.Hr., pe când Iulius Cezar a împlinit
cincisprezece ani, tatăl său s‐a îmbolnăvit și a murit. Astfel, Iulius Cezar
va moșteni marea majoritate a proprietăților și averilor pe care le‐a
deținut tatăl său, dar și unchiul său Marius.
Iulius Cezar își va face debutul politic ca și avocat în Forul din
Roma începând din anul 78 î.Hr. S‐a făcut remarcat prin talentul său
oratoric, dar și prin atitudinea intransigentă pe care a avut‐o în
procesele din cadrul cărora au fost deferiți justiției, pentru înșelăciune și
corupție, foștii guvernatori. Între anii 75‐74 î.Hr. își va perfecționa
studiile de retorică la școala lui Apollonius Molon din insula Rhodos.
Iulius Cezar își va începe cariera senatorială a magistraților, iar în anul
63 î.Hr. va deveni șef al religiei romane pontifex maximus.
În calitate de șef al popularilor moderați, Iulius Cezar va încheia,
la sfârșitul anului 60 î.Hr., primul triumvirat cu Pompei (106‐48 î.Hr.) și
Crassus (115‐53 î.Hr.), iar în anul 59 î.Hr. va deveni consul. Va obține
proconsulatul Galliei Cisalpine și al Ilyriei, iar între anii 58‐50 î.Hr. va
conduce campaniile militare care se vor finaliza prin cucerirea Galiei
libere. Războiul galic a grăbit ruinarea Republicii și va pregăti la Roma
instaurarea regimului monarhic de tip imperial. În urma declanșării
războiului civil, Iulius Cezar va ocupa Roma și‐i va zdrobi pe rând pe
toți adversarii săi republicani și pompeieni.
Ca și dictator al Romei, Iulius Cezar va duce mai departe
reformele, care urmăreau, ca ultimă finalitate, instaurarea unei monarhii
de inspirație elenistică. Își va scrie testamentul în septembrie 45 î.Hr.
prin care îl va numi ca unic succesor pe Octavian, care va deveni primul
împărat al Imperiului Roman. La începutul anului 44 î.Hr. Iulius Cezar
a fost numit Dictator Perpetuus, devenind astfel dictator pe viață.
Reformele lui, dar și faptul că a fost numit dictator pe viață, dar mai ales
posibila proclamare a lui ca rege i‐au făcut pe mulți să se sperie. Astfel,
au pus la cale conspirația împotriva lui și, în Senat, la data de 15 martie
206
44 î.Hr., Iulius Cezar va muri în urma celor 23 sau 35 de lovituri cu
pumnalul, pe care le‐a primit.
Pe lângă faptul că Iulius Cezar a fost un general remarcabil,
dictator, abil și prudent la nevoie, el a fost considerat, în același timp, și
unul dintre cei mai mari oratori și scriitori ai vremii sale. Cicero a
admirat retorica, dar și stilul lui Iulius Cezar, astfel că el a fost renumit
datorită operelor sale, care au fost destul de ample, dar, din păcate,
multe dintre ele s‐au pierdut. Astfel, în timpul pe care l‐a petrecut în
campaniile sale militare, el a compus mai multe poeme, dintre care
amintim un poem pe care l‐a intitulat Iter (Drumul), și pe care l‐a
alcătuit în timpul călătoriei de la Roma către provincia Hispania. Tot
Iulius Cezar se pare că ar fi autorul tragediei Oedipus (Oedip), dar și al
unei culegeri de anecdote.
Ca și om politic, el a rostit mai multe discursuri, cu caracter
politic, dar și elogii funebre, dintre care s‐au păstrat puține fragmente.
Pe parcursul vieții sale, Iulius Cezar a întreținut o corespondență
intensă, din care s‐au păstrat puține scrisori pe care le‐a trimis lui
Cicero. În tratatul gramatical De analogia (Despre analogie), spunea că
elocința este arta prin care se aleg cuvintele.
Dintre scrierile sale, cea mai importantă rămâne opera istorio‐
grafică, ca memorialist de război. În cartea sa intitulată De bello Gallico
(Despre războiul galic), Iulius Cezar, după descrierea Galiei, descrie în
detaliu campaniile militare, bătăliile cu mișcările de trupe, dar și
intrigile locale. Vorbește, de asemenea, despre moravurile și mecanis‐
mele sociale ale popoarelor pe care le‐a înfruntat pe parcursul
campaniilor sale militare.
O altă operă cu caracter istoriografic este cea intitulată De bello
civile (Războiul civil), în care tratează despre cauzele care au determinat
începuturile războiul civil dintre el și forțele republicane până la
moartea lui Pompei. Această operă a fost scrisă la sfârșitul anului 45
î.Hr. când Iulius Cezar se pregătea de marea sa campanie în Orient, iar
207
prin această carte a dorit să înlăture toate opozițiile, dar și agitațiile
politice pe care le‐ar fi întâmpinat la Roma în urma acestei expediții
militare. Printre izvoarele pe care le‐a folosit la alcătuirea acestei opere
s‐au numărat rapoartele pe care el le‐a adresat Senatului, notele
personale, dările de seamă pe care le‐a primit de la ofițerii săi.
În aceste opere, personalitatea lui Iulius Cezar apare în prim‐
plan, el este personajul principal, iar prin discursul său istoric voia să
apară ca un militar desăvârșit, un imperator prin excelență, care își iubea
toți subordonații, dar mai ales știa să‐i instruiască așa cum trebuie mai
bine.
Iulius Cezar a știut ca, în operele sale cu caracter istoric, să
folosească tehnica deformării istorice. El a folosit această tehnică prin
disimularea unor realități, prin omisiuni semnificative, remanieri
discrete, dar și prin acumularea explicațiilor care preced mărturisirile
anumitor eșecuri încercate de autor. Astfel, cu multă iscusință, narația
va deveni justificativă și propagandistică. În acest sens, pentru a justifica
ofensiva sa împotriva Britaniei din anul 55 î.Hr., Iulius Cezar va invoca
faptul că adversarii săi se aprovizionau din acest teritoriu, fără a
menționa faptul că principalul motiv a fost determinat de faptul că
spera să descopere pietrele prețioase, dar mai ales perlele despre care
vorbeau mulți scriitori antici, printre care și Cicero. Pentru toate faptele
și meritele pe care le‐a avut, romanii l‐au zeificat pe Iulius Cezar cu
epitetul zeu, divus, care a fost atașat numelui de familie.
Primul mare istoric roman a fost Gaius Sallustius Crispus, care
s‐a născut la Amiternum59 în anul 86 î.Hr. dintr‐o familie nobilă care
aparținea ordinului ecvestru și care avea o mare influență. Situația
financiară foarte bună de care a dispus familia sa i‐a dat posibilitatea lui
Salustiu să aibă parte de o educație aleasă. Astfel, în anul 70 î.Hr., la
59 Amiternum, a fost un oraș antic întemeiat de sabini, probabil între secolele X‐IX
î.Hr., iar azi este localitatea San Vitorino situată la 11 kilometri de L᾽Aquila
capitala regiunii Abruzzo.
208
vârsta de numai patru ani, a venit la Roma pentru a studia cu cei mai
renumiți dascăli ai vremii. De asemenea, a frecventat cercurile cultural‐
politice ale vremii sale în cadrul cărora erau discutate ideile epicureice,
dar și cele neopitagoriciene.
Își va începe cariera senatorială, iar în anul 52 î.Hr. va deveni
tribun al plebei. În urma uneltirilor censorului Appius Claudius
Pulcher, pentru că în discursurile sale înflăcărate l‐a atacat pe Cicero,
dar și pe Milo, care l‐a ucis pe Clodis, în anul 50 î.Hr. Salustiu va fi
exclus din Senat, invocându‐se imoralitatea lui. Va deveni susținător al
lui Iulius Cezar, care în anul 49 î.Hr. îl va reintegra în Senat. Din anul 46
î.Hr. va fi trimis de către Iulius Cezar să guverneze, în calitate de
proconsul provincia Africa nouă, Africa noua, care a fost creată în
Numidia orientală. În timpul mandatului său de guvernator, a reușit să
acapareze mai multe bunuri de la localnici și, astfel, a reușit să adune o
avere considerabilă.
După moartea lui Iulius Cezar din 15 martie 44 s‐a retras din
viața politică și s‐a dedicat literaturii istorice, ducând o viață
îmbelșugată în superba casă cu frumoasele grădini, din Picinio, pe care
le cumpărase. Grădinile lui Salustiu, Horti Sallusiani, erau situate pe
colina Quirinal, iar mai târziu vor aparține împăraților. Până la sfârșitul
vieții sale, în anul 35 d.Hr., Salustiu se va dedica scrierii operelor sale
istorice.
Între anii 43‐41 d.Hr. după moartea lui Iulius Cezar și Cicero,
Salustiu va redacta și publica monografia istorică De coniuratione
Catilinae (Despre conjurația lui Catilina). Pe parcursul celor 61 de
capitole ale cărții, Salustiu va descrie evenimentele istorice care au avut
loc în anul 63 î.Hr., dar și în anii anteriori. Astfel, va face o scurtă
prezentare a anilor anteriori în care scrie despre modul în care și‐a
pregătit Catilina primele tentative de conspirație, despre modul în care
a fost descoperită lovitura de stat, plecarea lui Catilina din Roma în
urma sentinței din Senat și reprimarea partizanilor lui Catilina, care au
209
rămas în capitală. În această scriere, Salustiu va dezaproba în mod
vehement lovitura de stat, care a fost pregătită de Catilina în calitate de
reprezentant al aripii radicale din rândul popularilor.
A doua monografie scrisă de Salustiu și intitulată De Bello
Iugurtha (Războiul împotriva lui Iugurta), 60 are 116 capitole și a fost
publicată în anul 40 î.Hr. În această scriere relatează despre începutul
războiului dintre Iugurta și romani, agitațiile pe care le‐au produs la
Roma declanșarea acestui război, ofensiva declanșată de Metellus 61
împotriva numizilor, cauzele dificultăților pe care le‐au întâmpinat
romanii, discursul lui Marius, dar și ultimele operațiuni militare care au
dus la succesul romanilor în acest război. Tot în această scriere, Salustiu
și‐a propus să realizeze un aspru proces al viciilor, care dominau
aristocrația romană. O mare parte din scriere este dedicată conflictului
în care au fost angajați Marius și generalul nobil Metellus. Salustiu va
înțelege că declinul structurilor republicane este profund, și că nu mai
există o persoană care ar putea salva Republica, sau măcar să‐i
prelungească existența.
Principala operă al lui Salustiu este Historiae (Istorii), în cinci
cărți, care a fost scrisă în anul 40 î.Hr. și în care relatează evenimentele
istorice care au avut loc între anii 78‐67 î.Hr. Este descrisă revolta lui
Sertorius, războiul împotriva sclavilor revoltați sub conducerea lui
Spartacus, dar și despre războiul împotriva lui Mitridate. Una din
temele importante pe care le tratează în această carte este cariera
sinuoasă a lui Pompei. La alcătuirea operelor sale, Salustiu a folosit o
documentare complexă, folosindu‐se de experiența personală, de
60 Iugurta sau Jugurtha, a trăit între anii 160‐104 î.Hr. El a fost rege al Numidiei
între anii 118‐106 î.Hr. Numidia era un vechi regat al berberilor și numidienilor
între anii 202‐40 î.Hr. situat pe teritoriul actual al Algeriei, o mică parte din
Tunisia și Libia în Africa de Nord. Iugurata a luptat în războiul care a avut loc
între anii 112‐106 î.Hr. împotriva romanilor în urma căruia a fost învins de către
Marius și Cornelius Sulla.
61 Quintus Caecilius Metellus Numidicus, a trăit între anii 160‐90 î.Hr. fiind liderul
conservatorilor din Senat, dar și un adversar înverșunat al lui Marius.
210
documente din arhive, de relatările martorilor oculari care au participat
la evenimentele respective, precum și de mărturiile scrise ale istoricilor
mai vechi.
Unul dintre cei mai mari erudiți ai acestei perioade este Marcus
Terentius Varo. El a fost considerat, pe bună dreptate, ca fiind părintele
literaturii de erudiție, de enciclopedism didascalic la Roma, care avea ca
finalitate educarea complexă a romanilor. În scrierile sale, el a reușit să
sintetizeze cu multă eleganță pentru prima dată cuceririle celor două
culturi antice greacă, dar și romană.
Varro s‐a născut în anul 116 î.Hr. în localitatea Reate,62 unde se
va naște în 19 noiembrie 9 d.Hr. și împăratul Vespasian (69‐79 d.Hr.).
Familia sa a făcut parte din ordinul ecvestru, al doilea ca importanță
după cel al senatorilor. Datorită faptului că a dispus de o situație
materială bună, părinții săi s‐au ocupat să‐i dea o educație aleasă. În
acest sens, Varro va studia la Roma unde îl va avea ca profesor pe
filosoful stoic Aelius Stilo.63 Și‐a continuat studiile de filosofie la Atena,
sub îndrumarea profesorului Antiochos din Ascalon.64
După finalizarea studiilor își va începe cariera politică și, astfel,
în anul 89 î.Hr. va deveni questor și va intra în rândurile senatorilor. În
timpul războiului civil dintre Iulius Cezar și Pompei va susține tabăra
republicană a lui Pompei. Iulius Cezar îl va ierta în anul 49 î.Hr. după ce
s‐a predat și‐l va numi la conducerea bibliotecii publice de la Roma.
62 Reate, este azi orașul Rieti situat la nord‐est de Roma, în regiunea Lazio din
Italia.
63 Lucius Aelius Stilo Praeconius, a trăit între anii 154‐74 î.Hr. fiind considerat cel
mai vechi filolog din perioada Republicii. Dintre elevii săi cei mai remarcabili
sunt Varro și Cicero.
64 Antiochos din Ascalon, a trăit între anii 125‐68 î.Hr. și a fost conducătorul
Academiei Platonice din Atena, după Philon din Larisa, care a fost profesorul
său. Datorită faptului că a respins scepticismul academicienilor, Antiochos din
Ascalon va intra în conflict cu profesorul său Philon din Larisa. Cicero a vorbit
despre Antiochos din Ascalon în termenii cei mai afectuoși și respectuoși,
spunând că este cel mai bun și cel mai înțelept dintre academicieni, dar și cel mai
strălucit filosof al epocii sale.
211
După moartea lui Iulius Cezar în 15 martie 44 î.Hr., Varro a fost
îndepărtat de către Marc Antoniu de la conducerea bibliotecii.
Împăratul Octavian August îl va reabilita la conducerea bibliotecii și îl
va lua sub protecția sa, voind să facă din el un savant asemenea celor
din Alexandria de la curtea Ptolemeilor, iar Varro se va dedica studiilor
erudite, până la moartea sa, în anul 27 î.Hr., la vârsta de 90 de ani.
Varro s‐a dovedit a fi un erudit de excepție, pentru că el a scris
foarte mult și pe teme variate în timpul vieții sale. Am putea spune cu
certitudine că a fost unul dintre cei mai prolifici scriitori pe care i‐a avut
literatura latină, dar și cea universală. Varro ar fi scris șaptezeci și patru
de lucrări, în șase sute douăzeci de cărți. Din păcate, din multitudinea
de scrieri ale lui Varro, s‐a păstrat numai De re rustica (Despre viața
agricolă), în trei cărți, cu unele lacune, pentru că dintre cele douăzeci și
cinci de cărți pe care le conținea De lingua latina (Despre limba latină),
cărțile 5‐10 nu s‐au păstrat. Din păcate, din celelalte scrieri s‐au păstrat
numai fragmente.
Opera intitulată Despre viața agricolă, a fost scrisă în anul 37 î.Hr.
sub formă de dialog și în ea tratează despre agricultură și agronomie. În
această perioadă, romanii au început să neglijeze agricultura tradițio‐
nală și se preocupau mai mult cu bazinele piscicole și parcurile. Varro
credea cu fermitate în agricultura intensivă, care trebuia să cultive
cerealele și pomii fructiferi, la care trebuia să fie adăugată și creșterea
animalelor. În cartea a treia vorbește despre apicultură, creșterea
animalelor de casă, dar și despre vânat și pescuit. Un aspect care merită
subliniat din această scriere este acela că Varro anticipează microbio‐
logia și epidemiologia, iar în acest sens, el îi avertizează pe contempo‐
ranii săi să evite mlaștinile și zonele mlăștinoase pentru că aici sunt
prezente creaturi minuscule, care nu pot fi văzute cu ochiul liber.
Acestea plutesc în aer și ele intră în organism prin gură, dar și prin
respirație, provocând astfel boli grave.
Varro a fost un erudit de excepție, iar scrierile sale au putut fi
încadrate la mai multe secțiuni. Astfel, el a scris opere de gramatică,
212
istorie, geografie, istorie literară, literatură și critică literară, navigație,

meteorologie, agricultură, istoria sistemelor filosofice, despre antichită‐
țile umane și divine, didascalice, dar și multe creații artistice.
De asemenea, Varro poate fi considerat creatorul istoriei univer‐
sale la Roma. Din aceste scrieri multiple pe care le‐a scris Varro ne
putem da seama de caracterul complex al enciclopedismului său, care a
fost centrat pe matematică, dar și pe științe practice. Una dintre scrierile
monumentale ale lui Varro și pe care a scris‐o în anul 31 î.Hr. este cea
intitulată Disciplinarum libri (Cărți ale disciplinelor). Ea are nouă cărți și
reprezintă o sinteză a cunoașterii romane având câte o carte pentru
fiecare artă liberală:65 gramatica, dialectica, retorica, geometria, aritme‐
tica, astronomia, muzica, medicina și arhitectura.
Varro a fost, așa cum au spus mulți savanți, una dintre cele mai
ilustre personalități ale literaturii latine și universale, care a reușit să
creeze o sinteză a cunoașterii din epoca sa în fiecare domeniu al culturii.
El este considerat ca fiind inventatorul unor specii literare noi, cum ar fi:
istoria universală, biografia, satira menipee, dar și erudiția didascalică.
A fost apreciat de marile personalități ale culturii latine ca: Cicero (106‐
43 î.Hr.), Seneca (4 î.Hr.‐65 d.Hr.), Quintilian (35‐95 d.Hr.) și alții. De
asemenea, scriitorii creștini Tertulian,66 Lactanțiu,67 Sfântul Augustin,68
dar și alții vor fi beneficiarii enciclopedismului varronian.69
65 Pe parcursul timpului în epoca târzie a evoluției Romei antice, dialectica va fi
trecută după retorică, iar medicina și arhitectura vor fi eliminate și, astfel,
numărul artelor liberale de la nouă, va fi limitat la șapte
66 Tertulian, Quintus Septimius Florens, a trăit între anii 160‐225 d.Hr. și a fost un
scriitor bisericesc de limbă latină din Africa.
67 Lactanțiu, Lucius Caecilius Firmianus, a trăit între anii 240‐320 și a fost un
apologet de limbă latină.
68 Sfântul Augustin s‐a născut în anul 354 d.Hr. la Tagaste, o localitate situată pe
teritoriul actual al Algeriei. A fost episcop de Hippo (Hippo Regius în epoca
romană), o localitate care a fost întemeiată de fenicieni în secolul al XII‐lea î.Hr.,
iar azi este localitatea Annaba în Algeria. Sfântul Augustin va rămâne, prin
opera sa vastă, unul din cei mai mari teologi pe care i‐a dat creștinismul. A murit
la 28 august 430 d.Hr.
213
Unul dintre cei mai valoroși poeți pe care i‐a avut literatura
latină a fost Publius Vergilius Maro. Vergiliu s‐a născut la data de 15
octombrie 70 î.Hr. în localitatea Andes 70 într‐o familie modestă de
agricultori. Cu toate acestea părinții s‐au îngrijit să‐i dea o educație
aleasă și el a studiat la Mediolanum (Milano), după care și‐a continuat
studiile la Roma, unde a venit spre sfârșitul anului 50 î.Hr. Aici l‐a avut
ca profesor pe grămăticul și poetul Parthenius,71 care l‐a sensibilizat, dar
i‐a stimulat în același timp și gustul pentru arta versurilor.
Între anii 45‐42 î.Hr. a urmat cursurile de la școala filosofului
epicureu Syron din Neapolis. În această localitate la Neapolis,72 Vergiliu
va începe să scrie primele versuri. S‐a întors în localitatea natală după
anul 42 î.Hr. și a început să scrie poemele sale bucolice. Este posibil ca
averea părintească să‐i fie confiscată de către unul din veteranii
împăratului Octavian August. În această situație s‐a văzut nevoit să se
întoarcă la Roma unde îl va cunoaște pe Mecena73 și care îl va ajuta să
primească o locuință situată pe colina Esquilin, dar și o proprietate în
apropiere de Neapolis.
La Roma, Vergiliu va frecventa cercul cultural al lui Asinius
Pollo,74 care și‐a construit la Roma o celebră bibliotecă publică cu săli de
70 Andes, azi este comuna Virgilio din regiunea Lombardia, care este în provincia
Mantova din nordul Italiei.
71 Parthenius, sau Parthenios din Niceea, s‐a născut în Niceea localitate situată în
provincia Bitinia din Asia Mică. A fost poet grec și gramatician. Parthenius a fost luat
prizonier de război în anul 72 î.Hr. la finalul războaielor mithridatice. A fost dus la
Roma și i‐a predat lui Vergiliu în limba greacă. A murit la Roma în anul 14 d.Hr.
72 Neapolis, este azi orașul Napoli, capitala provinciei Napoli și a regiunii Campania
din sudul Italiei. Napoli este la o distanță de 232 kilometri sud de Roma.
73 Mecena, Gaius Mecena a trăit între anii 70‐8 î.Hr. și a fost un om de stat, care a
sprijinit artele și oamenii de cultură, iar numele său va rămâne nemuritor peste
veacuri datorită sprijinului oferit pentru dezvoltarea culturii și artelor. De la el a
rămas și termenul de mecena sau mecenat, cu sensul de protector sau sponsor al
literaturii, artelor, dar și al științelor. Mecena a fost sfetnicul împăratului
Octavian August, dar și administratorul proprietăților acestuia.
74 Gaius Asinius Pollo a trăit între anii 75 î.Hr.‐5 d.Hr. și a fost senator, orator, dar
și un și om de cultură roman. El a rămas ca cel mai renumit patron al lui
Vergiliu, dar și prieten cu Horațiu, care i‐au dedicat poezii.
214
studiu în limba greacă și latină. În această bibliotecă erau și statuile celor
mai renumiți eroi. Vergiliu va frecventa celebrul cenaclu și cerc cultural‐
politic al lui Mecena, iar după ce a scris Bucolicele și Georgicele, a devenit
o persoană de prim‐rang în cadrul cercului lui Mecena.
După ce a scris cea mai importantă operă a sa Eneida, Vergiliu va
vizita Grecia, Atena, iar după vizita de la Megara75 se va îmbolnăvi.
Împăratul Octavian August îl va aduce în Italia, iar în timpul călătoriei
va muri la Brundisium.76 Vergiliu va fi înmormântat în anul 19 î.Hr.
lângă Neapolis, unde și‐a petrecut ultimii treizeci de ani din viață.
Lui Vergiliu i s‐au atribuit treizeci și patru de poeme, pe care le‐ar
fi scris în tinerețe și care au fost publicate de către J. Scaliger77 într‐un
corpus cu numele de Appendix Vergilliana (Apendicele Vergilian). Unii
cercetători sunt de părere că foarte puține poeme ar fi fost scrise de către
Vergiliu, sau poate chiar niciunul. Cele zece poeme cunoscute sub
numele de Bucolicae (Bucolicele) și care au fost scrise între anii 43‐37 î.Hr.
este prima operă autentică, care a fost scrisă de către Vergiliu. Modelul
care l‐a inspirat pe Vergiliu în alcătuirea acestor poeme a fost poetul
Teocrit,78 dar în ele se văd și unele influențe epicureice. După conținutul
lor, unii cercetători au grupat Bucolicele în două mari compartimente și,
75 Megara, este un oraș antic situat în regiunea Attica din Grecia. Coloniștii din
Megara au fondat în anul 667 î.Hr. colonia Byzantion, Bizanț. Pe locul acestei
colonii va construi împăratul Constantin cel Mare (306‐337 î.Hr.) orașul
Constantinopol și unde va muta capitala Imperiului Roman la data de 11 mai 330
d.Hr. Constantinopolul va rămâne capitala Imperiului Roman până la data de 29
mai 1453 când va fi cucerit de Mahomed al II‐lea.
76 Brundisium, a fost fondată de către coloniștii greci din Creta. Azi este localitatea
Brindisi, capitala provinciei Brindisi, în regiunea Apulia, Puglia în italiană,
situată în sudul Italiei între Marea Adriatică și Marea Ionică.
77 J. Scaliger, Publii Virgilli Maronis cum supplimento multorum antehac nunquam
excusorum poematum ueterum poetarum, Lugdunum, 1573. În 1595 la Leyda va
apărea o a doua ediție.
78 Teocrit s‐a născut la Siracuza în anul 315 î.Hr. și a trăit mult timp la Alexandria
fiind cel mai reprezentativ poet din epoca alexandrină. Scrierile lui Teocrit l‐au
inspirat pe Vergiliu, dar și pe alți poeți din Epoca Renașterii. A murit în anul 240
î.Hr., fiind creatorul speciei literare numită idila.
215
astfel, din primul grup ar face parte poemele pastorale care au fost
dedicate unei tematici idilice. Din al doilea grup fac parte Bucolicele în
care sunt tratate aluziile la stările de lucruri, dar și la evenimente și
personaje romane, care au fost contemporane cu Vergiliu, precum și la
preocupările pe care le aveau locuitorii Romei. De asemenea, în aceste
poeme, Vergiliu descrie unele priveliști naturale, sunt redate scene din
viața păstorilor și agricultorilor, vor fi glorificate virtuțile Romei, dar, mai
cu seamă, personalitatea împăratului Octavian August.
Vergiliu a fost conștient în permanență de importanța, dar și de
înalta demnitate a funcției sale de poet și, astfel, scrierile sale vor fi puse
la temelia și în slujba marii opere de regenerare morală, religioasă,
socială, dar și a glorificării istoriei poporului roman, care a fost
impulsionată și sprijinită pe parcursul domniei împăratului Octavian
August.
Între anii 39‐29 î.Hr. Vergiliu va scrie un alt poem, care va fi
cunoscut sub numele de Georgica (Georgicele) și care ar fi fost scris la
rugămintea lui Mecena. La alcătuirea acestui poem a fost inspirat de
Hesiod,79 iar în cele patru cărți vorbește despre agricultură, pomicultură,
zootehnie și apicultură. Prin această scriere dorea să sprijine ameliorarea
agriculturii din Italia, datorită faptului că agricultorii erau bulversați din
cauza războaielor civile, dar mai ales datorită exproprierilor care au fost
făcute în această perioadă. Astfel, datorită presiunilor pe care marii
latifundiari le‐au exercitat pe parcursul secolelor asupra micilor
proprietari, aceștia trebuiau să fie impulsionați, dar și ajutați pentru a
putea să‐și dezvolte micile proprietăți. În acest sens, Vergiliu, în prima
din acest poem, va trata problema agriculturii și de aceea anticii l‐au
considerat ca un foarte important tratat de agronomie. De asemenea, în
79 Hesiod, este un poet grec și a trăit aproximativ între anii 750‐650 î.Hr. fiind
considerat cel mai vechi scriitor după Homer, dar și părintele poeziei didactice
grecești. Una dintre operele sale, este poemul de factură filosofică Teogonia, în
care descrie panteonul zeilor grecești și genealogiile lor. A mai scris și primul
poem didactic despre agricultură, Munci și zile.
216
acest poem, Vergiliu va avea ca obiectiv primordial lecția morală, prin
care se dorea restaurarea vechilor valori romane, speranța că societatea
romană se va regăsi și va putea să recupereze temeliile de altădată ale
virtuții cetățenești.
Poemul Aeneis (Eneida), pe care l‐a scris Vergiliu, poate fi
considerat, pe bună dreptate, o capodoperă a literaturii latine, dar și a
literaturii universale. Datorită acestui poem Vergiliu a fost considerat ca
cel mai mare poet roman. În acest sens, statutul său în cadrul literaturii
romane a fost echivalent cu cel al lui Homer (aproximativ între anii 850‐
750 î.Hr.) în cadrul literaturii grecești, cu cel al lui Dante (1265‐1321
d.Hr.) în cadrul literaturii italiene, cu cel al lui Shakespeare (1564‐1616
d.Hr.) în literatura engleză, sau cu cel al lui Goethe (1749‐1832 d.Hr.) în
literatura germană.
Eneida reprezintă apogeul genului epic roman, dar și culmea cea
mai înaltă a poeziei latine. Este posibil ca Vergiliu să fi început acest
poem încă din anul 29 î.Hr. și să‐l finalizeze în anul 19 î.Hr. Acest poem
a fost alcătuit în douăsprezece cărți și este considerat ca fiind epopeea
națională a romanilor, iar eroul principal este Enea, un erou troian, care
era de origine divină. El a fost fiul zeiței Venus, 80 iar, după căderea
Troiei81 și după lungi peregrinări desfășurate pe parcursul mai multor
ani, va ajunge în Latium. Ajuns aici, Enea va întemeia o colonie din care
se va naște Roma, iar fiul său Ascanius va fi acela care va întemeia
80 Venus, este numele roman al zeiței grecești Afrodita, care era zeița dragostei, a
frumuseții, dar și a fertilității.
81 Războiul troian, ar fi avut loc între anii 1194‐1184 î.Hr. și a fost unul dintre cele
mai celebre conflicte militare ale antichității. Războiul a fost declanșat după ce
Paris, prințul Troiei, a răpit‐o pe Elena care era soția lui Menelau regele Spartei.
Războiul troian, a reprezentat una dintre cele mai importante teme ale literaturii
antice grecești, care este cuprins în cele două epopei Iliada și Odiseea. În Iliada,
Homer va descrie evenimentele care au avut loc în ultimul an din asediul Troiei,
iar, în Odiseea, va descrie peregrinările prin care a trecut, în drumul parcurs la
întoarcerea spre casă, Ulise (Odiseu), regele Itacăi, care a fost unul dintre cei mai
importanți conducători din armata aheenilor.
217
cetatea Alba Longa. Rea Silva, care a fost fiica lui Numitor, regele cetății
Alba Longa, va naște astfel pe cei doi gemeni Romulus și Remus, care
vor fi întemeietorii Romei. După modul în care sunt relatate
evenimentele în cele douăsprezece cărți din Eneida, ele ar putea fi
grupate în două părți. Astfel, în primele șase cărți, Vergiliu va descrie
momentele mai dificile prin care au trecut emigranții conduși de Enea
pe parcursul celor șapte ani de rătăciri pe mare, în căutarea pământului
promis de destin, dar și de către zei pentru a le sluji ca un nou sălaș în
noua țară Italia. În timpul acestei călătorii spre noua patrie, corăbiile lui
Enea, vor fi aruncate de către o furtună pe țărmurile Africii, la
Cartagina. Aici vor fi primiți de regina Didona, care se va îndrăgosti de
Enea, dar care, la sfatul lui Jupiter o va părăsi pentru a‐și putea duce
până la capăt adevărata misiune, aceea de a întemeia un stat înfloritor.
Enea va ajunge în Italia și va debarca la Cumae, iar în acest timp Didona
îl va blestema, după care se va sinucide înjunghiindu‐se cu sabia lui
Enea. În ultimele șase cărți, Vergiliu va relata despre sosirea lui Enea în
Lațiu, unde va fi întâmpinat cu multă prietenie de către regele Latinus,
iar fiica acestuia Lavinia urma să devină soția lui Enea. Din acest
moment, italicii, sub conducerea lui Turnus, logodnicul Laviniei și
regele rutulilor, care era o populație din Lațiu, vor pregăti războiul
împotriva lui Enea. Este relatat acest război, alianța lui Enea cu
arcadienii lui Evandru, sfârșitul războiului și uciderea lui Turnus de
către Enea. Va urma căsătoria lui Enea cu Lavinia, și, astfel, Enea va uni
troienii cu latinii, reușind să‐și ducă la bun sfârșit opera sa istorică de a
întemeia un stat înfloritor.
Putem afirma cu certitudine că peisajul din Eneida, este, prin
excelență, homeric, iar personajele sunt de cele mai multe ori homerice
și se comportă asemenea standardelor stabilite de către Homer în
poemele sale. Astfel, una dintre prioritățile lui Vergiliu în această
capodoperă a fost educarea morală a cititorilor, sprijinind în acest sens
multiplele eforturi pe care le‐a făcut împăratul Octavian August.
218
Vergiliu este considerat, pe bună dreptate, cel mai de seamă poet al
romanilor, unul dintre marile genii ale literaturii universale, care a
reușit să influențeze prin opera sa mulți scriitori pe parcursul
veacurilor, asigurându‐i astfel o glorie perenă.82
Quintus Horatius Flaccus s‐a născut la 8 decembrie 65 î.Hr. la
Venusia.83 Tatăl lui Horațiu a fost libert84 și avea funcția de încasator de
impozite coactor argentarius și a reușit să dispună de o avere modestă.
Cu toate acestea, tatăl său s‐a îngrijit să‐i dea o educație aleasă și astfel,
Horațiu va studia la cele mai bune școli din Roma. A dorit să‐și
desăvârșească pregătirea intelectuală și filosofică, iar, în acest sens, în
jurul anului 45 î.Hr. împreună cu mai mulți tineri din familiile
aristocrate va continua să studieze la Academia din Atena. Împreună cu
aceștia, după asasinarea lui Iulius Cezar din 15 martie 44 î.Hr., va fi
alături de trupele republicane, care erau conduse de conspiratorii
Brutus și Cassius, unde va sluji ca și ofițer, tribun militar. A urmat
bătălia de la Philippi din anul 42 î.Hr. în care vor fi învinși de către
trupele lui Marc Antoniu și Octavian August. I se va confisca averea
părintească, dar va beneficia de amnistia generală și se va întoarce la
Roma. Aici, în anul 39 sau 38 î.Hr., după ce Vergiliu a remarcat primele
sale versuri și s‐au împrietenit, va fi prezentat lui Mecena, care îl va
primi în cercul său cultural‐politic. Horațiu va reuși să se
împrietenească cu Mecena, iar acesta îi va dărui o vilă în zona sabină,
unde Horațiu va avea locul ideal de meditație, dar și de creație. Va
participa la viața civilă și va sprijini politica împăratului Octavian
August. În anul 19 î.Hr., după moartea lui Vergiliu, Horațiu va fi poetul
care va primi de Poeta laureatus și va continua să scrie până la moartea
sa, în 27 noiembrie 8 î.Hr. Va lăsa averea sa împăratului Octavian
83 Venusia, azi este localitatea Venosa situată în provincia Potenza din regiunea
Basilicata, în sudul Italiei.
84 Libert, era sclavul eliberat care primea cetățenia romană, prenumele și numele
stăpânului său. Provine de la cuvântul libertus din limba latină.
219
August și va înmormântat în grădinile de pe colina Esquilin, alături de
Mecena, care a murit cu câteva luni înaintea lui Horațiu.
Horațiu este un scriitor eminamente liric, iar poemele sale au fost
scrise între anii 42‐10 î.Hr. iar tematica lor vizează eternitatea și sunt de
cele mai multe ori meditații asupra condiției umane.
În anul 42 î.Hr., Horațiu va începe redactarea epodelor, care vor
fi publicate în anul 30 î.Hr. sub numele de Epodon liber (Carte de epode).
Această carte este o culegere care cuprinde șaptesprezece poeme lirico‐
satirice și au ca temă evenimentele și momentele politice, care au avut
loc în această perioadă. Poemele au fost alcătuite după modelul poetului
grec Arhiloh din Paros.85
Horațiu a scris optsprezece poeme satirice, care au fost grupate
în două cărți intitulate: Saturae (Sature), dar și Sermones (Convorbiri),
fiind inspirate de scrierile satiricului Lucillius, care a fost primul autor
de satire în limba latină. Prima carte de Satire, cuprindea zece poeme și a
apărut în anul 35 sau 34 î.Hr., iar a doua carte care cuprindea opt satire,
apare în anul 30 î.Hr. Satirele au fost scrise sub forma unui dialog cu
Mecena și, după tematică, ele au fost grupate în patru categorii:
anecdotice, literare, morale și autobiografice. În aceste satire sunt
evocate de către Horațiu anumite abateri morale ale contemporanilor
cum ar fi: parvenitismul, prostia, avariția, lăcomia, dezvoltarea
superstițiilor, inconstanța morală, dar și alte vicii, care îi fac pe oameni
nefericiți. Toate acestea sunt criticate de către Horațiu într‐un mod
tolerant și cu umor, spre deosebire de predecesorul său Lucillius, care le
critica pe un ton mult mai aspru.
Cele patru cărți de Ode, intitulate Carmina, și care cuprind o sută
patru poeme, l‐au consacrat pe Horațiu ca fiind unul dintre cei mai
străluciți exponenți ai lirismului roman. Astfel, chiar Horațiu a
considerat Odele, ca fiind apogeul creației sale, ele fiind o mărturie a
85 Arhiloh din Paros, a trăit aproximativ între anii 680‐645 î.Hr. și a fost un poet
grec care a scris poeme cu caracter satiric.
220
talentului său ca poet, pentru că ele erau legate de muzică. Au existat
unele păreri că lirismul latin ar fi fost mai puțin autentic decât cel
grecesc, pentru că nu este la fel de muzical ca și cel al poeților greci. Cu
toate aceste păreri, Horațiu a fost acela care a reușit prin Odele sale, să
conducă lirismul roman spre expresia sa cea mai rafinată. În poemele
sale Horațiu abordează teme civice, politice, morale, erotice, bacchice,
mitologico‐religioase, dar și unele care au fost consacrate Romei și
împăratului Octavian August. Horațiu și‐a conceput odele, ca pe un
ansamblu unitar, iar primele trei cărți de ode au fost publicate în anul 23
î.Hr. când regimul monarhic inaugurat de către împăratul Octavian
August a început să se cristalizeze. În acest sens, ultima carte de ode va
începe să fie redactată, între anii 19‐17 î.Hr. la cererea împăratului
Octavian August și va fi publicată în anul 15 sau 13 î.Hr. Horațiu va
glorifica în aceste ode, într‐o măsură mai mare, politica de restaurare
morală întreprinsă de împăratul Octavian August, decât personalitatea
acestuia. Odele scrise de Horațiu sunt poezii lirice și ele nu au fost
transpuse pe muzică, așa cum s‐a întâmplat cu cele care au fost scrise de
către predecesorii săi greci.
Cu ocazia jocurilor seculare din anul 17 î.Hr., Horațiu va compune
un imn liturgic intitulat Carmen saeculare (Cântecul secular). Acest imn
conținea mai multe rugăciuni, care erau adresate zeilor care făceau parte
din panteonul greco‐roman. El a fost alcătuit din șaptezeci și șase de
versuri, care urma să fie cântat de un cor din care făceau parte douăzeci și
șapte de tineri și douăzeci și șapte de fecioare. În acest imn Horațiu va
glorifica Roma, cerând zeilor moravuri pure pentru tinerii ei, pace,
bogăție, dar și putere eternă. Se va ruga zeului Febus‐Apollo, care era
preferatul împăratului Octavian August, dar și zeiței Diana să‐l protejeze
pe acesta, pentru că era vlăstar din sângele Venerei și al lui Anchise.86 Vor
86 Anchise a fost muritorul cu care Afrodita, care era zeița frumuseții și a iubirii a
avut un copil, pe eroul troian Enea, care apare ca și personaj mitologic în
epopeile Iliada, Odiseea, dar și în Eneida.
221
prevala în acest imn pietatea și patriotismul, care erau valorile
fundamentale ale romanilor, dar și adeziunea la politica dusă de către
împăratul Octavian August în efortul său de a restaura vechile
mentalități romane.
Horațiu poate fi considerat, pe bună dreptate, părintele epistolei
în versuri. El este autorul unei culegeri de Epistulae (Epistole), alcătuite
în versuri și care sunt grupate în două cărți. Epistolele sau scrisorile
reprezintă opera de maturitate a lui Horațiu și au fost scrise după anul
29 î.Hr. În prima carte sunt douăzeci de epistole, care sunt de
dimensiuni relativ mici, având în medie câte patruzeci de versuri, iar
unele sunt și mai scurte, cum este epistola a doua care are treisprezece
versuri. Cartea a doua, care conține două epistole și care sunt de
dimensiuni mai mari, având 270 de versuri și respectiv 216 versuri au
fost publicate cel mai probabil între anii 15 și 13 î.Hr. Destinatarii
acestor scrisori sunt uneori personaje simbolice, dar și primele personaje
care fac parte din regimul împăratului Octavian August, Mecena,
Tiberiu, dar și însuși împăratul.
Obiectivul major al acestor scrisori este propagarea ideilor etice
și de aceea conținutul lor a fost apreciat ca fiind al unui curs de morală.
În epistole, Horațiu abordează și unele idei literare, dar, în același timp,
este convins de rolul major al educației și culturii în desăvârșirea
personalității umane, spunând în acest sens că nimeni nu este atât de
sălbatic, ca să nu se poată îmblânzi, atunci când apleacă o ureche
răbdătoare către cultură. În versurile scrisorilor sale, Horațiu prezintă
contribuțiile vechilor poeți latini și greci la dezvoltarea literaturii prin
modelele pe care le‐au oferit pentru urmașii lor. Admiră modelele
strălucite și rafinate pe care grecii le‐au oferit romanilor și, în acest sens,
afirmă în Epistola 2, 1, versetele 156‐157: Graecia capta ferum victorem
cepit et artes intulit agresti Latio” (Grecia învinsă și‐a învins la rândul său
barbarul învingător și a adus civilizația în necioplitul Latium).
222
Datorită faptului că a lăsat posterității o operă atât de valoroasă,
Horațiu a început să fie studiat în școlile romane și a fost un model care
i‐a inspirat pe mulți poeți și scriitori romani, dar și pe cei din secolele
următoare până în zilele noastre.87
Publius Ovidius Naso s‐a născut la data de 20 martie 40 î.Hr. în
localitatea Sulmo,88 dintr‐o familie de vechi cavaleri, care dispunea de
suficiente resurse pentru a putea să‐l trimită pe el și pe fratele său
Lucius să studieze. Vor ajunge la Roma unde vor urma studii de retorică
cu cei mai renumiți profesori, dar Ovidiu s‐a simțit atras mai mult de
poezie. După studiile de la Roma, împreună cu fratele său Lucius, își
vor desăvârși studiile la Atena și în Asia Mică, unde va vizita Troia. În
timpul acestor călătorii, va muri fratele său, iar acest fapt este posibil să‐l
fi marcat profund.
După întoarcerea la Roma, nu va fi atras de cariera politică și va
deveni un poet la modă, frecventând mediile care erau favorabile
poeziei erotice și elegiace. Ovidiu s‐a dovedit a fi o persoană care a dorit
să se bucure de toate plăcerile vieții, un caracter extravertit, care nu s‐a
dovedit capabil să se plieze și să se adapteze conformismului moral‐
politic promovat de către împăratul Octavian August. La Roma va
participa la viața literară și la cercul care era condus de Messala, unde se
va împrieteni cu poeții Tibul și Properțiu. Pe Vergiliu și Horațiu nu i‐a
frecventat. Ovidiu se va căsători de trei ori și va reuși să intre în
anturajul curții imperiale, dar mai ales sub protecția împăratului
Octavian August.
De asemenea, Ovidiu va ajunge după moartea lui Horațiu în
anul 8 î.Hr. să fie cel mai cunoscut și apreciat poet la Roma. Dar cu toate
acestea, în mod neașteptat, în toamna anului 8 d.Hr., în timp ce Ovidiu
era pe insula Elba, împăratul Octavian August, fără a cere un vot din
88 Sulmo, este azi localitatea Sulmona situată la 160 kilometri de Roma în provincia
L᾽Aquila, regiunea Abruzzo din Italia.
223
partea Senatului, îl va exila în localitatea Tomis 89 pe malul Pontului
Euxin.90 Ovidiu a fost supus unei forme blânde de exil numită relegarea,
relegatio, prin care nu i s‐a confiscat averea. Nu se cunosc adevăratele
motive care au dus la exilul lui Ovidiu, cu atât mai mult cu cât el a
primit ordin să nu comenteze decizia împăratului.
Două ar fi motivele care au dus la această decizie a împăratului
Octavian August, după cum mărturisește Ovidiu: poezia sa Carmen, Ars
amatoria (Arta de a iubi), sau poate chiar întreaga operă, dar și o
greșeală, error, despre care spune că nu poate să vorbească nici măcar în
versurile sale. În ceea ce privește greșeala pe care a făcut‐o Ovidiu, au
existat, pe parcursul timpului, mai multe păreri. Una dintre ele, constă
în faptul că Ovidiu, ar fi fost martorul aventurilor amoroase ale Iuliei,
nepoata împăratului Octavian August, sau că ar fi fost amestecat într‐o
intrigă, care o privea pe aceasta. O altă părere ar fi că Ovidiu a participat
alături de alți musafiri din casa sa la „artele divinatorii,” prin care unii
romani, ar fi încercat să cunoască viitorul împăratului Octavian August.
Aceasta cu atât mai mult cu cât a existat o prerogativă imperială,
promulgată chiar de către împărat, care interzicea practicarea „artelor
divinatorii” de către particulari. Există certitudinea că „eroarea” lui
Ovidiu, ar fi fost de natură politică, în care au fost implicați Livia, soția
împăratului, dar și Tiberiu (14‐37 d.Hr.), care au devenit mari dușmani
ai lui Ovidiu. Cu toate că poetul a făcut mai multe încercări, prin
scrisorile pe care le‐a trimis la Roma, să obțină grațierea de la împăratul
Octavian August, ele au fost sortite eșecului. După moartea împăratului
Octavian August la 7 septembrie 14 d.Hr., Tiberiu, fiul adoptiv al
89 Tomis, este un oraș, care a fost întemeiat de către coloniștii greci din Milet în
prima jumătate a secolului al VI‐lea î.Hr. Azi este orașul Constanța, reședință de
municipiu al județului cu același nume și port la Marea Neagră.
90 Pontus Euxin, este numele antic dat de către greci Mării Negre și care înseamnă
în limba greacă marea ospitalieră. Grecii au schimbat vechiul nume axaena
(negru), care a fost dat de către perși, înțeles de către aceștia axeinos
(neprietenos).
224
împăratului, care va urma la conducerea Imperiului, nu va anula
sentința imperială de condamnare și nu‐l va rechema pe Ovidiu la
Roma. Astfel, Ovidiu va rămâne în exil nouă sau zece ani, până la
moartea sa în anul 17 sau 18 d.Hr.
Pe parcursul vieții sale, Ovidiu a scris mult, fiind unul dintre cei
mai prolifici scriitori ai epocii lui August, iar o parte din operele sale s‐au
pierdut. Din tragedia Medea (Medeea), care a fost scrisă între anii 13‐8
î.Hr., nu s‐au păstrat decât doar două versuri, iar din poemul
Phaenomena (Fenomenele), s‐au păstrat cinci versuri. Dintre operele care
s‐au păstrat, putem observa că Ovidiu își va începe cariera cu elegii91
care au o tematică cu un puternic accent erotic. Ovidiu va începe să scrie
poeme de iubire. Astfel, din anul 25 sau 23 î.Hr. va scrie o culegere de
elegii erotice, care a fost publicată cu titlul Amores (Amoruri), în prima
ediție din anul 15 î.Hr. având cinci cărți. În anul 2 î.Hr. va apare ediția a
doua, având trei cărți și care conțineau patruzeci și nouă de elegii. În ele
sunt descrise legătura de dragoste dintre poet și o frumoasă femeie cu
numele Corina. Va continua să scrie pe această temă și astfel, între anii
20‐15 î.Hr., va alcătui cincisprezece scrisori de dragoste cu titlul Heroides
(Eroine). Acestea sunt scrisori de dragoste fictive, scrise în versuri și
care vor fi expediate de către unele personaje legendare sau istorice
iubiților, sau iubitelor lor. Între anii 2 î.Hr. și 8 d.Hr., Ovidiu va mai
scrie încă șase scrisori, care vor fi adăugate la această culegere. Ovidiu
va scrie între anii 2‐1 î.Hr. Ars amandi (Arta de a iubi), care este un poem
erotico‐didactic în două cărți, la care va mai adăuga încă una, pe care a
scris‐o în anul 1 î.Hr. Două dintre aceste poeme au fost adresate
bărbaților și una femeilor. Primul poem are ca temă centrală locul în
care pot fi întâlnite femeile și cum pot fi seduse, în al doilea vorbește
despre modul în care pot fi păstrate iubitele, iar în al treilea arată care
sunt mijloacele prin care femeile reușesc să‐i seducă pe bărbați, dar și în
91 Elegia, este o operă literară în versuri, care aparține genului liric și în care sunt
exprimate sentimente de melancolie, tristețe sau de jale.
225
ce fel reușesc să păstreze dragostea iubiților. În anul 1 sau 2 d.Hr.
Ovidiu a publicat poemul Remedia amoris (Remediile iubirii), care are
aproximativ opt sute de versuri, și în care le recomandă celor nefericiți
în dragoste, diferite mijloace prin care să scape de dragostea chinui‐
toare, dar mai ales de urmările ei.
Ovidiu a scris și poeme mitologice, astfel că, între anii 2‐8 d.Hr.,
a scris o epopee în cincisprezece cărți, care cuprinde două sute cinci zeci
de legende cu titlul Metamorphoses (Metamorfoze). În această operă, care
este o epopee de factură originală, Ovidiu le cere zeilor să‐l ajute să
înfățișeze modul în care au luat corpurile forme noi, de la crearea
universului până în zilele sale. El prezintă transformările care au avut loc
în cosmos, dar și cele suferite de personajele istorice sau legendare, de la
facerea lumii și până la apoteoza lui Iulius Cezar, care a fost divinizat ca o
constelație. Prin metamorfoză, Ovidiu înțelege devenire, dar și evoluție,
iar în acest sens, în cadrul naturii, totul se transformă. La această
transformare sunt supuse elementele care‐și urmează ciclul veșnic:
timpul, datorită schimbării anotimpurilor și vârstei oamenilor, mediul
geografic și destinul popoarelor. Ovidiu prezintă cum un om sau o zeitate
se transformă în animal, într‐o plantă sau o constelație în urma unor
întâmplări deosebite. În această operă Ovidiu dă dovadă de o erudiție
mitologică cu totul aparte, demonstrând că este un bun cunoscător al
celor mai vechi legende și constituie o parodie a mitologiei grecești.
În poemul Fasti (Faste), prezintă un calendar versificat al
sărbătorilor romane și cuprinde șase cărți. Fiecare carte este dedicată
unei luni și are între șapte sute și opt sute de versuri, dar, datorită
faptului că a fost condamnat la exil, Ovidiu nu a putut să scrie decât
pentru primele șase luni ale anului, din ianuarie până în iunie. În acest
poem, el face comentarii la calendarul roman, la sărbători, dar și la
riturile și legendele care erau legate de diversele ceremonii. La
alcătuirea acestui poem Ovidiu a fost inspirat de mitologia greacă, de
folclorul italic, pentru că povestește miturile care erau corelate cu
226
anumite evenimente istorice și legendare, ale căror aniversări erau

celebrate de romani. Putem spune că acest poem reprezintă o parodiere
a cultului religios roman.
Condamnarea la exil, dar mai ales îndepărtarea de la Roma l‐au
marcat profund pe Ovidiu. În perioada exilului, la Tomis, Ovidiu va
scrie o colecție masivă de poeme epistolare, care au fost grupate în două
culegeri de versuri. Prima a fost intitulată Tristia (Tristele), care este
formată din cinci cărți de elegii. Este posibil ca primele două să fi fost
scrise în timpul călătoriei de la Roma la Tomis, iar celelalte trei să fi fost
scrise după ce a ajuns, pentru că ele au fost publicate în anul 12 d.Hr. Va
continua să scrie între anii 12‐16 d.Hr. a doua culegere de versuri în
patru cărți, sub titlul de Epistulae ex Ponto (Epistole din Pont), sau
Pontice, Pontica, ultima dintre aceste cărți a fost editată de către prietenii
lui Ovidiu după moartea lui în anul 17 sau 18 d.Hr.
Cele două culegeri de elegii sunt adresate împăratului Octavian
August, soției sale Livia, împăratului Tiberiu, soției lui Ovidiu, rudelor
sale, prietenilor, cunoscuților, poeților, dar și persoanelor cu rang înalt
de la curtea imperială. În aceste elegii se roagă să fie iertat, prezintă
situația sa nefericită, greutățile prin care trece, cere să i se permită
revenirea la Roma, pentru că îi este dor de casă, familie și prieteni, dar și
de capitala imperială. Tot în aceste elegii Ovidiu ne oferă și unele
informații despre viața cotidiană de la Tomis. Este impresionat de starea
permanentă de război, care domnea în Scythia Minor, 92 de faptul că
trebuia să suporte o climă care era mult mai aspră decât în Italia,
amintind de faptul că vinul îngheață în urcior, dar și de înghețarea
apelor Istrului.93
În poemul Tristele, Ovidiu ne dă unele informații despre preocu‐
pările populației băștinașe din Dobrogea, care practicau agricultura și
92 Scythia Minor, este numele antic al provinciei Dobrogea, situată azi în România.
93 Istru, sau Istros, a fost unul dintre numele geto‐grec pentru cursul inferior al
Dunării în antichitate, alături de Danubius folosit în scrierile latine.
227
creșterea animalelor, cu toate că era o perioadă marcată de multe
războaie. În această perioadă, când populația băștinașă din Dobrogea
era atacată de popoarele barbare, însuși poetul Ovidiu s‐a văzut nevoit
să‐și pună coiful în cap și să ia sabia pentru apărarea Tomisului. El este
singurul, care ne dă informații despre regele Rhoemetalces și despre
bătălia care a avut loc în anul 12 d.Hr. la Aegissus 94 dintre geți și
romani. De la Ovidiu avem unele informații prețioase despre regele trac
Cotys, care era poet, dar și unul dintre admiratorii, dar și ocrotitorii săi.
Tot în poemul Tristele, Ovidiu ne vorbește și despre viața culturală de la
Callatis.95 În cele din urmă va învăța limba getă și va reuși treptat să se
adapteze parțial la noile condiții de viață din exil.
În aceste poeme scrise în exil, poetul Ovidiu, în speranța ca va
obține îndurarea de la împăratul Octavian August, va recurge la
adulație, dar și la unele umiliri exagerate. El îl va asimila pe împărat cu
zeii, în special cu Jupiter, și‐i va elogia clemența, recunoscând că a
meritat să fie pedepsit, încercând să‐și justifice greșelile. Aceleași elogii
exagerate le va aduce și membrilor familiei imperiale, deschizând astfel
o serie lungă de poeme cu un accentuat caracter encomiastic, exagerat
de măgulitoare, care vor fi caracteristice în timpul Imperiului.
Ovidiu a fost un poet care a avut parte de succes, devenind cel
mai popular poet în timpul Imperiului, iar versurile sale erau cunoscute
de mulți, ajungând să fie scrise pe zidurile caselor din Pompei. Va fi
apreciat de către cei doi: Seneca tatăl (retorul) și fiul (filosoful), care va
cita frecvent din el, iar Quintilian (35‐95 d.Hr.) îl va elogia. 96 Va fi
apreciat și de către alți scriitori, iar în Evul Mediu popularitatea lui va
atinge apogeul, fiind admirat de mulți scriitori până în zilele noastre.
94 Aegissus, a fost cucerită de romani după bătăliile din anii 12‐13 d.Hr. Azi este
orașul Tulcea, reședință de județ, al județului cu același nume.
95 Callatis, este o cetate întemeiată de către grecii dorieni în secolul al IV‐lea î.Hr.
Aici a fost descoperit în anul 1959 cel mai vechi papyrus în limba greacă, păstrat
întreg și care datează din secolul IV î.Hr. Azi este orașul Mangalia.
228
În această perioadă, numită și secolul lui August,97 istoricul prin
excelență al Romei, a fost Titus Livius. S‐a născut în anul 59 î.Hr. la
Patavium 98 într‐o familie care aparținea notabililor locali și care au
primit cetățenia romană. Părinții săi s‐au îngrijit să‐i dea o educație
aleasă, frecventând cele mai bune școli ale vremii sale, studiind retorica,
literatura greacă și latină. Va veni la Roma când avea vârsta de 28 de
ani, după bătălia de la Actium, care a avut loc în anul 31 î.Hr.
În perioada petrecută la Roma își va face o puternică cultură și
va aduna o parte din materialele necesare pentru alcătuirea imensei sale
opere. Va frecventa curtea imperială, fiind simpatizat de către împăratul
Octavian August, care îi va încredința educarea nepotului său Claudiu
(41‐54 d.Hr.) viitorul împărat. Titus Livius s‐a bucurat de admirația
împăratului Octavian August, datorită faptului că a fost profund atașat
de metavalorile tradiționale, dar și față de temele propagandei
imperiale. Pe parcursul vieții sale, istoricul Titus Livius nu a fost
interesat de obținerea unor funcții politice sau militare. A preferat să
lucreze în liniștea pe care i‐a oferit‐o orașul natal și s‐a retras la
Patavium unde și‐a redactat imensa operă istorică, la care a lucrat până
la sfârșitul vieții, în anul 17 d.Hr.
În timpul vieții sale, Titus Livius a scris foarte mult, dar, din
păcate, aceste opere s‐au pierdut. A scris un studiu despre retorică, care
97 Secolul lui August, a fost denumit așa datorită faptului că în timpul împăratului
Octavian August 63 î.Hr.‐14 d.Hr. Roma a cunoscut cea mai mare glorie, iar
această perioadă poartă numele de secolul lui August. El a reușit să aducă pacea
după o sută de ani de războaie civile. Pacea care a fost inaugurată de Octavian
August a început în anul 30 d.Hr. și a durat până în anul 180 d.Hr. A fost o
perioadă de înflorire și prosperitate și de aceea cei două sute de ani au fost
cunoscuți sub numele de Pax Romana‐pacea romană.
98 Patavium, este azi orașul Padova, capitala provinciei Padova, din regiunea
Veneto în nordul Italiei. Este situat la marginea câmpiei Padului, la 40 kilometri
vest de Veneția și 29 kilometri sud‐est de Vicența. Padova este unul dintre cele
mai vechi orașe ale Italiei, având una dintre cele mai prestigioase Universități
din Italia, care a fost înființată în anul 1222 d.Hr. după cea din Bologna, care a
fost înființată în anul 1088 d.Hr. fiind prima Universitate din Europa.
229
a fost alcătuit sub forma unei epistole, fiind adresată unuia dintre fiii
săi, îndemnându‐l să citească atent discursurile lui Cicero (106‐43 î.Hr.),
dar și pe cele ale lui Demostene.99 Lui Titus Livius i s‐a atribuit și o mică
istorie a doctrinelor filosofice.
În schimb, el a rămas celebru prin opera sa monumentală Ab urbe
condita (De la întemeierea Orașului), care cuprindea o sută patruzeci și
două de cărți și din care s‐au păstrat numai cincizeci și cinci de cărți.
Această operă cuprinde istoria romană de la întemeierea Romei, în anul
753 î.Hr., conform legendei, descriind evenimentele de la sosirea lui
Enea în Italia și până în anul 9 d.Hr., când are loc moartea lui Drusus,
fiul vitreg al împăratului Octavian August. Este posibil ca Titus Livius
să publice prima carte înainte de anul 31 î.Hr. și să o reediteze împreună
cu următoarele patru cărți între anii 27‐25 î.Hr., iar ultimele cărți să fie
publicate după anul 14 d.Hr.
La alcătuirea acestei impresionante opere, Titus Livius a folosit
cronicile existente, toate sursele veridice sau legendare fără ca el să
verifice autenticitatea informațiilor. El a avut intenția de a scrie o epopee
entuziastă a poporului roman, care era prezentat ca poporul ales de zei
pentru a crea o operă providențială, spre marea lui glorie, dar și spre
fericirea popoarelor pe care le‐a cucerit. În această operă găsim și cea
mai veche istorie ipotetică, în care Titus Livius își imaginează cum ar fi
arătat lumea, dacă Alexandru Macedon (356‐323 î.Hr.) ar fi cucerit
vestul și nu estul Greciei. Titus Livius a fost un admirator al republicii
romane, dar se va converti la regimul politic promovat de împăratul
Octavian August.
Prin opera pe care a scris‐o, Titus Livius s‐a bucurat de un mare
succes în secolul lui August, fiind considerat ca una dintre marile glorii
99 Demostene, a trăit între anii 384‐322 î.Hr. și a fost un om politic și orator grec. A
fost considerat cel mai mare orator al Antichității, dar și din toate timpurile.
Discursul lui Demostene Despre Coroană, din anul 330 î.Hr. pentru apărarea
carierei sale, a fost considerat ca cel mai mare discurs al celui mai mare orator
din lume.
230
naționale ale Romei. El a fost acela care, prin opera sa, a reușit să‐i
inspire pe mulți scriitori din secolele următoare. După Tucidide 100 și
Tacit,101 Titus Livius a fost considerat al treilea istoric antic ca valoare.102
Poporul roman s‐a format pe parcursul secolelor prin cuceriri și
asimilări, ale popoarelor italice, dar și ale altor populații, reușind să‐și
exprime geniul său lucid, rațional, practic și organizatoric în creațiile
sale culturale prin care a îmbogățit patrimoniul cultural mondial, reu‐
șind să transmită Europei moștenirea civilizației și culturii Antichității
în frumoasa sinteză greco‐romană.103

III.3. Filosofia
Romanii au fost un popor practic care, pe parcursul istoriei lor,
s‐au concentrat mai mult asupra problemelor juridice și administrative,
politice și militare, iar în domeniul filosofiei n‐au avut contribuții
originale. Influența grecilor și‐a făcut simțită prezența și în domeniul
filosofiei, iar aceasta s‐a accentuat începând din anul 168 î.Hr., când
romanii au cucerit Macedonia. Din acest moment au început să vină la
Roma mulți filosofi și retori din Grecia, dar senatorii s‐au grăbit să‐i
expulzeze în anul 161 î.Hr. A doar fost o reacție de moment, pentru că
prestigiul deosebit de care se bucura cultura și filosofia greacă i‐a cucerit
pe mulți aristocrați, astfel încât mulți au început să‐și trimită copiii la
studii în Grecia. Vom întâlni, spre sfârșitul secolului al II‐lea î.Hr., la
Roma, unii dintre cei mai renumiți filosofi greci, ce vor veni la invitația
100 Tucidide, a fost un om politic și istoric atenian, care a trăit aproximativ între anii
460‐398 î.Hr. și a fost autorul unei mari monografii istorice în care relatează
Războiul peloponesiac, care a avut loc între anii 431‐404 î.Hr. între Sparta și
Atena.
101 Tacit, a trăit între anii 57‐120 d.Hr. și a fost un om politic, istoric și cel mai
valoros scriitor roman, dar și din antichitate.
231
oamenilor politici cu care s‐au împrietenit. Dintre aceștia îl remarcăm pe
Panaetios din Rodos 104 care era unul dintre cei mai influenți
reprezentanți ai stoicismului.
Stoicismul a fost cel mai răspândit și influent curent filosofic din
Imperiul Roman, până când creștinismul a devenit religie de stat.
Întemeietorul stoicismului a fost Zenon din Cittium, care a trăit între
anii 336‐264 î.Hr. sau 342‐270 î.Hr105 și care a fondat, în jurul anului 300
î.Hr., o școală filosofică la Atena. Numele stoicismului provine de la un
portic cu coloane, stoa poikile, care, în limba greacă, înseamnă portic
zugrăvit. Acesta a fost decorat de pictorul Polygnotos106 cu scene din
distrugerea Troiei, luptele atenienilor cu amazoanele, dar și din bătălia
de la Maraton.107 În acest portic, Zenon își ținea cursurile și discuțiile pe
care le avea cu discipolii săi. Curentul stoic (ἡ Στοά) ca sinteză și
dispunere filosofică, este monist. Lumea, omul și Dumnezeu, formează
o unitate și un principiu unitar, universul. Astfel, în concepția stoicilor,
toate sunt trupești, iar sufletul nu este altceva decât o existență
trupească mai delicată. În univers există două principii, sau puteri: cea
pasivă și cea activă sau dinamică. Aceasta din urmă, care este somatică
și mai delicată, este văzută ca rațiune (logos), foc și suflu (pneuma), care
naște și dă formă principului (puterii) pasive care este materia, iar în
acest sens universul petrece, străbate și stăpânește o putere
atotputernică, care este dătătoare de viață, precaută și cu spirit
organizatoric. Această putere este numită foc dumnezeiesc, cu toate că
104 Panaetios din Rodos, a trăit aproximativ între anii 185‐110 î.Hr. și a venit la
Roma unde a devenit membru al cercului cultural‐politic al Scipionilor.
105 Prof. Dr. Stylianos G. Papadoupoulos, Patrologie, vol. I, Traducere de Lector dr.
Adrian Marinescu, Editura Bizantină, București, 2006, p. 146.
106 Polygnotos din Thasos, a fost pictor și a trăit în prima jumătate a secolul al V‐lea
î.Hr. El și‐a desfășurat activitatea ca pictor la Atena între anii 470‐440 î.Hr., iar
multe din compozițiile sale au fost inspirate din literatura homerică.
107 Bătălia de la Maraton, a avut loc în anul 490 î.Hr. între perși, care au invadat
Grecia și o alianță a orașelor‐stat din Grecia. În urma acestei bătălii perșii au fost
învinși, fiind nevoiți să se retragă din Asia.
232
el formează un element al universului care este prezent peste tot în om,
animale, plante, corpuri cerești etc. În om, acest suflet este înzestrat cu
rațiune și intelect. Acest foc dumnezeiesc este sufletul, care este rațional,
logic și dumnezeiesc, iar, din această cauză, stoicii consideră că lumea
este însuflețită, rațională, logică și dumnezeiască. Focul, care se ridică la
rațiunea dumnezeiască și universală sau la mintea universului,
definește toate în lume. Astfel, este pronie și destin, în fața căruia omul
trebuie să se supună neputând să protesteze, datorită faptului că nu are
posibilitatea să‐l schimbe niciodată.
În sistemul lor filosofic, stoicii vorbesc despre „rațiunile
seminale“ ale lucrurilor și, în acest sens, obiectele concrete au în sânurile
principiului creator, rațiuni corespunzătoare, care le datorează originea
lor. În sistemul său filosofic, stoicismul promova o integritate morală
care putea fi obținută prin stăpânirea de sine, dar și printr‐o asceză
severă. Stoicismul îi învăța pe oameni că scopul vieții este obținerea
fericirii și care era obținută parcurgând calea naturii. Pentru ca omul să
trăiască „potrivit rațiunii“ el va trebui să se elibereze de patimi și
instincte, care sunt imorale. În momentul în care omul va ajunge la
nepătimire, el va fi asemenea cu rațiunea universului și astfel va avea
posibilitatea să trăiască împreună cu Dumnezeu. Stoicii dispuneau de
un impresionant sistem moral, care includea, în linii mari, autodez‐
mințirea, pentru că în mod practic este inaplicabil și de nerealizat. În
acest sens, la această nepătimire nu puteau să ajungă decât numai
câteva spirite alese, cum ar fi Zenon, fondatorul stoicismului, Cleante
din Assos (331‐232 î.Hr.), discipolul lui Zenon, Heracle108 și Socrate (469‐
399 î.Hr.). Observăm aici că există o limitare desăvârșită a cercului celor
aleși, care este mai mare în comparație cu cea pe care o vom întâlni în
108 Heracle, Heraclit din Efes, a trăit aproximativ între anii 535‐475 î.Hr. și a fost un
filosof presocratic.
233
gnosticism și care a suferit în permanență de elitism, ecletism, deoarece
a fost prevăzut numai pentru grupările alese.109
Prin promovarea materialismului și a panteismului, stoicismul
urmărea să descopere omului binele suprem, dar și modul prin care
puteau să‐l dobândească. În acest sens, originalitatea stoicismului s‐a
concretizat în identificarea lui Dumnezeu cu natura, care, în esența ei,
este o desfășurare a divinului, providență și destin. De asemenea, stoicii
credeau că lumea este condusă de necesitate și astfel, răul nu poate lipsi,
iar în acest sens recomandau apatia, justificând viciile și sinuciderile.
Stoicii considerau că virtutea este unicul bun al omului, care trebuie să
elimine din suflet toate patimile, poftele și dorințele pentru a putea
rămâne impasibil în fața încercărilor vieții și astfel, va deveni total
independent.
În concepția stoicilor fiecare om trebuia privit ca și aproapele tău,
iar în acest sens erau considerați egali cei tari cu cei slabi, cei bogați cu
cei săraci, dar și sclavii cu oamenii liberi. Această originalitate a gândirii
stoice a găsit un larg ecou în cadrul societății greco‐romane, facilitând
astfel adoptarea creștinismului. 110 În gândirea stoicilor, sufletul este
corporal fără să fie material; este corporal, pentru că totul este corp, nu
material, pentru că este un fragment al principiului activ care in‐
formează materia. În concepția lui Zenon, sufletul ar fi o „natură
senzitivă (aisthẽtikẽn physin), suflarea care ne este conaturală
(symphyes)“ sau o suflare caldă (datorită căreia) rămânem în viață și
(prin care) suntem mișcați. Putem recunoaște aici suflul care animă
universul; cald pentru că este foc, conatural, deoarece este forma pe care
o ia natura în diferite ființe însuflețite: o „natură senzitivă.” După
moarte, acest suflu, care este sufletul, subzistă un moment aproape de
trup, după care se risipește corporal, sufletul este și muritor.
109 Prof. Dr. Stylianos G. Papadoupoulos, op. cit., pp. 146‐148.
110 Nicolae Chifăr, Istoria creștinismului I, Editura Universității „Lucian Blaga,“
Sibiu, 2007, pp. 23‐24.
234
Cleante din Assos, care a trăit între anii 331‐232 î.Hr., a fost
urmașul lui Zenon la conducerea școlii din Stoa. El nu se va mulțumi să
afirme corporalitatea sufletului, ci va o demonstra cu raționamente
silogistice, pornind de la asemănarea care există între sufletul copiilor și
al părinților, pentru că numai ceea ce este corporal va putea fi
asemănător sau neasemănător. Astfel, pentru Cleante, sufletul este o
exaltare sau vaporizare, dar gândirea lui se va deosebi de cea a lui
Zenon în privința devenirii sufletului după moarte. Acolo unde Zenon
nu înțelegea decât o supraviețuire efemeră, Cleante va vedea sufletele
subzistând până la conflagrația universală, care va pune capăt unui
ciclu cosmic.
Chrysipp, care a trăit între anii 279‐206 î.Hr., va deveni, după
moartea lui Cleante, în anul 232 î.Hr., al treilea conducător al școlii Stoa
Poikile din Atena. Chrisipp, va reuși să introducă alte nuanțe, datorită
faptului că el a fost mai mult un dialectician decât un fizician, și astfel el
va demonstra corporalitatea sufletului. Definiția lui va fi apropiată de
cea a lui Zenon: un suflu care se hrănește din sânge. De la această
definiție vom putea trage concluzia că el vede în această suflare sau
vaporizare a sângelui, un suflu înnăscut și coerent care este răspândit
prin tot corpul atâta timp cât este prezentă aici respirația vieții.
Chrisipp va explica legătura dintre sufletul uman și cosmologie,
astfel suflul, care animă omul, este același care asigură coeziunea
cosmosului, penetrând toate lucrurile. Acest suflu, care este o substanță
compusă din aer și din foc, face o mișcare de dus‐întors între universul
înconjurător și interiorul omului. În această concepție a sa, Chrisipp se
întâlnește cu medicii, care disting o mișcare caldă înnăscută ce vine din
interiorul omului (din inimă) și o suflare rece care este aerul respirat.
Chrisipp va elabora o concepție originală despre supraviețuirea
sufletului, spunând că numai sufletele înțelepților supraviețuiesc până
la conflagrația cosmică, iar celelalte se descompun imediat după ce au
părăsit trupurile. Astfel, sufletele înțelepților vor deveni sferice și se
235
învârt în jurul pământului ca și astrele. El nu consideră că este imposibil
ca, după moarte, dar și după perioade lungi de timp, să fim restabiliți
iarăși în forma pe care o avem acum. Avem aici apocatastaza,111 care va
fi îmbrățișată și de către unii scriitori creștini.
Observăm că principala dezvoltare a stoicismului cu privire la
suflet se raportează la destinul său după moarte, iar aceasta nu va fi
surprinzător într‐o gândire care se situează totuși în mișcarea unui
suflet, care este inseparabil de trup. Sufletul se naște în același timp cu
trupul (fiind transmis de spermă, iar după aceea de sânge) și el nu
moare odată cu trupul, așa cum învățau epicureii. Putem observa că
din această gândire a stoicilor, nu suntem departe de concepția
creștină despre o nemurire a sufletului, care nu ar fi legată de o
preexistență. Acesta a fost sistemul filosofic stoic din perioada veche,
cuprinsă între anii 300‐200 î.Hr.
Stoicismul din perioada mijlocie 200‐50 î.Hr. va fi influențat de
către platonism și pitagoreism la începutul secolului I î.Hr. Astfel,
Panaetios din Rodos (185‐110 î.Hr.), alături de discipolul său Posidonius
din Apamea (131‐51 î.Hr.), care a fost profesorul lui Cicero, dar și al lui
Iulius Cezar, vor elabora o nouă formă de stoicism. Acesta va fi
îmbrățișat și de către romani, pentru că era mult mai etic, mai puțin
speculativ, dar și mai sincretist.
Posidonius va păstra din stoicism simpatia universală, dar și
erele cosmice care vor fi ritmate de conflagrații. Sufletul este și pentru el
un suflu cald, care este prezent peste tot în trup până în oase. Va păstra
de la Chrisipp supraviețuirea sufletelor care, ajung în locuri astrale,
unde vor aștepta următoarea conflagrație. Prin această concepție, ar fi
putut rămâne fidel stoicismului din perioada veche, care vedeau
111 Apocatastaza, provine de la cuvântul grec, apocatastasis și înseamnă restabilirea
în starea primară. A fost promovată de către stoici, dar și de unii mistici. Alături
de aceștia, apocatastaza a fost promovată și de către scriitorul creștin Origen
(185‐254 d.Hr.), iar potrivit acestei speculații vor fi mântuiți toți oamenii,
inclusiv diavolii prin harul lui Hristos.
236
existența necorporală a sufletului în viitor, dar, datorită faptului că el a
fost influențat de pitagoreism, va prelungi spre trecut existența
necorporală a sufletului. Este posibil ca Posidonius să fi văzut că fiecare
suflet își începe existența sub formă de demon‐animus, care nu este
suflet decât atunci când va însufleți un trup. Aceasta va avea loc la
începutul unei ere cosmice, când aerul este plin de animi immortales și
care, după ce intră în trupuri, le însuflețesc. După moartea trupului,
sufletul va redeveni animus și va merge să trăiască în locuri apropiate de
lună, unde va aștepta o nouă conflagrație, pentru a putea renaște nou în
întregime.
Putem observa, din gândirea lui Posidonius, realizarea sincretis‐
mului filosofic, în care se amestecă idei din stoicism, platonism, și
pitagoreism cu privire la suflet. Dintre filosofi, numai Epicur și Lucrețiu
se vor remarca ca și adevărați adepți, necondiționați, ai sufletului
neseparabil, pentru că ei au refuzat orice noțiune a unei supraviețuiri a
sufletului.112
Stoicismul târziu sau noul stoicism (roman), a fost reprezentat la
Roma de către Seneca, care a trăit între anii 4 î.Hr.‐ 64 d.Hr. A fost
sfetnicul lui Nero, dar, datorită faptului că a fost acuzat de conspirație
împotriva lui, acesta l‐a obligat să‐și taie venele.
Seneca nu a fost un gânditor care să creeze un sistem filosofic,
pentru că el s‐a ocupat foarte puțin de logică sau metafizică. El a reușit
să aducă stoicismul cât mai aproape de posibilitățile de receptare
practică a romanilor, dorind să explice relele și propunând în același
timp și un remediu pentru acestea. Remediul propus de Seneca era
reprezentat de însușirea virtuții, dobândirea unei anumite independențe
interioare, disprețuirea bogăției, dar și a altor satisfacții iluzorii.
112 Marie Hélène Congourdeau, Embrionul și sufletul lui la sfinții Părinți și în izvoarele
filozofice și medicale grecești (secolele VI î.Hr.‐V d.Hr.), Traducere de Maria‐Cornelia
Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2014, pp. 178‐184.
237
A promovat idealurile de umanitate și egalitate, fapt care i‐a

adus o mare popularitate, spunând că toți suntem membrii unui mare
trup, iar natura ne‐a născut frați și ne‐a dat tuturor același țel. Seneca
accentuează în mod deosebit necesitatea unei permanente autoeducații
a omului. Filosofia înțeleasă ca normă de viață, vine în ajutorul acestui
ideal al autoeducației morale și are ca scop formarea unei personalități
înzestrate cu un profund simț al dreptății, iubirii și egalității tuturor
oamenilor, inclusiv a sclavilor.
În opera sa filosofică Seneca a urmărit, cu prioritate, perfecționa‐
rea vieții morale și de aceea ea a avut o influență deosebit de importantă
asupra creștinismului primar.
Cel mai ilustru reprezentat al stoicismului roman a fost Epictet,
care a trăit aproximativ între anii 55‐135 d.Hr. S‐a născut la Hierapolis în
Frigia113 și a fost sclav al lui Epaphroditius, care a fost un soldat din
garda lui Nero (54‐68 d.Hr.). Epaphroditius îl va elibera și va deveni
secretarul lui Nero și al lui Domițian (81‐96 d.Hr.). Va deveni discipolul
lui Musonius Rufus114 și va preda la Roma cursuri de filosofie morală,
până în anul 94 d.Hr., când împăratul Domițian va alunga filosofii de la
Roma.
Exilat la Nicopolis, 115 Epictet va întemeia o celebră școală de
filosofie, unde a avut discipoli remarcabili dintre care s‐a distins Flavius
Arrianus116 (92‐175 d.Hr.), iar datorită lui au ajuns la noi învățăturile lui
113 Frigia, sau Phrygia o veche regiune istorică din partea central‐vestică a Asiei
Mici, în Turcia asiatică. În Frigia a fost și Nodul gordian, pe care în anul 333
î.Hr. îl va tăia Alexandru Macedon (356‐323 î.Hr.).
114 Gaius Musonius Rufus, a fost filosof stoic roman și a predat filosofia la Roma. A
trăit între anii 25‐95 d.Hr. și a ținut prelegeri morale în limba greacă și latină.
115 Nicopolis este orașul Actia Nicopolis în Epir din Grecia. A fost întemeiat de
către Octavian August în anul 31 î.Hr. în amintirea victoriei sale împotriva lui
Marc Antoniu și a Cleopatrei.
116 Flavius Arrianus Xenofon, a trăit aproximativ între anii 86‐160 d.Hr. S‐a născut
la Nicomidia (azi este orașul Izmit în Turcia), capitala provinciei Bithynia și a
fost istoric, comandant militar și filosof grec. A murit la Atena.
238
Epictet. Arrian a grupat conferințele lui Epictet și le‐a publicat în opt
cărți sub titlul de Manual și unele Convorbiri, iar dintre acestea doar
patru s‐au păstrat până în zilele noastre.
Epictet a fost un filosof, care nu s‐a lansat în speculații teoretice și
de aceea doctrina sa filosofică este de morală practică. În acest sens, el
accentuează ideea că filosofia are un singur scop, să‐l facă pe om mai
bun. Epictet consideră că toate patimile umane sunt o boală a sufletului,
iar libertatea noastră înseamnă acceptarea evenimentelor ca o necesitate.
Libertatea constă în exercitarea a ceea ce stă în puterea omului, dar și a
atitudinilor sale interioare ca opinie, sentiment, dorință și aversiune. El
acordă un loc prioritar numai lucrurilor care țin de inteligența și voința
umană, pentru că celelalte ca boala, bogăția și reputația bună, ar trebui
să‐l lase pe om indiferent. În acest sens, fiecare om ar trebui să‐și
dobândească un autocontrol, dar și o perfectă stăpânire de sine în fața
tuturor greutăților zilnice. Epictet pune un mare accent pe stăpânirea de
sine: “Suportă și abține‐te,“ pentru că ea este singura care aduce fericire.
El condamnă cedarea în fața poftelor și a patimilor, dar și atitudinea
ambiguă, care este dictată de instincte și nu duce o viață în conformitate
cu rațiunea umană.
Scopul pe care și l‐a propus Epictet în învățăturile sale a avut ca
țintă stimularea personalității morale a omului printr‐o perfectă
dominare a condiției sale fizice, dar mai ales perfecțiunea și apropierea
de Dumnezeu, de care suntem legați în permanență prin esența noastră
rațională. În acest sens, putem afirma cu certitudine că Epictet este
reprezentantul cel mai ilustru al stoicismului roman.
Scrierile lui Epictet au exercitat o influență majoră asupra
împăratului Marcus Aurelius (161‐180 d.Hr.), care a reușit să fuzioneze
în opera sa rigoarea moralei stoice cu severitatea vechilor moravuri
romane. În opera sa intitulată Către mine însumi, scrisă sub formă de
cugetări în limba greacă, vorbește despre ordinea universală și o
providență rațională, dar și despre necesitatea unei autoperfecționări a
239
omului. Subliniază tăria sufletească pe care trebuie să o aibă omul
pentru a putea învinge greutățile vieții. Vorbește despre disprețuirea
bunurilor deșarte, datoria pe care o au oamenii de a se iubi între ei,
precum și despre obligația de a îndeplini sarcinile fixate de providență.
Consideră că intelectul uman este o parte din inteligența divină, iar
moartea este un fapt la fel de natural ca și nașterea și de aceea nu
trebuie să ne fie frică de ea.117
Seneca, Epictet, dar și împăratul Marcus Aurelius au fost cei mai
importanți filosofi ai stoicismului roman.
Epicureismul a fost un alt curent filosofic, care a cunoscut o
largă răspândire în lumea romană. Fondatorul acestui curent filosofic a
fost Epicur, care s‐a născut în jurul anului 341 î.Hr. în insula Samos și a
trăit până în anul 270 î.Hr., când moare la Atena.
Epicur a fost considerat ca discipol al filosofului Democrit118 dar
în cadrul sistemului său filosofic, el se desparte de acesta în mai multe
puncte. Din sistemul filosofic al lui Democrit păstrează partea
esențială. Astfel, sufletul este un corp ce are în componența sa atomi
subtili care sunt risipiți prin materia ce alcătuiește trupul. Epicur
dorește să precizeze în ce constă compoziția internă, care alcătuiește
acest corp subtil, spunând că sufletul nu este compus în mod indistinct
din atomi sferici, pentru că el este format din mai multe elemente cum
ar fi: suflarea, căldura, dar și un „element fără nume“ care este
amestecat în modul cel mai intim decât restul cu trupul dens. Epicur
va introduce o distincție între cele două părți ale sufletului, partea
118 Democrit, a trăit aproximativ între anii 460‐360 î.Hr. și a fost reprezentantul
sistemului filosofic atomist. Potrivit acestui sistem filosofic, la baza lumii, se află
atomii. Aceștia sunt particule solide, invizibile, imperceptibile, necreate și
eterne, care sunt într‐o mișcare continuă. Din combinarea atomilor se nasc toate
lucrurile care alcătuiesc universul, atât corpurile materiale, cât și sufletul
omenesc.
240
rațională (logikon) și partea irațională (alogon), care sunt unite, dar în
același timp sunt distincte.
Filosofia lui Epicur va fi preluată și transmisă în lumea romană
de către poetul Lucrețiu (94‐55 î.Hr.) în poemul său De rerum natura
(Despre natura lucrurilor), care a fost scris în limba latină. Pentru că
frica de moarte era considerată izvorul tuturor relelor, acest poem este
un îndemn prin care Lucrețiu dorește să alunge această frică de moarte,
iar pentru aceasta el descrie adevărata natură a sufletului în cartea a
treia a poemului său. În acest sens, Lucrețiu va relua distincția pe care a
făcut‐o Epicur între partea rațională (logikon) și partea irațională
(alogon) a sufletului, dar el va insista pe unitatea lor. Astfel, în concepția
lucrețiană, cele două formează o singură substanță, unam naturam,
animus fiind în centrul pieptului, iar anima este prezentă în tot trupul.
Cele două au o natură corporală, fiind alcătuite din atomi minusculi,
care sunt netezi și mobili. Ele au o substanță comună, care nu este
simplă, fiind compusă din suflare, căldură și aer, dar și o a patra
substanță care este „lipsită de nume“ fiind ascunsă în noi și constituind
„sufletul sufletului nostru.“ Animus, care este muritor, are rolul de a
păstra „închise porțile vieții“ și de a împiedica sufletul să se reverse
afară. Sufletul împreună cu spiritul se nasc deodată cu trupul și se
risipesc în același timp cu el. Astfel, Lucrețiu spune că, dacă sufletul
dispare în același timp cu trupul, asemenea unui fum, sau ca un
conținut al unui vas spart, rezultă că orice frică după moarte este inutilă,
pentru că după moarte nu mai urmează nimic.119
Cu toate că a fost considerată ca o filosofie a plăcerii,
epicureismul nu a pus accent pe plăcerile trecătoare, ci numai pe acelea
care țineau toată viața, ele fiind rezultatul unei păci interioare. Singurele
plăceri durabile erau sănătatea trupească și liniștea sufletească. Zeii nu
se preocupau de bunul mers al lumii și de fericirea omului, pentru că
erau ca și inexistenți și, astfel, negau pronia divină, promovând
119 Marie Hélène Congourdeau, op. cit., pp. 166‐167.
241
indiferența religioasă care era extinsă până la ateism. Epicureismul nu
vorbea despre păcat, judecata universală, sau despre viața de după
moarte. 120 Succesul de care s‐a bucurat stoicismul și epicureismul în
lumea romană, se datorează mai ales afinităților pe care le‐au avut
aceste doctrine cu caracterul și concepția de viață a romanilor, dar și cu
preferința lor pentru ecletism, o modalitate ce corespundea cu spiritul
lor eminamente practic.121
Scepticismul a fost un alt curent filosofic, care a reușit să ocupe
un loc destul de important în cadrul societății romane.
Părintele acestui sistem filosofic a fost Pyrrhon din Eleea, care a
trăit între anii 365‐275 î.Hr. Potrivit acestui sistem filosofic, nu putem
obține o cunoaștere sigură despre cum sunt lucrurile în realitate.
Pyrrhon va recomanda suspendarea judecății, dar fără să abandoneze
cercetarea obiectelor cunoașterii sensibile sau intelectuale a credințelor
și a practicii. În acest sens, potrivit doctrinei lor, omul este incapabil să
aibă vreo certitudine, dar, pentru ca ființa umană să se poată elibera de
aceste certitudini înșelătoare de care era dependentă starea ei de fericire
sau nefericire, ea va trebui să întrețină această suspendare a judecății.
De asemenea, va trebui ca omul să fie deposedat de orice opinie, pentru
că în acest fel va reuși să se îndepărteze de orice cauză care îi aduce
neliniște.
În cadrul sistemului său filosofic, scepticii credeau că natura
lucrurilor nu poate rămâne ascunsă, iar singurul criteriu de care
dispunem este fenomenul care corespunde modului în care noi credem
că simțim și ne imaginăm obiectul. S‐ar putea crede că scepticismul este
un somn al rațiunii, dar nu este așa pentru că el este o examinare a
oricărei cunoașteri de către rațiune care este însuflețită de un ideal de
egalizare și de o nediferențiere a reprezentărilor noastre.
120 Nicolae Chifăr, op. cit., p. 23.
242
Din punct de vedere moral, scepticismul a promovat, din păcate,
viciul și imoralitatea, care au fost duse la exagerare.122 Scepticismul, care
va fi promovat de Noua Academie a lui Carneade (215‐129 î.Hr.)
considera că lucrurile ar fi incognoscibile, iar fericirea ar consta în
seninătate (ataraxie) și impasibilitate (apatie), care puteau fi obținute
prin abținerea de la orice fel de afirmații.123
La Roma, unul dintre reprezentații scepticismului a fost Marcus
Vispasianus Agrippa (62 î.Hr.‐12 d.Hr.). Acesta a fost om politic și
general, care a avut un rol decisiv în bătălia de la Actium din anul 31
î.Hr. dintre Marc Antoniu, Cleopatra a VII‐a și Octavian August.
Agrippa a fost, de asemenea, și unul dintre cei mai buni prieteni și
colaboratori ai împăratului Octavian August.
Cicero (106‐43 î.Hr.) prin vasta sa erudiție, dar și prin opera sa
imensă, a fost acela care a reușit să combine elemente luate din sisteme de
gândire diferite. Prin scrierile sale, el a reușit să aducă, și să propage în
lumea latină temele filosofice grecești, dar, în același timp, să‐i convingă pe
latini de marea importanță educativă și practică a filosofiei. De asemenea,
Cicero are și marele merit de a fi dat terminologiei grecești echivalențe
latine care s‐au păstrat până în zilele noastre. Pe lângă operele sale
numeroase din diferite domenii, Cicero a scris într‐un stil clar și rafinat
opere importante de filosofie morală, dintre care se remarcă: Despre
îndatoriri, Despre prietenie, Despre bătrânețe, Despre supremul bine și supremul
rău. În acest tratat, care este scris sub formă de dialog, interlocutorii expun
și discută concepțiile filosofiilor epicureică, stoică, platonică și aristotelică
despre binele suprem care poate să aducă oamenilor fericirea. Aceeași
metodă este folosită și în scrierea Despre natura zeilor, unde Cicero este
adeptul filosofiei stoice. Această operă va exercita o mare influență asupra
scriitorilor antici, dar și asupra scriitorilor creștini. Și în scrierea Despre
123 Pr. Prof. Dr. Vasile V. Muntean, Istoria Creștină generală Volumul I (ab initio‐1054),
EIBMBOR, București, 2008, p. 48.
243
consolare, se simte influența stoică în gândirea sa, atunci când vorbește
despre beneficiile pe care le poate aduce filosofia, când are ca fundament
credința în nemurirea spiritului.
Cicero încearcă să facă o sinteză între spiritul speculativ grec cu
modul de gândire practică a romanilor, în tratatul de filosofie morală
Despre îndatoriri. De asemenea, Cicero va încerca în Tusculane, să
demonstreze că adevăratul rău care îl vatămă pe om și care îi agită
neliniștea este frica de moarte și nu moartea în sine, pentru că rațiunea
poate învinge sau cel puțin poate atenua orice durere. În acest sens,
filosofia poate fi acel instrument care domolește și temperează
pasiunile, dar, în același timp, este și un medicament pentru sufletul
uman și, de aceea, omul va trebui să rămână sobru și modest, pentru că
virtutea este aceea care este suficientă pentru a‐i putea asigura fericirea.
Din opera lui Cicero vom putea vedea că întreaga sa gândire a fost
străbătută de un puternic sentiment civic, dorind să imprime cititorilor
săi o seninătate și energie morală de natură stoică și care va găsi un larg
ecou în lumea romană, dar și mai târziu pe parcursul secolelor.124

III.4. Religia
Religia în perioada Regalității. Pe parcursul timpului, religia

romanilor a fost influențată de religia etruscilor, și de cea a grecilor, dar
cu toate acestea ea a reușit să‐și păstreze amprenta spiritului practic
roman. Romanii s‐au limitat la practicarea strictă a ritualurilor și de aceea,
nu vom găsi la ei scrieri de filosofie religioasă sau cu caracter religios‐
literar în care să fie glorificate faptele zeilor ca și la greci. La romani,
mitologia nu a cunoscut o dezvoltare așa de mare ca și la greci, iar zeii
lor, înainte de influența greacă, nu au avut înfățișări umane și statui.
Mitul întemeierii Romei, și legendele primilor regi sunt foarte
importante pentru înțelegerea religiei romane, iar această summa
244
mitologică reflectă, în același timp, și anumite realități etnografice, dar și
sociale. 125 Nu au rămas scrieri sacre speciale din care să cunoaștem
religia romană, dar avem în schimb numeroase scrieri de la autori
profani din care avem informații prețioase despre religia romanilor din
cele mai vechi timpuri. În scrierea De re rustica a lui Cato cel Bătrân (234‐
149 î.Hr.), avem informații despre rituri și formule magice, iar scrierea
De re rustica a lui Terentius Varo (116‐27 î.Hr.) conține descrieri
interesante despre religia romanilor din cele mai vechi timpuri. În
scrierile sale De natura deorum, De finibus, De divinatione, De legibus,
Cicero (106‐43 î.Hr.) prezintă informații cu privire la religia romanilor.
Vergiliu (70‐19 î.Hr.), în poemul său Eneida, care este considerat epopeea
națională a romanilor, eroii săi sunt prezentați ca exemple de
cunoscători și împlinitori desăvârșiți ai credințelor și riturilor religiei
romane. Poeții Properțiu (50‐15 î.Hr.) și Ovidiu (40 î.Hr.‐17 sau 18
d.Hr.), în scrierile lor, vor oferi informații prețioase despre religia
romanilor. De asemenea, la istoricii Polibiu (201‐120 î.Hr.), Dionysios
din Halicarnas (60‐7 î.Hr.), Titus Livius (59‐17 d.Hr.), Pliniu cel Bătrân
(23‐79 d.Hr.), și Plutarh (46‐125 d.Hr.) vom avea în operele lor multe
informații legate de religia romanilor.
Apologeții creștini Tațian Asirianul (120 d.Hr.‐nu știm cu
exactitate data morții), Tertulian (160‐225 d.Hr.), Lactanțiu (240‐320
d.Hr.) și Arnobiu de Sicca (255‐327 d.Hr.), în polemicile cu păgânii, au
combătut religia romană și astfel au oferit în scrierile lor informații
despre religia romană. Sfântul Augustin (354‐430 d.Hr.) ne va oferi
informații importante despre religia romană în capodopera sa De civitate
Dei (Despre Cetatea lui Dumnezeu), scrisă între anii 413‐426 d.Hr. A fost
scrisă după ce Roma a fost cucerită, în anul 410 d.Hr., de către Alaric și
când păgânii considerau că Roma a căzut datorită faptului că zeii nu
mai erau venerați în cetate.
245
Pentru cunoașterea religiei romane, pe lângă aceste informații

literare, vom avea o importantă sursă care ne va fi oferită de inscripții,
monede, templele și altarele rămase, statuile, basoreliefurile și picturile
în care sunt reprezentate scene religioase, dar și ritualurile de
sacrificii.126
Este posibil ca, în perioada arhaică, romanii, la fel ca și alte
popoare, să fi avut forme inferioare de religiozitate, în care magia și
religia erau amestecate, iar alături de acestea, făceau parte și elemente
din cultul pietrelor, plantelor, animalelor și al păsărilor. În cadrul
manifestării acestei religiozități, pe lângă mai multe divinități străvechi,
romanii au adorat pietrele de hotar care erau întâlnite peste tot, la ușile
caselor, dar și la capătul țarinilor. Dintre plante era adorat stejarul,
dintre păsări vulturul și ciocănitoarea, iar dintre animale lupul, vulpea,
șerpii, scroafa cu treizeci de purcei care a fost adorată în Lavinium.
În perioada regalității în fruntea panteonului roman, așa cum era
la greci Zeus, la romani era Jupiter. Acesta era zeul cerului strălucitor, iar
la început a fost adorat ca și zeu al agriculturii. Ca și zeu al cerului, el era
și Jupiter pluvis (zeu al ploii, Jupiter tonatus (al tunetului), Jupiter
fulguralis (al fulgerului), dar și Jupiter lucetius (al luminii). În calitate de
Jupiter terminus, el păzea ogoarele, ca Jupiter numinus, avea grijă de
numărul vitelor, iar ca Jupiter silvanus avea grijă de păduri. De
asemenea, ca Dius fidius era păzitorul fidelității, dar și răzbunătorul
infidelităților. Ca Jupiter lapsis, era zeul jurământului, iar ca Jupiter
hospitalis era patronul ospitalității. Pe parcursul timpul, romanii au
devenit tot mai puternici, iar Jupiter a fost acela care a asigurat liantul
dintre triburi și a contribuit, în acest fel, la consolidarea unității statului
roman. Va ajunge să fie impus și popoarelor pe care romanii le‐au cucerit
sub numele de Jupiter Optimus Maximus. În cinstea lui, romanii i‐au
consacrat în calendar idele, zilele de la mijlocul lunilor.
126 Diac. Prof. Dr. Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, EIBMBOR, București, 1982, pp.
292‐293.
246
Pe lângă Jupiter, în fruntea Panteonului roman, era Iunona,

cunoscută și sub numele de Iuno, Iovino, care era protectoarea femeii,
iar în această calitate, sub numele de Lucina, apăra nașterea copiilor.
Iunona, era zeița care proteja căsătoria, iar la început a fost zeița luminii
și va ajunge pe parcursul timpului să fie zeița vieții, dar și ocrotitoarea
statului. Va deveni soția lui Jupiter, prin analogie cu perechea greacă
Zeus‐Hera și sub numele de Iuno Regina va trona împreună cu el în
Capitoliu. Iunona avea ca și pasăre sacră gâsca, iar gâștele care au fost
închinate ei au salvat Capitoliul în timpul invaziei galilor din anul 390
î.Hr. În calendarul roman, zilele de la începutul lunilor, Calendele, erau
consacrate Iunonei.
Marte, Mars a fost cel mai popular zeu la romani, iar la început a
fost zeul vegetației de primăvară și de aceea, luna martie, care era prima
lună a anului i‐a fost consacrată. De asemenea, și copiii, care erau
născuți primăvara, erau consacrați zeului Marte, iar când ajungeau la
vârsta maturității, vor fi alungați din țară pentru a întemeia colonii. Pe
parcursul timpului, sub influența cultului pe care l‐au avut grecii față de
zeul Ares, Marte își va pierde caracterul său ca zeu fecundator al
vegetației. Astfel, el va deveni zeul războiului și va ocupa un loc
primordial în cadrul Panteonului unui popor de războinici așa cum au
fost romanii. În acest sens, Marte va ajunge să fie considerat strămoșul
poporului roman, el fiind tatăl celor doi frați gemeni Romulus și Remus
care au fost întemeietorii Romei. A devenit o tradiție ca, la începutul
fiecărui război, generalul care era desemnat să preia comanda supremă,
să meargă în templul zeului Marte să scuture lancea zeului și să strige:
Mars, vigila! (Marte, veghează, deșteaptă‐te sau trezește‐te!) De
asemenea, romanii credeau că zeul Marte a fost născut de zeița Iuno
Lucina în prima zi a lunii martie, iar în această zi, în cinstea zeului, pe
Câmpul lui Marte, Campus Martius aveau loc mari serbări. De aceea,
romanii au considerat că primăvara trebuia să înceapă războaiele, iar
toamna să înceteze. Tot în acest interval, romanii aveau mai multe
247
sărbători în cinstea lui Marte: Equiria, în 27 februarie și 14 martie,
Tubilustrium, în 23 martie și 23 mai și Armilustrium în 19 octombrie, iar
luna martie va primi numele de la zeul Marte.
Quirinus a fost un zeu care, la început, era foarte important
alături de Iupiter și Marte, făcând parte din cea mai veche triadă de
zei.127 Quirinius a fost un zeu pașnic, dar pe parcursul timpului, și‐a
pierdut din importanță. Romanii au instituit, în cinstea sa, sărbătorile
Quirinalia, care aveau loc în 17 februarie. La sfârșitul perioadei
Republici, zeul Qurinius va fi identificat cu Romulus, primul rege
roman și astfel se va naște zeul Romulus Quirinius, care va fi serbat în
11 februarie.
Ianus a fost cel mai vechi zeu al popoarelor italice și care a fost
adorat ca zeu al intrărilor și ieșirilor. Era un zeu al porților caselor și
cetăților, care aveau două fețe și de aceea și Ianus a fost reprezentat tot
cu două fețe. Ianus avea un templu cu două uși, una era la răsărit și
cealaltă la apus. Aceste uși erau deschise în timpul războiului, pentru a
putea primi pe soldații care se întorceau de pe câmpul de bătălie, iar pe
timp de pace, ele erau închise pentru că soldații erau în cetate. Ianus a
fost zeul începuturilor, al începutului de an, al zilelor, dar și al oricăror
lucrări și de aceea, prima lună a anului, luna ianuarie, a primit numele
lui și i‐a fost consacrată. Romanii vor serba în cinstea lui, în data de 9
ianuarie, sărbătoarea Agonalia.
Vesta, a fost o veche zeiță romană, fiind zeița focului vetrei și era
adeseori asociată lui Ianus. Datorită faptului că, la început, focul era
greu de obținut, va trebui ca focul din vatră să ardă neîntrerupt. Astfel,
focul sacru al regelui va trebui să fie întreținut de fiicele acestuia și
reaprins de către fiii lui dacă se stingea. Zeița Vesta era aceea care
proteja vatra casnică și avea în grijă focul sacru public. Acesta trebuia să
ardă permanent în templul său, care a fost construit în formă rotundă în
Forul din Roma. Focul din acest templu era întreținut de preotesele
248
vestale, care erau în număr de șase, iar în antichitatea târzie numărul lor
a ajuns la șapte. Vestalele erau alese de către Pontifex Maximus (Marele
Pontif), dintre fetele de familii nobile, care aveau sub vârsta de zece ani.
Sacerdoțiul lor dura treizeci de ani, iar în această perioadă trebuiau să
rămână caste, în caz contrar, dacă își pierdeau virginitatea erau
îngropate de vii, iar bărbatul care păcătuia cu o vestală era pedepsit prin
biciuire. Vestalele au fost supuse la multe interdicții și în acest sens ele
se bucurau de o mare autoritate și prestigiu. Dacă cineva le aducea
ofense, era pedepsit cu moartea, iar dacă un condamnat la moarte se
întâlnea cu o vestală în drumul său spre locul de execuție, acesta era
grațiat. Ele locuiau în apropierea Forului într‐un fel de mănăstire cu o
grădină frumoasă. Vestalele au primit de la împărați imense daruri, iar
sacerdoțiul lor a fost interzis abia în anul 382 d.Hr.128 de către împăratul
Grațian (375‐383 d.Hr.).
Minerva a fost zeița meșteșugarilor, științei, artelor și a poeziei,
iar alături de Iupiter și Iunona forma o triadă. În cinstea ei, romanii i‐au
consacrat sărbătoarea Quinquatrus, în data de 19 martie. La această
sărbătoare participau mai cu seamă meșteșugarii, artiștii, dar și tinerii,
care aveau, cu această ocazie, zi liberă și trebuiau să achite acum banii
profesorilor pentru studii. În cadrul acestei sărbători aveau loc lupte de
gladiatori și se făceau sacrificii.
Venus a fost o veche zeiță italică a vegetației de primăvară, care
va fi adorată la Roma ca zeiță a iubirii. După primul război punic (264‐
241 î.Hr.), va fi asemănată cu Venus Erycina din Sicilia și cu zeița
Afrodita din mitologia greacă, atribuindu‐i‐se miturile, dar și
imoralitatea acestora. Zeița Venus va reuși să‐și câștige un rol important
în mitologia romană, mai ales după ce aceștia au început să creadă în
legenda debarcării lui Enea în Latium, care era considerat fiul ei. Astfel,
zeița Venus în calitatea ei de strămoașă a poporului roman, va fi numită
Venus Genetrix.
249
Diana a fost o veche zeiță, care era ocrotitoare a maternității, iar
la început, cultul ei era legat de viața din păduri, apoi cu luna, pentru ca
în cele din urmă să fie legat de maternitate. Romanii i‐au construit un
templu renumit pe colina Aventin, care era socotit ca și protector al
revendicărilor plebeene. Pe parcursul timpului, ea va fi asimilată cu
zeița greacă Artemis, fiind invocată împreună cu fratele său Apolo.
Pe lângă acești zei, romanii au avut și unii zei de o mai mică
importanță, dintre care putem aminti pe Fortuna, care era zeița
abundenței și care era adorată în special de femei, iar templul ei poate fi
văzut și azi la Roma. Vulcan era zeul focului și făuritorul armelor,
Neptun a fost zeul mărilor, fiind protector al cailor și al exercițiilor de
cavalerie. Mercur a fost zeul comerțului, iar Saturn a fost un zeu de
origine etruscă, el fiind zeul semănăturilor, dar în același timp avea grijă
să‐i hrănească în mod special pe cei săraci. Romanii i‐au consacrat
zeului Saturn sărbătoarea Saturnalia, în ziua de 17 decembrie, dar
serbarea se prelungea până în 23 decembrie. În aceste zile săracii și
sclavii petreceau și se ospătau, fiind serviți de stăpânii lor. Saturn va fi
asimilat cu zeul grec Cronos, fapt ce a făcut ca la romani să se
răspândească legenda „epocii de aur.“ În această epocă ar fi domnit
Cronos‐Saturn, iar în amintirea ei ar fi fost Saturnaliile.129 Faunus sau
Lupercus, era zeul care îi păzea împotriva lupilor, iar mai târziu va fi
asimilat cu Pan, devenind protector al pășunilor, dar și al fecundității
animalelor. Ceres, a fost zeița fecundității câmpurilor, care mai târziu va
fi asimilată zeiței grecești Demetra. Liber Pater sau Bachus a fost zeul
vinului și al viței de vie, fiind similar cu zeul grec Dionysos.
Romanii au fost un popor practic cu un spirit analitic, iar în acest
sens ei au zeificat toate forțele naturii, dar și tot ce se întâmplă în natură
chiar și până la cel mai neînsemnat act, pe care ei l‐au considerat ca fiind
rezultatul acțiunii unei divinități. Pe lângă aceste divinități mai mici,
129 M. L. Stoianovici, Mitul vârstei de aur în literatura greacă, de la origini la Xenofanes
din Colofon, București, 1962, p. 38.
250
care protejau felurite împrejurări ale vieții particulare, romanii au avut
și alte zeități care îi protejau. Astfel, penații vegheau asupra
prosperității casei, geniile îl protejau pe fiecare om, iar în acest sens
fiecare om avea un genius, iar femeile o iuno. Larii protejau locurile în
care trăiau grupurile omenești, cetățile, iar manii protejau sufletele
strămoșilor. De asemenea, romanii au avut un cult și pentru Tibru, care
era un element important în cadrul religiei romane. Cu toate acestea, la
romani cultul eroilor și mitologia nu au cunoscut aceeași dezvoltare pe
care au avut‐o la poporul grec, datorită faptului că mitologia romană a
fost în mare parte influențată de mitologia străină, în special de cea
greacă. În acest sens Hercule, care în limba greacă era Herakles, iar
cultul său a fost împrumutat, s‐a dezvoltat pe un vechi zeu italic al
abundenței recoltelor și al vitelor. Acesta a fost un fel de semizeu, care
era binefăcător, ajutându‐i pe oameni la toate nevoile lor. El era invocat
înainte de a pleca la drum având obiceiul să i se sacrifice a zecea parte
din câștigul lor, care era continuat de un ospăț. În ziua de 12 august
erau aduse, ca sacrificii în cinstea lui, un taur și o vițea. Tot de la greci
i‐au împrumutat romanii și pe eroii Castor și Pollux pe care i‐au numit
Castori sau Dioscuri. Erau venerați în special de călăreți, care organizau
în ziua de 15 iulie, o plimbare călare prin cetate până la templul
Castorilor din Forum.
Cultul la romani. La început, asemeni altor popoare, locurile de
cult ale romanilor au fost prin păduri, peșteri, dar și prin alte locuri
misterioase unde considerau ei că s‐a simțit prezența zeului, care era
adorat. Așa a fost grota lui Faunus, care a fost numită Lupercal fiind
așezată în partea de nord‐vest a colinei Palatin și care a fost locul de cult
pentru preoții luperci. La început, ca locuri de cult pentru unele zeități
mai mici ale agriculturii și care au durat destul de mult, au fost micile
păduri și boschetele. Pe parcursul timpului, sub influența etruscă,
romanii au construit altare și temple în formă pătrată, dar și sub formă
dreptunghiulară după modelul grecesc. Regele Tarquinius al II‐lea
251
Superbus (534‐509 î.Hr.) a continuat opera de urbanizare a Romei

începută de predecesorii săi. Astfel, a ridicat, în cinstea lui Jupiter, pe
colina Capitoliu, un templu impunător pentru acea vreme cu ajutorul
muncitorilor din Vei. Tot după modelul etrusc a fost construit templul
triadei Jupiter, Iuno și Minerva de pe colina Capitoliu. În cinstea lui
Marte au construit un impunător templu, pe câmpul cu același nume,
iar în cinstea lui Hercule au construit un templu la poalele colinei
Palatin. Romanii au construit și temple în formă rotundă, cum au fost
cel al zeiței Vesta și Panteonul din Forum.
Romanii nu au avut o castă sacerdotală și de aceea cultul putea fi
săvârșit și de alte persoane în afară de preoți, cum ar fi de exemplu și
anumiți funcționari ai statului. În această situație, preoții asistau și
urmăreau ca formele de cult să fie îndeplinite cât mai corect. Cultul
public la romani se afla sub controlul statului și de aceea era săvârșit de
oficianți și confrerii religioase. Persoanele care erau destinate cultului
s‐au grupat în colegii și corporații. Potrivit tradiției, regele Numa
Pompilus (717‐673 î.Hr.) a fost acela care a întemeiat instituția colegială
a pontificilor.
În perioada monarhiei, regele deținea primul rang în cadrul
ierarhiei sacerdotale, el fiind Rex sacrorum (rege al sacrului).130 Regele
era acela care îi numea, la început, pe pontifici, după care, pe parcursul
timpului, au ajuns să fie aleși de către popor. Pontificii au fost înțelepții
din vechea epocă latină, care erau deținătorii tradițiilor poporului. Mai
târziu, aceștia s‐au grupat într‐un colegiu care a fost format la început
din trei, cinci, nouă, cincisprezece, pentru ca, în final, să ajungă la
șaisprezece pontifici. În ierarhia sacerdotală aceștia urmau după Rex
sacrorum. Ei au fost aceia care aveau grijă să fie compilate anumite
forme de conduită și care au fost cunoscute sub numele de Leges
Regine. Tot ei notau cele mai importante evenimente care aveau loc în
252
viața statului, alcătuind colecția Annales maximi. Pontificii alcătuiau

calendarul religios și civil, fiind reprezentanții poporului pe lângă
diverșii zei în problemele care erau legate de viața publică. Colegiul
pontificilor era condus de către Pontifex Maximus, care era cel mai mare
preot al statului, funcție care, începând cu Iulius Cezar, îi va reveni
împăratului.131
În subordinea pontificilor se aflau flamines (flamini) care erau
preoții diferitelor zeități, ei având grijă de sacrificiile care se aduceau
zeilor respectivi. Existau astfel, trei flamines maiores: flamines Dialis,
flamines Martialis, flamines Quirinalis, dar și doisprezece flamines
minores. Dintre aceștia, flamen Dialis era preotul cel mai mare al lui
Jupiter Capitolinus, fiind obligat ca, pe lângă funcția sa de senator de
drept, să nu mai aibă nicio altă funcție civilă. Pe lângă aceasta, avea mai
multe obligații, iar în acest sens nu trebuia să se îndepărteze de Roma,
nu putea să poarte inel întreg, nerupt și nu trebuia să poarte niciun nod
în îmbrăcăminte sau asupra sa. De asemenea, el nu avea voie să‐și
schimbe tunica intimă, dar nici să‐și ia de pe cap opex‐ul132 când era în
aer liber. Nu avea voie să încalece pe cal și nici nu trebuia să vadă
armate, sau un om înarmat în afara zidurilor cetății. El trebuia să evite
atingeri care l‐ar fi putut murdări, contactul cu morții sau cu ceea ce
evoca moartea. Trebuia ca el să fie căsătorit o singură dată, iar soția sa
avea aceleași îndatoriri ca și el, dar pe lângă zeița Iunona. La moartea
soției, era obligat să demisioneze din această funcție de flamen Dialis.
Pentru ceilalți doi, flamen Martialis și flamen Quirinalis, obligațiile și
interdicțiile erau mai puțin severe, astfel că ei trebuiau doar să‐și
îndeplinească serviciul religios al zeilor respectivi.
131 Mircea Eliade, Ioan P. Culianu, Dicționar al religiilor, Cu colaborarea lui H.S.
Wiesner, Traducere de Cezar Baltag, Editura Humanitas, București, 1993, pp.
245‐246.
132 Opex‐ul, era o bonetă cu moț care era purtată de către preoții care aduceau
sacrificii.
253
Tot în subordinea lui Pontifex Maximus se aflau și vestalele, care
erau fecioarele consacrate slujirii la templul zeiței Vesta. La început au
fost în număr de șase, iar în antichitatea târzie numărul lor a ajuns la
șapte. Vestalele erau alese de către Pontifex Maximus din familiile
nobile, sau din cele cu o reputație de excepție. După săvârșirea unui
ceremonial, ele intrau în ordin începând de la vârsta de șase până la
zece ani, pentru o perioadă de treizeci de ani. În primii zece ani erau
pregătite pentru misiunea pe care o aveau de îndeplinit, după care
urmau zece ani de slujire, iar în ultimii zece ani le pregăteau pe noile
venite. Vestalele s‐au bucurat de un deosebit respect datorită serviciului
sacerdotal pe care îl îndeplineau. Puterea religioasă a vestalelor
depindea de virginitatea lor, iar dacă o vestală încălca regula castității,
ea era închisă de vie într‐un mormânt subteran și partenerul ei era ucis
în chinuri groaznice. 133 Când mergeau pe stradă, erau însoțite de un
lictor,134 care mergea înaintea lor. Magistrații nu îndrăzneau să meargă
înaintea lor, iar la spectacolele publice aveau un loc special. După cei
treizeci de ani de slujire, vestalele se puteau căsători, dar multe dintre
ele rămâneau în Atrium Vestae.135
Fețialii au fost preoții lui Jupiter Feretrinus, și formau un colegiu
compus din douăzeci de membri. Ei au fost păzitorii dreptului
internațional, mai ales în ce privește încheierea alianțelor, dar și
declararea sau încetarea războaielor. La romani un rol important îl
aveau augurii, cei care preziceau, pentru că toate acțiunile statului erau
precedate de cercetarea semnelor prevestitoare și, în funcție de aceste
134 Lictor, era un slujbaș roman, care purta o fașcie, formată dintr‐un mănunchi de
nuiele și care era legat cu o curea în jurul unei securi. Era purtat de către lictori
când mergeau înaintea înalților demnitari.
135 Atrium Vestae, era un palat cu trei etaje, cu o curte superbă și două piscine. El
avea cincizeci de camere fiind construit special pentru vestale, la baza colinei
Palatine în vechiul Forum Roman.
254
semne, se luau hotărârile. Augurii erau considerați ca și interpreți ai lui
Jupiter Optimus Maximus.
Colegiul quindecemviri sacris faciundis a fost la început
consacrat oficiului de executare a sacrificiilor, având ca îndatorire
interpretarea Cărților sibiline. Acestea erau cărți de ghicit, dar nu se
cunoaște proveniența lor. Sibilele au fost la greco‐romani femei
legendare, care au fost considerate ca și preotese ale zeului Apolo,
având darul de a ghici viitorul. Cărțile sibiline 136 erau păstrate în
templul lui Apolo de pe colina Capitoliu și conțineau prezicerile făcute
de sibila din Cumae.137 Quindecemvirii erau consultați mai ales în cazuri
de calamități, de expieri, dar și de purificări, iar ca și interpreți ai
Cărților sibiline au avut o mare influență în cadrul societății romane.
Corporațiile sau confreriile sacerdotale au format o particularitate
aparte în cadrul religiei romane. Membrii acestora, erau recrutați din
cadrul familiilor aristocrate, iar cele mai importante corporații sacerdotale
au fost cele ale salienilor, lupercilor și arvalilor.
Salienii au fost preoții zeului Marte, care s‐au constituit în cel mai
vechi sacerdoțiu oficial format din douăzeci și patru de membri. Aceștia,
la rândul lor, formau două colegii palatini și colini având câte
doisprezece membri, iar serviciul lor consta în cântec și joc. Astfel, la
calendele lunii martie, atunci când Pontifex Maximus aducea un sacrificiu
pe Câmpul lui Marte, salienii erau cei care, în pas de dans, străbăteau
orașul, fiind echipați ca pentru război. În cadrul acestei procesiuni ei
cântau vechi cântece de război și loveau în scuturi cu sulițe mici. Aveau
douăsprezece scuturi, iar despre unul se spunea că ar fi căzut din cer în
136 Mihai Popescu, Sibilele în viața religioasă a greco‐romanilor și în literatura și în viața
creștină, în ST, nr. 7‐8, 1971, pp. 546‐553.
137 Cumae, a fost prima colonie greacă din Italia și a fost întemeiată de către
coloniștii greci de pe insula Eubea aproximativ în anul 750 î.Hr. Ea a devenit, pe
parcursul timpului, una dintre cele mai puternice colonii din Magna Greciae.
Este situată la 19 kilometri vest de Napoli la Marea Tireniană, în provincia
Napoli din regiunea Campania din Italia.
255
timpul regelui Numa Pompilus (717‐673 î.Hr.). Considerau că soarta

cetății depindea de buna păstrare a acestui scut, astfel că regele a dat
poruncă să mai fie făcute încă unsprezece scuturi la fel.
Lupercii au fost preoții zeului Fanus, Lupercus, iar în ziua de
cincisprezece februarie, când era sărbătoarea Lupercalia, după ce
aduceau ca jertfă un țap în peștera Lupanar, alergau pe străzi fiind pe
jumătate goi, cu excepția unei bucăți din piele de capră cu care își
acopereau coapsele. Lupercii își începeau cursa purificatoare împrejurul
Palatinului, alergau fără încetare și loveau pe trecători cu niște curele
din piele de țap. Femeile acceptau loviturile lor pentru a dobândi
fecunditate, dar și în amintirea legendarei răpiri a sabinelor.
Fratres arvales a fost o confrerie formată din doisprezece membri
și era consacrată cultului zeiței Dea Dia, care era zeița productivității
agricole. Arvalii purtau o coroană de spice și aveau o sărbătoare a zeiței
lor, în luna mai, pentru că atunci se coceau primele fructe și aduceau
sacrificii în timpul cărora cântau un frumos cântec în limba veche.
Cultul public la romani în perioada arhaică era format din
rugăciuni, purificări și sacrificii. Ei considerau că rugăciunea, precatio
avea o putere magică și din acest motiv trebuia să fie spusă fără nicio
schimbare sau greșeală. Rugăciunea era făcută în picioare, având capul
acoperit de marginea togii, pentru ca, cel care se ruga, să nu vadă facies
hostiles care ar fi profanat ritul. Cel care oficia spunea rugăciunea cu
voce tare, pentru a putea fi repetată și de către cei care participau, însă
aceștia o repetau mecanic. La romani, rugăciunea era lipsită de evlavie,
ea se mărginea la formula scurtă și seacă a ritualului. Salutau divinitatea
ducând mâna la gură, iar de aici s‐a format cuvântul adorare. Romanii
aveau o rugăciune specială numită supplicatio, care era o rugăciune de
implorare sau de mulțumire. Această rugăciune solemnă a fost cerută
poporului de către Senat și era făcută în situații de calamități publice,
epidemii, foamete, dar și ca mulțumire pentru o victorie militară. La
această ceremonie, care putea să dureze mai multe zile, participa tot
256
poporul, care intra în templele deschise cu ramuri de laur. Se făceau
libații138 de vin și se ardea tămâie, iar matroanele cu părul despletit se
învârteau în jurul altarelor cu mâinile ridicate la cer.
Romanii au considerat că votum (votul) era cel mai eficient
mijloc prin care se putea câștiga bunăvoința, dar și ajutorul zeilor,
promițându‐le în schimb și în mod condiționat ofrande și sacrificii.
Voturile publice erau făcute de magistrat, care era asistat de către
pontifici și ele constau în promisiunea de a oferi zeilor victime pentru
sacrificii, pradă de război, temple de construit, dar și jocuri de celebrat.
Voturile publice se făceau de obicei în cazuri de importanță majoră
pentru stat, cum ar fi spre exemplu o bătălie, prosperitatea poporului,
dar și pentru viața unor persoane importante. Existau și voturi private,
care erau făcute cu ocazia unor momente mai dificile din viață, cum ar fi
o călătorie, boală sau naștere. Voturile erau scrise pe tăblițe, după care
se depuneau pe genunchii zeului, iar, dacă aveau rezultatele așteptate,
se ofereau darurile promise templului. Primăvara sfântă, ver sacrum,
era cel mai important vot public, acesta fiind un vechi rit italic în cadrul
căruia erau consacrate zeilor fructele de primăvară, animale, dar și
oamenii născuți în acest anotimp. O altă formă deosebită de vot era
devotio, în cadrul căreia se sacrifica viața pentru triumful unei
întreprinderi importante.
Purificările au fost foarte importante la romani, iar ele erau
făcute pentru curățirea de greșeli morale, dar și pentru spălarea de
unele atingeri impure, cum ar fi cele de ordin sexual, mortuar sau din
alte motive. Existau în acest sens marile lustrări cincinale, care erau
făcute de cenzor pe Câmpul lui Marte, în cadrul cărora erau sacrificate
un porc, o oaie, dar și un taur. Animalele care erau aduse spre sacrificiu
înconjurau de trei ori poporul adunat pe Câmpul lui Marte, fiind astfel
închis într‐un cerc magic, care era ferit de spiritele necurate.
138 Libație, în antichitate era un act ritual care consta în gustarea și apoi vărsarea
unei cupe de vin ca omagiu adus unei divinități.
257
Cel mai important loc în cadrul cultului la romani îl ocupau
sacrificiile, care au fost descrise și practicate în cele mai mici detalii. În
acest sens, ei aveau unele sacrificii de cerere, postulationes, altele de
expiere, hostiae piaculares, dar și de consultare în cazurile de îndoială,
hostiae consultativae.
În cultul public, dar și în cel particular, sacrificiile erau aduse din
primele fructe, din primele cereale, acestea constituind ofrandele. De
cele mai multe ori erau aduse sacrificii sângeroase din animale, boi, oi,
porci, păsări, dar și sacrificii nesângeroase din cereale, lapte, miere și
alte produse. Când erau aduse sacrificiile de animale, acestea erau
verificate să nu aibă defecte fizice, să aibă o anumită vârstă și culoare.
Este posibil ca romanii să fi practicat și sacrificii umane, ca o
reminiscență a vechilor forme de cult. În acest sens, după bătălia de la
Cannae din anul 216 î.Hr., au fost sacrificați un bărbat și o femeie de
origine galică, dar și un bărbat și o femeie de origine greacă, care au fost
îngropați de vii în forul Boarium. Pliniu cel Bătrân (23‐79 d.Hr.) ne
spune că, în anul 97 î.Hr., Senatul roman a interzis sacrificiile umane.
Sacrificiile care țineau de cultul public, când era o ceremonie de
stat, erau aduse de către magistrați (consuli, pretori), iar sacrificiile
pentru anumite zeități erau aduse la templu, de către preotul zeului
respectiv. Pater familias era acela care aducea sacrificiile în cadrul
cultului particular. Partea care era rezervată zeilor, inima, ficatul,
plămânii, dar și alte câteva bucăți, era arsă pe altar, iar carnea era
consumată de către pater familias împreună cu membrii familiei sale în
cadrul cultului particular, și de către sacerdoți, atunci când sacrificiile
erau aduse pentru stat în cadrul cultului public. 139 La romani cultul
particular nu avea un ritual unitar, astfel că fiecare familie își practica
formele de cult după propria tradiție. Existau și alte cazuri, care
presupuneau ceremonii mai complicate, iar atunci se apela la preoți sau
la specialiști. Cultul familial era închinat larilor, penaților, focului
258
domestic și geniului protector al familiei. În cadrul ritualului obișnuit se
oferea focului libații în timpul mesei. Existau și anumite situații
excepționale, cum ar fi nașteri sau aniversări, când casa era împodobită
cu ghirlande. Atunci erau scoase afară obiectele de cult cele mai
frumoase, după care se aducea un sacrificiu sângeros, iar cel care aducea
sacrificiul era îmbrăcat într‐o togă albă. La nouă zile după naștere,
copilul era stropit cu apă lustrală, fiind recunoscut de către tată care îi
punea un nume. Când copilul ajungea la vârsta pubertății, în ziua de 14
martie numită și Liberalia, acesta era dezbrăcat de hainele copilăriei,
fiind îmbrăcat cu toga bărbătească, iar la finalul ceremoniei se aducea
un sacrificiu. Dintre toate ceremoniile cultului, cea mai solemnă era
aceea a căsătoriei, când mireasa era adusă cu mare alai la casa mirelui,
iar pe drum se interpretau cântece religioase. După ce au ajuns la casa
mirelui, tinerii mâncau împreună, ca și grecii, o lipie din secară, iar în
acest mod se oficializa, din punct de vedere religios, căsătoria lor.
Căsătoria se celebra în casă, sub protecția zeităților feminine Tellus și
Ceres, iar mai târziu, Iunona va deveni garanta jurământului conjugal.
Toate ritualurile legate de cultul familial erau săvârșite în jurul vetrei,
fiind identice cu cele ale grecilor. Până la sfârșitul păgânismului, cultul
casnic va fi condus de către pater familias. Cultul particular își va
menține autonomia și importanța alături de cultul public, care, așa cum
am văzut, era celebrat de către profesioniștii care depindeau de stat.
Spre deosebire de cultul public, care pe parcursul secolelor a fost mereu
modificat, cultul particular va fi practicat în jurul căminului și nu pare
să se fi modificat sensibil pe parcursul celor douăsprezece secole ale
istoriei romane.140
În ceea ce privește prezicerea viitorului, pornind de la semnele
cerești, după zborul păsărilor și al fenomenelor naturale, la romani
cercetarea oracolelor a primit un caracter tehnic asemeni babilonienilor.
Romanii au avut un colegiu sacerdotal, numit augures, care interpretau
140 Ibidem, p. 102.
259
anumite semne pe care ei le considerau că ar fi de natură divină, cum ar
fi anumite fenomene cerești, cântecul sau zborul păsărilor. Colegiul
augural folosea cărți etrusce libri haruspicini, libri rituales și libri
fulgurales, dar și grecești Oracolele sibiline. Astfel, augurul făcea un
dreptunghi pe cer sau pe pământ cu un baston arcuit și fără noduri,
așteptând cu capul acoperit să vadă anumite fenomene care vor apărea
în spațiul pe care el l‐a trasat. În funcție de cum erau aceste semne,
favorabile sau nefavorabile, el le transmitea magistratului. Dacă în acel
spațiu apărea o pasăre, augurul făcea anumite prevestiri în funcție de
cum zbura, cum cânta, sau direcția zborului. În unele situații mai grave,
cum ar fi calamitățile, expieri sau purificări, romanii făceau apel la
colegiul quindecemviri sacris faciundis, iar aceștia consultau Cărțile
sibiline și dădeau răspunsurile.
Romanii au avut un cult al morților destul de dezvoltat. Riturile
funerare erau săvârșite la nouă zile după îngropare și se prelungeau în
cultul regulat al “strămoșilor morți” divi parentes sau Manilor. Ei
credeau că sufletele celor morți, lares, manesse duceau în mormânt, sau
într‐un loc subteran obscur în care domnea un zeu înfricoșător cu
numele Orcus, și duceau o viață care era asemănătoare cu cea de pe
pământ. Această împărăție a morților nu era izolată total de lumea de
aici, pentru că ea coresponda cu aceasta printr‐o groapă care era făcută
în pământ, mundus, aceasta fiind situată în apropierea orașului sau a
satului și era acoperită cu o piatră. În acest sens, de trei ori pe an, în
zilele de 24 august, 5 octombrie și 8 noiembrie, această piatră era
ridicată pentru ca sufletele să poată ieși să meargă să‐și vadă rudele.
Acestea erau foarte speriate de spiritele celor morți, pentru că romanii
considerau că ele duceau o viață tristă de umbre și se înviorau numai
atunci când sugeau sânge de om. Astfel, romanii au celebrat în zilele de
9, 11, și 13 mai Lemuria, pentru a liniști sufletele celor morți, dar și
pentru a putea scăpa de ele. Pentru romani, lemures erau sufletele celor
morți, care au devenit strigoi după moarte și veneau să facă rău printre
260
cei vii. În această situație, pentru a fi feriți de răutățile acestor spirite, în
cele trei zile din luna mai, pater familias, la miezul nopții, se scula și
umbla prin coridoarele casei cu picioarele goale și în acest timp el
trosnea din degete, aruncând în spatele său semințe de bob negru, fără a
întoarce capul, considerând că în acest fel va speria spiritele. În cadrul
acestui ritual, el rostea de nouă ori cuvintele următoare: ”Mă răscumpăr,
pe mine și pe ai mei, cu bobul acesta” după care va urma o lustrare cu apă
sfințită, lovind cu zgomot puternic într‐o placă de bronz și striga de
nouă ori: “Mani, Spirite ai părinților mei, plecați!”141 Romanii au considerat
că, dacă vor practica acest ritual, strigoii care veneau să sugă sângele
oamenilor se vor repezi la semințele de bob, iar datorită puterii magice
ale cuvintelor pe care le rosteau de nouă ori, strigoii vor lăsa oamenii și
se vor depărta de casă. Sufletele criminalilor și ale celor care au murit de
moarte năprasnică au fost numite larve, fiind considerate și ele ca
răufăcătoare.
Romanii au codificat și respectat cu multă rigurozitate toate
obligațiile familiale legate de moarte și de înmormântare. Ei au practicat
înhumarea, dar și incinerarea, iar participanții la aceste rituri, când erau
la masă, îl invitau și pe cel mort să ia parte la masă alături de ei,
cerându‐i binecuvântarea. La plecare toți își luau rămas‐bun de la el,
spunându‐i: “Salve, Sancte parens!” (Salutare, Sfinte părinte!) De
asemenea, romanii aveau obiceiul de a scrie fraze augurale pe pietrele
funerare, iar cea mai des folosită era următoarea: “Sit tibi terra levis!”
(Să‐ți fie țărâna ușoară!). Considerau că, prin această formulă, sufletului
îi era mai ușor să iasă din mormânt, pentru a putea participa la mesele
pe care rudele le pregăteau în amintirea sa. Pentru aceasta, în ziua de 22
februarie, toată familia era prezentă la masa comună în amintirea celui
mort, iar cei prezenți aveau obligația să participe și să uite de toate
certurile care au avut loc între ei, pentru că, la această masă, erau
rezervate locuri și pentru cei morți. Statuetele zeilor familiei prezidau
141 Ibidem, p. 103.
261
această masă, pentru că la ea participau toți membrii familiei, vii sau
morți.
Religia în perioada Republicii. În această perioadă, din anul 509
î.Hr. și până în anul 27 î.Hr., romanii au reușit să facă numeroase
cuceriri și astfel au reușit să intre în contact cu alte popoare care erau
mult mai civilizate, iar acestea i‐au influențat și în domeniul religiei.
Primii au fost etruscii, urmați de către greci, care au reușit să
elenizeze profund religia romană. Acum, vechea triadă Jupiter‐Marte‐
Quirinius, împreună cu Ianus Bifons și cu zeița Vesta, vor fi înlocuiți în
timpul Tarquinilor cu noua triadă Jupiter Maximus‐Iunona‐Minerva.142
În această perioadă, unii zei romani își vor pierde din
importanță, iar alții se vor contopi cu cei greci. Astfel, Jupiter se va
contopi cu Zeus, Iuno cu Hera, Diana cu Artemis, Vulcan cu Hermes,
Marte cu Ares, Venus cu Afrodita, Neptun cu Poseidon, iar Minerva cu
Atena și vor avea de acum statui. Această influență se va manifesta pe
parcurs și în viața zeilor, astfel că aventurile pe care poeții greci le‐au
pus pe seama zeilor, vor fi preluate și de zeii romani similari,
șubrezindu‐le astfel din autoritatea lor tradițională.
Romanii au fost un popor conservator și mult timp au păstrat
neschimbat mai ales cultul, dar, pe parcursul timpului, și acesta va
suferi unele schimbări și influențe prin introducerea cultului lui
Heracles, al Hestiei, dar și al eroilor Castor și Pollux.
Cultul grecesc va cunoaște o dezvoltare și mai mare la Roma
după ce au fost introduse Cărțile sibiline, pentru că acestea recomandau
practicarea anumitor rituri grecești. În această perioadă, romanii vor
construi temple pentru Demeter, Dionysos, Core, Asclepios și Apolo.
După dezastrul pe care l‐au suferit romanii în bătălia de la Cannae,143
din 2 august 216 î.Hr., când Hanibal a distrus armata romană, va începe
142 Mircea Eliade, Ioan P. Culianu, op. cit., p. 247.
143 Bătălia de la Cannae, o localitate în regiunea Apulia, (Puglia în italiană) situată
la 60 de kilometri nord‐vest de orașul Bari, în Italia. A fost considerată ca una
dintre cele mai mari capodopere ale artei tactice militare din istorie.
262
elenizarea oficială a religiei romane. Acum, la recomandarea Cărților

sibiline, pentru a putea salva patria, romanii au recurs la ceremonii de
rit grec. Astfel, ei vor ridica în Forul din Roma, după modelul grecesc,
statui aurite, care vor fi așezate pe două rânduri pentru cei doisprezece
zei, care erau cei mai importanți la greci. Vor începe, tot după modelul
grecesc, să poleiască cu aur coarnele animalelor care vor fi sacrificate,
iar în acest timp, poporul asista la jocuri având capul încoronat cu flori,
iar matroanele rosteau rugăciuni către zei având părul despletit.
Influența cultelor orientale la Roma va continua, astfel că, în anul
204 î.Hr., la recomandarea unui oracol sibilin, va fi adusă la Roma din
Pergam,144 pe cheltuiala statului, statuia zeiței Cibele sau Cibela, Magna
Deum Mater, Marea Zeiță Mamă, a Asiei Mici. O dată cu introducerea
cultului acestei zeițe sălbatice și a lui Attis, care era fiul și amantul ei, la
Roma vor pătrunde din acest moment zeitățile și cultele orientale, dând
astfel naștere sincretismului religios.
Tot în această perioadă vor fi aduse la Roma și vechile practici
magice grecești și orientale, dar și unele curente filosofice grecești, care
erau pline de scepticism, iar acestea vor submina religia și morala
romanilor. Astfel, unii filosofi greci, cum a fost de exemplu Carneade
(215‐129 î.Hr.) vor propovădui la Roma disprețul față de zei, dar față de
preceptele morale tradiționale.
Conceptele filosofice ale scepticilor vor fi îmbrățișate și de către
cei din clasa cultă, astfel că marele poet Quintus Enius (238,239‐169
î.Hr.) va deveni propagatorul euhemerismului. 145 În această situație
144 Pergam, a fost un oraș antic grec, unde a fost inventat pergamentul, care era
realizat dintr‐o piele fină de vițel, fiind un predecesor al hârtiei de calc. Tot în
această localitate era o bibliotecă imensă care avea 200.000 de volume fiind a
doua ca mărime din Grecia Antică. Aceste volume au fost dăruite de Marc
Antoniu, Cleopatrei ca și dar de nuntă. Azi este orașul Bergama situat în
Provincia Izmir din Turcia.
145 Euhemerismul, a fost doctrina promovată de către Euhemeros (340‐260 î.Hr.),
potrivit căreia zeii nu sunt altceva decât oamenii mai importanți care au fost
zeificați.
263
Marele Pontif, Pontifex Maximus, Scaevola, 146 pentru a putea salva

vechea religie romană a trebuit să respingă noile influențe ale filosofilor
și astfel el va face diferență între religia poeților, a filosofilor și cea a
statului. Mai departe Scaevola nu va acorda importanță religiei poeților,
iar pentru cea a filosofilor va da mai multe libertăți, în schimb, religia
statului va trebui urmărită și protejată cu multă atenție. Această
clasificare pe care a făcut‐o Scaevola, a fost îmbrățișată de către Varo
(116‐27 î.Hr.), Cicero (106‐43 î.Hr.), dar și de către alți intelectuali. Ea le
permitea să fie sceptici în fond, dar formal și mai ales din considerente
politice, vor susține religia și vor îndeplini toate formele de cult. Acest
formalism și lipsă de credință în vechea religie l‐a determinat pe
Claudiu Pulcher, care era consul în anul 249 î.Hr., să înece puii de găină
sacri. În primăvara anului 217 î.Hr. generalul Flaminius nu a mai
cercetat auspiciile înainte de războiul cu Hanibal (247‐181 î.Hr.), iar
istoricul Pliniu cel Bătrân (24‐79 d.Hr.) și‐a afirmat public necredința,
pentru că după mărturia lui Cicero haruspicii etrusci nu puteau să se
uite unul la celălalt când își îndeplineau serviciul religios fără să
izbucnească în râs. Acest formalism, care nu a avut la bază o credință
profundă, va duce în final la prăbușirea religiei romane cu tot sprijinul
pe care i l‐a oferit stoicismul.
La slăbirea sentimentului religios va contribui din plin literatura,
teatrul, comedia, dar și artele plastice. În anul 186 î.Hr. vor fi interzise
riturile bachice ale cultului lui Dionysos, care au cunoscut o mare
dezvoltare la Roma, pentru că aceste rituri desfrânate au ajuns la
adevărate orgii nocturne și poate chiar la crime. Cu toate că unele
personalități celebre vor apăra vechea religie romană, iar femeile își
146 Ouintus Mucius Scaevola a trăit între anii 140‐82 î.Hr. A fost autorul unui tratat
de drept civil în 18 volume De jure civili libri XVIII. A fost ales Pontifex
Maximus, iar în această calitate a vrut să reglementeze mai strict colegiile
preoțești, iar ritualurile tradiționale să fie respectate cât mai bine. Este primul
Pontifex Maximus care a fost asasinat în templul zeiței Vesta. Cicero a fost unul
dintre discipolii săi cei mai însemnați.
264
îndeplineau cu rigurozitate toate ceremoniile cultului, spre sfârșitul

perioadei Republicii, din religia romană nu a mai rămas mare lucru.
Astfel, dintre sărbătorile religioase, doar cele mai importante erau
respectate, pentru că cele mai mici au fost uitate. S‐a ajuns în situația ca
și cele mai înalte funcții să nu mai fie râvnite, cum a fost spre exemplu
flamen Dialis, care era un post important, dar care a rămas vacant între
anii 87‐11 î.Hr. Această situație s‐a datorat faptului că plebeii care erau
acum la putere nu mai sprijineau instituțiile religioase, care au fost
deținute anterior de către patricieni și au fost folosite ca și mijloace de
opresiune față de popor. Astfel, unele temple în care nu se mai practica
cultul ajung în ruină, iar în timpul războaielor civile multe dintre ele au
rămas goale, iar cultele vechi au fost uitate.
În această situație degradantă în care a ajuns religia la sfârșitul
Republicii, era și statul roman, care trecea și el printr‐o epocă de
confuzie politică în care i‐a fost amenințată însăși existența. Toată
societatea romană era acum în așteptarea unui reviriment, dar și a unui
personaj, care să o restarteze, iar acest moment s‐a produs prin venirea
lui Octavian August la conducerea statului.
Religia în perioada Imperiului. Fervoarea religioasă romană va
crește în mod sensibil în perioada Imperiului, pentru că, începând de
acum, vor fi divinizați Iulius Cezar și Octavian August după moarte.147
Împăratul Octavian August (27 î.Hr.‐14 d.Hr.) va fi acela care va
reuși să restaureze religia romană, iar prin măsurile pe care le‐a luat, a
făcut ca aceasta să mai reziste încă trei secole. El a fost conștient că statul
roman a fost slăbit în urma războaielor civile, iar pentru ca acesta să mai
reziste nu se va mai putea baza pe vechea organizare și de aceea,
împăratul va impune o nouă formă de guvernământ, Imperiul. Octavian
August a fost un om abil și înțelept, care a fost conștient de faptul că
religia a fost un element puternic ce a stat la baza bunelor moravuri și a
dat tărie statului roman. În acest sens el va începe o imensă operă de
147 Mircea Eliade, Ioan P. Culianu, op. cit., p. 248.
265
restaurare și reformare a religiei, dar și a cultului public și particular.
Împăratul va începe astfel să restaureze templele care au ajuns în ruină
în timpul războaielor civile, dar și datorită indiferenței religioase în care
ajunsese poporul. În cadrul acestui demers el va restaura, împodobi și
construi opt zeci și două de temple, care vor reuși să stârnească
admirația și entuziasmul poporului. Marile personalități culturale ale
vremii au elogiat și au adresat multe epitete la adresa împăratului.
Exemplul lui Octavian August a fost urmat și de alte personalități
romane, care au început să restaureze și să construiască noi temple.
De asemenea, și vechile serbări religioase, care în timpul
războaielor civile au fost abandonate sau uitate, vor fi reintroduse și vor
fi celebrate cu mare fast. În acest context sărbătoarea lupercaliilor își va
prelungi existența pentru încă patru sute de ani, iar faimoasele ludi
saeculares148 vor fi celebrate acum cu un mare fast. Va fi mărit și numărul
preoților de către împăratul Octavian August, iar postul de flamen
Dialis, care a fost vacant timp de aproape optzeci de ani, va fi ocupat
acum de un titular. Se va restabili demnitatea de rex sacrificiorum, iar
celebra corporație fratres arvales va fi reorganizată.
Împăratul Octavian August a manifestat o deosebită atenție față
de cultul zeiței Vesta, îndemnându‐i, în acest sens, pe nobili să‐și
consacre fiicele acestei zeițe, spunând că, dacă nepoatele sale ar avea
vârsta potrivită, le‐ar face preotese ale acestei zeițe. Pentru a impulsiona
practicarea religiei tradiționale, însuși împăratul va face parte din cele
patru colegii sacerdotale majore și oficiale din Roma, va revizui Cărțile
sibiline, iar Senatul îi va acorda titlul de Pontifex Maximus.
În acest efort de restaurare a religiei tradiționale romane,
împăratul Octavian August a beneficiat de sprijinul marilor poeți Vergiliu
(70‐19 î.Hr.), Horațiu (65‐8 î.Hr.), Properțiu (50‐15 î.Hr.) și Ovidiu (40
148 Ludi saeculares, era o sărbătoare religioasă în cadrul căreia se aduceau sacrificii,
și erau organizate spectacole teatrale timp de trei zile și trei nopți. Era serbată în
Roma antică la sfârșitul unui secol și începutul altuia nou.
266
î.Hr.‐17,18 d.Hr.), dar și de sprijinul istoricului Tit Liviu (59 î.Hr.‐17
d.Hr.), care, în opera sa Istoria, va aduna cu mare atenție toate tradițiile
sacre, riturile și formulele religiei romane. Această restaurare religioasă și
morală, pe care împăratul Octavian August a făcut‐o cu un deosebit tact
politic, i‐a adus o mare popularitate, încât mulțimea era entuziasmată de
aceste măsuri, iar respectul față de el a mers până la sentimente de
religiozitate, care se vor finaliza într‐un cult al împăratului.
Împăratul va promova cultul familial, care stârnea un sentiment
viu al religiozității populare. De asemenea, el va acorda o mare prețuire
cultului larilor și va organiza sărbătoarea larilor compitali, la care
mulțimea ținea foarte mult. Această sărbătoare se desfășura cu mare
bucurie și cu flori la răscrucile drumurilor, dar și în capele mai mici,
care erau ridicate în cinstea acestor zeități protectoare. Pe lângă cei doi
lari compitali, va fi introdus al treilea lar, genius Augusti, geniul lui
August, iar poporul care îl prețuia foarte mult pe împărat nu s‐a
împotrivit. Să nu uităm faptul că a existat un precedent prin cultul lui
Iulius Cezar, care încă în timpul vieții a primit onoruri divine, iar, după
asasinarea sa în Senat din data de 15 martie 44 î.Hr., va fi divinizat și i
s‐au construit altare, având un cult special.
În această situație va lua naștere cultul împăratului, care exista în
Orient de mult timp. El a început la greci cu Alexandru Macedon sau cel
Mare (356‐323 î.Hr.), care avea rădăcini adânci în Egipt prin cultul
suveranului, dar și în Asia Mică și în Persia. Astfel, cei din Orient i‐au
cerut împăratului Octavian August permisiunea de a‐i aduce onoruri
divine. El va interzice celor din Roma să i se dea titlul de Dominus,
(Stăpân), dar celor din Orient le va permite să asocieze cultul
împăratului cu cel al zeiței Roma. Cu timpul se va ajunge ca și cei din
Occident să‐i construiască altare cu rituri speciale, în care‐i aduceau
onoruri divine. În 16 ianuarie 27 î.Hr. împăratul va accepta titlul de
Augustus (măreț, maiestuos), care era un epitet religios, ce se găsea în
vechiul ritual și implica o consacrare.
267
Pe parcursul timpului, cultul imperial va fi organizat și el a
reprezentat un instrument de unificare a provinciilor din cadrul
Imperiului roman. De asemenea, va deveni un obicei de a zeifica după
moarte împărații care, pe parcursul vieții, au primit onoruri divine.
Zeificarea împăratului Octavian August, în 14 septembrie 14 d.Hr., la o
lună după moartea sa, va constitui un model și pentru următorii
împărați romani. Iată cum descrie istoricul Suetoniu (70‐130 d.Hr.)
funeraliile împăratului Octavian August: „A murit (Augustus) în același
iatac ca și taică‐său, Octavius, în vremea consulatului celor doi Sextus‐
Pompeius și Appuleius‐ a 14‐a zi înainte de calendele lui septembrie, la al
nouălea ceas al zilei, în vârstă de șaptezeci și șase de ani fără 35 de zile.
Decurionii municipiilor și coloniilor i‐au dus trupul de la Nola până la
Bovillae, noaptea, din pricina anotimpului, iar ziua era așezat în templul
fiecărui oraș sau în cel mai însemnat altar. La Bovillae l‐au luat în primire
cavalerii, care l‐au dus până la Roma și l‐au depus în vestibulul casei lui.
Senatorii s‐au întrecut cu zel unii pe alții pentru a‐i face cât mai strălucite
funeraliile și pentru a‐i cinsti memoria; astfel unii au propus, printre altele, ca
alaiul să treacă pe sub arcul de triumf, cu (zeița) Victoria curială în frunte,
însoțit de imnul funerar cântat de băieții și fetele celor mai de seamă cetățeni;
alții, ca în ziua înmormântării inelele de aur să fie lepădate și să se pună inele
de fier; alții iarăși, ca osemintele să fie adunate de preoții celor dintâi colegii. Ba
a fost și unul care a propus ca numele lui August să se transfere lunii
septembrie, căci în cea dintâi (în august) s‐a născut, dar în cea de a doua a
murit; altul, ca între răstimpul dintre nașterea și moartea lui să fie numit
„Secolul lui August“ și să fie trecut și în faste. S‐a pus însă în aceste onoruri
măsura cuvenită; fu lăudat în două cuvântări funebre‐una a lui Tiberiu în fața
divinului Iulius, cea de a doua a lui Drusus, fiul lui Tiberiu, pe vechea tribună
– apoi senatorii îl duseră pe umeri până la Câmpul lui Marte, unde fu inci‐
nerat. S‐a găsit un fost pretor care a jurat că după incinerare i‐a văzut năluca
suindu‐se la ceruri. Cenușa i‐au cules‐o căpeteniile ordinului cavalerilor, în
tunici, descinși și desculți, și au înmormântat‐o în Mausoleu. Această clădire o
268
ridicase August în al șaselea consulat al lui, între via Flaminia și malul
Tibrului, și deschisese, încă de pe atunci, accesul publicului în boschetele și
aleile ce‐o înconjurau.“149 La scurt timp după ce a fost îndeplinit ritualul
de înmormântare pentru împăratul Octavian August, se va forma la
Roma un colegiu de sodales augustales, care era format din 21 de
membri și care aveau ca atribuții să se îngrijească de cultul împăratului.
De asemenea, i se vor construi două temple, unul public, iar altul privat,
pe colina Palatin, iar soția sa, Livia, va deveni preoteasă la templul
privat. Tot în cinstea împăratului vor fi sărbătoarea Ludi augustales, la 5
și 12 octombrie, precum și sărbătoarea Dies natalis la 23 septembrie.
Cultul lui August se va extinde în provincie, dar și cultul imperial, care
va fi asociat cu cel al zeiței Roma.
Cei care participau la cultul imperial, care era celebrat de către
colegii speciale în toate orașele și municipiile, dădeau dovadă de
loialitate față de Imperiul roman. Refuzul de a participa la cultul
imperial era pedepsit cu persecuția, așa cum s‐a întâmplat cu creștinii
din primele secole. Cultul imperial a fost o inovație, care va marca
sfârșitul religiei romane tradiționale.150
Cu timpul cultul împăratului, va deveni o tradiție la romani,
chiar dacă au fost și unele proteste împotriva divinizării unor împărați
care au fost nevrednici. Au fost și împărați care au avut păreri diferite
cu privire la cultul imperial. Împărații Tiberiu (14‐37 d.Hr.) și Traian
(98‐117 d.Hr.) îl displăceau în totalitate, iar Vespasian (69‐79 d.Hr.) își
bătea joc de el. Caligula (37‐41 d.Hr.) a avut pretenții exagerate cu
privire la adorarea sa ca zeu. El a încercat, în anul 40 d.Hr., să pună
statuia sa în templul din Ierusalim, cu toate că a întâmpinat o rezistență
puternică din partea evreilor, care au spus că preferă să moară mai
149 Suetoniu, Viața celor doisprezece Cezari, în volumul, Proză istorică latină, Traducere
în românește de Radu Albala, ed. a II‐a, Editura pentru Literatură Universală,
București, 1965, pp. 449‐450.
150 Mircea Eliade, Ioan P.Culianu, op. cit., p. 248.
269
degrabă cu toții decât să vadă împlinindu‐se un astfel de sacrilegiu.151
De asemenea, Nero (54‐68 d.Hr.), dar și Domițian (81‐96 d.Hr.) au avut
pretenții exagerate cu privire la adorarea lor ca zei. Cu toate aceste
pretenții exagerate Senatul roman le‐a respins lui Tiberiu, Caligula,
Nero, Vitellius 69 d.Hr. si Domițian zeificarea după moarte. Astfel, pe
parcursul timpului, cultul împăratului va deveni o tradiție la romani,
care va fi respectată de către majoritatea cetățenilor.

III.5. Cultele orientale la Roma

Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Phrygia#/media/File:Asia_Minor_in_the_Greco‐Roman_period_‐
_general_map_‐_regions_and_main_settlements.jpg
Așa cum am văzut, cultul imperial a început să se dezvolte tot
mai mult, iar celelalte culte vechi au rămas în umbră, cu excepția lui
Jupiter Optimus Maximus. Cultul imperial a fost acela care a contribuit
151 E. Beurlier, Le culte impérial. Son histoire et son organisation depuis Auguste jusquʹà
Justinien, Ernest Thorin, Paris, 1891, pp. 265‐271.
270
cel mai mult la unitatea imperiului, pentru că, în cadrul acestui cult, nu
a fost vorba de o persoană, ci de funcția pe care o îndeplinea persoana
respectivă. Romanii au avut un tact și o înțelepciune cu totul aparte
atunci când au cucerit provinciile, pentru că ei i‐au lăsat pe cei învinși
să‐și practice mai departe propria religie și propriile obiceiuri, dar le‐au
cerut în schimb să recunoască supremația Romei și cultul imperial.
Această libertate pe le‐au acordat‐o romanii provinciilor cucerite a făcut
ca acestea să se dezvolte, mai ales cele orientale și astfel, prin diferite
mijloace, au făcut să aducă la Roma civilizația orientală, care era mult
superioară celei romane. Tot acum vor fi aduse în Italia, în sudul
peninsulei, dar mai ales la Roma, cultele religioase orientale, care vor
răspunde și mai bine nevoilor religioase ale romanilor, pentru că vechea
lor religie a devenit tot mai formalistă și rece.
În această perioadă cultele orientale vor pătrunde și vor aduce la
Roma divinități ale popoarelor supuse. Ele își vor găsi locul în
Panteonul roman, vor duce la sincretismul religios care va domina scena
religioasă a Imperiului Roman până la sfârșitul său.152
Astfel, cultele orientale ale lui Isis, Osiris, Cibelei, și al lui Mithra
au adus un sentimentalism mistic, care nu a fost cunoscut de romani.
Prezența elementului feminin în cadrul adepților acestor culte, faptul că
aveau o castă sacerdotală, ce era specializată pentru îndeplinirea
riturilor, dar și a tainelor cultului respectiv, au făcut ca acestea să
găsească numeroși admiratori.
În fața acestei situații, Senatul, dar și unii împărați, s‐au opus
pătrunderii cultelor orientale la Roma, dar cu timpul vor ceda presiunii
și astfel chiar unii împărați vor încuraja și facilita pătrunderea acestor
culte orientale la Roma. În acest sens vom vedea că, în secolul al II‐lea
î.Hr., va pătrunde, din Egipt, cultul zeiței Isis și al lui Osiris, care, la
început, a fost persecutat de Senat, mai ales între anii 58‐48 î.Hr. când
152 Pr. Conf. Dr. Alexandru Stan, Dr. Prof. Remus Rus, Istoria religiilor, Manual
pentru Seminariile teologice, EIBMBOR, București, 1991, pp. 122‐125.
271
le‐au fost închise templele și distruse statuile. După aceea, Caligula (37‐
41 d.Hr.), dar și împărații din dinastiile Flavienilor,153 Antoninilor154 și
Severilor155 au ajutat la pătrunderea și oficializarea acestui cult la Roma,
cu toate inițierile sale misterioase, dar și cu procesiunile sale deosebit de
impresionante.
La Roma a pătruns și cultul frigian al zeiței Cibelei și al lui Atis,
care a cunoscut o mai mare răspândire decât cultul lui Isis și Osiris.
Cultul zeiței Cibela, (Marea Mamă), a fost introdus la Roma încă din
anul 204 î.Hr. Senatul a fost acela care va interzice cetățenilor romani să
facă parte din clerul acestei zeițe și să participe la orgiile sacre, care erau
organizate în cinstea sa. Cu toate acestea, Claudiu (41‐54 d.Hr.) va ridica
această interdicție a Senatului și astfel, cultul zeiței Cibela va fi recu‐
noscut oficial și promovat de către el. Împăratul Claudiu va reorganiza
acest cult, pentru că l‐a asociat, într‐un oarecare fel, de cultul imperial și
astfel el s‐a răspândit în tot Imperiul.156
Nero (54‐68 d.Hr.) va încerca în zadar să favorizeze răspândirea
cultului zeiței siriene Atargatis la Roma, pentru că ea a găsit puțini
adepți.
Cel care va cunoaște o mare răspândire în cadrul Imperiului
Roman va fi zeul iranian Mithra, care a fost adorat de către iranieni ca și
zeu al luminii nocturne. În cadrul zoroastrismului, el nu avea un rol
important, dar cultul său va deveni popular și va cunoaște o mare
153 Dinastia Flaviilor sau Dinastia Flaviană (69‐96 d.Hr.) a fost cea de a doua
dinastie a Imperiului Roman. Numele dinastiei a fost luat de la primul împărat
Titus Flavius Vespasianus (69‐79 d.Hr.).
154 Dinastia Antoninilor începe cu Nerva în anul 96 d.Hr. și se încheie în anul 192
d.Hr. o dată cu sfârșitul domniei lui Commodus (180‐192 d.Hr.).
155 Dinastia Severilor a fost fondată de către generalul Septimius Severus (193‐211
d.Hr.), care va ajunge la conducerea Imperiului în anul 193 d.Hr. Această
dinastie va conduce Imperiul Roman până în anul 235 d.Hr. când are loc
sfârșitul domniei lui Alexandru Severus (222‐235 d.Hr.).
156 Jérôme Carpocino, Aspects mystiques de la Rome païenne, ediția a V‐a, Làrtisan du
livre, Paris, 1942, pp. 49‐171.
272
dezvoltare împreună, dar și separat, de religia oficială a iranienilor. Ca
și zeu al luminii, Mithra va lupta împotriva neadevărului, neștiinței,
demonilor, întunericului, dar și a răului. Pe parcursul timpului, Mithra
va deveni zeul jurământului, al păstrării legământului, ajungând astfel
să fie foarte iubit de către militari. De asemenea, pe parcursul timpului,
cultul lui Mithra va fi îmbogățit cu unele elemente din alte religii ale
popoarelor pe care iranienii le‐au stăpânit. În acest sens, din
Mesopotamia va primi influența învățăturilor caldeene și i se va adăuga
cultul astral fiind identificat cu zeul solar Șamaș.
În Asia Mică, cultul lui Mithra va intra în contact cu elenismul,
care va contribui foarte mult la înnobilarea, dar și la înfrumusețarea
cultului său. Romanii vor cunoaște cultul zeului Mithra în provincia
Asia Mică, iar de aici, prin militari, negustori și meșteșugari, cultul său
va fi răspândit și în celelalte provincii romane: Dacia, Panonia, Galia,
Britania, Germania, Spania și Africa, cu excepția Greciei. Cultul lui
Mithra a reușit să fie mai bine cunoscut la Roma în timpul Dinastiei
Flaviene, la sfârșitul secolului I d.Hr., pentru ca, în secolul următor, să
cunoască o răspândire și mai mare. Se va ajunge acum ca împăratul
Commodus (180‐192 d.Hr.) să se inițieze în misterele lui Mithra, iar
exemplul său va fi urmat și de către unii nobili. Dioclețian (283‐305
d.Hr.) va construi la Carnuntum157 pe Dunăre, un templu în cinstea lui
Mithra în calitatea lui de protector al stăpânirii romane. Cultul lui
Mithra s‐a dezvoltat foarte mult și va rămâne până în secolul al IV‐lea,
d.Hr. cel mai important cult păgân din cadrul Imperiului Roman.
În cadrul doctrinei lui Mithra exista o cosmogonie, dar care era în
același timp și o teogonie. Astfel, Mithra va fi prezentat ca unul dintre
cei mai mulți eroi divini, care luptă împotriva răului pentru zeul
suprem Ahura Mazda, dar și pentru mântuirea oamenilor. Potrivit
157 Carnuntum este o localitate, unde romanii aveau o tabără militară, fiind situată
în Austria Inferioară la jumătatea distanței dintre Viena și Bratislava. La început
a făcut parte din provincia Noricum, pentru ca în secolul I d.Hr. să facă parte
din provincia Pannonia.
273
legendei, Mithra se va naște dintr‐o stâncă și va purta pe cap o căciulă
frigiană. Dintre faptele sale, cea mai importantă a fost omorârea unui
taur, iar mai apoi din măduva și din sângele lui vor ieși toate plantele
necesare, în special vița‐de‐vie și grâul, dar și toate animalele de care
aveau nevoie oamenii. În comparație cu celelalte culte contemporane,
mithraismul dispunea de o doctrină, dar și de un sistem astrologic și
cosmologic, iar astfel întreg universul era condus de legi fixe. În centrul
acestui univers era plasat soarele, care făcea ca lumina și căldura sa să
străbată tot universul, el coordonând mersul astrelor, vegetația, viața
animalelor, dar și destinul oamenilor și al istoriei.
În cadrul ritualului din acest cult existau șapte trepte de inițiere,
iar adeptul care parcurgea aceste trepte, purta diferite numiri simbolice.
De asemenea, la anumite festivități, membrii cultului se îmbrăcau cu
hainele care corespundeau pentru gradul din care aceștia făceau parte.
Pentru purificarea de păcate, ei practicau un fel de botez, prin
cufundare în apă curată. Membrii cultului, care făceau parte din gradele
superioare, participau la un ospăț sacrificial, care era format din pâine și
apă. Cultul lui Mithra era practicat în locuri speciale asemănătoare
grotelor, iar preoții, fiind îmbrăcați în veșminte iraniene, sacrificau
animale cântând anumite rugăciuni. Serbau Duminica ca și zi a soarelui,
iar serbarea nașterii lui Mithra era în Occident în ziua de 25 Decembrie,
când era sărbătoarea nașterii soarelui Natalis Solis Invincti.
Acestea au fost principalele religii orientale, care au cunoscut în
această perioadă o largă receptare în Occident. Pe lângă acestea, au fost
și alte divinități, mai ales de origine siriană, care au ajuns la Roma prin
intermediul negustorilor și al soldaților. Dintre acestea amintim pe:
Hadad din Heliopoli, care a fost cunoscut sub denumirea de Jupiter
Heliopolitanus, Baal din Damasc, a fost cunoscut ca și Jupiter Damscensus,
iar Baal din Doliche a fost cunoscut ca și Jupiter Dolichenus. Cultele
siriene vor atinge apogeul în Occident în secolul al III‐lea d.Hr. când vor
274
fi favorizate de către împărații din Dinastia Severilor, care erau de
origine siriană.
În această perioadă, politeismul greco‐roman se va dilua treptat
ajungând ușor la un panteism solar și la sincretismul religios. Acesta a
rezultat în urma amestecului dintre credințele și riturile orientale cu cele
greco‐romane în care au predominat elementele astrale din religia
siriană. Ele au fost preluate în cadrul mithraismului, care ajunsese să fie
cel mai predominat cult și aproape unic la sfârșitul religiei romane. În
cadrul acestei teologii astrale, care prin aserțiunile sale panteiste avea în
centrul său focul ca și principiu al întregii existențe, filosofia stoică și‐a
găsit un punct de sprijin. Filosofia neoplatonică, prin reprezentanții săi
de seamă în frunte cu Plotin,158 Porfir (233‐303 d.Hr.), Iamblic (245‐325
d.Hr.) și Proclu (412‐485 d.Hr.), va prelua elemente din teologia astrală
și în acest fel va contribui la constituirea sincretismului religios.
O dată cu pătrunderea cultelor orientale în Occident, dar mai
ales prin formarea unei teologii astrale, se vor înmulți și practicile oculte
în cadrul lumii greco‐romae. Romanii au fost de la început un popor
superstițios, dar acum, pe lângă superstițiile lor, în această perioadă se
vor adăuga și cele orientale. Acum, la Roma astrologia va reprezenta cel
mai mare pericol și astfel, în anul 139 d.Hr., vor fi alungați din Roma
împreună cu iudeii, caldeenii și astrologii. Cu toate acestea, pe parcursul
timpului, împărații romani vor facilita pătrunderea superstițiilor
orientale la Roma. Acum își vor face prezența la Roma din Orient
numeroși ventriloci159 foarte abili, scamatori de tot felul, care vor profita
de naivitatea mulțimilor, dar și a unor persoane culte. Pe lângă aceștia,
158 Plotin, a fost un filosof grec, care s‐a născut în anul 205 d.Hr. la Lycopolis o
veche localitate din Egipt. A studiat la Alexandria unde l‐a avut ca profesor pe
Ammonius Sakkas (175‐242 d.Hr.), iar între anii 245‐268 d.Hr. va preda filosofia
la Roma. Plotin va muri în anul 270 d.Hr. după o boală grea în localitatea
Minturno situată în regiunea Campania în Italia. Plotin a fost considerat
părintele curentului filosofic neoplatonic.
159 Ventriloc, este acea persoană care poate rosti cuvinte fără să miște buzele și să
deschidă gura dând impresia că vorbește din abdomen.
275
ghicitul în palmă și explicarea viselor se vor dezvolta atât de tare, încât
unele familii nobile aveau propriii ghicitori care erau plătiți. Din păcate,
în această perioadă, fatalismul astrologic oriental va cuprinde literatura,
arta și chiar întreaga cultură romană.
Această presiune pe care au exercitat‐o cultele orientale, va duce
în prima fază la transformarea vechii religii romane, pentru ca, în final,
să ducă la decadența, iar apoi la căderea ei. Încă din ultimii ani din
perioada Republicii s‐a răspândit, în rândul oamenilor, necredința. Cu
toate că poporul care era needucat, încă mai continua să creadă în zei și
să practice ritualurile oficiale. Tot acum au început să creadă din ce în ce
mai puțin în oracole și astfel, pe parcursul timpului, ele au început să
tacă. Se va ajunge ca în secolul al II‐lea d.Hr. Enomaos din Gadara
(Palestina), un filosof cinic, grec să se amuze atunci când a adunat toate
gândurile oracolului din Delfi.160 De asemenea, scriitorul satiric Lucian
din Samosata (125‐192 d.Hr.) își va bate joc de riturile religioase, fără a fi
pedepsit pentru această atitudine. Aceasta era acum atitudinea față de
religie la Roma, dar și în Grecia. Așadar, acum la apariția creștinismului,
observăm că religia greco‐romană era în faza declinului. Astfel, toate
încercările de mai târziu ale împăratului Iulian Apostatul (361‐363
d.Hr.) de a revitaliza păgânismul au fost în zadar, așa cum au fost și
160 Oracolul din Delfi, a fost situat în localitatea Delfi la 150 kilometri nord‐vest de
Atena, fiind construit pe versanții muntelui Parnas, care era căminul muzelor. În
Antichitate, Delfi era considerat centrul lumii, iar oracolul de aici făcea profeții
prin intermediul Pythiei, care era preoteasa zeului Apolo. Pythiile au fost femei
care aveau, de obicei, peste cincizeci de ani și care au primit de la Apolo puterea
de a face profeții. Ele conduceau anumite ritualuri sacre în încăperi speciale și
beau apă din izvorul Castaliei, mestecau frunze de laur. care era considerat
copacul sfânt al zeului Apolo, după care ele intrau în transă și rosteau fraze
scurte și răzlețe. Acestea erau considerate mesaje divine, care erau interpretate
de către preoții sanctuarului de fiecare dată în mod ambiguu, iar din acest
motiv, Apolo din Delfi va primi porecla de Loxias, adică cel obscur. În anul 393
d.Hr., împăratul Teodosie (379‐395 d.Hr.) va închide sanctuarul din Delfi. Pe
frontispiciul oracolului din Delfi erau scrise dictoanele: „Cunoaște‐te pe tine
însuți” și „Nimic în exces.”
276
eforturile filosofilor neoplatonici de a da religiei dogme, dar și o bază
morală mai severă.
Creștinismul va veni cu o morală superioară, care va aduce un
nou suflu de dreptate socială, pace, iubire și înfrățire între toți oamenii,
iar aceasta va duce în final la dispariția păgânismului greco‐roman.161
Cu toate persecuțiile grele pe care împărații romani le‐au declanșat
împotriva creștinilor, aceștia au rezistat, ba chiar mai mult, după
mărturia apologetului Tertulian (160‐225 d.Hr.), martirii au fost sămânța
creștinismului: “Cu toate acestea, nici cea mai rafinată cruzime a voastră nu
vă e de vreun folos, ci, dimpotrivă e un îndemn mai mult spre religia noastră.
Ori de câte ori suntem secerați de voi ne facem și mai numeroși; sămânța e
chiar sângele martirilor.”162 Creștinii au înfruntat astfel persecuțiile timp
de aproape trei sute de ani, până la Edictul de la Milan din 313 d.Hr.,
când împăratul Constantin cel Mare (306‐337 d.Hr.) va acorda libertate
nestingherită creștinilor: “Socotind încă mai demult că nu se cade să oprim
libertatea religiei, ci că ar trebui să se îngăduie fiecăruia după cugetarea și după
voința sa să hotărească liber din punct de vedere religios, de aceea am decis încă
de mai înainte ca și creștinilor să li se îngăduie să‐și păstreze credința sectei lor
și a religiei lor.”163
Cu toate că împărații romani au dorit să distrugă creștinismul
prin persecuții, așa cum am văzut, acesta s‐a răspândit și mai mult,
reușind ca pe parcursul secolelor să cucerească păgânismul greco‐
161 Diac. Prof. Dr. Emilian Vasilescu, op. cit., pp. 293‐311.
162 Tertulian, Apologeticul (Apologeticum), L, 13, în: colecția PSB, 3, Apologeți de limbă
latină, Traducere de Prof. Nicolae Chțescu, Eliodor Constantinescu, Paul
Papadopol și Prof David Popescu, Introducere, note și indici de prof. Nicolae
Chițescu, EIBMBOR, București, 1981, p. 109.
163 Pr. lect. univ. dr. Călin Ioan Dușe, Împăratul Constantin cel Mare‐piatră de temelie
în promovarea și apărarea creștinismului, în volumul, Epoca, personalitatea și
contribuția împăratului Constantin cel Mare la libertatea și consolidarea Bisericii
creștine, Simpozion internațional, Oradea, 23‐24 mai 2013, Editura Universității
Oradea, 2014, p. 308.
277
roman și astfel, prin apariția creștinismului se va deschide o nouă filă în
istoria umanității.

Bibliografie la Capitolul III
Surse patristice
Tertulian, Apologeticul (Apologeticum), în: colecția PSB, 3, Apologeți de limbă
latină, Traducere de Prof. Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul
Papadopol și Prof David Popescu, Introducere, note și indici de prof.
Nicolae Chițescu, EIBMBOR, București, 1981.

Lucrări generale și speciale, enciclopedii, cărți, studii și articole – în
ordine alfabetică
ACHARD, Guy, Néron, Paris, 1995.
ACQUES François‐SCHEID John, Rome et lʼintégration de lʼEmpire (44 av. J.‐C. ‐
260 aJp. J.‐C.). I.
ALFÖLDI, Geza, Die Rolle des Einzelnen in der Geselschaft der römischen
Kaiserreinhes. Erwartungen und Wertmasstabe, Heidelberg, 1980.
ALTHEIM, Fr., Der Ursprung der Etrusker, Verlag für Kunst und Wissenschaft,
Baden‐Baden, 1950.
IDEM, La religion romaine antique, trad. H. E. Del Medico, Payot. Paris, 1955.
ANDRÉ, Jean‐Marie, Le siècle dʹAuguste, Paris, 1974.
BALDSON, J.P.V.D., The Emperor Caius (Caligula), ed. a 2‐a, Oxford, 1954.
BAYET, Jean, Histoire politique et psychologique de la religion romaine, Payot, Paris,
1957.
278
IDEM, Croyances et rites dans la Rome antique, Payot, Paris, 1971.
IDEM, Literatura latină (tr. rom.). Editura Univers, București, 1972.
BENOÎT, A., SIMON M. Le judaïsme et le christianisme antique, Paris, 1968.
Paris, 1919.
BLOCH, Raymond, La religion romaine, în: Puech, Histoire, I, pp. 874‐926.
IDEM, Etruscii, traducere, N. Lascu, Editura științifică, București, 1966.
IDEM, Les origins de Rome, Paris, 1946.
IDEM, Le mystère étrusque, Paris, 1956.
BOUCHÉ‐ LECLERCQ, A., Manuel des institutions romaines, Leroux, Paris 1931.
BROWN, Peter, „Aspects of the Christianization of the Roman Aristocracy”, Journal
of Roman Studies, 1961, pp. 1 și urm,
BURIAN, J., MOUCHOVÁ, B., Misterioșii etrusci, traducere. J. Grossu, Editura.
CARCOPINO, Jérôme, Jules César, ed. revăzută și adăugită prin colaborarea lui
GRIMAL, Perre, Paris, 1990.
279
Theodorescu, prefață și note D. Tudor, Editura Științifică și Enciclo‐
pedică, București, 1979.
IDEM, Aspects mystiques de la Rome payenne, ediția a V‐a, Làrtisan du livre,
Paris, 1942.
CERFAUX, L., TONDRIAU, J. Un concurrent du Christianisme, le culte des souverains
dans la civilization gréco‐romaine, Desclée et Cie, Paris, 1957.
CHIFĂR, Nicolae, Istoria creștinismului I, Editura Universității „Lucian Blaga,“
Sibiu, 2007.
CHUVIN, Pierre, Chronique des derniers païens. La disparition du paganism dans
lʹEmpire romain du règne de Constantin à celui de Justinien, Paris, 1990.
CICHORIUS, Conrad, Die Reliefs der Trajanssaüle, 4 vol., Berlin, 1896‐1900.
CIZEK, Eugen, „Il saeculum Traiani, apogee della cultura e della civiltà
romana”, Epigrafia e territorio. Politica e società. Temi di antichità romana,
pp. 301 și urm.
IDEM, „La formation du Principat dʹAuguste”, Latomus, 57, 1998, pp.72 și urm.
IDEM, „La succession dʹAurélien et lʹéchec de Tacite”, Revue des Études
Anciennes, 93, 1991, pp. 109 și urm.
IDEM, Claudiu, București, 2000.
IDEM, Istoria literaturii latine, București, 1994.
IDEM, Lʹempereur Aurélien et son temps, Paris, 1994.
IDEM, Istoria literaturii latine vol. I, Societatea “Adevărul” S.A., 1994.
CLES, S. von Reden, Les Étrusques, trad. H. Daussy, Arthaud, Paris, 1955.
280
CONGOURDEAU, Marie Hélène, Embrionul și sufletul lui la sfinții Părinți și în

izvoarele filozofice și medicale grecești (secolele VI î.Hr.‐V d.Hr.), Traducere de
Maria‐Cornelia Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2014.
CUCOȘ, Constantin, Istoria pedagogiei: idei și doctrine pedagogice fundamentale,
Ediția a II‐a revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2017.
CUMONT, Franz, Les religions orientales dans le paganism romain, ed. a IV‐a, Paul
Geuthner, Paris, 1929.
IDEM, Le religioni orientali nel paganesimo romano (tr. it.), Laterza, Bari, 1967.
CUPAIUOLO, Fabio, Storia della letteratura latina. Forme letterarie, autori e società,
Napoli, 1994.
DANIÉLOU, Jean, MARROU, Henri Irénée, Nouvelle histoire de lʼÉglise I. Des
origines à Grégoire le Grand, Paris, 1963.
DE LABRIOLLE, P., Historie de la littérature latine chrétienne, reeditare de G.
Barby, Paris, 1974.
Napoli, 1972‐1975.
București, 2013.
DUMÉZIL, Georges, La religion romaine archaїque, Payot, Paris, 1966.
IDEM, Remarques sur «augur», «augustus», Revue des Études Latines, 35, 1957,
pp. 126 și urm.
IDEM, La religion romaine archaique, avec un Appendice sur la religion des
Étrusques, Payot, Paris, 1966.
IDEM, Lʼhéritage indo‐européen à Rome, Paris, 1949.
DUȘE, Pr. lect. univ. dr. Călin Ioan, Împăratul Constantin cel Mare‐piatră de
temelie în promovarea și apărarea creștinismului, în volumul: Epoca,
personalitatea și contribuția împăratului Constantin cel Mare la libertatea și
consolidarea Bisericii creștine, Simpozion internațional, Oradea, 23‐24 mai
2013, Editura Universității Oradea, 2014.
ELIADE, Mircea, De la Zalmoxis la Genghis‐han, Editura Științifică și
IDEM, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. 2, Editura Polirom, Iași, 2011.
281
ELIADE, Mircea, CULIANU Ioan P., Dicționar al religiilor, Cu colaborarea lui H.S.
Wiesner, Traducere de Cezar Baltag, Editura Humanitas, București, 1993.
ENSSLIN W. Die Religionspolitik des Kaisers Theodosius der Grosse, München, 1953.
IDEM, Conflict between Pahanism and Christianity, Oxford, 1963.
1908.
FONTAINE, Jacques, La littérature latine chrétienne, Paris, 1970.
FOWDEN, „The Pegan Holy Man in Late Antique Society”, Journal of Hellenic
Studies, 78, 1988, pp. 173 și urm.
FREYBURGER‐GALLAND, Marie‐Laure, FREYBURGER, Gérard, TAUTIL
Jean‐Christian, Sectes religieuses en Grèce et à Rome dans lʹantiquité païenne,
Paris, 1986.
GIARDINA, Andrea, Società romana e impero tardo antico, 4 vol., Roma‐Bari,
1986.
GIGLI, G., La cristi dellʹImpero Romano, Palermo, 1947.
282
GOETZ, G., Corpus Glosariorum Latinorum, vol.I, Leipzig‐Berlin, 1923.
QUINTILIAN, Fabius Marcus, Arta oratorică, Traducere, studiu introductiv,
tabel cronologic, note, indici de Maria Hetco, Editura Minerva, București,
1974.
GRENIER, Albert, Le génie romain dans la religion, la pensée et lʹart, ed. nouă, A.
Michel, Paris, 1969.
IDEM, Les religions étrusque et romaine, în: „Mana”, Introd. à l’hist. des religions,
II, 3, Presses Univ. de France, Paris, 1948.
a 2‐a, Paris, 1975.
IDEM, Literatura latină, trad. românească de Mariana Franga și Liviu Faranga,
București, 1997.
GSELL, Stéphane, Essai sur le règne de lʹempereur Domitien, Paris, 1894.
HALSBERGHE, H., The Cult of Sol Invictus, Leiden, 1972.
HARDY, W. G., The greek and roman world, Schenkman Publ. Comp.
Cambridge, Mass, 1962.
Paris, 1927.
IDEM, De Claudio Gothico Romanorum imperatore (268‐270), Paris, 1903.
283
IDEM, Essai sur le règne de lʹempereur Aurélien (270‐275), Paris, 1904.
Livre, Paris, 1925.
HUMBERT, M., „Înălțarea” lui Caesar și cultul cîrmuitorilor în Roma imperială și
Apoteoze imperial și apoteoza lui Peregrinus, în vol. Studii de istorie a
religiilor antice, Editura Științifică, București, 1969, pp. 138‐156; 178‐205.
IDEM, La religion étrusque, în Puech, Histoire, I, pp. 841‐873.
IDEM, Institutions politiques de lʹAntiquité, ed. a 3‐a, Paris, 1989.
coordonatori: Philippe Ariės, Georges Duby, traducere românească de
Ion Herdan, 2 vol., București, 1944.
LASCU, N., Cum trăiau romanii, Editura Științifică, București, 1965.
LATTE, Kurt, Die Religion der Römer und der Syncretismus der Kaiserzeit,
Religions‐geschichtliches Lesebuch, 5, ed. a II‐a, J.C.B. Mohr (Paul
Siebeck), Tübingen, 1927.
IDEM, Römische Religiongeschichte, C. H. BECK, München, 1960.
C.), Paris, 1987.
urm.
Paris, 1991.
LE GLAY, Marcel, La religion romaine, Paris, 1971.
IDEM, Rome. Grandeur et déclin de lʼ Empire, Paris, 1992
LEHMANN, Yves, BRIQUEL, Dominique, FREYBURGER, Gérard, HADAS‐
LEBEL, Mireille, PIRENNE‐DELFORGE, Vincianne, MARIE TERNES,
Charles, Religions de lʼAntiquité, coordonator Y. Lehmann, Paris, 1999.
284
Marc Antoine, son idéologie et sa descendance, Actes du Colloque Organisé à Lyon le
jeudi 28 juin 1990, lucrare de echipă, Paris, 1993.
MARCHESI, Concetto, Storia della letteratura latina. Vol. I‐II, Ed. Principato,
Milano‐Messina, 1964.
MARROU, Henri‐Irénée, Historie de l’éducation dans l’Antiquité. II . Le monde
romain. Éd. du Seuil, Paris, 1981.
IDEM, Istoria educației în antichitate, Volumul II, Lumea Romană, Traducere și
cuvânt înainte de Stella Petecel, Editura Meridiane, București, 1997.
MARTIN, René, Approche de la littérature latine tardive et protomédiévale. De
Tertullien à Raban Maur, Paris, 1994.
IDEM, Principatul lui August, Editura pentru literatură Științifică, București, 1954.
Napoli, 1986.
MELMOUX, Jean, Lʹempereur Claude (10 avant J.C.‐54 après J.C.), Lyon, 1995.
MESLIN, Michel, Le Christianisme dans lʹEmpire romain, Paris, 1970.
IDEM, Lʹhomme romain. Des origins au I‐er siècle de notre ère. Essai dʹanthropologie,
Paris, 1976.
Berlin, 1922.
285
MILLAR, Fergus, The Emperor in the Roman World (31B.C.‐337 A.D.), London,
1977.
Oxford, 1961.
MOMMSEN, Theodor, Le droit public romain, trad. fr. de P. F. Girard, ed. a 2‐a, 7
vol., Paris, 1892‐1894;
IDEM, Istoria romană, 4 vol., Cuvânt înainte de Acad. Emil Condurahi,
traducere de Joachim Nicolaus, Editura Științifică și Enciclopedică
București, 1987‐1991.
MULLEN, Ramsey Mac, Ennemies of the Roman Order: Treason, Unrest and
Alienation in the Empire, ed. a 2‐a, London‐New York, 1992
IDEM, Le paganisme dans lʼEmpire romain, trad. fr. de Alain Roussele Spiquel,
Paris, 1987.
IDEM, Les rapports entre les classes sociales dans lʼEmpire romain (50 avant J.‐C.),
trad. fr. de A. Tachet, Paris, 1986.
MUNTEAN, Pr. Prof. Dr. Vasile V., Istoria Creștină generală, Volumul I (ab initio‐
1054), EIBMBOR, București, 2008.
MUȘU, Gh., Din mitologia tracilor, Cartea Românească, București, 1982.
NONY, Daniel, Caligula, Paris, 1986.
PAPADOUPOULOS, Prof. Dr. Stylianos G. Patrologie, Vol I Introducere, Secolele
II și III, Traducere de Lector dr. Adrian Marinescu, Editura Bizantină,
București, 2006.
PARATORE, Ettore, La letteratura latina, dell’età repubblicana e augustea,
Sanasoni‐Accademia, Milano, 1969.
PARIBENI, Roberto, Optimus Princeps. Saggio sulla storia e sui tempi dellʹimpera‐
tore Traiano, 2 vol., Messina, 1926‐1927.
286
PFISTER, K., Die Etrusker, F. Bruckmann, München, 1940.
PIPPIDI, Dionis M., Recherches sur le culte imperial, „Les Belles Lettres,” Paris, 1939.
IDEM, Autour de Tibère, București, 1944.
IDEM, „Înălțarea” lui Caesar și cultul cârmuitorilor în Roma imperială și Apoteoze
imperiale și apoteoza lui Peregrinus, în vol. Studii de istorie a religiilor antice,
Editura Științifică, București, 1969.
POPESCU, Mihai, Sibilele în viața religioasă a greco‐romanilor și în literatura și în
viața creștină, în S.T., nr. 7‐8, 1971.
IDEM, Lʼart de la déformation historique dans les Commentaires de César, Lyon, 1952.
RĂMUREANU, Preot prof. dr. Ioan, ȘESAN, Preot prof. dr Milan, BODOGAE,
ROMAN, Yves, Le Haut‐Empire romain. 27 av. J.‐C.‐235 ap. J.‐C., Paris, 1998.
SABATUCCI, D. La religion romana, în Castellani, Storia, III, pp. 1‐80.
SARTRE, Maurice, LʼOrient romain. Provinces et sociétés provinciales en Méditeranée
orientale dʼAuguste aux Sévères (31 avant J.‐C.‐235 ap. J.‐C.), Paris, 1991.
SCHILLING, R. The Roman Religion, în: Bleeker‐Widengren, Historia, I, pp. 442‐494.
SCHMITT, Marcelo Tilman, Die römische Aussenpolitik des 2 Jahrhunderts n. Chr.,
Stuttgart, 1997.
SCRAMUZZA, Vincent, The Emperor Claudius, Cambridge,1940.
SFAMENI, Gasparro, Le religioni orientali nel mondo elenistico‐romano, în
Castellani, Storia, III, pp. 423‐564.
SHERIDAN, J.J., „The Altar of Victory. Paganismʼs Lastle Battle”, Antiquité
Classique, 35, 1966, pp. 186 și urm.
287
SIR SYME, Ronald, Ammianus Marcellinus and the Historia Augusta, Oxford –
Toronto, 1971.
SIRINELLI, Jean, Les enfants dʼAlexandre. La littérature et la pensée grecque: 334 ap.
J.‐C.‐519 ap. J.‐C., Paris, 1993.
STAN, Pr. Conf. Dr. Alexandru, RUS, Prof. Dr. Remus, Istoria religiilor, Manual
pentru Seminariile teologice, EIBMBOR, București, 1991.
STOIANOVICI, M. L., Mitul vârstei de aur în literatura greacă, de la origini la
Xenofanes din Colofon, București, 1962.
STORONI‐MAZZOLANI, L., Tibère ou la spirale du pouvoir, Paris, 1986.
STRAUB, Johannes, Vom Herrscherideal in der Spätantike, Stuttgart, 1939.
London, 1985.
TURCAN, Robert, Les religions orientales dans lʹEmpire romain, în Puech,
Histoire, II, p. 33‐80.
IDEM, Mithra et le mithriacisme, Paris, 1987.
IDEM, Les cultes orientaux dans le monde romain, Paris, 1989.
ULRICH, von Willamiwitz‐Möllendorf, Kaiser Marcus, Berlin, 1931.
ULSANY, D., The Origins of the Mithraic Mysteries, Oxford, 1991.
VASILESCU, Diac. Prof. Dr. Emilian, Istoria religiilor, EIBMBOR, București,
1982.
WALSER, G., PEKARY, Th., Die Krise des römischen Reiches, Berlin, 1962.
WEAVER, P.R.C., Familia Caesaris. A Social Study of the Emperorṥ Freedmen and
Slaves, Cambridge, 1972.
WISSOWA, G. Religion und Kultus der Römer, C. H. BECK, München, 1912.
288
Capitolul IV.
APARIȚIA ȘI RĂSPÂNDIREA CREȘTINISMULUI
IV.1. Starea lumii greco‐romane
În primele capitole am încercat să parcurgem cele mai

importante momente din istoria celui mai mare și grandios imperiu care
a existat în istoria omenirii. În cadrul acestui imperiu se va naște și
dezvolta creștinismul, cel care va schimba istoria omenirii. Providența
divină a pregătit, pe parcursul secolelor, omenirea pentru venirea
Mântuitorului Isus Hristos, și El a venit așa după cum ne spune Sfântul
Apostol Pavel la: “plinirea vremii“ Gal. 4, 4. Pentru a înțelege și mai bine
condițiile în care s‐a născut și răspândit creștinismul, este important să
cunoaștem starea lumii antice greco‐romane și iudaice la nașterea Sa.
Palestina a fost țara în care s‐a născut Mântuitorul Isus Hristos,
iar la nașterea Sa, ea făcea parte din Imperiul Roman. Așa după cum am
văzut în primul capitol, Imperiul Roman a ajuns, pe parcursul timpului,
prin numeroasele cuceriri să devină un puternic stat universal, care se
întindea pe trei continente.
În cadrul Imperiului Roman puterea era împărțită între împărat
și Senat (diarhie). După ce s‐a prăbușit perioada Republicii, Octavian
August (31 î.Hr‐14 d.Hr.) va rămâne singurul conducător și va inaugura
o nouă formă de guvernământ: Principatul, care va fi denumit și
Imperiul timpuriu. El va începe la data de 16 ianuarie 27 î.Hr., când au
fost fixate raporturile legale dintre priceps, ca primul cetățean, și Senat.
Această formă de guvernământ se va încheia în anul 285 d.Hr., când
289
împăratul Dioclețian (284‐305 d.Hr.) va instaura Dominatul, pentru că

puterea supremă în stat o va exercita împăratul singur, în calitate de
dominus, stăpân. 1 Supranumele de Augustus (cel glorificat, sau
preamărit), pe care l‐a primit împăratul Octavian, reprezenta, în
mentalitatea acelor timpuri, că cel care purta acest titlu onorific emana o
autoritate sacră, pentru că auguste se chemau templele, dar și locurile
sfinte. 2 Împăratul Octavian August, va prelua și titlul de Pontifex
Maximus, iar în această calitate va încerca să restaureze tradițiile
religioase romane, care la sfârșitul perioadei Republicii au fost grav
alterate. În acest sens el a fost conștient de faptul că nici o societate nu
poate dăinui fără o credință în zei. Tot în timpul domniei sale, se va
dezvolta și cultul imperial, el acceptând să fie declarat divus, divin, încă
din timpul vieții, spre deosebire de Iulius Cezar, care a fost declarat
divus, după moarte. De asemenea, împăratul Octavian August, va
încerca să revigoreze și moralitatea, care și ea cunoscuse în ultimele
secole o perioadă de declin, iar în acest sens va urmări consolidarea
celulei de bază a societății‐familia.3
Din punct de vedere religios, cu excepția evreilor, toate
popoarele care făceau parte din Imperiu erau politeiste și idolatre,
fiecare având religia sa, care era tolerată de către statul roman, cu mici
excepții. Așa cum am mai spus, religia romană era într‐o stare avansată
de decadență, situație în care se găsea și religia greacă. Misterele de la
Eleusis, dar mai ales cultele orientale, cele ale zeițelor Cybelle, Attis și
Osiris, au manifestat o puternică influență în cadrul lumii greco‐
romane. Acestea au început deja să promoveze unele idei religioase ca:
păcatul, curăția, nemurirea, ospețele sacre și renașterea.
În cadrul Imperiului Roman, sub influența greacă, vor pătrunde
misterele, magia, astrologia, dar și alte practici religioase noi. De
2 Pr. Prof. Dr. Vasile V. Muntean, Istoria creștinătății de la Hristos până la Reformă,
Editura Sofia, București, 2004, p. 29.
3 Pr. Prof. Dr. Vasile V. Muntean, Istoria creștină generală, op. cit., p. 47.
290
Capitolul IV. Apariția și răspândirea creștinismului
asemenea, cultul zeului Mithra, Zeul soarelui, prin intermediul

soldaților va ajunge să fie cunoscut în toate provinciile Imperiului. Din
acest conglomerat de zeități și practici religioase va lua naștere un
sincretism religios, care tindea spre o religie universală. El se va îmbogăți
cu idei noi, ca aceea de mântuire, monoteism, răspundere morală, ispășire
personală și astfel va reuși să pregătească omenirea pentru primirea
creștinismului. Viața morală era foarte scăzută, pentru că religia romană
nu promova o viață morală, iar zeitățile romane erau pline de imoralitate.
De asemenea, familia nu era protejată, femeile și copiii erau considerați
inferiori, iar sinuciderile creșteau în mod semnificativ.
Din punct de vedere social exista o mare discrepanță între clasele
sociale. Astfel, bogații, care reprezentau clasa privilegiată, duceau o viață
de lux și plăceri, fiind mari proprietari de terenuri și sclavi, iar restul
populației, care era cea mai numeroasă trăia în sărăcie. Sclavii au fost
considerați drept animale sau unelte vorbitoare, iar stăpânii lor aveau
putere deplină asupra lor, putând să‐i bată, maltrateze, vândă,4 sau chiar
să‐i ucidă. Din păcate, căsătoriile sclavilor nu erau recunoscute legal.
În această perioadă imperiul traversa o perioadă de mare criză,
datorită faptului că impozitele erau încasate arbitrar și în mod abuziv.
Pentru a putea veni în sprijinul celor săraci s‐au format unele asociații
de ajutor reciproc, mai ales pentru înmormântare (sodalicia, collegia
funeraticiana, collegia tenuiorum‐colegiile celor săraci), care funcționau pe
baza unor forme legale, iar sub tutela acestora au existat și unele
comunități creștine.
Filosofia în această perioadă era reprezentată de trei sisteme mai
importante: epicureismul, scepticismul și stoicismul,5 iar despre acestea
am vorbit în capitolul al treilea.
4 În această perioadă existau numeroase piețe de sclavi unde aceștia erau vânduți,
sau cumpărați de către proprietarii lor.
5 Nicolae Chifăr, op. cit., pp. 22‐23.
291
Populația Imperiului Roman, era destul de numeroasă. După

unele aprecieri avea între șaizeci și o sută douăzeci de milioane de
locuitori, iar cele mai importante orașe erau: Roma, Alexandria, Antiohia,
Corint, Efes, Tesalonic, Cartagina și Lugdunum (Lyon).6 Exista o bună
rețea de drumuri pavate, care asigura o comunicare eficientă între
capitala Roma, care era cea mai frumoasă din lume (rerum pulcherima) și
provinciile din cadrul Imperiului. Ordinea și administrația erau asigurate
de funcționari și legi, dar și de armată. Așa după cum am văzut, în cadrul
Imperiului Roman, era o conglomerație de popoare, dar cu toate acestea
exista o pace internă sigură Pax Romana, lucru care a fost apreciat în mod
deosebit și de către creștinism. De asemenea, datorită faptului că în
cadrul Imperiului nu erau granițe, circulația pe mare și pe uscat se făcea
relativ ușor, iar schimburile comerciale, culturale și mișcările etnografice
contribuiau la omogenizarea Imperiului.7
Comunicarea lingvistică se făcea prin limba latină, care era destul
de unitară, cu toate că se prezenta sub două variante: cea literară și cea
populară sau vulgară. Alături de limba latină, era folosită și limba greacă,
(κοινή διάλεκτος, dialectul comun), în care s‐a tradus Septuaginta și s‐au
scris cărțile Noului Testament.8 Limba greacă era vorbită și înțeleasă în
aproape toate părțile Imperiului, mai ales în Răsărit.
Din punct de vedere administrativ‐militar, în cadrul Imperiului
Roman erau trei categorii de provincii: provincii imperiale, care erau
cucerite recent și care erau conduse de un legat (legatus Augusti
propraetore), ce îl reprezenta pe împărat, fiind numit de către el pentru
mai mulți ani. Provinciile senatoriale, care erau puternic romanizate,
6 Preot prof. dr. Ioan Rămurean, Preot prof. dr. Milan Șesan, Preot prof. dr.Teodor
Bodogae, op. cit., p. 38.
7 Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creștinismului I, Editura Mitropoliei Moldovei și
Bucovinei, Iași, 1999, pp. 8‐9.
8 Cu excepția Evangheliei după Matei, care la început a fost scrisă în limba
aramaică, pe care o vorbeau evreii în perioada Mântuitorului Isus Hristos. Mai
târziu Evanghelia după Matei va fi tradusă și ea în limba greacă.
292
fiind conduse de către proconsuli (pe o perioadă de un an), și care erau
aleși în cadrul senatului prin tragere la sorți, iar după importanța
provinciilor, acești guvernatori erau aleși dintre vechii pretori, sau foștii
consuli. O a treia categorie era cea a provinciilor cu o situație specială
cum au fost: Egiptul, care era condus de către un prefect ales dintre
cavaleri, iar Mauritania și Palestina, erau conduse de un procurator.9
Imperiul Roman în secolul I d.Hr.
Cu roșu este Imperiul Roman, cu maro Parția, cu galben este Dinastia Han, iar cu alb sunt
statele mai mici. Harta este înainte de cucerirea Daciei de către romani în anul 106 d.Hr.

Sursa: De la Gabagool‐Operă proprie, CC BY 3.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=6587261
IV.2. Lumea iudaică la apariția creștinismului
După ce regele Cyrus (600‐530 î.Hr.) al perșilor va distruge, în
anul 536 î.Hr., regatul Babilonului, îi va elibera pe evrei din robia
babilonică și le‐a dat posibilitatea să‐și refacă Templul din Ierusalim,
dar și să se reorganizeze sub conducerea lui Zorobabel. În anul 323 î.Hr.,
regatul perșilor va fi desființat de către împăratul Alexandru Macedon
(cel Mare, 356‐323 î.Hr.) și i‐a favorizat pe evrei, colonizându‐i în orașele
9 Pr. Prof. Dr. Vasile V. Muntean, Istoria creștinătății de la Hristos până la Reformă, op.
cit., p. 46.
293
nou înființate. A început un proces de elenizare, în fața căruia evreii
s‐au apărat cu multă dârzenie, păstrându‐și ființa și religia.
La moartea lui Alexandru cel Mare, în anul 323 î.Hr., Imperiul
său a fost împărțit între urmașii săi (diadohi). Palestina va rămâne în
stăpânirea celor din Siria (seleucizi), care s‐au purtat foarte rău cu evreii,
încercând să‐i elenizeze și să le desființeze religia, mai ales în timpul
domniei lui Antioh IV Epifanius (174‐164 î.Hr.). Cu toate acestea evreii
s‐au apărat cu dârzenie, păstrându‐și identitatea națională și religia. În
urma răscoalei conduse de frații Macabei, au redobândit Ierusalimul, au
rezidit Templul și au restabilit cultul mozaic. De asemenea, evreii s‐au
organizat într‐un stat teocratic independent, care era condus de
Sinedriu 10 și un rege. Între anii 135‐105 î.Hr., regele Ioan Hircan
(hașmoneu) va extinde granițele statului și va încerca să intensifice
relațiile cu romanii.11 Din păcate urmașii acestuia s‐au dezbinat și au
făcut apel la romani, iar în această situație, generalul roman Pompei va
interveni în Palestina și va ocupa Ierusalimul în anul 63 î.Hr.
De acum înainte evreii vor recunoaște stăpânirea romană și vor fi
obligați să plătească tribut. Va fi instalat, ca etnarh și arhiereu, Hircan,
care va administra Iudeea și Galileeea, iar Palestina va deveni astfel
provincie romană sub autoritatea legatului Siriei. 12 În anul 30 î.Hr.,
romanii îl vor numi ca rege al Iudeii pe idumeul Irod cel Mare (37‐4
î.Hr.). Acesta va rezidi Templul din Ierusalim și va construi orașul
Cezareea pe malul Mării Mediterane, care va deveni capitala politică a
Palestinei. Irod cel Mare va introduce jocuri păgâne și va slabi influența
preoților evrei și a cultului iudaic.
În timpul domniei lui Irod cel Mare s‐a născut și Mântuitorul
Isus Hristos. La moartea sa, în anul 750, ad Urbe condita, romanii vor
împărți Palestina între cei trei fii ai săi: Arhelau, Irod Antipa și Filip.
10 Sinedriul, era un fel de senat format din șaptezeci de membrii.
294
Mântuitorul Isus Hristos va fi judecat și răstignit în timpul domniei lui
Irod Antipa: „Iar Irod, împreună cu ostașii săi, batjocorindu‐L și luându‐L în
râs, L‐a îmbrăcat cu o haină strălucitoare și L‐a trimis iarăși la Pilat. Și în ziua
aceea Irod și Pilat s‐au făcut prieteni unul cu altul, căci mai înainte erau
dușmani unul altuia.” Lc. 23, 11‐12. Irod Antipa, datorită vicleniei sale, a
fost numit de Mântuitorul Isus Hristos „vulpe”: „În ziua aceea s‐au
apropiat de El unii din farisei zicându‐I: Ieși și du‐te de aici, că Irod vrea să te
omoare. Și El le‐a zis: Duceți‐vă și spuneți‐i acestei vulpi: Iată, Eu scot demoni
și fac vindecări astăzi și mâine, și a treia zi voi sfârși” Lc. 13, 31‐32. Irod
Agripa va deveni, din anul 41 până în anul 44 d.Hr., singurul rege al
Palestinei, prin bunăvoința împăratului Claudiu (41‐54 d.Hr.)
moștenind astfel, întregul teritoriu care formase regatul bunicului său,
Irod cel Mare.
Din anul 44 d.Hr. Palestina va fi condusă numai de procuratori
(guvernatori) romani. De acum înainte apăsarea stăpânirii romane va
crește, iar certurile dintre partidele iudaice vor slăbi națiunea. Zeloții
(sicarii) și profeții falși agită poporul evreu, producându‐se revolte și
intervenții sângeroase. Evreii nu suportau stăpânirea romană și astfel, în
anul 66 d.Hr., în timpul domniei lui Nero (54‐68 d.Hr.), va începe
războiul iudaic, care se va finaliza prin cucerirea Ierusalimului și
distrugerea Templului în 28 septembrie 70 d.Hr. de către generalul
Titus, fiul împăratului Vespasian (69‐79 d.Hr.). Menora, goarnele de
argint, vasele tămâierii și toate celelalte obiecte din Templu sunt
prădate; tezaurul va fi furat și el, iar satele vor fi pustiite. În urma
acestui război, după unele păreri, ar fi murit un milion de evrei, iar alte
sute de mii au fost duși în robie.
Din clasa conducătoare a evreilor se disting două partide, care se
deosebesc între ele, datorită atitudinii politice și religioase.
Fariseii, care erau apărătorii Legii mozaice, dar și păstrătorii
tradițiilor religioase. Ei s‐au constituit ca și grupare la începutul
secolului al II‐lea î.Hr., dar au început să‐și piardă puterea în anul 67
295
î.Hr. Fariseii din școala lui Hilel au început să facă misiuni prozelite în
afara granițelor Palestinei: „Vai vouă, cărturari și farisei fățarnici!, că
înconjurați marea și uscatul ca să faceți un prozelit; și dacă l‐ați făcut, îl faceți
fiu al gheenei, de două ori mai mult decât voi.“ Mt. 23,15. Unii dintre aceștia,
cum a fost cazul lui Nicodim, au fost atașați de Mântuitorul Iisus
Hristos și favorabili creștinismului: „Și era un om dintre farisei, cu numele
Nicodim, care era fruntaș al iudeilor. Acesta a venit noaptea la Iisus și I‐a zis:
Rabbi, știm că de la Dumnezeu ai venit învățător; fiindcă aceste minuni pe care
la faci Tu, nimeni nu le poate face dacă Dumnezeu nu este cu el.“ In. 3, 1‐2.;
„A zis către ei Nicodim, unul dintre ei, cel ce mai înainte venise noaptea la El:
Oare Legea noastră îl osândește pe om fără ca mai întâi să‐l asculte și să
cunoască ce a făcut?” In. 7, 51‐52; „Și a venit Nicodim, cel care venise la El mai
înainte noaptea, aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă și aloe.“ In.
19, 39. Cei mai mulți dintre farisei nu L‐au iubit pe Mântuitorul Isus
Hristos, pentru că îi tulburau libertățile față de Tora. 13 Fariseii țineau
foarte mult la interpretarea clasică și religioasă a Legii, fiind mai mult
preocupați de cele religioase. Datorită acestui fapt, mulți preoți, învățători
ai Legii (soferim), dar și majoritatea poporului simpatizau cu ei, mai ales
că erau ostili stăpânirii romane. Fariseii erau de mai multe nuanțe și au
ajuns să fie formaliști, ceremonioși și ipocriți,14 fățarnici,15 fapt pentru care
au fost mustrați foarte aspru de către Mântuitorul Isus Hristos.
A existat și o categorie a fariseilor naționaliști, reprezentată de
zeloți sau sicari,16 care erau membri unei organizații secrete. Sicarii, sau
zeloții erau cei mai mari dușmani ai romanilor și ai celor care
15 De aici va proveni și termenul de fariseism.
16 Sicarii, numele lor vine de la sicae. Acesta, era un pumnal mic pe care îl
ascundeau sub mantaua pe care o purtau. În cadrul adunărilor publice, sicarii
scoteau de sub manta pumnalele, cu care îi ucideau pe romani, sau pe cei care
simpatizau cu ei, după care se amestecau în mulțimi pentru a nu fi prinși și
pedepsiți.
296
simpatizau cu stăpânirea romană. Ei au jucat un rol foarte important în
timpul războiului dintre romani și evrei între anii 66‐70 d.Hr. Unul
dintre ucenicii Mântuitorului Isus Hristos, Simon Zelotul: „Și pe Matei, și
pe Toma, și pe Iacov al lui Alfeu și pe Simon numit Zelotul.” (Lc. 6, 15),
provenea dintre zeloți.17
Saducheii erau un partid, sau o grupare preoțească aristocratică.
Aceștia erau formați dintre oameni bogați, liberali, indiferenți, care s‐au
acomodat cu stăpânirea străină, dar și cu ideile timpului. Saducheii
negau tradiția, existența proniei, învierii, a îngerilor, dar și a diavolilor:
„Dar Pavel, știind că o parte erau saduchei și cealaltă farisei, a strigat în
Sinedriu: Bărbați frați! Eu sunt fariseu, fiu de farisei. Pentru nădejdea și învierea
morților sunt eu judecat! Și grăind acestea între farisei și saduchei s‐a iscat
neînțelegere și mulțimea s‐a dezbinat; Căci saducheii zic că nu este înviere, nici
înger, nici duh, iar fariseii mărturisesc și una și alta.“ Fapte 23, 6‐8.
În Sinedriu, după cum vedem, cele două partide se combăteau
de cele mai multe ori, așa cum s‐a întâmplat și când i‐au judecat pe
Sfinții Apostoli. Saducheii țineau ca obligatorie numai Legea scrisă, nu
și interpretarea ei orală. 18 Ei au încercat să‐L pună în dificultate pe
Mântuitorul Isus Hristos în legătură cu învierea morților, dar și cu
căsătoria de levirat: „În ziua aceea, s‐au apropiat de El saducheii, cei ce zic că
nu este înviere, și L‐au întrebat, Zicând: Învățătorule, Moise a zis: Dacă cineva
moare neavînd copii, fratele lui să ia de soție pe cea văduvă și să ridice urmași
fratelui său. Deci erau, la noi, șapte frați; și cel dintâi s‐a însurat și a murit și,
neavînd urmaș, a lăsat pe femeia sa fratelui său. Asemenea și al doilea și al
treilea, până la al șaptelea. În urma tuturor a murit și femeia. La înviere, deci, a
cărui dintre cei șapte va fi femeia? Căci toți au avut‐o de soție. Răspunzând,
Isus le‐a zis: Vă rătăciți neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Căci
la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu
297
în cer. Iar despre învierea morților, au n‐ați citit ce vi s‐a spus vouă, de
Dumnezeu, zicând: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaac, și
Dumnezeul lui Iacov?” Nu este Dumnezeul morților, ci al viilor.” Mt. 22, 23‐
33. În comparație cu fariseii, saducheii, erau mai puțin numeroși, iar în
cadrul Sinedriului ocupau funcțiile cele mai importante. Despre saduchei,
istoricul evreu Iosif Flaviu ne spune următoarele: „Tânărul Ananus, despre
a cărui numire în funcția de Mare Preot am vorbit adineauri, avea o fire
nemiloasă și cutezătoare. El făcea parte din secta saduceilor, care sunt mai acerbi
și mai nemiloși în judecăți decât ceilalți iudei, după cum am arătat mai
înainte.” 19 Datorită caracterului și comportamentului pe care l‐au avut
fariseii și saducheii, Sfântul Ioan Botezătorul i‐a mustrat aspru: „Dar
văzând Ioan pe mulți din farisei și saduchei venind la botez, le‐a zis: Pui de
vipere, cine v‐a arătat să fugiți de mânia ce va să fie?” Mt. 3,7. Saducheii, s‐au
împăcat cu stăpânirea romană, și astfel, erau foarte grijulii încercând să
prevină revoltele împotriva romanilor.20 Datorită acestui fapt erau puțin
influenți și au fost urâți de popor. De asemenea, ei au fost mari adversari
ai Mântuitorului Iisus Hristos, dar și ai creștinismului.
Esenienii (esenii, sau eseii) erau o sectă iudaică, ce păstra numai
esența mozaismului și era influențată de idei religioase străine. Ei trăiau la
Qumran lângă Marea Moartă, dar exista o grupare la fel de numeroasă și la
Ierihon. Esenienii duceau o viață cumpătată, practicând asceza. Refuzau
sacrificiile de animale și nu participau la cultul de la templu. Aveau preoții
lor, ospețe religioase, practicau un cult al soarelui și al îngerilor, admițând
că Dumnezeu este unic. Esenienii credeau în existența îngerilor, în nemu‐
rirea sufletului, dar nu credeau în învierea trupului. Practicau comunitatea
bunurilor, combăteau sclavia, jurământul, dar și folosirea armelor. Cei care
19 Flavius Josephus, Antichități iudaice II, cărțile XI‐XX, de la refacerea templului până

la răscoala împotriva lui Nero, XX, IX, 1, Traducere, note și indice de nume de Ion
Acsan, Editura Hasefer, București, 2003, p. 571.
298
făceau parte din gradele superioare se abțineau de la căsătorie, dar și de la
plăceri.21
Samarinenii (samaritenii) era o populație amestecată, formată
din evrei și locuitorii care trăiau în Samaria. În timpul robiei, 597‐538
î.Hr., asirienii au repopulat această provincie cu cinci triburi asiatice
păgâne: „ După aceea regele Asiriei a adunat oameni din Babilon, Cuta, Ava,
din Hamat și din Sefarvaim și i‐a așezat prin cetățile Samariei în locul fiilor lui
Israil. Aceștia au stăpânit Samaria și au început a locui prin cetățile ei. Dar,
fiindcă la începutul viețuirii lor acolo ei nu cinsteau pe Domnul, de aceea
Domnul a trimis asupra lor lei care‐i omorau.” IV Regi 17, 24‐25. După ce
evreii au revenit din captivitate, din Media și Mesopotamia, s‐au
amestecat cu cei care au fost colonizați în patria lor rezultând o
populație hibridă.22 Din mozaism ei țineau Pentateuhul, iar pe Muntele
Garizim și‐au construit propriul templu: „Părinții noștri s‐au închinat pe
acest munte, iar voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne
închinăm.” In. 4, 20. Samarinenii au păstrat ideea mesianică: „I‐a zis
femeia: Știm că va veni Mesia care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va
vesti nouă toate. Isus i‐a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine.” In. 4, 25‐26.
Datorită faptului că s‐au amestecat cu celelalte popoare și pentru că nu
respectau în totalitate legea mozaică între samarineni și evrei era o mare
dușmănie: „Femeia samarineancă I‐a zis: Cum Tu, care ești iudeu, ceri să bei
de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu
samarinenii.” In. 4, 9. Sub influența ideilor religioase păgâne, dintre
samarineni au ieșit ereticii Dositei, Simon Magul și Menandru.
Terapeuții erau o sectă iudaică și trăiau în jurul orașului
Alexandria din Egipt. Ei se ocupau cu studiul Vechiului Testament pe
care îl interpretau alegoric și duceau o viață contemplativă. De asemenea,
terapeuții organizau agape religioase cu cântece și dansuri sacramentale.
299
Diaspora iudaică. Pe parcursul timpului datorită schimbărilor

politice, captivităților, deportărilor, colonizărilor, emigrărilor, dar și
datorită unor interese comerciale și privilegiilor de care au avut parte,
mulți evrei au părăsit Palestina și s‐au răspândit în afara granițelor ei.
Astfel, evreii au format colonii importante în Babilon, Alexandria,
Roma, Antiohia, Damasc, Corint și alte orașe mai importante din
Imperiul Roman. Împăratul Alexandru cel Mare (356‐323 î.Hr.) i‐a
folosit pentru colonizarea orașelor înființate de el și le‐a acordat
avantaje, iar stăpânirea romană i‐a favorizat. În aceste orașe evreii au
format comunități proprii și autonome, cu justiția lor. De asemenea,
aveau propriile sinagogi, fiindu‐le permis practicarea cultului mozaic și
respectarea sabatului. Evreii au fost scutiți de practicarea serviciului
militar, de război, de cultul oficial și imperial, dar și de obligațiile care
contraveneau cu prescripțiile legii lor. Toate aceste privilegii de care
s‐au bucurat evreii au favorizat propaganda religioasă. Astfel, în
diaspora, evreii au făcut prozelitism, reușind să atragă la mozaism mulți
păgâni, datorită superiorității religios‐morale pe care o avea religia lor
în comparație cu cea păgână, dar și datorită privilegiilor de care se
bucurau. Împărații Hadrian (117‐138 d.Hr.) și Septimiu Sever (193‐211
d.Hr.) au interzis prozelitismul iudaic.
Prozeliții evrei erau de mai multe feluri. Cei care primeau
circumcizia și participau la sacrificii erau numiți prozeliții dreptății sau fiii
alianței, iar cei care respectau numai decalogul, practicau sabatul,
curățirile rituale și făceau deosebire între mâncărurile curate de cele
necurate, erau numiți temători de Dumnezeu.
Diaspora și prozelitismul iudaic au ajutat la început foarte mult
la răspândirea creștinismului, pentru că misionarii creștini s‐au adresat
în primul rând iudeilor și prozeliților din comunitățile iudaice.
Prozelitismul iudaic a fost acela care a facilitat credincioșilor din
celelalte religii să se apropie de creștinism, fiind o punte de trecere de la
păgânism, prin iudaism la creștinism.
300
În diaspora, ideile religioase ale evreilor au suferit unele

modificări când au intrat în contact cu alte civilizații. Iudeii eleniști au
fost influențați de cultura greacă și au devenit mai puțin formaliști și
fanatici, decât cei din Palestina. Ei au adoptat limba greacă și au fost de
acord ca și alte popoare să primească Legea mozaică și mântuirea. După
întoarcerea din exilul babilonic (538 î.Hr.) religia evreilor s‐a deosebit de
cea a profeților, devenind acum mai formalistă, ritualistă rezumându‐se
la respectarea literară a prescripțiilor Legii. Datorită faptului că pe
parcursul timpului evreii au avut de suportat mai multe robii sub cele
mai puternice imperii care au existat în decursul istoriei omenirii,
greutățile și umilințele pe care le‐au îndurat, au contribuit în mod
decisiv la schimbarea ideii mesianice. Astfel, Mesia nu va mai fi așteptat
ca și Mântuitor al lumii, ci ca un erou, sau mai ales ca un eliberator
național al evreilor de sub dominație străină, iar misiunea Sa religios‐
morală va deveni una politică. Din aceste motive, mulți evrei nu L‐au
înțeles și nu L‐au respectat pe Isus Hristos ca și pe adevăratul Mesia,
ajungând astfel, să ceară condamnarea Lui ca blasfemiator.
Cu toate acestea putem afirma cu certitudine că Legea Vechiului
Testament, persistența evreilor în păstrarea monoteismului, fidelitatea
lor față de credința primită, păstrarea ideii mesianice, dar și acțiunea
iudaismului în lume au pregătit omenirea și au facilitat răspândirea
creștinismului.23
IV.3. Sfântul Ioan Botezătorul
Viața și activitatea Mântuitorului Isus Hristos a fost precedată de
cea a Sfântului Ioan Botezătorul. El a fost fiul preotului Zaharia și al
Elisabetei și s‐a născut în timpul domniei regelui Irod cel Mare: „Era în
zilele lui Irod, regele Iudeii, un preot cu numele Zaharia din ceata preoțească a
Bodogae, op. cit., pp. 44‐45.
301
lui Abia, iar femeia lui era din fiicele lui Aaron și se numea Elisabeta.” Lc. 1, 5.
De asemenea, Sfântul Ioan Botezătorul a fost rudă cu Mântuitorul Isus
Hristos și a fost mai mare cu șase luni decât El: „Și iată Elisabeta, rudenia
ta, a zămislit și ea fiu la bătrânețea ei și aceasta este a șasea lună pentru ea, cea
numită stearpă.” Lc. 1, 36. Sfântul Ioan Botezătorul a fost cel mai mare și
ultimul profet al Vechiului Testament, pentru că toți profeții anteriori
lui, au vorbit despre Mântuitorul Isus Hristos, dar el a fost acela care L‐a
văzut și L‐a prezentat pe Isus Hristos omenirii: „A doua zi a văzut Ioan pe
Iisus venind către el și a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul
lumii. Acesta este despre Care eu am zis: După mine vine un bărbat, Care a fost
mai înainte de mine, fiindcă mai înainte de mine era. Și eu nu‐L știam; dar ca
să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu botezând cu apă.” In. 1, 29‐31.
Sfântul Ioan Botezătorul și‐a început misiunea profetică: „În al
cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu, pe când Ponțiu Pilat era
procuratorul Iudeii, Irod tetrarh al Galileii, Filip, fratele său, tetrarh al Itureii
și al ținutului Trahonitidei, iar Lisanias, tetrarh al Abilenei. În zilele arhiereilor
Ana și Caiafa, a fost cuvântul lui Dumnezeu, către Ioan, fiul lui Zaharia, în
pustie.” Lc. 3, 1‐2. Dacă Tiberiu și‐a început domnia în anul 14 d.Hr.,
atunci înseamnă că Sfântul Ioan Botezătorul și‐a început misiunea sa în
anul 29 d.Hr., la râul Iordan. Datorită faptului că a dus o viață de ascet,
Sfântul Ioan Botezătorul și‐a câștigat o mare popularitate, dar și o mare
autoritate în Ierusalim și în toată Iudeea: „ Iar Ioan avea îmbrăcămintea lui
din păr de cămilă, și cingătoare de piele împrejurul mijlocului, iar hrana lui era
lăcuste și miere sălbatică. Atunci a ieșit la el Ierusalimul și toată Iudeea și toată
împrejurimea Iordanului. Și erau botezați de către el în râul Iordan, mărturi‐
sindu‐și păcatele.” Mt. 3, 4‐6. Sfântul Ioan Botezătorul era conștient de
misiunea sa, iar pentru aceasta, el pregătea oamenii ca la această
întâlnire cu Mântuitorul Isus Hristos, ei să aibă sufletul curat, și de
aceea ei trebuiau să fie: „curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.”
Mt. 5, 8. Și‐a început această misiune profetică de Înaintemergător al
Mântuitorului, botezând la râul Iordan și propovăduind pocăința: „
302
Spunând: Pocăiți‐vă că s‐a apropiat împărăția cerurilor. El este acela despre
care a zis proorocul Isaia: „Glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiți calea
Domnului, drepte faceți cărările Lui.” Mt. 3, 2‐3.
Sfântul Ioan Botezătorul Îl va prezenta pe Mântuitorul Isus
Hristos spunând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.”
In. 1, 29, dar și ca Fiu al lui Dumnezeu: „Și eu am văzut și am mărturisit că
Acesta este Fiul lui Dumnezeu.” In. 1, 34. Astfel, Îl va boteza pe
Mântuitorul Isus Hristos la râul Iordan și va avea ca ucenici pe unii
dintre viitorii apostoli, pe Andrei și pe Ioan.24 Predica Sfântului Ioan
Botezătorul a trezit interes în cadrul tuturor categoriilor sociale, și astfel
au venit la el farisei, saduchei, preoți, leviți, vameși, soldați, dar și mulți
oameni din popor întrebând dacă el este Mesia. El nu a dorit să formeze
o comunitate proprie, ci doar să: „ Îndrepte calea Domnului, precum a zis
Isaia proorocul” In. 1, 23., pentru venirea Mântuitorului Iisus Hristos.
Sfântul Ioan Botezătorul a fost convins de faptul că a venit timpul
mesianic și era conștient că el era vestitorul lui, iar o dată cu Împărăția
lui Dumnezeu, el anunța și judecata Acestuia.
Datorită faptului că predica sa a fost necruțătoare la adresa lui
Irod Antipa (4 î.Hr.‐39 d.Hr., fiul lui Irod cel Mare), pentru că acesta
trăia în concubinaj cu soția fratelui său Filip, îl va închide în temnița de
la Macherus și va porunci să i se taie capul: „Iar Irod tetrarhul, mustrat
fiind de el pentru Irodiada, femeia lui Filip fratele său, și pentru toate relele pe
care le‐a făcut Irod. A adăugat la toate și aceasta, încât a închis pe Ioan în
temniță.” Lc. 3, 19‐20. Ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul s‐au menținut
câteva zeci de ani, și au fost numiți „creștinii lui Ioan”, având un botez,
rugăciuni și posturi proprii.25
Pe lângă informațiile pe care le avem despre Sfântul Ioan
Botezătorul din Sfintele Evanghelii, despre el vorbește și istoricul Iosif
24 Pr. Nicolae Chifăr, op. cit., p. 12.
303
Flaviu: 26 „Unii dintre iudei au fost de părere că Dumnezeu hărăzise pieirii
oastea lui Herodes, ca să‐i dea îndreptățita pedeapsă pentru executarea lui Ioan
poreclit Botezătorul. Herodes a poruncit ca el să fie ucis, deși era un om ales,
care îi îndemna pe iudei să cultive virtutea și să fie drepți unul față de altul,
arătându‐și evlavia față de Dumnezeu prin intermediul botezului. Atunci
botezul va fi pe placul Domnului, fiindcă el va fi folosit nu numai pentru iertarea
păcatelor, ci și pentru curățirea trupului de murdărie, ca și cum sufletele ar fi fost
purificate mai înainte, prin dreptate. Deoarece mulțimea se aduna de
pretutindeni (așa de uimitoare era puterea de înrâurire a cuvintelor sale),
Herodes s‐a temut că prin marea lui autoritate asupra oamenilor poate să‐i
ademenească pe supușii lui spre revoltă (căci ei erau în stare să facă orice le zicea
dânsul). I s‐a părut mai cuminte ca, mai înainte de‐a vedea încotro se îndreptau
lucrurile, să‐l înlăture din drum, fără să mai aștepte ca schimbările să ia o
întorsătură primejdioasă și abia după aceea să aibă remușcări, dându‐și seama că
era prea târziu să intervină. Datorită acestei suspiciuni, Herodes l‐a pus pe Ioan
în lanțuri și l‐a trimis la fortăreața Machaerus, despre care am vorbit adineauri,
spre a‐l ucide. Iudeii erau convinși că pedepsirea omorului a dus la pieirea oștirii,
pentru ca Dumnezeu să‐și reverse mânia asupra lui Herodes.”27
Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea (265‐339 d.Hr.) vorbește
și el despre Sfântul Ioan Botezătorul și citează din istoricul Iosif Flaviu:
„Despre tăierea capului lui Ioan Botezătorul de către Irod cel tânăr ne
informează atât sfintele cărți ale Evangheliilor, cât și Iosif atunci când
amintește despre Irodiada, despre care ne spune că Irod a luat‐o în căsătorie cu
toate că era soția fratelui său, după ce și‐a alungat pe cea care‐i fusese soție
legiuită, deși fusese și ea fiica lui Areta regele Pereei, pe care o corupsese pe
când îi trăia soțul. Din cauza aceleiași Irodiade, după ce a ucis pe Ioan
26 Iosif Flaviu, a trăit între anii 37‐100 d.Hr. și a fost un istoric evreu. El a scris
despre războiul dintre romani și evrei din anii 66‐70 d.Hr. în: Istoria războiului
iudeilor împotriva romanilor. În Antichități iudaice, în douăzeci de cărți Iosif Flaviu
scrie o adevărată enciclopedie a iudaismului de la facerea lumii și până la
răscoala împotriva lui Nero.
27 Flavius Josephus, op. cit., XVIII, V, 2, p. 454.
304
Botezătorul, Irod a pornit cu război împotriva lui Areta pe a cărui fiică a
necinstit‐o. Dar în acest război, așa ne spune Iosif, a pierit întreaga armată a
lui Irod drept pedeapsă pentru nelegiuirea săvârșită față de Ioan. Același Iosif
mărturisește că Ioan era unul dintre cei mai drepți oameni și că boteza așa cum
de altfel ne relatează și cele scrise în Sfintele Scripturi.”28
Palestina în timpul Mântuitorului Isus Hristos

Sursa: https://assetsnffrgf‐a.akamaihd.net/assets/m/1013552/M/art/1013552_M_sub_xl.jpg
28 Eusebiu de Cezareea, Scrieri I, Istoria bisericească, Martirii din Palestina, în col. PSB
13, I, XI, 1‐3, Traducere, studiu, note și comentarii de Pr. Prof. T. Bodogae,
EIBMBOR, București, 1987, pp. 56‐57.
305
IV.4. Mântuitorul Isus Hristos și întemeierea creștinismului
Isus Hristos este cea mai importantă persoană din istoria

omenirii, dar cu toate acestea avem puține informații despre activitatea
Sa în calitate de Mântuitor al lumii. Din scrierile Noului Testament
avem informații despre caracterul, scopul și rezultatele misiunii Sale.
Din păcate nu cunoaștem cu exactitate data nașterii
Mântuitorului Isus Hristos. Aceasta a fost fixată de către Dionisie cel
Mic 29 în mod greșit la anul 753 ab urbe condita, dar Mântuitorul Isus
Hristos ar fi trebuit să se nască înainte de anul 750 ab urbe condita, an în
care a murit regele Irod cel Mare (37‐4 î.Hr.). Din Sfintele Evanghelii
avem doar puține informații istorice, care ne‐ar putea fi de folos la
fixarea cu exactitate a datei nașterii Mântuitorului Iisus Hristos.
El S‐a născut în timpul domniei lui Octavian August (31 î.Hr.‐14
d.Hr.), în timp ce Quirinius era proconsul în Siria: „În zilele acelea a ieșit
poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s‐a
făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria. Și se duceau toți să se înscrie,
fiecare în cetatea sa.“ Lc. 2, 1‐3. Tot în Sfintele Evanghelii avem informații
despre venirea magilor, uciderea pruncilor, moartea lui Irod și
începutul misiunii profetice a Sfântului Ioan Botezătorul, care o va
preceda cu puțin timp pe cea a Mântuitorului Isus Hristos: „În al
cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu, pe când Ponțiu Pilat era
procuratorul Iudeii, Irod terarh al Galileii, Filip, fratele său, tetrarh al Itureei și
al ținutului Trahonitidei, iar Lisanias, tetrarh al Abilenei. În zilele arhiereilor
Anna și Caiafa, a fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia în
pustie. Lc. 3, 1‐2. Mântuitorul Isus Hristos și‐a început activitatea de
propovăduire a Evangheliei când avea treizeci de ani: „Și Isus Însuși era
29 Dionisie cel Mic sau Exiguus, a fost un călugăr scit, originar din Sciția Mică
(Dobrogea de azi în România). S‐a născut în anul 470 d.Hr. și a trăit până
aproximativ în anul 545 d.Hr. A rămas cunoscut ca reformatorul calendarului
creștin, fixând ca punct de început al erei creștine Nașterea Mântuitorului Isus
Hristos. Sistemul său de numărare a anilor este folosit atât de calendarul iulian,
cât și de către cel gregorian.
306
ca de treizeci de ani când a început să propovăduiască.” Lc. 3, 23. În
consecință putem spune că Mântuitorul Isus Hristos S‐a născut în anul
749 sau 748 ab urbe condita, în orașul Betleem din Iudeea, în timpul
domniei împăratului Octavian August și a proconsulului Quirinius, care
a dispus recensământul din Palestina. Sfânta Fecioară Maria și Iosif au
venit pentru recensământ din Nazaret la Betleem. Pentru a scăpa de
furia lui Irod, au fugit în Egipt, iar după întoarcere s‐au stabilit la
Nazaret în Galileea. În Sfânta Evanghelie de la Luca ne este relatat
episodul când Mântuitorul avea doisprezece ani: „Și părinții Lui, în
fiecare an, se duceau de sărbătoarea Paștilor, la Ierusalim. Iar când a fost de
doisprezece ani, s‐au suit la Ierusalim, după obiceiul sărbătorii.” Lc. 2, 41‐42.
A rămas în templu trei zile unde a dialogat cu cărturarii evreilor: „Iar
după trei zile L‐au aflat în templu, șezând în mijlocul învățătorilor,
ascultându‐i și întrebându‐i. Și toți care Îl auzeau se minunau de priceperea și
de răspunsurile Lui.” Lc. 2, 46‐47.”
Mântuitorul Isus Hristos a propovăduit Evanghelia timp de trei
ani. El și‐a început activitatea publică după ce a fost botezat în Iordan de
către Sfântul Ioan Botezătorul la 6 ianuarie 780 ab urbe condita, sau anul
27 al erei creștine așa cum a fost ea calculată de către Dionisie cel Mic,
când avea treizeci de ani: „Și Iisus Însuși era ca de treizeci de ani când a
început să propovăduiască.” (Lc. 3, 23). Îi va alege pe cei doisprezece
Apostoli pe care îi va pregăti timp de trei ani pentru a continua
misiunea de propovăduire a Evangheliei: „Chemând la Sine pe cei
doisprezece ucenici ai Săi, le‐a dat putere asupra duhurilor celor necurate, ca să
le scoată și să tămăduiască orice boală și orice neputință. Numele celor
doisprezece apostoli sunt acestea: Întâi Simon, cel numit Petru, și Andrei,
fratele lui; Iacov al lui Zevedeu și Ioan fratele lui; Filip și Vartolomeu, Toma și
Matei vameșul, Iacov al lui Alfeu și Levi, ce se zice Tadeu; Simon Cananeul și
Iuda Iscarioteanul, cel care l‐a vândut. Pe acești doisprezece i‐a trimis Iisus,
poruncindu‐le lor și zicând: În calea păgânilor să nu mergeți, și în vreo cetate
de samarineni să nu intrați; Ci mai degrabă mergeți către oile cele pierdute ale
307
casei lui Israel. Și mergând, propovăduiți, zicând: S‐a apropiat împărăția
cerurilor.” Mt. 10, 1‐7. Alături de Sfinții Apostoli, Mântuitorul Isus
Hristos va continua activitatea Sa mesianică de propovăduire, care va fi
însoțită de minuni în Galileea, Iudeea și Ierusalim. Pe parcursul celor
trei ani de propovăduire, Mântuitorul Isus Hristos a desfășurat o
remarcabilă activitate, ca învățător, profet, dar și făcător de minuni, care
au lăsat o impresie puternică în rândul oamenilor, dar în același timp,
din păcate, a stârnit ura conducătorilor poporului evreu.30
Va serba Paștile iudaice din anul 781 a.u.c. sau 28 d.Hr.: „După
acestea era o sărbătoare a iudeilor și Isus S‐a suit la Ierusalim.” In. 5, 1., pe
cele din anul 782 a.u.c. sau 29 d.Hr.: „Și S‐a suit Isus în munte și a șezut
acolo cu ucenicii Săi. Și era aproape Paștile, sărbătoarea iudeilor.” In. 6, 3‐4.,
iar înainte de Paștile din anul 783 a.u.c. sau 30 d.Hr. a ținut Cina cea de
Taină cu Sfinții Apostoli. Noaptea va fi prins și judecat, iar vineri în 14
Nisan (7 aprilie) a fost răstignit pe dealul Golgota. După trei zile,
Duminică dimineața în 16 Nisan (9 aprilie), 783 a.u.c sau 30 d.Hr. a
înviat din morți: „După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a
săptămânii (Duminica), au venit Maria Magdalena și cealaltă Marie, ca să
vadă mormântul. Și iată s‐a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului,
coborând din cer și venind, a prăvălit piatra și ședea deasupra ei. Și înfățișarea
lui era ca fulgerul și îmbrăcămintea lui era albă ca zăpada. Și de frica lui s‐au
cutremurat cei ce păzeau și s‐au făcut ca morți. Iar îngerul răspunzând, a zis
femeilor: Nu vă temeți, că știu că pe Iisus cel răstignit Îl căutați. Nu este aici;
căci S‐a sculat precum a zis; veniți de vedeți locul unde a zăcut.” Mt. 28, 1‐6.
După Înviere, Mântuitorul Isus Hristos a mai stat pe pământ
patruzeci de zile timp în care s‐a arătat femeilor mironosițe: „Dar când
mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Isus le‐a întâmpinat, zicând: Bucurați‐
vă! Iar ele, apropiindu‐se, au cuprins picioarele Lui și I s‐au închinat. Atunci Isus
le‐a zis: Nu vă temeți. Duceți‐vă și vestiți fraților Mei, ca să meargă în
308
Galileea, și acolo Mă vor vedea.” Mt. 28, 9‐10. De asemenea, Mântuitorul

Isus Hristos, pentru a‐i convinge că Învierea Sa este reală, S‐a arătat
apostolilor: „Și fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), și
ușile fiind încuiate, unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor, a venit Isus și
a stat în mijloc și le‐a zis: Pace vouă! Și zicând acestea, le‐a arătat mâinile și
coasta Sa. Deci s‐au bucurat ucenicii, văzând că este Domnul.” In. 20, 19‐20.
S‐a arătat și celor doi ucenici Luca și Cleopa în drum spre Emaus: „Și
iată, doi dintre ei mergeau în aceeași zi la un sat care era departe de Ierusalim,
ca la șaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus. Și aceia vorbeau între ei despre
toate întâmplările acestea. Și pe când vorbeau și se întrebau între ei, și Isus
Însuși, apropiindu‐Se, mergea împreună cu ei.” Lc. 24, 13‐15. După Învierea
Sa, Mântuitorul Isus Hristos timp de patruzeci de zile S‐a arătat
ucenicilor Săi pregătindu‐i pentru noua misiune pe care o vor avea de
îndeplinit după Înălțarea Sa la cer: „Cărora S‐a arătat și înfățișat pe Sine
viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătându‐li‐Se timp de
patruzeci de zile și vorbind cele despre împărăția lui Dumnezeu.” Fapte 1, 3.
Pe lângă Sfinții Apostoli Mântuitorul Isus Hristos S‐a arătat la
mai multe persoane după Învierea Sa: „Căci v‐am dat, întâi de toate, ceea ce
și eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; Și
că a fost îngropat și că a înviat a treia zi după Scripturi; Și că S‐a arătat lui
Chefa, apoi celor doisprezece; În urmă S‐a arătat deodată la peste cinci sute de
frați, dintre care cei mai mulți trăiesc până astăzi, iar unii au adormit. După
aceea S‐a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor; Iar la urma tuturor, ca unui
născut înainte de vreme, mi S‐a arătat și mie.” I Cor. 15, 3‐8.
După ce timp de patruzeci de zile S‐a arătat mai multor persoane
și Sfinților Apostoli, spunându‐le să rămână în Ierusalim și să aștepte
Pogorârea Sfântului Spirit, după care să propovăduiască Evanghelia
tuturor neamurilor, la 19 mai 783 ab urbe condita sau 30 d.Hr.,
Mântuitorul Isus Hristos S‐a înălțat la cer, de unde va veni la sfârșitul
veacurilor să judece viii și morții: „Atunci le‐a deschis mintea ca să priceapă
Scripturile. Și le‐a spus că așa este scris și așa trebuie să pătimească Hristos și
309
să învieze din morți a treia zi. Și să se propovăduiască în numele său pocăința
spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim. Voi sunteți
martorii acestora. Și iar, Eu trimit peste voi făgăduința Tatălui Meu; voi însă
ședeți în cetate, până ce vă veți îmbrăca cu putere de sus. Și i‐a dus afară până
spre Betania și ridicându‐Și mâinile, i‐a binecuvântat. Și pe când îi bine‐
cuvânta, S‐a despărțit de ei și S‐a înălțat la cer. Iar ei, închinîndu‐se Lui, s‐au
întors în Ierusalim cu bucurie mare. Și erau în toată vremea în templu.
lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu. Amin.” Lc. 24, 45‐53.
Mântuitorul Isus Hristos a fost o persoană istorică, fapt
mărturisit de către Scrierile Noului Testament, de cele ale Părinților
Apostolici, de soldații romani care au păzit mormântul, de laici, dar și
de mai multe surse externe, autentice, dar și neautentice.
Dintre sursele externe autentice amintim pe istoricul evreu Iosif
Flaviu (35‐100 d.Hr.), care vorbește despre Mântuitorul Isus Hristos în
opera sa Antichități iudaice: „În vremea aceea a trăit Iisus, un om înțelept,
dacă poate fi numit om. El a fost autorul unor uluitoare minuni și învățătorul
oamenilor care erau bucuroși să afle adevărul. A atras de partea Lui o mulțime
de iudei, dar și o mulțime de păgâni. Acesta a fost Hristos. Chiar dacă Pilatus,
datorită acuzațiilor aduse de fruntașii poporului nostru, L‐a țintuit pe cruce,
n‐au încetat să‐L iubească cei ce L‐au îndrăgit de la început. Căci li s‐a arătat a
treia zi iarăși viu, așa cum au prezis profeții trimiși de Dumnezeu, înfăptuind
și o mie de alte miracole. De atunci și până azi dăinuie poporul creștinilor, care
își trage numele de la Dânsul.31 Tot istoricul Iosif Flaviu amintește despre
modul în care Ananus, care deținea funcția de Mare Preot, l‐a
condamnat la moarte pe Sfântul Iacob profitând de faptul că după
moartea procuratorului Festus, Albinus32 noul procurator, era în drum
spre Iudeea: „Fiindcă era, așadar, crud, Ananus a socotit că sosise momentul
potrivit să treacă la faptă acum, când Festus murise și Albinus era în drum
spre Iudeea. A convocat sinedriul la judecată și l‐a adus în fața lui pe fratele lui
31 Flavius Josephus, op. cit., XVIII, III, 3, p. 446.
32 Albinus, a fost al șaselea procurator roman al evreilor între anii 62‐64 d.Hr.
310
Isus, denumit Hristos (el se chema Iacob), împreună cu alți câțiva, acuzându‐i
că încălcaseră legile, și i‐a condamnat să fie uciși cu pietre. Acest lucru a
stârnit indignarea cetățenilor moderați, care respectau cu strictețe legile; ei
și‐au trimis în taină solii la regele lor, rugându‐l să‐l avertizeze în scris pe
Ananus să nu mai întreprindă asemenea fapte, căci fusese nedrept și în ceea ce
făcuse acum.”33
Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea, a preluat informația lui
Iosif Flaviu în care vorbește despre martiriul Sfântului Iacob, fratele lui
Isus: „Iacov, fratele Domnului, fusese așezat la conducerea Bisericii de către
apostolii înșiși. Încă de pe vremea lor și până astăzi el a fost numit „cel drept“,
pentru că mulți alți iudei mai purtau numele Iacov; dar el era sfânt parcă de când
era încă în pântecele mamei lui: n‐a băut nici vin și nici altă băutură amețitoare,
după cum nici n‐a gustat carne în toată viața lui. Nici o foarfece nu s‐a atins de
părul lui, nu s‐a uns vreodată cu ulei și nici nu s‐a îmbătat niciodată.
Numai lui i‐a fost îngăduit să intre în Sfânta Sfintelor, nici n‐avea pe el
nici haine de lână, ci numai de pânză. El intra singur în biserică și acolo îl
găseai mereu stând în genunchi și cerând iertare pentru popor, în așa măsură
încât genunchii lui se îngroșară ca la o cămilă în urma îndelungatei
îngenuncheri înaintea Domnului și a continuelor lui rugăciuni pentru iertarea
poporului.
Din pricina neîntrecutei lui dreptăți, el a fost poreclit „Cel drept“ și
„Obilas“, ceea ce în grecește înseamnă „tărie și pază a dreptății“, după cum
mărturisesc în acest sens cuvintele proorocilor.
Unele dintre cele șapte secte aflate în poporul iudeu și despre care ne
vorbește în Memoriile sale același Hegesip, de care am pomenit, întrebau pe
Iacov: „care este ușa lui Isus?“, Răspunsul lui era: „Isus e Mântuitorul.“
Unii dintre ei au ajuns la credința că Isus e Mesia (cel prezis de
prooroci n.tr.), dar și în general sectele amintite nu credeau nici în învierea Lui
și nici că va veni ca să judece pe fiecare după faptele sale. Dintre cei care au
primit credința, unii datorează acest lucru lui Iacov. Întrucât și dintre
33 Flavius Josephus, op. cit., XX, IX, 1, p. 571.
311
conducători mulți s‐au creștinat, s‐a produs o răscoală printre iudei, mai ales
printre cărturari și farisei, care spuneau că există primejdia ca întreg poporul
să vadă în Isus pe Hristos însuși, de aceea veneau la Iacov și‐i cereau: Te rugăm
să oprești poporul căci el se înșeală de prezența lui Iisus atunci când crede că El
ar fi cu adevărat Mesia. Te rugăm să convingi pe cei care s‐au strâns la
sărbătorile Paștilor în legătură cu Isus, căci noi toți avem încredere în tine. Noi
și întreg poporul mărturisim că tu ești drept și că nu cauți la fața nimănui.
De aceea, convinge pe oameni să nu se rătăcească în legătură cu Isus,
căci toată lumea și noi înșine avem încredere în tine. Urcă‐te pe acoperișul
templului pentru ca să te vadă de acolo toți și cuvintele tale să fie înțelese de
toți! Căci din pricina serbării Paștilor s‐au strâns toate semințiile și, chiar și
dintre păgâni.
Și iată așa au pus cărturarii și fariseii amintiți pe Iacov pe acoperișul
templului și au strigat către el: „Dreptule, ca unul în care toți trebuie să ne
încredem, întrucât poporul se înșeală, mergând după Iisus cel răstignit,
vestește‐ne nouă care e ușa lui Isus!“
Și el a răspuns cu glas tare: „De ce mă întrebați despre Fiul Omului?
El șade în ceruri de‐a dreapta puterii și venind pe norii cerului.“
Mulți s‐au lăsat cu totul convinși și preamăreau mărturisirea lui Iacov
zicând: „Osana, fiul lui David.” Dimpotrivă însă, aceiași, cărturari și farisei
ziceau unii către alții: „Am făcut rău când am cerut mărturia lui Iacov despre
Isus. Să‐l urcăm deci acolo sus și de acolo să‐i dăm drumul jos, ca în felul
acesta să se îngrozească toți și să nu mai creadă în el.”
Și au început să strige: „Vai, vai! Până și cel drept s‐a rătăcit.” De
aceea au împlinit Scriptura despre care vorbește Isaia: „Să‐l dăm la o parte pe
cel drept pentru că ne este greu să‐l mai auzim!” De aceea l‐au urcat pe
acoperiș, de unde l‐au aruncat jos pe cel drept.
După care au adăugat: „Să ucidem cu pietre pe Iacov cel drept.” Și au
început să arunce cu pietre în el căci, deși fusese aruncat jos, el încă nu murise.
Dar, întorcându‐se Iacov, s‐a așezat în genunchi spunând: „Te rog, Doamne
Dumnezeule și Părinte, iartă‐le lor căci nu știu ce fac!” Iar în timp ce aruncau
312
astfel cu pietre în el, unul dintre preoții din familia lui Racav și din urmașii lui
Rechavim, despre care proorocul Ieremia a mărturisit, strigă: „Opriți! Ce‐i
faceți? Căci cel drept tocmai pentru voi se roagă!” Și atunci unul dintre ei, un
piuar, luând un pilug cu care se presează stofele, a lovit în cap pe cel drept și
astfel acesta a adus moarte de martir. Și l‐au îngropat tocmai acolo lângă
templu, unde și azi se mai vede piatra lui de mormânt. Iacov a fost atât pentru
iudei, cât și pentru păgâni, un martor adevărat al mesianității lui Isus. Curând
după aceea a început asediul lui Vespasian.
Acestea sunt, așadar, istorisirile amănunțite oferite de Hegesip și care
sunt de acord cu cele ale lui Clement în legătură cu Iacov. Acesta era un om
atât de minunat și atât de vestit la toți pentru dreptatea lui, încât chiar iudeii
care judecau cât de cât sănătos au văzut în mucenicia lui cauza asediului
Ierusalimului care a urmat îndată și care, după părerea lor, n‐a avut altă cauză
decât tocmai nelegiuirea comisă împotriva lui.
Cel puțin Iosif mărturisește clar acest lucru scriind următoarele:
„Această nenorocire le‐a venit evreilor drept pedeapsă pentru ceea ce au făcut și
ei lui Iacov cel drept, fratele lui Isus, supranumit Hristos pe care iudeii l‐au
ucis cu toate că el fusese un om foarte drept.”
Același scriitor mai relatează despre moartea lui în a 20‐a carte a
Antichităților sale astfel: „Auzind de moartea lui Festus, împăratul a trimis ca
guvernator în Iudeea pe Albin. În vremea aceea Ananus cel tânăr, despre care
știm că a fost numit nu de mult arhiereu, era pornit peste măsură spre
tulburări și răscoale, ca unul care ținea de eresul saducheilor, care, în felul lor,
sunt cei mai cruzi dintre toți iudeii, după cum am amintit și mai înainte.
Gândind să scoată folos din faptul că guvernatorul Festus murise, iar
cel nou (Albin) se afla încă pe drum, Ana a strâns la sfat pe judecători și a
poruncit să‐i fie aduși fratele lui Isus supranumit Hristos (pe numele lui
adevărat Iacov), împreună cu alți bărbați, pe care i‐a învinuit că ar fi călcat
legea și i‐a osândit să fie uciși cu pietre.
Toți cei din oraș care treceau ca cetățeni cinstiți și ca oameni cu respect
față de lege nu s‐au putut împăca ușor cu această osândire și au trimis pe
313
ascuns împăratului soli care să ceară arhiereului să nu ducă la îndeplinire
judecata făcută. Unii dintre ei au mers chiar până acolo că au căutat să
întâlnească pe Albin care urma să sosească atunci în Alexandria, înștiințându‐l
că Ananus n‐avusese drept să convoace tribunalul fără aprobarea lui.
Convins de ceea ce i se spusese, Albin s‐a mâniat și a scris lui Ananus
amenințându‐l cu închisoarea, iar regele Agripa l‐a îndepărtat din această
pricină din scaunul de arhiereu, pe care stătea de trei ani.”34
Între mărturiile externe cu privire la existența Mântuitorului Isus
Hristos, se află și mărturia rabinului Eliezer ben Hyrcan din secolul al
II‐lea d.Hr., care relatează despre faptul că a cunoscut pe Iacob, care era
un discipol al lui Isus Nazarineanul.
Este evident faptul că mărturiile iudaice, sunt foarte sărace în
legătură cu Isus Hristos, datorită faptului că evreii l‐au așteptat pe
Mesia nu ca Mântuitor, ci ca un erou, sau eliberator de sub stăpânirea
romană. De asemenea, evreii nu doreau să vorbească despre
Mântuitorul Isus Hristos, ca despre adevăratul Mesia, deoarece ei voiau
să fie pe placul romanilor. Acestora din urmă, le displăceau speranțele
mesianice pe care le nutreau evreii, iar acțiunile cu caracter mesianic îi
făceau pe evrei să fie suspecți și urâți de romani.
Începând din a doua jumătate a secolului al II‐lea d.Hr., tăcerea
evreilor la adresa persoanei Mântuitorului Isus Hristos s‐a schimbat, și
astfel, ei au început să răspândească știri calomnioase cu privire la originea
și viața Sa. Aceste știri cu caracter calomnios, au fost preluate mai târziu și
de către unii scriitori păgâni ca Cels35 și Porfiriu.36 (233‐309 d.Hr.)
34 Eusebiu de Cezareea, op. cit., II, XXIII, 4‐24, pp. 92‐95.
35 Cels, a fost un filosof grec, platonic, sau poate epicureic, care a trăit în secolul al
II‐lea d.Hr. El a fost un mare adversar al creștinismului și a scris: Λόγος ἀληθής,
Cuvânt adevărat, iar Origen (185‐254 d.Hr.) va scrie un răspuns la această scriere
în opera Contra Celsum.
314
Dintre scriitorii romani care vorbesc despre Mântuitorul Isus

Hristos, sau despre creștinismul primar, îl putem aminti pe Pliniu cel
Tânăr (61‐113 d.Hr.). Acesta a fost proconsul în provinciile Bitinia și
Pont, între anii 109‐113 d.Hr. În corespondența sa cu împăratul Traian
sunt două scrisori, în care avem informații importante pentru istoria
creștinismului, de la începutul secolului al II‐lea.37 În scrisorile lui Pliniu
cel Tânăr avem următoarele informații legate de modul în care trăiau și
se rugau creștinii: „Au menționat, totuși că totalitatea și conținutul greșelii
sau erorii lor a fost aceea că erau obișnuiți să se adune într‐o zi anume, înainte
de răsăritul soarelui, să cânte un imn lui Hristos ca unui zeu, și să se lege
împreună, printr‐o făgăduință, să nu comită crime, să nu fure, să nu comită
tâlhării sau adulter, să nu mintă și să nu refuze a spune adevărul când li se
cere. Când acestea erau gata, era obiceiul lor să plece și să se adune din nou spre
a mânca împreună, mâncare obișnuită și nevinovată. Chiar și aceasta, au zis ei,
au încetat să mai săvârșească, după publicarea edictului meu, prin care, în
acord cu instrucțiunile voastre, am interzis asociațiile politice. Prin urmare, am
judecat că este necesar să aflu care este adevărul, torturând două sclave femei,
care se numeau diaconițe. Dar nu am descoperit altceva decât o superstiție
decăzută și exagerată.
De aceea, am amânat investigarea și m‐am grăbit să mă consult cu Voi
(Majestatea Voastră). Căci chestiunea datorită căreia m‐am decis să mă consult
cu Voi este mai ales datorită numărului mare de implicații. Căci multe persoane
de orice vârstă, rang și, de asemenea, de ambele sexe, sunt și vor fi în pericol.
Căci contaminarea cu această superstiție s‐a răspândit nu numai la orașe, dar și
la sate și pe la ferme. Se pare că este posibil să fie controlată și vindecată. Este
desigur foarte limpede că templele, care au fost aproape părăsite, au început să
fie frecventate din nou, că riturile religioase stabilite, mult timp neglijate, sunt
reluate din nou, iar de pretutindeni sosesc animale pentru sacrificii, căci, până
acum, doar foarte puțini cumpărători erau pentru ele. Este ușor de imaginat ce
37 Pr. Conf. Dr. Marius Țepelea, Texte alese din Istoria bisericească universală, Editura
Universității Oradea, 2008, pp. 89‐93.
315
mulțime de oameni s‐ar putea schimba, dacă ar fi acordată o oportunitate
pentru căință.”38
Istoricul Tacit 39 , în opera sa Annales, XV, 44, vorbește despre
condamnarea la moarte a Mântuitorului Isus Hristos de către Ponțiu
Pilat în timpul domniei împăratului Tiberiu (14‐37 d.Hr.), dar și despre
suferințele pe care le‐au îndurat creștinii în timpul persecuției lui Nero
(54‐68 d.Hr.) din anul 64 d.Hr.
Istoricul Suetonius40 în opera sa Viețile celor doisprezece Caesari,
relatează despre evenimentele care au avut loc la Roma în anul 49
d.Hr., când împăratul Claudiu i‐a expulzat pe evrei, datorită faptului
că se agitau din cauza lui Hristos: „Expulză din Roma pe evrei,41 care se
agitau mereu, instigați de Chrestus.“42 Tot Suetonius, vorbește în opera sa
și despre persecutarea creștinilor în timpul domniei lui Nero (Vita
Neronis 16, 2).43

IV.5. Întemeierea bisericii
Când Mântuitorul Isus Hristos S‐a Înălțat la cer, existau două
comunități de credincioși, una în Galileea, care era formată din peste
38 Plinius Secundus, Epistulam libri decem, Liber X, 96‐97, vol. Pliny: Letters, vol.II:
Books 8‐10. Panegyricus, col. Loeb Clasical Library, nr. 59, Harvard University
Press, 1969, pp. 470‐471.
39 Publius Cornelius Tacitus, a trăit între anii 55‐120 d.Hr. și a fost un om politic,
dar și un important istoric roman. A fost considerat părintele istoriografiei
romane.
40 Gaius Suetonius Tranquillus, a trăit între anii 69‐141 d.Hr. și a fost unul dintre cei
mai importați istorici romani, care a scris o vastă operă în limba latină și greacă,
din care s‐a păstrat numai o mare parte din biografiile sale.
41 Primii creștini la Roma, au provenit din rândurile evreilor și de aceea romanii
i‐au confundat la început pe creștini cu evreii.
42 C. Suetonius Tranquillus, Viețile celor doisprezece Caesari, V, XXV, Traducerea de
David Popescu și C.V. Georoc, Studiu introductiv de David Popescu, Editura
100+1 Gramar, București, 2005, p. 201.
43 Nicolae Chifăr, op. cit., pp. 26‐29.
316
cinci sute de persoane: „În urmă S‐a arătat deodată la peste cinci sute de
frați, dintre care cei mai mulți trăiesc până astăzi, iar unii au și adormit.” I
Cor. 10, 6 și alta la Ierusalim, care era formată din aproximativ o sută
douăzeci de persoane: „Și în zilele acelea, sculându‐se Petru în mijlocul
fraților (iar numărul lor era ca la o sută douăzeci). Fapte, 1, 15. Aceste
comunități erau în așteptarea Mângâietorului promis de către
Mântuitorul Isus Hristos: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi
trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va
mărturisi despre Mine.” In. 15, 26, dar așteptau și botezul lor cu Spirit
Sfânt: „Și cu ei petrecând, le‐a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să
aștepte făgăduința Tatălui, pe care (a zis El) ați auzit‐o de la Mine: Că Ioan a
botezat cu apă, iar voi veți fi botezați cu Spiritul Sfânt, nu mult după aceste
zile.” Fapte 1, 4‐5.
Sfinții Apostoli vor completa numărul lor și vor alege, prin
tragere la sorți, în locul lui Iuda, pe Matia, dintre credincioșii care au
fost prezenți cu ei de la începutul activității publice a Mântuitorului Isus
Hristos și până la Înălțarea Sa la cer: „Deci trebuie ca unul din acești
bărbați, care s‐au adunat cu noi în timpul cât a petrecut între noi Domnul Isus,
Începând de la botezul lui Ioan, până în ziua în care S‐a înălțat de la noi, să fie
împreună cu noi martor al învierii Lui. Și au pus înainte pe doi: pe Iosif, numit
Barsaba, zis și Iustus, și pe Matia. Și rugându‐se, au zis: Tu, Doamne, Care
cunoști inimile tuturor, arată pe care din aceștia doi l‐ai ales. Ca să ia locul
acestei slujiri și al apostoliei din care Iuda a căzut, ca să meargă în locul lui. Și
au tras la sorți, și sorțul a căzut pe Matia, și s‐a socotit împreună cu cei
unsprezece.” Fapte 1, 21‐26.
După zece zile de la Înălțare s‐a împlinit promisiunea făcută de
Mântuitorul Isus Hristos, prin Pogorârea Spiritului Sfânt, care i‐a întărit
pe Sfinții Apostoli cu puteri și daruri supranaturale, pentru misiunea lor
de propovăduire a Evangheliei la toate neamurile: „Și când a sosit ziua
Cincizecimii, erau toți împreună în același loc. Și din cer, fără de veste, s‐a
făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată casa unde
317
ședeau ei. Și li s‐au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre
ei. Și s‐au umplut toți de Spiritul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi,
precum le dădea lor Spiritul a grăi. Și erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbați
cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer. Și iscându‐se vuietul acela, s‐a
adunat mulțimea și s‐a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa.
Și erau uimiți toți și se minunau zicând: Iată, nu sunt aceștia care vorbesc toți
galileieni? Și cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne‐am născut? Parți
și mezi și elamiți și cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea și în Capadocia,
în Pont și în Asia, În Frigia și în Pamfilia, în Egipt și în părțile Libiei cea de
lângă Cirene, și romani în treacăt, iudei și prozeliți, Cretani și arabi, îi auzim
pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu! Și
toți erau uimiți și nu se dumireau, zicând unul către altul: Ce va să fie
aceasta?” Fapte 2, 1‐12.
Biserica a fost întemeiată în chip nevăzut prin jertfa de pe cruce a
Mântuitorului Isus Hristos, iar acum la Rusalii are loc întemeierea ei în
chip văzut. Astfel, la originea Bisericii creștine, întemeiată de către
Sfinții Apostoli după învățătura și puterea Mântuitorului Isus Hristos,
stă acest moment extraordinar, care s‐a produs acum în ziua
Cincizecimii. Efectul Pogorârii Spiritului Sfânt a fost imediat și revelator
pentru că în urma predicii Sfântului Apostol Petru s‐au botezat ca la trei
mii de suflete: „Bărbați israeliți, ascultați cuvintele acestea: Pe Isus
Nazarineanul, bărbat adeverit între voi de Dumnezeu, prin puteri, prin minuni
și prin semne pe care le‐a făcut prin El Dumnezeu în mijlocul vostru, precum
și voi știți. Pe Acesta, fiind dat, după sfatul cel rânduit și după știința cea
dinainte a lui Dumnezeu, voi L‐ați luat și pironindu‐L, prin mâinile celor fără
de lege, L‐ați omorât. Pe Care Dumnezeu L‐a înviat, dezlegând durerile morții,
întrucât nu era cu putință ca El să fie ținut de ea. Căci David zice despre El:
„Totdeauna am văzut pe Domnul înaintea mea, căci El este de‐a dreapta mea,
ca să nu mă clatin. De aceea s‐a bucurat inima mea și s‐a veselit limba mea;
chiar și trupul meu se va odihni întru nădejde. Căci nu vei lăsa sufletul meu în
iad, nici nu vei da pe cel sfânt al Tău să vadă stricăciune. Făcutu‐mi‐ai
318
cunoscute căile vieții; cu înfățișarea Ta mă vei umple de bucurie.” Bărbați frați,
cuvine‐se a vorbi cu îndrăznire către voi despre strămoșul David, că a murit și
s‐a îngropat, iar mormântul lui este la noi, până în ziua aceasta. Deci el, fiind
prooroc și știind că Dumnezeu i S‐a jurat cu jurământ să așeze pe tronu‐i din
rodul coapselor lui, Mai înainte văzând, a vorbit despre învierea lui Hristos: că
n‐a fost lăsat în iad sufletul Lui și nici trupul Lui n‐a văzut putreziciunea.
Dumnezeu a înviat pe Acest Isus, Căruia noi toți suntem martori. Deci,
înălțându‐Se prin dreapta lui Dumnezeu și primind de la Tatăl făgăduința
Spiritului Sfânt, L‐a revărsat pe Acesta, cum vedeți și auziți voi. Căci David
nu s‐a suit la ceruri, dar el a zis: „ Zis‐a Domnul Domnului meu: Șezi de‐a
dreapta Mea, Până ce voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut picioarelor Tale.” Cu
siguranță să știe deci toată casa lui Israel că Dumnezeu, pe Acest Isus pe Care
voi L‐ați răstignit, L‐a făcut Domn și Hristos. Ei auzind acestea, au fost
pătrunși la inimă și au zis către Petru și ceilalți apostoli: Bărbați frați, ce să
facem? Iar Petru a zis către ei: Pocăiți‐vă și să se boteze fiecare dintre voi în
numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre și veți primi darul
Spiritului Sfânt. Căci vouă este dată făgăduința și copiilor voștri și tuturor
celor de departe, pe oricâți îi va chema Domnul Dumnezeul nostru. Și cu alte
multe vorbe mărturisea și‐i îndemna, zicând: Mântuiți‐vă de acest neam
viclean. Deci cei ce au primit cuvântul lui s‐au botezat și în ziua aceea s‐au
adăugat ca la trei mii de suflete.” Fapte 2, 22‐41. În cuvântarea Sfântului
Apostol Petru, avem un tip de predică apostolică, iar în urma acestei
predici s‐a format prima comunitate creștină.
Astfel, putem vedea că la începuturile creștinismului cea mai
puternică comunitate era la Ierusalim. Această comunitate creștină trăia
o viață nouă, în comuniune, și în rugăciuni, mergea la Templu pentru a
se ruga, asculta lecturile scripturistice, avea un cult aparte (frângerea
pâinii) și ducea un mod de viață deosebit: „Și stăruiau în învățătura
apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciuni. Și tot sufletul
era cuprins de teamă, căci multe minuni și semne se făceau în Ierusalim prin
apostoli, și mare frică îi stăpânea pe toți. Iar toți cei ce credeau erau laolaltă și
319
aveau toate de obște. Și își vindeau bunurile și averile și le împărțeau tuturor,
după cum avea nevoie fiecare. Și în fiecare zi, stăruiau într‐un cuget în templu
și, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie și întru curăția
inimii, Lăudând pe Dumnezeu și având har la tot poporul. Iar Domnul adăuga
zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau.” Fapte 2, 42‐47.
În urma acestui nou mod de viață, a predicilor Sfinților Apostoli,
dar și al minunilor pe care le făceau numărul credincioșilor creștea
zilnic. Vindecarea unui paralitic a stârnit un interes și mai mare pentru
predica Sfinților Apostoli: „Iar Petru și Ioan se suiau la templu pentru
rugăciunea din ceasul al nouălea. Și era un bărbat olog din pântecele mamei
sale, pe care‐l aduceau și‐l puneau în fiecare zi la poarta templului, zisă Poarta
Frumoasă, ca să ceară milostenie de la cei ce intrau în templu, Care, văzând că
Petru și Ioan vor să intre în templu, le‐a cerut milostenie. Iar Petru, căutând
spre el împreună cu Ioan a zis: Privește la noi; Iar el se uita la ei cu luare‐
aminte, așteptând să primească ceva de la ei. Iar Petru a zis: Argint și aur nu am,
dar; ce am, aceea îți dau. În numele lui Isus Hristos Nazarineanul, scoală‐te și
umblă! Și apucându‐l de mâna dreaptă, l‐a ridicat și îndată gleznele și tălpile
picioarelor lui s‐au întărit. Și sărind, a stat în picioare și umbla, și a intrat cu ei
în templu, umblând și sărind și lăudând pe Dumnezeu. Și tot poporul l‐a văzut
umblând și lăudând pe Dumnezeu.” Fapte 3, 1‐9.
Acest succes îi încuraja pe Sfinții Apostoli, dar în același timp îi
neliniștea pe conducătorii evrei, datorită faptului că învățau poporul și
vesteau Învierea lui Isus: „Dar pe când vorbeau ei către popor, au venit peste
ei preoții, căpetenia gărzii templului și saducheii, Mâniindu‐se că ei învață
poporul și vestesc întru Isus învierea din morți. Și punând mâna pe ei, i‐au pus
sub pază până a doua zi, căci acum era seară. Totuși mulți din cei ce auziseră
cuvântul au crezut și numărul bărbaților credincioși s‐a făcut ca la cinci mii.”
Fapte 4, 1‐4. Predica Sfinților Apostoli era caldă și puternică, iar cei care‐i
ascultau au crezut și astfel, numărul credincioșilor a crescut ajungând ca
la cinci mii de bărbați.
320
Sfinții Apostoli vor fi arestați și duși în fața membrilor
sinedriului, care‐i vor ancheta asupra puterii și numelui lui Hristos în
care vorbesc. Sfântul Apostol Petru va mărturisi cu mult curaj pe Isus
cel răstignit de către ei și înviat de Dumnezeu. Acest curaj al Sfântului
Apostol Petru, dar și prezența paraliticului vindecat i‐a pus pe membrii
sinedriului în încurcătură, și astfel, ei se vor mulțumi să‐i amenințe pe
Sfinții Apostoli și să le interzică să mai vorbească în numele lui Isus: „Și
a doua zi s‐au adunat căpeteniile lor și bătrânii și cărturarii din Ierusalim, Și
Anna arhiereul și Caiafa și Ioan și Alexandru și câți erau din neamul arhieresc,
Și punându‐i la mijloc, îi întrebau: Cu ce putere sau în al cui nume ați făcut
voi aceasta? Atunci, Petru, plin fiind de Spiritul Sfânt, le‐a vorbit: Căpetenii
ale poporului și bătrâni ai lui Israel, Fiindcă noi suntem astăzi cercetați pentru
facere de bine unui om bolnav, prin cine a fost el vindecat, Cunoscut să vă fie
vouă tuturor, și la tot poporul Israel, că în numele lui Isus Hristos
Nazarineanul, pe care voi L‐ați răstignit, dar pe Care Dumnezeu L‐a înviat din
morți, întru Acela stă acesta sănătos înaintea voastră! Aceasta este piatra cea
neluată în seamă de către voi, zidarii, care a ajuns în capul unghiului; Și întru
nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între
oameni, în care trebuie să ne mântuim noi. Și văzând ei îndrăzneala lui Petru
și a lui Ioan și știind că sunt oameni fără carte și simpli, se mirau, și îi
cunoșteau că fuseseră împreună cu Isus; Și văzând pe omul cel tămăduit, stând
cu ei, n‐aveau nimic de zis împotrivă. Dar poruncindu‐le să iasă afară din
sinedriu, vorbeau între ei, Zicând: Ce vom face acestor oameni? Căci este
învederat tuturor celor ce locuiesc în Ierusalim că prin ei s‐a făcut minune
cunoscută și nu putem să tăgăduim. Dar ca aceasta să nu se răspândească mai
mult în popor, să le poruncim cu amenințare să nu mai vorbească, în numele
acesta, niciunui om. Și chemându‐i, le‐au poruncit ca nicidecum să nu mai
grăiască, nici să mai învețe în numele lui Isus. Iar Petru și Ioan, răspunzând,
au zis către ei: Judecați dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de
voi mai mult decât de Dumnezeu. Căci noi nu putem să nu vorbim cele ce am
văzut și am auzit. Dar ei, amenințându‐i din nou, le‐au dat drumul, negăsind
321
niciun chip cum să‐i pedepsească, din cauza poporului, fiindcă toți slăveau pe
Dumnezeu, pentru ceea ce se făcuse.” Fapte 4, 5‐21.
Comunitatea din Ierusalim va cunoaște o puternică dezvoltare,
trăind în dragoste frățească, realizând benevol și parțial folosirea în
comun a bunurilor. Se va remarca în acest sens levitul Iosif din Cipru,
care va pune la dispoziția apostolilor toate bunurile sale și va deveni
astfel, sub numele de Barnaba (fiul mângâierii) un colaborator activ și
prețios: „Iar inima și sufletul mulțimii celor ce au crezut erau una și niciunul
nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obște. Și cu mare
putere apostolii mărturiseau despre învierea Domnului Isus Hristos și mare
har era peste ei toți. Și nimeni nu era lipsit, fiindcă toți câți aveau țarini sau
case le vindeau și aduceau prețul celor vândute. Și‐l puneau la picioarele
apostolilor. Și se împărțea fiecăruia după cum avea cineva trebuință. Iar Iosif,
cel numit de apostoli Barnaba (care se tâlcuiește fiul mângâierii), un levit,
născut în Cipru, Având țarină și vânzând‐o a adus banii și i‐a pus la picioarele
apostolilor.” Fapte 4, 32‐39.
În această frumoasă atmosferă a vieții de comunitate creștină, va
exista și unele situații de abateri morale, și astfel Biserica va trebui să ia
măsuri disciplinare, așa cum a fost în cazul soților Anania și Safira: „Iar
un om, anume Anania, cu Safira, femeia lui, și‐a vândut țarina. Și a dosit din
preț, știind și femeia lui, și aducând o parte, a pus‐o la picioarele apostolilor. Iar
Petru a zis: Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minți tu Spiritului
Sfânt și să dosești din prețul țarinei? Oare, păstrând‐o, nu‐ți rămânea ție, și
vândută nu era în stăpânirea ta? Pentru ce ai pus în inima ta lucrul acesta?
N‐ai mințit oamenilor, ci lui Dumnezeu. Iar Anania, auzind aceste cuvinte, a
căzut și a murit. Și frică mare i‐a cuprins pe toți care au auzit. Și sculându‐se
cei mai tineri, l‐au înfășurat și, scoțându‐l afară, l‐au îngropat. După un
răstimp, ca de trei ceasuri, a intrat și femeia lui, neștiind ce se întâmplase. Iar
Petru a zis către ea: Spune‐mi dacă ați vândut țarina cu atât? Iar ea a zis: Da,
cu atât. Iar Petru a zis către ea: De ce v‐ați învoit voi să ispitiți Spiritul
Domnului? Iată picioarele celor ce au îngropat pe bărbatul tău sunt la ușă și te
322
vor scoate afară și pe tine. Și ea a căzut îndată la picioarele lui Petru și a murit.
Și intrând tinerii, au găsit‐o moartă și, scoțând‐o afară, au îngropat‐o lângă
bărbatul ei. Și frică mare a cuprins toată Biserica și pe toți care au auzit
acestea.ʺ Fapte 5, 1‐11. Aceasta a fost prima măsură disciplinară în
Biserică, care a fost luată de însuși Dumnezeu.
Sfinții Apostoli au continuat să predice cu mult succes,
vindecând bolnavi și făcând multe minuni. Vor fi arestați din nou, și vor
scăpa din închisoare fiind găsiți în templu, unde continuau să
propovăduiască. De aici, sunt aduși din nou în fața sinedriului fiind
certați cu și mai multă asprime, vor fi amenințați cu moartea, dar la
intervenția înțeleptului rabin Gamaliel, vor scăpa cu viață. Sfinții
Apostoli vor fi bătuți și lăsați liberi, cu condiția să nu mai vorbească
despre Mântuitorul Isus Hristos: „Iar prin mâinele apostolilor se făceau
semne și minuni multe în popor, și erau toți într‐un cuget, în pridvorul lui
Solomon. Și nimeni dintre ceilalți nu cuteza să se alipească de ei, dar poporul îi
lăuda. Și din ce în ce mai mult se adăugau cei ce credeau în Domnul, mulțime
de bărbați și de femei. Încât scoteau pe cei bolnavi în ulițe și‐i puneau pe paturi
și pe tărgi, ca venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre
ei. Și se aduna și mulțimea din cetățile dimprejurul Ierusalimului, aducând
bolnavi și bântuiți de duhuri necurate, și toți se vindecau. Și sculându‐se
arhiereul și toți cei împreună cu el ‐cei din eresul saducheilor‐ s‐au umplut de
pizmă. Și au pus mâna pe apostoli și i‐au băgat în temnița obștească. Iar un
înger al Domnului, în timpul nopții, a deschis ușile temniței și, scoțându‐i, le‐a
zis: Mergeți și, stând, grăiți poporului în templu toate cuvintele vieții acesteia.
Și, auzind, au intrat de dimineață în templu și învățau. Dar venind arhiereul și
cei împreună cu el, au adunat sinedriul și tot sfatul bătrânilor fiilor lui Israel și
au trimis la temniță să‐i aducă pe apostoli. Dar, ducându‐se, slugile nu i‐au
găsit în temniță și, întorcându‐se, au vestit, Zicând: Temnița am găsit‐o
încuiată în toată siguranța și pe paznici stând la uși, dar când am descuiat,
înăuntru nu am găsit pe nimeni. Când au auzit aceste cuvinte, căpetenia pazei
templului și arhiereii erau nedumeriți cu privire la ei, ce‐ar putea să fie aceasta.
Dar venind cineva, le‐a dat de veste: Iată bărbații pe care i‐ați pus în temniță
323
sunt în templu, stând și învățând poporul. Atunci, ducându‐se, căpetenia pazei
templului împreună cu slujitorii i‐au adus, dar nu cu sila, că se temeau de
popor să nu‐i omoare cu pietre. Și, aducându‐i, i‐au pus în fața sinedriului. Iar
arhiereul i‐a întrebat, Zicând: Au nu v‐am poruncit vouă cu poruncă să nu mai
învățați în numele acesta? Și iată ați umplut Ierusalimul cu învățătura voastră
și voiți să aduceți asupra noastră sângele Acestui Om! Iar Petru și apostolii,
răspunzând au zis: Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe
oameni. Dumnezeul părinților noștri a înviat pe Isus, pe Care voi L‐ați omorât,
spânzurându‐L pe lemn. Pe Acesta, Dumnezeu, prin dreapta Sa, L‐a înălțat
Stăpânitor și Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăință și iertarea păcatelor. Și
noi suntem martori ai acestor cuvinte noi și Spiritul Sfânt, pe care Dumnezeu
L‐a dat celor ce Îl ascultă. Iar ei, auzind, se minunau foarte și se sfătuiau să‐i
omoare. Și ridicându‐se în sinedriu un fariseu, anume Gamaliel, învățător de
Lege, cinstit de tot poporul, a poruncit să‐i scoată pe oameni afară puțin. Și a
zis către ei: Bărbați israeliți, luați aminte la voi, ce aveți să faceți cu acești
oameni. Că înainte de zilele acestea s‐a ridicat Teudas, 44 zicând că el, este
cineva, căruia i s‐au alăturat un număr de bărbați ca la patru sute, care a fost
ucis și toți câți l‐au ascultat au fost risipiți și nimiciți. După aceasta s‐a ridicat
Iuda Galileianul, 45 în vremea numărătorii, și a atras popor mult după el; și
acela a pierit și toți câți au ascultat de el au fost împrăștiați. Și acum zic vouă:
Feriți‐vă de oamenii aceștia și lăsați‐i, căci dacă această hotărâre sau lucrul
acesta este de la oameni, se va nimici; Iar dacă este de la Dumnezeu, nu veți
putea să‐i nimiciți, ca nu cumva să vă aflați și luptători împotriva lui
Dumnezeu. Și l‐au ascultat pe el; și chemând pe apostoli și bătându‐i, le‐au
poruncit să nu mai vorbească în numele lui Isus, și le‐au dat drumul. Iar ei au
plecat din fața sinedriului, bucurându‐se că s‐au învrednicit, pentru numele
Lui, să sufere ocară. Și toată ziua, în templu și prin case, nu încetau să învețe și
să binevestească pe Hristos Isus.” Fapte 5, 12‐42
44 Teudas a fost conducătorul unei răscoale politice.
45 Iuda Galileianul a încercat în anul 6 d.Hr. să declanșeze o răscoală, în timpul
recensământului, pe care l‐a făcut Sulpicius Quirinius, guvernatorul Siriei.
324
Această nouă viață de comuniune și întrajutorare a făcut ca

numărul credincioșilor să crească, dar în același timp să apără și unele
greutăți. În acest sens iudeii eleniști46 s‐au plâns apostolilor că văduvele
lor erau trecute cu vederea la împărțirea ajutoarelor. Sfinții Apostoli vor
propune să fie aleși șapte bărbați: „În zilele acelea, înmulțindu‐se ucenicii,
eleniștii (iudeii) murmurau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau
trecute cu vederea la slujirea de fiecare zi. Și chemând cei doisprezece mulțimea
ucenicilor, au zis: Nu este drept ca noi, lăsând de‐o parte cuvântul lui
Dumnezeu, să slujim la mese. Drept aceea, fraților, căutați șapte bărbați dintre
voi, cu nume bun, plini de Spirit Sfânt și de înțelepciune pe care noi să‐i
rânduim la această slujbă. Iar noi vom stărui în rugăciune și în slujirea
cuvântului. Și a plăcut cuvântul înaintea întregii mulțimi, și au ales pe Ștefan,
bărbat plin de credință și de Spirit Sfânt, și pe Filip, și pe Prohor și pe Nicanor,
și pe Timon, și pe Parmena, și pe Nicolae,47 prozelit din Antiohia. Pe care i‐au
pus înaintea apostolilor, și ei rugându‐se și‐au pus mâinile peste ei. Și cuvântul
lui Dumnezeu creștea, și se înmulțea foarte numărul ucenicilor în Ierusalim,
încă și mulțime de preoți se supuneau credinței.” Fapte 6, 1‐7.
Cei șapte diaconi, sunt primii slujitori hirotoniți. Ei aveau datoria
de a supraveghea și asigura buna organizare în cadrul meselor comune,
dar în același timp putea să predice și cuvântul lui Dumnezeu.
În anul 36 d.Hr. creștinii se vor separa de evrei, iar aceștia au
început să‐i prigonească și astfel, Sfântul Arhidiacon Ștefan va deveni
primul martir creștin.48 El va propovădui cu mult curaj noua credință,
fapt care va atrage dușmănia unor evrei din diaspora. Aceștia îl vor
acuza de blasfemie împotriva lui Moise și a lui Dumnezeu, fiind dus
46 Iudeii eleniști erau evreii din diaspora, cei care trăiau în afara granițelor
Palestinei. Ei au împărtășit limba și cultura greacă, iar la Iersusalim își aveau
propria sinagogă, unde cultul se săvârșea în limba greacă. Această împărțire s‐a
păstrat și în cadrul primei comunități creștine.
47 Diaconul Nicolae a fost hirotonit pentru a sluji credincioșii din comunitatea
eleniștilor.
325
astfel, în fața sinedriului pentru a fi judecat: „Iar Ștefan, plin de har și de
putere, făcea minuni și semne mari în popor. Și s‐au ridicat unii din sinagoga
ce se zicea a libertinilor49 și a cirinenilor și a alexandrinilor și a celor din Cilicia
și din Asia, sfădindu‐se cu Ștefan. Și nu puteau să stea împotriva înțelepciunii
și a Spiritului cu care el vorbea. Atunci au pus pe niște bărbați să zică: L‐am
auzit spunând cuvinte de hulă împotriva lui Moise și a lui Dumnezeu. Și au
întărâtat poporul și pe bătrâni și pe cărturari și, năvălind asupră‐i, l‐au răpit și
l‐au dus în sinedriu. Și au pus martori mincinoși, care ziceau: Acest om nu
încetează a vorbi cuvinte de hulă împotriva acestui loc sfânt și a Legii. Că l‐au
auzit zicând că Acest Isus Nazarineanul va strica locul acesta și va schimba
datinile pe care ni le‐a lăsat nouă Moise.” Fapte 6, 8‐15. În fața sinedriului,
Sfântul Arhidiacon Ștefan va rosti o lungă cuvântare, în care va vorbi
despre istoria poporului evreu, argumentând cu textele profetice, că
Isus Hristos este Mesia cel prezis de către profeții Vechiului Testament,
iar evreii s‐au făcut vinovați de uciderea Lui. În cadrul vacarmului care
s‐a produs în urma acestei cuvântări, Sfântul Arhidiacon Ștefan va fi
târât afară din oraș și ucis cu pietre: „Și ațintindu‐și ochii asupra lui, toți
cei ce ședeau în sinedriu au văzut fața lui ca o față de înger. Iar el a zis: Bărbați
frați și părinți, ascultați! Dumnezeul slavei S‐a arătat părintelui nostru
Avraam, când era în Mesopotamia, mai înainte de a locui în Haran, Și a zis
către el: Ieși din pământul tău și din rudenia ta și vino în pământul pe care ți‐l
voi arăta. Atunci, ieșind din pământul caldeilor, a locuit în Haran. Iar de acolo,
după moartea tatălui său, l‐a strămutat în această țară, în care locuiți voi
acum. Și nu i‐a dat moștenire în ea nicio palmă de pământ, ci i‐a făgăduit că i‐o
va da lui spre stăpânire și urmașilor lui după el, neavând el copil. Și Dumnezeu
a vorbit astfel: „Urmașii lui vor fi străini în pământ străin, și acolo îi vor robi
și‐i vor asupri patru sute de ani. Și pe poporul la care vor fi robi, Eu îl voi
judeca‐ a zis Dumnezeu‐ iar după acestea vor ieși și‐Mi vor sluji Mie în locul
acesta.” Și i‐a dat legământul tăierii împrejur; și așa a născut pe Isaac și l‐a
49 Din această sinagogă făceau parte sclavii eliberați. Aceștia erau urmașii evreilor pe
care Pompei i‐a dus la Roma ca sclavi, după cucerirea Palestinei în anul 63 î.Hr.
326
tăiat împrejur a opta zi; și Isaac a născut pe Iacov și Iacov pe cei doisprezece
patriarhi. Și patriarhii, pizmuind pe Iosif, l‐au vândut în Egipt; dar Dumnezeu
era cu el. Și l‐a scos din toate necazurile lui și i‐a dat lui har și înțelepciune
înaintea lui Faraon, regele Egiptului, iar acesta l‐a pus mai mare peste Egipt și
peste toată casa lui. Și a venit foamete peste tot Egiptul și peste Canaan, și
strâmtorare mare, și părinții noștri nu mai găseau hrană. Și Iacov, auzind că
este grâu în Egipt, a trimis pe părinții noștri întâia oară. Iar a doua oară Iosif s‐a
făcut cunoscut fraților săi și Faraon a aflat neamul lui Iosif. Și Iosif, trimițând,
a chemat pe Iacov, tatăl său, și toată rudenia sa, cu șaptezeci și cinci de suflete.
Și Iacov s‐a coborât în Egipt; și a murit și el și părinții noștri; Și au fost
strămutați la Sichem și au fost puși în mormântul pe care Avraam l‐a
cumpărat cu preț de argint, de la fiii lui Emor, în Sichem; Dar cum se apropia
vremea făgăduinței pentru care s‐a jurat Dumnezeu lui Avraam, a crescut
poporul și s‐a înmulțit în Egipt. Până când s‐a ridicat peste Egipt alt rege, care
nu știa de Iosif. Acesta, purtându‐se ca un viclean cu neamul nostru, a asuprit
pe părinții noștri să‐și lepede pruncii lor, ca să nu mai trăiască. În vremea aceea
s‐a născut Moise și era plăcut lui Dumnezeu. Și trei luni a fost hrănit în casa
tatălui său. Și fiind lepădat, l‐a luat fiica lui faraon și l‐a crescut ca pe un fiu al
ei. Și a fost învățat Moise în toată înțelepciunea egiptenilor și era puternic în
cuvintele și în faptele lui. Iar când a împlinit patruzeci de ani, și‐a pus în gând
să cerceteze pe frații săi, fiii lui Israel. Și văzând pe unul dintre ei că suferă
strâmbătate, l‐a apărat și, omorând pe egiptean, a răzbunat pe cel asuprit. Și el
credea că frații săi vor pricepe că Dumnezeu, prin mâna lui, le dăruiește
izbăvire, dar ei n‐au înțeles. Și a doua zi s‐a arătat unora care se băteau și i‐a
îndemnat la pace, zicând: Bărbaților, sunteți frați. De ce vă faceți rău unul
altuia? Dar cel ce asuprea pe aproapele l‐a îmbrâncit, zicând: Cine te‐a pus pe
tine domn și judecător peste noi? Nu cumva vrei să mă omori, cum ai omorât
ieri pe egiptean? La acest cuvânt, Moise a fugit și a trăit ca străin în țara
Madian, unde a născut doi fii. Și după ce s‐au împlinit patruzeci de ani,
îngerul Domnului i s‐a arătat în pustiul Muntelui Sinai, în flacăra focului
unui rug. Iar Moise, văzând, s‐a minunat de vedenie, dar când s‐a apropiat ca
327
să ia seama mai bine, a fost glasul Domnului către el: „Eu sunt Dumnezeul
părinților tăi, Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul
lui Iacov.” Și Moise, tremurând, nu îndrăznea să privească; Iar Domnul i‐a zis:
„Dezleagă încălțămintea picioarelor tale, căci locul pe care stai este pământ
sfânt. Privind, am văzut asuprirea poporului Meu în Egipt și suspinul lor l‐am
auzit și M‐am pogorât ca să‐l scot. Și acum vino, să te trimit în Egipt.” Pe
Moise acesta de care s‐au lepădat, zicând: Cine te‐a pus pe tine domn și
judecător?, pe acesta l‐a trimis Dumnezeu domn și răscumpărător, prin mâna
îngerului care i se arătase în rug. Acesta i‐a scos afară, făcând minuni și semne
în țara Egiptului și în Marea Roșie și în pustie timp de patruzeci de ani. Acesta
este Moise cel ce a zis fiilor lui Israel: „Proroc ca mine vă va ridica Dumnezeu
din frații voștri; pe El să‐L ascultați.” Acesta este cel ce a fost la adunarea în
pustie, cu îngerul care i‐a vorbit pe Muntele Sinai și cu părinții noștri, primind
cuvinte de viață ca să ni le dea nouă. De acesta n‐au vrut să asculte părinții
noștri, ci s‐au lepădat și inimile lor s‐au întors către Egipt, Zicând către Aaron:
„Fă‐ne dumnezei care să meargă înaintea noastră; căci acestui Moise, care ne‐a
scos din țara Egiptului, nu știm ce i s‐a întâmplat.” Și au făcut, în zilele acelea,
un vițel, și au adus idolului jertfă și se veseleau de lucrul mâinilor lor. Și S‐a
întors Dumnezeu și i‐a dat pe ei să slujească oștirii cerului, precum este scris în
cartea proorocilor: „Adus‐ați voi Mie casă a lui Israel, timp de patruzeci de ani,
în pustie, junghieri și jertfe? Și ați purtat cortul lui Moloh și steaua
dumnezeului vostru Remfan, chipurile pe care le‐ați făcut, ca să vă închinați la
ele! De aceea vă voi strămuta dincolo de Babilon.” Părinții voștri aveau în
pustie cortul mărturiei, precum orânduise Cel ce a vorbit cu Moise, ca să‐l facă
după chipul pe care îl văzuse; Și pe acesta primindu‐l părinții noștri l‐au adus
cu Iosua în țara stăpânită de neamuri, pe care Dumnezeu le‐a izgonit din fața
părinților noștri, până în zilele lui David. Care a aflat har înaintea lui
Dumnezeu și a cerut să găsească un locaș pentru Dumnezeul lui Iacov. Iar
Solomon I‐a zidit Lui casă, Dar Cel Preaînalt nu locuiește în temple făcute de
mâini, precum zice proorocul: „Cerul este tronul Meu și pământul așternut
picioarelor Mele. Ce casă Îmi veți zidi Mie?‐zice Domnul‐sau care este locul
328
odihnei Mele? Nu mâna Mea a făcut toate acestea?” Voi cei tari în cerbice și
netăiați împrejur la inimă și la urechi, voi pururi stați împotriva Spiritului
Sfânt, precum părinții voștri, așa și voi! Pe care dintre prooroci nu l‐au
prigonit părinții voștri? Și au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui
Drept, ai Cărui vânzători și ucigași v‐ați făcut voi acum. Voi, cei care ați
primit Legea întru rânduieli de la îngeri și n‐ați păzit‐o! Iar ei, auzind acestea,
fremătau de furie în inimile lor și scrâșneau din dinți împotriva lui. Iar, Ștefan,
fiind plin de Spirit Sfânt și privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu și pe
Isus stând de‐a dreapta lui Dumnezeu. Și a zis: Iată, văd cerurile deschise și pe
Fiul Omului stând de‐a dreapta lui Dumnezeu! Iar ei, strigând cu glas mare,
și‐au astupat urechile și au năvălit asupra lui. Și scoțându‐l afară din cetate, îl
băteau cu pietre. Iar martorii și‐au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit
Saul. Și îl băteau cu pietre pe Ștefan, care se ruga și zicea: Doamne, Isuse,
primește sufletul meu! Și îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le
socoti lor păcatul acesta! Și zicând acestea a murit.” Fapte 6, 15; 7, 1‐60.
Judecarea și condamnarea Sfântului Arhidiacon Ștefan este primul
conflict doctrinar dintre iudaism și creștinism.
Prigoana se va răspândi asupra întregii comunități creștine de la
Ierusalim, iar în această situație credincioșii se vor răspândi în
provincie. Sfinții Apostoli vor rămâne în Ierusalim, dar Saul,50 care a
fost prezent la uciderea Sfântului Arhidiacon Ștefan, va prigoni, de
acum înainte, cu și mai multă patimă, pe creștini, căutându‐i prin case
și trimițându‐i la judecată: „ Și Saul s‐a făcut părtaș la uciderea lui. Și s‐a
făcut în ziua aceea prigoană mare împotriva Bisericii din Ierusalim. Și toți,
afară de apostoli, s‐au împrăștiat prin ținuturile Iudeii și ale Samariei. Iar
bărbați cucernici au îngropat pe Ștefan și au făcut plângere mare pentru el. Și
Saul pustia Biserica, intrând prin case și târând pe bărbați și pe femei, îi
preda la temniță. Iar cei ce se împrăștiaseră străbăteau țara, binevestind
cuvântul.” Fapte 8, 1‐4. Credincioșii, care s‐au răspândit în provincie,
vor propovădui noua credință în Samaria, Fenicia, Cipru și Antiohia.
50 Saul, este numele Sfântului Apostol Pavel înainte de convertirea la creștinism.
329
Diaconii predică cu mult succes și botează, iar Sfinții Apostoli, aflând
de succesul lor, se vor duce și vor pune mâinile pe cei convertiți.
Diaconul Filip va întâlni un prozelit, eunuc, care era mare dregător la
curtea reginei Candachia a Etiopiei și care venise la Ierusalim să se
închine. Eunucul citea din cartea profetului Isaia, iar diaconul Filip îi
va explica textul profetic: „Ca un miel care se aduce spre junghiere și ca o
oaie fără de glas înaintea celui ce‐o tunde, așa nu și‐a deschis gura sa. Întru
smerenia Lui, judecata Lui s‐a ridicat și neamul Lui cine‐l va spune? Că se
ridică de pe pământ viața Lui.” Isaia 53, 7‐8, încredințându‐l despre
împlinirea profețiilor și venirea lui Mesia. Eunucul va primi botezul și
se va întoarce creștin în Etiopia: „Iar Filip, deschizând gura sa și începând
de la scriptura aceasta, i‐a binevestit pe Isus. Și pe când mergeau pe cale, au
ajuns la o apă; iar famenul a zis: Iată apă. Ce mă împiedică să fiu botezat?
Filip a zis: Dacă crezi din toată inima, este cu putință. Și el, răspunzând, a
zis: Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Și a poruncit să stea carul;
și s‐au coborât amândoi în apă, și Filip și famenul și l‐a botezat.” Fapte 8,
35‐38. Despre convertirea famenului etiopian relatează și istoricul
Eusebiu de Cezareea: „Dar întrucât propovăduirea mântuirii făcea progrese
de la o zi la alta, o întâmplare dumnezeiască a făcut să vie din țara
etiopienilor un slujbaș al reginei din țara aceea, în care, potrivit unei tradiții
vechi, la cârmă se află și azi tot o femeie. El a fost cel dintâi dintre păgâni
care, cu ajutorul unei arătări dumnezeiești, a fost adus de Filip să guste din
părtășia la tainele Cuvântului dumnezeiesc, încât s‐a făcut pârgă a
credincioșilor din întreaga lume, iar tradiția ne istorisește că odată ajuns
acasă a fost primul care a propovăduit acolo cunoașterea lui Dumnezeu cel
peste toate și petrecerea răscumpărătoare a Mântuitorului printre oameni.
Prin el s‐a împlinit proorocia51: „Etiopia va întinde mai înainte la Dumnezeu
mâna ei.”52 Cu botezul famenului etiopian53, Evanghelia se va răspândi
și în afara granițelor Imperiului Roman.
51 Ps. 67, 32.
52 Eusebiu de Cezareea, op. cit., II, I, 13, p. 67.
53 În secolul IV d.Hr. activitatea misionară a Sfântului Frumențiu, va face și mai
multe convertiri în Etiopia.
330
Cezareea Palestinei era capitala politică. Aceasta a fost construită
de către Irod cel Mare (37‐4 î.Hr.), iar aici se afla, de asemenea, reședința
procuratorului și a garnizoanei romane. În Cezareea Palestinei, era un
ofițer roman, pe nume Corneliu. Acesta era centurion54 în cohorta Italica,
el fiind un om credincios, care se ruga și făcea multe fapte bune. Corneliu
era prozelit, fiind în același timp cinstit și apreciat de către evrei datorită
bunătății și prieteniei sale. În urma predicii Sfântului Apostol Filip, își va
exprima dorința de a fi botezat de către Sfântul Apostol Petru care se afla
la Ioppe. Astfel, în urma botezului sutașului Corneliu, se va deschide
accesul neamurilor, adică a credincioșilor de alte religii la creștinism:
„Apostolii și frații, care erau prin Iudeea, au auzit că și păgânii au primit
cuvântul lui Dumnezeu.” Fapte 11, 1. De acum înainte, păgânii vor fi
primiți la creștinism direct în urma botezului, fără să mai fi obligatorie
respectarea legii mozaice, în special a circumciziunii. Fapte 10, 1‐48.
Propovăduirea creștină se va răspândi și mai mult, ajungând
astfel, și printre iudeii și păgânii din Fenicia, Cipru și Antiohia,55 care
era la cinci sute de kilometri de Ierusalim. Acest oraș a fost considerat
perla Orientului, fiind reședință imperială, dar era în același timp și cel
mai mare oraș din Orient după Alexandria. Creștinismul va fi
propovăduit în Antiohia, la început de către iudeo‐creștinii din
diaspora, care s‐au remarcat, ca și misionari zeloși, binevestind pe
Domnul Isus și elinilor, convertind la creștinism cât mai mulți: „Auzind
54 Centurionul era un ofițer roman, care avea în subordine o sută de soldați.
55 Antiohia a fost unul dintre cele mai mari orașe ale antichității, al treilea ca
mărime în cadrul Imperiului Roman, după Roma și Alexandria, dar a fost și unul
dintre cele mai importante centre ale creștinismului timpuriu. A fost construit pe
râul Orontes, în anul 301 î.Hr. de către Seleucos I Nicanor (305‐281 î.Hr.), unul
dintre generalii lui Alexandru cel Mare și care a fost fondatorul dinastiei
seleucide (312‐63 î.Hr.). A primit numele de Antiohia în cinstea tatălui său
Antioh, și era la aproximativ 32 de kilometri de malul Mării Mediterane. De
asemenea, a fost numită și Perla Orientului. Antiohia a fost capitala provinciei
romane Siria după cucerirea ei de către Pompei în anul 64 î.Hr. Azi este orașul
Antakya în Turcia.
331
acestea, au tăcut și au slăvit pe Dumnezeu, zicând: Așadar și păgânilor le‐a dat
Dumnezeu pocăința spre viață; Deci, cei ce se risipiseră din cauza tulburării
făcute pentru Ștefan au trecut până în Fenicia și în Cipru și în Antiohia,
nimănui grăind cuvântul, decât numai iudeilor. Și erau unii dintre ei, bărbați
ciprieni și cirenieni care, venind în Antiohia, vorbeau și către elini, binevestind
pe Domnul Isus. Și mâna Domnului era cu ei și era mare numărul celor care
au crezut și s‐au întors la Domnul.” Fapte 11, 18‐21.
Când s‐a auzit la Ierusalim despre existența creștinilor în
Antiohia, Sfinții Apostoli au trimis pe Barnaba să vadă această
comunitate și să o consolideze: „Și vorba despre ei a ajuns la urechile
Bisericii din Ierusalim, și au trimis pe Barnaba până la Antiohia. Acesta, sosind
și văzând harul lui Dumnezeu, s‐a bucurat și îndemna pe toți să rămână în
Domnul, cu inimă statornică. Căci era bărbat bun și plin de Spirit Sfânt și de
credință. Și s‐a adăugat Domnului mulțime multă.” Fapte 11, 22‐24. După
succesul pe care l‐a avut în Antiohia, Barnaba a mers în Tars să‐l cheme
pe Saul 56 și să‐l ajute în organizarea și dezvoltarea comunității din
Antiohia: „Și a plecat Barnaba la Tars, ca să‐l caute pe Saul Și aflându‐l, l‐a
dus la Antiohia. Și au stat acolo un an întreg, adunându‐se în biserică și
învățând mult popor. Și în Antiohia, întâia oară, ucenicii s‐au numit creștini.”
Fapte 11, 25‐26.
În Antiohia, apare pentru prima data numele de creștin, care va
fi nu numai un cuvânt nou, dar și o idee nouă. Dacă până acum, în
mediul iudaic, creștinii se numeau ucenici, credincioși, frați, sfinți, de
acum înainte se vor numi cu numele lui Hristos. Acesta va fi un nume
propriu și specific lor și pe care îl vor purta toți cei care vor veni în
cadrul Bisericii, atât din iudaism, cât și din păgânism. Observăm astfel,
că în Antiohia, marea metropolă, care era perla Orientului, într‐un
mediu păgân, creștinismul se va răspândi, într‐un mediu nou, dar și cu
56 Saul, este vorba despre Sfântul Apostol Pavel, care s‐a convertit la creștinism.
Viața și activitatea Sfântului Apostol Pavel va fi tratată în subcapitolul următor.
332
un nume nou. O altă comunitate creștină importantă, se va forma în
Siria, dintre iudei și prozeliții din Damasc.
În anul 44 d.Hr., Sfântul Apostol Iacov (numit și Iacov cel Mare),
fratele Sfântului Apostol Ioan, va deveni primul apostol martir. Din
porunca lui Irod Agripa (41‐44 d.Hr.), nepotul lui Irod cel Mare, va fi
ucis Sfântul Apostol Iacov: „Și în vremea aceea, regele Irod (Agripa) a pus
mâna pe unii din Biserică, ca să‐i piardă. Și a ucis cu sabia pe Iacov, fratele lui
Ioan.” Fapte 12, 1‐2. Uciderea Sfântului Apostol Iacov a făcut mare
plăcere unor evrei, și astfel, Irod Agripa îl va aresta și întemnița și pe
Sfântul Apostol Petru: „Și văzând că este pe placul iudeilor, a mai luat și pe
Petru, (și erau zilele Azimelor) Pe care și prinzându‐l l‐a băgat în temniță,
dându‐l la patru străji de câte patru ostași, ca să‐l păzească, vrând să‐l scoată la
popor după Paști.” Fapte 12, 3‐4. Sfântul Apostol Petru va scăpat, în chip
minunat din închisoare, de către un înger și se va duce noaptea în casa
Mariei, mama lui Marcu, unde erau adunați mai mulți credincioși care
se rugau: „Și Petru, venindu‐și în sine, a zis: Acum știu cu adevărat că
Domnul a trimis pe îngerul Său și m‐a scos din mâna lui Irod și din toate câte
aștepta poporul iudeilor. Și chibzuind, a venit la casa Mariei, mama lui Ioan,
cel numit și Marcu, unde erau adunați mulți și se rugau.” Fapte 12, 11‐12.
După acest episod, în care Sfântul Apostol Petru, scapă de arestarea lui
Irod Agripa, va părăsi Ierusalimul și se va duce în alt loc: „Dar Petru
bătea mereu la poartă. Și deschizându‐i, l‐au văzut și au rămas uimiți. Și
făcându‐le semn cu mâna să tacă, le‐a istorisit cum l‐a scos Dumnezeu pe el din
temniță. Și a zis: Vestiți acestea lui Iacov și fraților. Și ieșind, s‐a dus în alt
loc.” Fapte 12, 16‐17.
Îl vom găsi pe Sfântul Apostol Petru printre creștinii din
Antiohia împreună cu Sfântul Apostol Pavel. În momentul în care
Sfântul Apostol Petru, împreună cu Barnaba și ceilalți iudeo‐creștini, s‐a
retras din comunitatea creștinilor care proveneau dintre neamuri,
Sfântul Apostol Pavel îl va mustra în fața credincioșilor și va apăra cu
333
multă tărie universalitatea creștinismului: 57 „Iar când Chefa a venit în

Antiohia, pe față i‐am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare. Căci
înainte de a veni unii de la Iacov, el mânca cu cei dintre neamuri; dar când au
venit ei, se ferea și se osebea, temându‐se de cei din tăierea împrejur. Și
împreună cu el, s‐au fățărnicit și ceilalți iudei, încât și Barnaba a fost atras de
fățărnicia lor. Dar când am văzut că el nu calcă drept, după adevărul
Evangheliei, am zis lui Chefa înaintea tuturor: Dacă tu, care ești iudeu, trăiești
ca păgânii și nu ca iudeii, de ce silești pe păgâni să trăiască ca iudeii? Noi
suntem din fire iudei, iar nu păcătoși dintre neamuri. Știind însă că omul nu se
îndreptează din faptele Legii, ci prin credința în Hristos Isus, am crezut și noi
în Hristos Isus, ca să ne îndreptăm din credința în Hristos, iar nu din faptele
Legii, căci din faptele Legii nimeni nu se va îndrepta.” Gal. 2, 11‐16.
Observăm astfel, că în Antiohia, s‐a iscat o discuție legată de
creștinii proveniți dintre păgâni și cei proveniți dintre iudei. Iudeo‐
creștinii impuneau păgânilor, ca la intrarea în creștinism, să treacă mai
întâi prin legea mozaică, și să respecte în mod special circumciziunea.
Pentru a rezolva această problemă, care s‐a ivit în Biserica primară, în
jurul anului 50 d.Hr., Sfinții Apostoli s‐au adunat la Ierusalim în cadrul
unui sinod, numit și Sinodul apostolic și au hotărât că nu este
obligatorie legea mozaică pentru creștinii care proveneau dintre
păgâni.58 Ei trebuiau să se ferească de idolatrie, desfrânare, consumarea
de sânge, dar și de animale sugrumate: „Și unii, coborându‐se din Iudeea,
învățau pe frați că: Dacă nu vă tăiați împrejur, după rânduiala lui Moise, nu
puteți să vă mântuiți. Și făcându‐se pentru ei împotrivire și discuție nu puțină
cu Pavel și Barnaba, au rânduit ca Pavel și Barnaba și alți câțiva dintre ei să se
suie la apostolii și la preoții din Ierusalim pentru această întrebare. Deci ei,
trimiși fiind de Biserică, au trecut prin Fenicia și prin Samaria, istorisind
despre convertirea neamurilor și făceau tuturor fraților mare bucurie. Și sosind
334
ei la Ierusalim, au fost primiți de Biserică și de apostoli și de preoți și au vestit
câte a făcut Dumnezeu cu ei. Dar unii din eresul fariseilor, care trecuseră la
credință, s‐au ridicat zicând că trebuie să‐i taie împrejur și să le poruncească a
păzi Legea lui Moise. Și apostolii și preoții s‐au adunat ca să cerceteze despre
acest cuvânt. Și făcându‐se multă vorbire, s‐a sculat Petru și le‐a zis: Bărbați
frați, voi știți că din primele zile, Dumnezeu m‐a ales între voi, ca prin gura mea
neamurile să audă cuvântul Evangheliei și să creadă. Și Dumnezeu, Cel ce
cunoaște inimile, le‐a mărturisit, dându‐le Spiritul Sfânt, ca și nouă. Și nimic n‐a
deosebit între noi și ei, curățind inimile lor prin credință. Acum deci, de ce
ispitiți pe Dumnezeu și vreți să puneți pe grumazul ucenicilor un jug pe care
nici părinții voștri, nici noi n‐am putut să‐l purtăm? Ci prin harul Domnului
nostru Isus Hristos, credem că ne vom mântui în același chip ca și aceia. Și a
tăcut toată mulțimea și ascultau pe Barnaba și pe Pavel, care istoriseau câte
semne și minuni a făcut Dumnezeu prin ei între neamuri. Și după ce au tăcut ei,
a răspuns Iacob, zicând: Bărbați frați, ascultați‐mă! Simon a istorisit cum de la
început a avut grijă Dumnezeu să ia dintre neamuri un popor pentru numele
Său. Și cu acestea se potrivesc cuvintele proorocilor, precum este scris: „După
acestea Mă voi întoarce și voi ridica iarăși cortul cel căzut al lui David și cele
distruse ale lui iarăși le voi zidi și‐l voi îndrepta. Ca să‐L caute pe Domnul
ceilalți oameni și toate neamurile peste care s‐a chemat numele Meu asupra lor,
zice Domnul, Cel ce a făcut acestea.” Lui Dumnezeu Îi sunt cunoscute din veac
lucrurile Lui. De aceea eu socotesc să nu tulburăm pe cei ce, dintre neamuri, se
întorc la Dumnezeu. Ci să le scriem să se ferească de întinările idolilor și de
desfrâu și de (animale) sugrumate și de sânge. Fapte 15, 1‐20.
Comunitatea creștină de la Ierusalim era condusă de Iacov cel
Mic (fratele Domnului), care prin viața sa plină de sfințenie, și‐a
59
59 Iacov cel Mic, sau Iacov al lui Alfeu, cum îl găsim numit în Sfintele Evanghelii de
la Matei 10, 3; Marcu 3, 18; Luca 6, 15; Ioan 19, 25; Fapte 1,13. Iacov este fiul lui Iosif
dintr‐o căsătorie anterioară, iar în sensul acesta poate fi numit fratele Domnului și
trebuie deosebit de Sfinții Apostoli. După unele păreri, el nu pare a fi aceeași
persoană cu Sfântul Apostol Iacov al lui Alfeu, vezi: Preot prof. dr. Ioan Rămurean,
Preot prof. dr. Milan Șesan, Preot prof. dr.Teodor Bodogae, op. cit., p. 67.
335
câștigat o mare autoritate morală printre creștini, dar și printre evreii de
la Ierusalim și din împrejurimi: „Tot așa și Iacov cel supranumit „fratele
Domnului”, întrucât se numea și fiu al lui Iosif, iar acest Iosif era „tată” lui
Hristos, căci după cum ne spune Scriptura Sfântă a Evangheliei, s‐a aflat că
fecioara cu care era „logodit avea în pântece din Spiritul Sfânt încă înainte de a
fi ei împreună”60‐ acest Iacov, căruia cei vechi îi dădeau porecla de „cel drept”,
din pricina deosebitei sale evlavii, a ajuns, după cum se spune, să fie așezat cel
dintâi pe scaunul episcopal din Ierusalim.61 Datorită vieții sale ireproșabile,
Sfântul Apostol Pavel îl aprecia în mod deosebit, numindu‐l, alături de
Sfinții Apostoli Petru și Ioan, stâlpi ai Bisericii: „Și cunoscând harul ce mi‐a
fost dat mie, Iacov și Chefa și Ioan, cei socotiți a fi stâlpi, mi‐au dat mie și lui
Barnaba dreapta spre unire62 cu ei, pentru ca noi să binevestim la neamuri, iar
ei la cei tăiați împrejur. Gal. 2, 9. Marea autoritate a Sfântului Iacov cel
Mic, provenea pe de o parte și din faptul că era rudenie cu Mântuitorul
Isus Hristos, dar și din evlavia și viața ascetică pe care o ducea. El va
conduce comunitatea din Ierusalim până moartea sa martirică între anii
61‐62 d.Hr. Înțelepciunea de care a dat dovadă Sfântul Iacov cel Mic în
cadrul Sinodului apostolic de la Ierusalim din anul 50 d.Hr. a dus la
înlăturarea neînțelegerii care exista între tendința iudaizantă, care cerea
respectarea Legii mozaice și de către creștini și cealaltă, care se opunea
respectării prescripțiilor mozaice. Prin această hotărâre a Sinodului
apostolic s‐a produs prima separare între creștinism și iudaism.
După ce a fost ucis Sfântul Apostol Iacov, 63 fratele Sfântului
Apostol Ioan în anul 44 d.Hr. de către regele Irod Agripa (41‐44 d.Hr.), și
după plecarea Sfântului Apostol Petru din Ierusalim în anul 44 d.Hr.,
urma Sfinților Apostoli se va pierde în Faptele Apostolilor. Istoria
60 Matei 1, 18.
61 Eusebiu de Cezareea, op. cit., II, I, 2, pp. 64‐65.
62 Era semnul prin care Sfinții Apostoli, cu toate că erau deosebiți în lucrare,
rămâneau în comuniune harică.
63 Sfântul Apostol Iacov, mai este cunoscut și sub numele de Iacov al lui Zevedeu
(după numele tatălui său), Iacov cel Mare sau cel Bătrân.
336
creștinismului va fi dominată, mai bine de două decenii, de personalitatea
excepțională a Sfântului Apostol Pavel.64
Sfinții Apostoli au dus la îndeplinire porunca Mântuitorului Isus
Hristos: „Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându‐le în
numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Spirit, Învățându‐le să păzească toate
câte v‐am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul
veacului. Amin.” Mt. 28, 19‐20. Despre activitatea misionară a Sfinților
Apostoli vom avea informații de acum înainte doar din Tradiția Bisericii.
Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat la apostolat, a fost
fratele Sfântului Apostol Petru, și s‐au născut în Betsaida Galileei. Au
fost fiii lui Iona, iar de meserie au fost pescari. Sfântul Apostol Andrei a
fost mai întâi ucenicul Sfântului Ioan Botezătorul. După Rusalii, va
propovădui Evanghelia, în Ierusalim, Iudeea, Samaria, în provinciile
Bytinia, Pont, Ahaia. Va propovădui Evanghelia și în provincia Scythia,
ajungând până la geto‐dacii din Dobrogea de azi. De asemenea, a
propovăduit Evanghelia și în Bizanț65 unde îl așeza ca și prim episcop
pe Stahie în anul 38 d.Hr. Sfântul Apostol Andrei a primit martiriul la
Patras în provincia Ahaia, fiind răstignit pe o cruce în formă de X, în 30
noiembrie 62 d.Hr.
Potrivit acesteia, Sfântul Apostol Petru va propovădui creștinis‐
mul în Ierusalim, Iudeea, Samaria, dar și în provinciile Galatia, Pont,
Bytinia, Capadocia, Asia Proconsulară, la Corint. Din anul 64 d.Hr. va fi
la Roma, până în 29 Iunie 67 d.Hr., când va primi moarte martirică, fiind
răstignit cu capul în jos.
65 Bizanț, este vechea colonie Byzantion, care a fost întemeiată în anul 667 î.Hr. de
către grecii din Megara. În 11 mai 330 d.Hr., împăratul Constantin cel Mare (306‐
337 d.Hr.), va muta capitala de la Roma, pe locul vechii colonii grecești
Byzantion, care de acum se va numi Constantinopol. Ea va deveni capitala
Imperiului Bizantin până la 29 mai 1453 d.Hr. când va fi cucerită de Mahomed al
II‐lea, și va primi numele de Istanbul, așa cum se numește și azi.
337
Sfântul Apostol Iacov cel Mare, era fratele Sfântului Apostol

Ioan, și au fost fiii lui Zevedeu, iar pe mama lor o chema Salomeea, fiind
verișoară cu Sfânta Fecioară Maria. Au fost numiți și: „Fiii tunetului’,
datorită faptului că aveau o fire mai energică, fiind repeziți din fire.
Sfântul Apostol Iacov și‐a desfășurat activitatea la Ierusalim, iar în anul
44 d.Hr., va primi martiriul, fiind omorât prin decapitare de către regele
Irod Agripa. O veche tradiție îl face apostolul Spaniei, iar moaștele sale
sunt venerate la Santiago de Compostela în Spania începând din secolul
al X‐lea.
Sfântul Apostol Ioan, cunoscut și sub numele de Teologul, a fost
la început ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul și era de loc din Galileea.
Mântuitorul Isus Hristos îi va încredința pe Sfânta Fecioară Maria
Sfântului Apostol Ioan: „Deci Isus, văzând pe mama Sa și pe ucenicul pe care
îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis
ucenicului: Iată mama ta! Și din ceasul acela ucenicul a luat‐o la sine.” In. 19,
26‐27. După moartea Sfintei Fecioare Maria, potrivit tradiției, va
propovădui creștinismul în Asia. A fost exilat în insula Patmos din Marea
Egee de către împăratul Domițian (81‐96 d.Hr.) între anii 90‐95 d.Hr.
perioadă în care a scris Apocalipsa. După moartea împăratului Domițian,
în anul 96 d.Hr., va reveni la Efes, capitala provinciei romane Asia
proconsulară, unde va trăi până la moartea sa, în 26 septembrie 100 d.Hr.
Sfântul Apostol Toma și‐a desfășurat activitatea misionară la
parți, în Persia, ajungând până în India, fiind considerat de către tradiție
Apostolul Indiei. Aici va primi martiriul prin străpungerea trupului cu
cinci sulițe. Pomenirea lui este în data de 6 octombrie.
Sfântul Apostol Tadeu va propovădui Evanghelia în Palestina.
Sfântul Apostol Filip și‐a desfășurat activitatea misionară în
Frigia, dar și în vechea provincie Scythia.
Sfântul Apostol Simon Zelotul va propovădui Evanghelia în
Persia și în Babilonia.
338
Sfântul Apostol Matei propovăduiește Evanghelia în Palestina,

iar pentru creștinii de aici a scris, în anul 44 d.Hr., Evanghelia în limba
aramaică66, iar mai târziu, înainte de anul 70 d.Hr., aceasta va fi tradusă
și în limba greacă. 67 De asemenea, va ajunge să propovăduiască
creștinismul și în Etiopia.68
Sfântul Apostol Matia, cel care a fost ales în locul lui Iuda, va
propovădui Evanghelia în Etiopia.
De asemenea, ucenicii, aici este vorba despre cei șaptezeci, i‐au
însoțit de cele mai multe ori pe Sfinții Apostoli în cadrul activității lor
misionare, dar au propovăduit Sfânta Evanghelie și separat de aceștia.
Activitatea Sfinților Apostoli s‐a desfășurat până în jurul anului
70 d.Hr. când și‐au încheiat cursul vieții în mod martiric, cu excepția
Sfântului Apostol Ioan care va trăi până în anul 100 d.Hr., și astfel, el a
făcut ca între epoca apostolică și cea a Părinților Apostolici să se creeze
o strânsă legătură. După moartea Sfinților Apostoli activitatea de
propovăduire, dar și de organizare a comunităților creștine va fi
continuată de către Părinții Apostolici și de către ucenicii lor, care vor
hirotoni episcopi, preoți și diaconi, asigurând astfel, prin punerea
mâinilor succesiunea apostolică în cadrul Bisericii.69

IV.6. Viața și activitatea misionară a Sfântului Apostol Pavel
Sfântul Apostol Pavel, prin viața și activitatea sa, a dominat mai
bine de două decenii viața creștinismului primar. Din Faptele
Apostolilor, care au fost scrise de către ucenicul său, Sfântul Evanghelist
66 Limba aramaică o vorbeau evreii după întoarcerea lor din robia babilonică. Este
limba pe o vorbeau evreii și în timpul Mântuitorului Isus Hristos.
67 Preot prof. dr. Ion Constantinescu, Studiul Noului Testament, manual pentru
seminariile teologice, EIBMBOR, București, 1981, p. 49.
68 Pr. Prof. Dr. Vasile V. Muntean, Istoria creștinătății…, op. cit., pp. 44‐48.
339
Luca, la Roma, către sfârșitul anului 63 d.Hr.,70 dar și din epistolele
sale, putem descrie cu aproximație viața și activitatea sa misionară.
Înainte de a se converti la creștinism, Sfântul Apostol Pavel a fost
cunoscut cu numele său iudaic Saul (cel dorit). El s‐a născut între anii
1‐5 d.Hr. în localitatea Tars, care era capitala provinciei Cilicia (în
sudul Turciei de azi). Părinții săi erau evrei, fiind probabil proprietarii
unui atelier de țesut stofă din păr de capră, din care se făceau mantale
și corturi, fiind o meserie care se practica în această zonă și care a fost
învățată și de către Saul. În cadrul familiei, dar și în cadrul școlii de la
sinagogă, a primit o educație aleasă, dar și o instrucție religioasă, după
tradiția riguroasă a iudaismului.
În orașul Tars erau renumite școli grecești și de aceea, din acest
punct de vedere, a fost comparat de multe ori cu Atena și Alexandria.
Trăind în acest mediu de limbă și cultură greacă, Saul a reușit să le
asimileze și să se deosebească astfel, de ceilalți Sfinți Apostoli. Pe lângă
faptul că a cunoscut limba și cultura elenistă, el a posedat din familie
dreptul de cetățean roman, iar aceste calități l‐au ajutat foarte mult în
activitatea lui misionară.
Saul va veni de foarte tânăr la Ierusalim, unde avea o soră, care
era mama lui Ioan Marcu, vărul lui Barnaba. La Ierusalim, va studia
exegeza, dreptul, istoria, dogmatica și morala la renumita școală
rabinică a învățatului Gamaliel, iar aceasta îl va ajuta foarte mult pe
parcursul vieții, dar mai ales în cadrul activității sale misionare. Dacă,
din punct de vedere intelectual, dispunea de calități excepționale, nu
același lucru putem spune despre starea sa fizică, care nu era la fel de
impunătoare, pentru că el suferea de o boală care i‐a produs suferințe și
pe care el nu o numește. Unii istorici au considerat că ar fi suferit de
migrenă, gută, oftalmie purulentă, sau malarie, o boală care era
răspândită și în regiunea Tarsului.
70 Preot prof. dr. Ion Constantinescu, Studiul Noului Testament, manual pentru
seminariile teologice, Ediția a II‐a, Editura Credința Noastră, București, 1992, p. 130.
340
În timpul activității publice a Mântuitorului Isus Hristos, Saul și‐a
finalizat studiile la școala lui Gamaliel și trăia în orașul său natal, la
Tars, unde era posibil să fi fost rabin. Datorită acestui fapt, Saul nu L‐a
cunoscut personal pe Mântuitorul Isus Hristos. Nu se știe timpul și
motivul pentru care Saul a revenit la Ierusalim, dar el a fost prezent în
anul 36 d.Hr. la martiriul Sfântului Arhidiacon Ștefan: „Și scoțându‐l
afară din cetate, îl băteau cu pietre. Iar martorii și‐au pus hainele la picioarele
unui tânăr, numit Saul.” Fapte 7, 58. Saul va mărturisi faptul că a fost
martor la uciderea Sfântului Arhidiacon Ștefan: „Și când se vărsa sângele
lui Ștefan, mucenicul Tău, eram și eu de față și încuviințam uciderea lui și
păzeam hainele celor care îl ucideau.” Fapte 22, 20. De asemenea, Saul este
cunoscut ca și prigonitor al creștinilor: „Și Saul s‐a făcut părtaș la uciderea
lui. Și s‐a făcut în ziua aceea prigoană mare împotriva Bisericii din Ierusalim.
Și toți, afară de apostoli, s‐au împrăștiat prin ținuturile Iudeii și ale Samariei.”
Fapte 8, 1.
Saul va continua să prigonească și mai mult pe creștini. În acest
sens, el va primi scrisori de împuternicire de la marele preot, către
comunitatea iudaică din Damasc, dar și cu gardă de la sinedriu: „Iar
Saul suflând încă amenințare și ucidere împotriva ucenicilor Domnului, a mers
la arhiereu, Și a cerut de la el scrisori către sinagogile din Damasc că, dacă va
afla acolo pe vreunii, atât bărbați, cât și femei, că merg pe calea aceasta, să‐i
aducă legați la Ierusalim.” Fapte 9, 1‐2. Saul va porni acum să distrugă
comunitatea creștină din Damasc, oraș situat la aproximativ două sute
de kilometri spre nord‐est de Ierusalim. Astfel, în apropiere de cetatea
Damascului, în anul 36 d.Hr. se va produce un moment de maximă
importanță pentru viitorul creștinismului, convertirea lui Saul în
momentul în care, ziua în amiaza mare, Mântuitorul Isus Hristos l‐a
întâmpinat într‐o lumină strălucitoare: „Dar pe când călătorea el și se
apropia de Damasc, o lumină din cer, ca de fulger, l‐a învăluit deodată. Și
căzând la pământ, a auzit un glas, zicându‐i: Saule, Saule, de ce Mă
prigonești? Iar el a zis: Cine ești, Doamne? Și Domnul a zis: Eu sunt Isus, pe
341
Care tu Îl prigonești. Greu îți este să izbești cu piciorul în țepușă. Și el,
tremurând și înspăimântat fiind, a zis: Doamne, ce voiești să fac? Iar Domnul
i‐a zis: Ridică‐te, intră în cetate și ți se va spune ce trebuie să faci. Iar bărbații,
care erau cu el pe cale, stăteau înmărmuriți, auzind glasul, dar nevăzând pe
nimeni.” Fapte 9, 3‐7. În urma acestei arătări, Saul se va converti la
creștinism primind botezul, astfel încât din marele prigonitor al
creștinismului, va deveni marele Apostol Pavel al lui Hristos: „Și s‐a
ridicat Saul de la pământ, dar, deși avea achii deschiși, nu vedea nimic. Și
luându‐l de mână, l‐au dus în Damasc. Și trei zile a fost fără vedere; și n‐a
mâncat, nici n‐a băut. Și era în Damasc un ucenic, anume Anania și Domnul
i‐a zis în vedenie: Anania! Iar el a zis: Iată‐mă Doamne; Și Domnul a zis către
el: Sculându‐te, mergi pe ulița care se cheamă Ulița Dreaptă și caută în casa lui
Iuda, pe un om din Tars, cu numele Saul; că iată, se roagă. Și a răspuns
Anania: Doamne, despre bărbatul acesta am auzit de la mulți câte rele a făcut
sfinților Tăi în Ierusalim. Și aici are putere de la arhierei să lege pe toți care
cheamă numele Tău. Și a zis Domnul către el: Mergi, fiindcă acesta Îmi este vas
ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor și a regilor și a fiilor lui
Israel; Căci Eu îi voi arăta câte trebuie să pătimească el pentru numele Meu. Și
a mers Anania și a intrat în casă și, punându‐și mâinile pe el, a zis: Frate Saul,
Domnul Isus, Cel ce ți S‐a arătat pe calea pe care tu veneai, m‐a trimis ca să
vezi iarăși și să te umpli de Spirit Sfânt. Și îndată au căzut de pe ochii lui ca
niște solzi; și a văzut iarăși și, sculându‐se, a fost botezat. Și luând mâncare s‐a
întărit. Și a stat cu ucenicii din Damasc câteva zile.” Fapte 9, 8‐19.
Din acest moment, Saul va intra în cadrul comunității creștine ca
și „vas ales” începându‐și astfel, activitatea de apostol „chemat”
propovăduindu‐L pe Mântuitorul Isus Hristos: „Apoi propovăduia în
sinagogi pe Isus, că Acesta este Fiul lui Dumnezeu. Și se mirau toți care îl
auzeau și ziceau: Nu este, oare, acesta cel care prigonea în Ierusalim pe cei ce
cheamă acest nume și a venit aici pentru aceea ca să‐i ducă pe ei legați la
arhierei? Și Saul se întărea mai mult și tulbura pe iudeii care locuiau în
Damasc, dovedind că Acesta este Hristos. Și după ce au trecut destule zile,
iudeii s‐au sfătuit să‐l omoare. Și s‐a făcut cunoscut lui Saul vicleșugul lor. Și
342
ei păzeau porțile și ziua și noaptea, ca să‐l ucidă. Și luându‐l ucenicii lui
noaptea, l‐au coborât peste zid, lăsându‐l jos într‐un coș.” Fapte 9, 20‐25.
Convertirea și propovăduirea lui Saul i‐a uimit pe creștini și scandalizat
pe evrei, care au vrut să‐l omoare. Va părăsi Damascul și se va retrage în
Arabia timp de trei ani, între 36‐39 d.Hr., unde va medita asupra Bibliei
și a noii misiuni ce i‐a fost încredințată.
În anul 39 d.Hr., Saul va veni la Ierusalim unde dorea să se
apropie de apostoli, dar toți se temeau de el datorită faptului că a fost
un mare prigonitor al creștinismului. Cu ajutorul lui Barnaba va fi
introdus în cercul apostolilor și le va povesti modul în care s‐a produs
convertirea sa, dar și cum L‐a propovăduit pe Mântuitorul Isus Hristos
în Damasc: „Și venind la Ierusalim, Saul încerca să se alipească de ucenici; și
toți se temeau de el, necrezând că este ucenic. Și Barnaba, luându‐l pe el, l‐a
dus la apostoli și le‐a istorisit cum a văzut pe cale pe Domnul și că El i‐a vorbit
lui și cum a propovăduit la Damasc, cu îndrăzneală în numele lui Isus. Și era
cu el intrând și ieșind în Ierusalim și propovăduia cu îndrăzneală în numele
Domnului. Și vorbea și se sfădea cu eleniștii, iar ei căutau să‐l ucidă. Dar frații,
aflând acestea, l‐au dus pe Saul la Cezareea și de acolo l‐au trimis la Tars.”
Fapte 9, 26‐30. Saul va sta la Tars, în localitatea sa natală și va
propovădui aici creștinismul între anii 40‐42 d.Hr. Va fi chemat de către
Barnaba în anul 42 d.Hr. la Antiohia unde, timp de un an, vor
propovădui și vor converti pe mulți la creștinism. Aici în Antiohia,
ucenicii vor primi pentru prima dată numele de creștini: „Și a plecat
Barnaba la Tars, ca să caute pe Saul. Și aflându‐l, l‐a adus la Antiohia. Și au
stat acolo un an întreg adunându‐se în biserică și învățând mult popor. Și în
Antiohia, întâia oară, ucenicii s‐au numit creștini.” Fapte 11, 25‐26.
După convertirea sa la creștinism, Saul a fost considerat de către
evrei ca un renegat al Legii iudaice, fiind, așa după cum am văzut,
permanent urmărit și amenințat de către evrei cu moartea. Ca și evreu,
Saul și‐a dorit toată viața să‐i convertească pe evrei la creștinism și să
înțeleagă că Mântuitorul Isus Hristos este Mesia cel despre care a vorbit
profeții lor. A suferit mult pentru faptul că de multe ori a fost prigonit
de către conaționalii săi și că ei nu au înțeles acest mesaj și de aceea
343
misiunea sa timp de douăzeci și unu de ani a fost printre neamuri
(păgâni). Această activitate a sa printre păgâni s‐a făcut din
încredințarea și la recomandarea celorlalți Sfinți Apostoli.
Trebuie menționat faptul că dintre toți Sfinții Apostoli, Saul era
cel mai bine pregătit pentru a desfășura o misiune rodnică printre
neamuri. Calitățile sale deosebite l‐au recomandat pentru această
misiune grea, fiind astfel, evreu prin naștere și prin educație, având o
pregătire teologică de rabin și cu un zel de fariseu, Saul era în același
timp un elenist prin cultură, dar și un bun cunoscător al limbii grecești.
Să nu uităm faptul că el era cetățean roman, având drepturi legale, pe
care ceilalți Sfinți Apostoli nu le aveau, și astfel calitățile sale au făcut
din el o persoană desăvârșită pentru a putea desfășura, în cele mai bune
și eficiente condiții apostolatul creștin.
În cadrul misiunii pe care a desfășurat‐o, Sfântul Apostol Pavel s‐a
îndreptat prima dată către comunitățile iudaice din diaspora, către
prozeliți, după care se adresa celor care făceau parte din lumea greco‐
romană, având ca prioritate, în mod special, marile orașe, pentru că
populația lor era interesată și mai captivată de noile idei. În momentul
când a considerat că a format și organizat o comunitate creștină locală,
Sfântul Apostol Pavel le va ține sub o atentă supraveghere prin vizite și
va păstra legături cu această comunitate prin trimiși, dar și prin epistole.
Aceste epistole cuprind sfaturi, îndemnuri, dar și lămurirea unor
probleme doctrinare sau morale.
De la el au rămas paisprezece epistole: Epistola către Romani,
care a fost scrisă în iarna anilor 57‐58 d.Hr. la Corint, în timp ce se afla în
a treia călătorie misionară71, Epistola I către Corinteni, ce a fost scrisă de la
Efes în timpul celei de a treia călătorii misionare între anii 56‐57 d.Hr.72,
Epistola a II‐a către Corinteni, posibil scrisă din localitatea Filipi, în anul
57 d.Hr., cu câteva luni mai târziu după prima epistolă73, Epistola către
71 Ibidem, p. 155.
72 Ibidem, p. 170.
73 Ibidem, p. 181.
344
Galateni, din timpul celei de a treia călătorii misionare, între anii 54‐55
d.Hr. din Efes,74 Epistola către Efeseni din prima sa captivități la Roma, în
anul 63.d.Hr,75 Epistola către Filipeni, scrisă de la Roma, în timpul primei
sale captivități între anii 61‐63. d.Hr,76 Epistola către Coloseni, tot de la
Roma, din timpul primei sale captivități, în anul 63 d.Hr,77 Epistola I‐a
către Tesaloniceni, a fost scrisă din Corint în anul 51 d.Hr.78, Epistola a II‐a
către Tesaloniceni, tot de la Corint în anul 51 d.Hr., la câteva luni după
prima. 79 Epistola I‐a către Timotei este prima epistolă pastorală, fiind
adresată ucenicului său Timotei80 și a fost scrisă din localitatea Filipi în
anul 65 d.Hr.81 Epistola a II‐a către Timotei are și ea un caracter pastoral și
este mai redusă decât prima, dar are la fel de importante sfaturi pentru
păstorul de suflete. Ea a fost scrisă de la Roma în anul 66 d.Hr., cu un an
înainte de primirea martiriului.82 Ultima epistolă pastorală este cea către
Tit 83 și a fost scrisă dintr‐o localitate din provincia Macedonia,
Nicopolis, sau mai sigur Filipi în anul 65 d.Hr.84 Epistola către Filimon
este cea mai scurtă dintre epistolele pauline, dar deosebit de importantă
din punct de vedere social. A fost scrisă în anul 63 d.Hr. de la Roma.85
Epistola către Evrei, a fost scrisă din Roma, sau de undeva din Italia în
anul 64 d.Hr. după ce a fost eliberat din prima captivitate romană.86
74 Ibidem, p. 187.
75 Ibidem, p. 195.
76 Ibidem, p. 201.
77 Ibidem, p. 207.
78 Ibidem, p. 211.
79 Ibidem, p. 216.
80 Timotei a fost primul episcop al Efesului pe care Sfântul Apostol Pavel l‐a
hirotonit după eliberarea din prima sa captivitate romană în anul 63 d.Hr.
81 Ibidem, p. 221.
82 Ibidem, p. 226.
83 Tit a fost unul din cei șapte zeci de ucenici ai Mântuitorului Isus Hristos și a fost
botezat de către Sfinții Apostoli la Cinzecime. A fost ucenicul Sfântului Apostol
Pavel, care l‐a hirotonit ca episcop în Creta.
84 Ibidem, p. 230.
85 Ibidem, p. 233.
86 Ibidem, p. 235.
345
Prima călătorie misionară a Sfântului Apostol Pavel a avut loc
între anii 45‐48 d.Hr. Misiunea de propovăduire a Sfântului Apostol s‐a
desfășurat pe un teritoriu vast. După ce a venit cu Barnaba în anul 42
d.Hr. la Antiohia, unde au stat un an, vor merge la Ierusalim cu o
colectă, pentru a ajuta comunitatea de aici în timpul foametei care a avut
loc în timpul domniei împăratului Claudiu (41‐54 d.Hr.). Sfinții Apostoli
Pavel și Barnaba se vor reîntoarce la Antiohia, iar împreună cu Ioan
Marcu, vor pleca în prima călătorie misionară.
Cei trei misionari s‐au îmbarcat la Seleucia și s‐au îndreptat spre
insula Cipru, care era patria natală a lui Barnaba și pe care au străbătut‐o
de la Răsărit la Apus: „Deci, ei, mânați de Spiritul Sfânt, au coborât la
Seleucia și de acolo au plecat cu corabia la Cipru. Și ajungând la Salamina, au
vestit cuvântul lui Dumnezeu în sinagogile iudeilor. Și aveau și pe Ioan
slujitor.” Fapte 13, 4‐5. Au ajuns în orașul Pafos, unde au reușit să
convertească pe guvernatorul insulei, Sergius Paulus, iar în amintirea
acestei convertiri, de acum înainte Saul a primit numele de Paul (Pavel):
„Și străbătând toată insula până la Pafos, au găsit pe un oarecare bărbat iudeu,
vrăjitor, proroc mincinos, al cărui nume era Bariisus. Care era în preajma
proconsulului Sergius Paulus, bărbat înțelept. Acesta, chemând la sine pe
Barnaba și pe Saul, dorea să audă cuvântul lui Dumnezeu. Dar le stătea
împotrivă Elimas vrăjitorul‐căci așa se tâlcuiește numele lui‐căutând să
întoarcă pe proconsul de la credință. Iar Saul‐care se numește și Pavel‐plin
fiind de Spirit Sfânt, a privit țintă la el, Și a zis: O, tu cel plin de toată viclenia
și de toată înșelăciunea, fiule al diavolului, vrăjmașule a toată dreptatea, nu vei
înceta de a strâmba căile Domnului cele drepte? Și acum, iată mâna Domnului
este asupra ta și vei fi orb, nevăzând soarele până la o vreme. Și îndată a căzut
peste el pâclă și întuneric și dibuind împrejur, căuta cine să‐l ducă de mână.
Atunci proconsulul, văzând ce s‐a făcut, a crezut mirându‐se foarte de
învățătura Domnului.” Fapte 13, 6‐12. În urma predicii Sfântului Apostol
Pavel, dar și a minunii pe care a făcut‐o, va reuși să‐l convertească pe
proconsulul Sergius Paulus, la Pafos.
De aici cei trei misionari, vor pleca pe mare spre nord‐vest,
ajungând în provincia Pamfilia, iar când au ajuns la Perga, Ioan Marcu
346
s‐a despărțit de ei și s‐a dus la Ierusalim. Sfântul Apostol Pavel și
Barnaba se vor îndrepta spre provinciile vecine Pisidia și Licaonia, unde
vor propovădui Evanghelia în orașele: Antiohia Pisidiei, Iconiu, Listra și
Derbe. Activitatea misionară a Sfântului Apostol Pavel și a lui Barnaba
era însoțită de mari bucurii, dar și de multe surprize și primejdii. Astfel,
la Iconiu, evreii care nu au crezut, s‐au răzvrătit împotriva lor,
împreună cu păgânii și au vrut să‐i omoare: „Și în Iconiu au intrat ei, ca de
obicei, în sinagoga iudeilor și astfel au vorbit, încât o mare mulțime de iudei și
elini au crezut. Dar iudeii care n‐au crezut au răsculat și au înrăit sufletele
păgânilor împotriva fraților. Deci multă vreme au stat acolo, grăind cu
îndrăzneală întru Domnul, Care dă mărturie pentru cuvântul harului Său,
făcând semne și minuni prin mâinile lor. Și mulțimea din cetate s‐a dezbinat și
unii țineau cu iudeii, iar alții țineau cu apostolii. Și când păgânii și iudeii,
împreună cu căpeteniile lor, au dat năvală ca să‐i ocărească și să‐i ucidă cu
pietre.” Fapte 14, 1‐5. În această situație, Sfinții Apostoli Pavel și Barnaba
se vor îndrepta cu activitatea misionară spre cetățile Listra și Derbe:
„Înțelegând au fugit în cetățile Licaoniei: Listra și Derbe și în ținutul
dimprejur. Și acolo propovăduiau Evanghelia. Și ședea jos în Listra un om
neputincios de picioare fiind olog, din pântecele maicii sale și care nu umblase
niciodată. Acesta asculta la Pavel, când vorbea. Iar Pavel, căutând spre el și
văzând că are credință ca să se mântuiască, A zis cu glas puternic: Scoală‐te
drept, pe picioarele tale. Și el a sărit și umbla. Iar mulțimile, văzând ceea ce
făcuse Pavel, au ridicat glasul lor în limba licaonă, zicând: Zeii asemănându‐se
oamenilor s‐au coborât la noi. Și numeau pe Barnaba Zeus, iar pe Pavel
Hermes, fiindcă el era purtătorul cuvântului. Iar preotul lui Zeus, care era
înaintea cetății aducând la porți tauri și ciuni, voia să le aducă jertfă împreună
cu mulțimile. Și auzind Apostolii Pavel și Barnaba, și‐au rupt veșmintele, au
sărit în mulțime, strigând, Și zicând: Bărbaților de ce faceți acestea? Doar și
noi suntem oameni, asemenea pătimitori ca voi, binevestind să vă întoarceți de
la aceste deșertăciuni către Dumnezeu cel viu, Care a făcut cerul și pământul,
marea și toate cele ce sunt în ele, Și Care, în veacurile trecute, a lăsat ca toate
neamurile să meargă în căile lor. Deși El nu S‐a lăsat pe Sine nemărturisit,
făcându‐vă bine, dându‐vă din cer ploi și timpuri roditoare, umplând de hrană
347
și de bucurie inimile voastre. Și acestea zicând abia au potolit mulțimile ca să
nu le aducă jertfă.” Fapte 14, 6‐18. În urma minunii pe care Sfântul
Apostol Pavel a făcut‐o, am văzut că mulțimile împreună cu preotul lui
Zeus au vrut să le aducă jertfă, considerându‐i zei. În fața acestei
atitudini Sfântul Apostol Pavel a luat poziție și le‐a amintit că
Dumnezeu, Care are grijă de noi și de lumea pe care a creat‐o, Acela
trebuie cinstit și nu oamenii, așa cum au făcut păgânii. Evident că
păgânii au fost impresionați de puterea și de cuvântul lor și i‐au
considerat zei coborâți pe pământ și au vrut să le aducă sacrificii umane.
Era ceva caracteristic pentru sentimentul religios al păgânilor, dar și
rezultatul minunii și predicii Sfântului Apostol Pavel.
Se vor reîntoarce și vor vizita orașele prin care au trecut la
venire, ajungând la Perga, iar de aici se vor îndrepta spre portul Atalia,
pentru a se îmbarca spre Antiohia Siriei.
În urma predicii, dar și a minunilor pe care le‐au făcut, Sfinții
Apostoli Pavel și Barnaba au reușit să convertească mulți iudei și
păgâni, au înființat și organizat comunități, pentru care au hirotonit
preoți: „Și a doua zi a ieșit Barnaba către Derbe. Și binevestind cetății aceleia
și făcând ucenici mulți, s‐au înapoiat la Listra, la Iconiu și la Antiohia.
Întărind sufletele ucenicilor, îndemnându‐i să stăruie în credință și (arătându‐le)
că prin multe suferințe trebuie să intrăm în împărăția lui Dumnezeu. Și
hirotonindu‐le preoți în fiecare biserică, rugându‐se cu postiri, i‐au încredințat
pe ei Domnului în Care crezuseră. Și străbătând Pisidia, au venit în Pamfilia.
Și după ce au grăit cuvântul Domnului în Perga, au coborât la Atalia. Și de
acolo au mers cu corabia spre Antiohia, de unde fuseseră încredințați harului
lui Dumnezeu, spre lucrul pe care l‐au împlinit.” Fapte 14, 20‐26.
După ce s‐au întors din prima călătorie misionară, Sfinții Apostoli
Pavel și Barnaba vor continua să propovăduiască Evanghelia, în cadrul
comunității din Antiohia. Datorită unor iudeo‐creștini, care au venit din
Iudeea și care învățau că păgânii care se vor converti la creștinism vor
trebui să respecte prescripțiile Legii mozaice privind circumciziunea, în
cadrul comunității din Antiohia, s‐a produs tulburare. Pentru a rezolva
348
această problemă, Sfinții Apostoli Pavel și Barnaba, împreună cu Tit, vor
merge ca și delegați ai Bisericii din Antiohia la Ierusalim.87 Aici va avea
loc Sinodul Apostolic din anul 50 d.Hr., care va hotărî că păgânii ce se vor
converti la creștinism nu vor fi obligați să respecte prescripțiile Legii
mozaice, ci vor trebui: „Să vă feriți de cele jertfite idolilor și de sânge, și de
(animale) sugrumate și de desfrâu, de care păzindu‐vă, bine veți face. Fiți
sănătoși!” Fapte 15, 29. Despre Sinodul Apostolic de la Ierusalim am
tratat, mai pe larg, în subcapitolul precedent.
Harta cu prima călătorie misionară a Sfântului Apostol Pavel între anii 45‐48 d.Hr.
Sursa: https://sfapostolipetrusipavel.files.wordpress.com/2008/10/paulone.gif
87 Preot prof. dr. Ioan Rămurean, Preot prof. dr. Milan Șesan, Preot prof. dr. Teodor
349
A doua călătorie misionară a Sfântului Apostol Pavel a avut loc
între anii 51‐54 d.H.
În această călătorie misionară Sfântul Apostol Pavel va fi însoțit
de Sila și vor merge pe uscat, începând să predice în provinciile Siria și
Cilicia: „Iar Pavel, alegând pe Sila, a plecat, fiind încredințat de către frați
harului Domnului. Și străbătea Siria și Cilicia, întărind Bisericile.” Fapte 15,
40‐41. Vor merge mai departe să consolideze comunitățile pe care le‐a
întemeiat în prima călătorie misionară și vor propovădui la Derbe, iar la
Listra îl vor converti pe Timotei: „Și a sosit la Derbe și la Listra. Și iată era
acolo un ucenic cu numele Timotei, fiul unei femei iudee credincioase, și al
unui tată elin, Care avea bune mărturii de la frații din Listra și Iconiu. Pavel a
voit ca acesta să vină împreună cu el și, luându‐l, l‐a tăiat împrejur, din pricina
iudeilor care erau în acele locuri; căci toți știau că tatăl lui era elin.” Fapte 16,
1‐3. După convertirea lui Timotei, acesta îi va însoți pe Sfântul Apostol
Pavel și pe Sila mai departe în misiunea lor. Vor vizita o parte din
comunitățile pe care le‐a înființat în prima călătorie și vor trece prin
Galatia, Frigia și Misia străbătând astfel, Asia Mică de la sud‐est spre
nord‐vest. Vor ajunge în orașul Troa (Troia) unde îl vor converti pe
doctorul Luca: „Și când treceau prin cetăți, învățau să păzească învățăturile
rânduite de apostolii și de preoții din Ierusalim. Deci Bisericile se întăreau în
credință și sporeau cu numărul în fiecare zi. Și ei au străbătut Frigia și ținutul
Galatiei, opriți fiind de Spiritul Sfânt ca să propovăduiască cuvântul în Asia.
Venind în hotarele Misiei, încercau să meargă în Bythinia, dar Spiritul lui Isus
nu i‐a lăsat. Și trecând dincolo de Misia, au coborât la Troa.” Fapte 16, 4‐8.
De la Troa, împreună cu Sfântul Evanghelist Luca, pe care l‐au
convertit, vor trece prin insula Samotrace și vor ajunge în orașul
Neapolis din provincia Macedonia. În orașul Filipi, va propovădui cu
mult succes, reușind să înființeze aici prima comunitate creștină din
Europa: „Și noaptea i s‐a arătat lui Pavel o vedenie: Un bărbat macedonean sta
rugându‐se și zicând: Treci în Macedonia și ne ajută. Când a văzut el această
350
vedenie, am căutat să plecăm îndată în Macedonia, înțelegând că Dumnezeu ne
cheamă să le vestim Evanghelia. Pornind cu corabia de la Troa, am mers drept
la Samotracia, iar a doua zi la Neapoli, Și de acolo la Filipi, care este cea dintâi
cetate a acestei părți a Macedoniei și colonie romană. Iar în această cetate am
rămas câteva zile.” Fapte 16, 9‐12. La Filipi, Sfântul Apostol Pavel
împreună cu Sila, vor fi bătuți cu biciul și aruncați în temniță după ce
au vindecat o femeie care avea duh pitonicesc: „Și s‐a sculat și mulțimea
împotriva lor. Și judecătorii, rupându‐le hainele, au poruncit să‐i bată cu
vergi. Și, după ce le‐au dat multe lovituri, i‐au aruncat în temniță, poruncind
temnicerului să‐i păzească cu grijă. Acesta, primind o asemenea poruncă, i‐a
băgat în fundul temniței și le‐a strâns picioarele în butuci.” Fapte 16, 22‐24.
După eliberarea din închisoare, Sfântul Apostol Pavel, împreună cu
însoțitorii săi, vor propovădui în orașele Amfipolis, Apolonia și vor
ajunge la Tesalonic, unde vor reuși să convertească mulți prozeliți
greci și romani, dar și pe unii evrei. În urma convertirilor făcute, evreii
au fost invidioși producând tulburare în cadrul mulțimilor și
conducătorilor orașului, iar în această situație vor părăsi Tesalonicul și
se vor îndrepta spre Bereea. Aici, Sfântul Apostol Pavel împreună cu
Sila, după ce vor predica Evanghelia, vor face mai multe convertiri,
dar evreii din Tesalonic auzind că și aici propovăduiesc au venit și au
tulburat mulțimile. În această situație, Sila și Timotei vor rămâne la
Bereea, iar Sfântul Apostol Pavel va pleca pe mare la Atena. Va vizita
cetatea culturii grecești așteptându‐i pe Sila și Timotei, dar văzând că
aceasta era plină de idoli, va ține la invitația filosofilor greci în
Areopag o interesantă cuvântare: „Iar cei ce însoțeau pe Pavel l‐au dus
până la Atena; și luând ei porunci către Sila și Timotei, ca să vină la el cât
mai curând, au plecat. Iar în Atena, pe când Pavel îi aștepta, sufletul lui se
îndârjea în el, văzând că cetatea este plină de idoli. Deci discuta în sinagogă
cu iudeii și cu cei credincioși, și în piață, în fiecare zi, cu cei care erau de față.
Iar unii dintre filosofii epicurei și stoici discutau cu el, și unii ziceau: Ce
351
voiește, oare, să ne spună acest semănător de cuvinte? Iar alții ziceau: Se pare
că este vestitor de dumnezei străini, fiindcă binevestește pe Isus și Învierea. Și
luându‐l cu ei, l‐au dus în Areopag, zicând: Putem să cunoaștem și noi ce este
această învățătură nouă, grăită de tine? Căci tu aduci la auzul nostru lucruri
străine. Voim deci să știm ce vor să fie acestea. Toți atenienii și străinii, care
locuiau acolo, nu‐și petreceau timpul decât spunând sau auzind ceva nou. Și
Pavel, stând în mijlocul Areopagului, a zis: Bărbați atenieni, în toate vă văd
că sunteți foarte evlavioși, Căci străbătând cetatea voastră și privind locurile
voastre de închinare, am aflat și un altar pe care era scris: „Dumnezeului
necunoscut.” Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându‐L, Îl cinstiți, pe Acela Îl
vestesc eu vouă. Dumnezeu, Care a făcut lumea și toate cele ce sunt în ea,
Acesta fiind Domnul cerului și al pământului, nu locuiește în temple făcute
de mâini. Nici nu este slujit de mâini omenești, ca și cum ar avea nevoie de
ceva. El dând tuturor viață și suflare și toate. Și a făcut dintr‐un sânge tot
neamul omenesc, ca să locuiască peste toată fața pământului, așezând
vremurile cele mai înainte rânduite și hotarele locuirii lor. Ca ei să caute pe
Dumnezeu, doar L‐ar pipăi și L‐ar găsi, deși nu e departe de fiecare dintre
noi. Căci în El trăim și ne mișcăm și suntem, precum au zis și unii dintre
poeții voștri; căci al Lui neam și suntem.88 Fiind deci neamul lui Dumnezeu,
nu trebuie să socotim că dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului
sau pietrei cioplite de meșteșugul și de iscusința omului. Dar, Dumnezeu,
trecând cu vederea veacurile neștiinței, vestește acum oamenilor ca toți de
pretutindeni să se pocăiască. Pentru că a hotărât o zi în care va să judece
lumea întru dreptate, prin Bărbatul pe care L‐a rânduit, dând tuturor
încredințare, prin Învierea Lui din morți. Și auzind ei despre învierea
morților, unii l‐au luat în râs: Te vom asculta despre aceasta și altădată.
Astfel Pavel a ieșit din mijlocul lor. Iar unii bărbați, alipindu‐se de el, au
crezut, între care și Dionisie Areopagitul și o femeie cu numele Damaris, și
88 Aici Sfântul Apostol Pavel, citează din Aratus, care era un poet originar din
Cilicia, și a trăit în secolul al III‐lea î.Hr.
352
alții împreună cu el.” Fapte 17, 15‐34. După cuvântarea Sfântului
Apostol Pavel, s‐au convertit la creștinism o parte dintre greci,
Dionisie Areopagitul, care potrivit tradiției ar fi fost primul episcop al
Atenei, o femeie cu numele Damaris și alții împreună cu el. La Atena,
Sfântul Apostol Pavel nu a fost mulțumit de succesul pe care l‐a avut,
grecii arătându‐se curioși de predica sa, dar au rămas sceptici când l‐au
auzit vorbind despre învierea morților, în care ei nu credeau.
După misiunea pe care a desfășurat‐o la Atena, Sfântul Apostol
Pavel va merge la Corint, unde va sta între anii 52‐53 d.Hr. Aici îi va
întâlni pe soții iudeo‐creștini Aquila și Priscila, pe care împăratul
Claudiu (41‐54 d.Hr.) i‐a expulzat din Roma în anul 49 d.Hr., în urma
edictului împotriva evreilor care se certau din cauza lui Isus Hristos:
„După acestea Pavel, plecând din Atena, a venit la Corint. Și găsind pe un
iudeu, cu nume Acvila de neam din Pont, venit de curând din Italia, și pe
Priscila, femeia lui, pentru că poruncise Claudiu ca toți iudeii să plece din
Roma, a venit la ei. Și pentru că erau de aceeași meserie, a rămas la ei și
lucrau, căci erau făcători de corturi. Și vorbea în sinagogă în fiecare sâmbătă
și aducea la credință iudei și elini.” Fapte 18, 1‐4 În urma propovăduirii
Sfântului Apostol Pavel, Crispus care era mai marele sinagogii s‐a
convertit împreună cu familia sa. De asemenea, mulți corinteni care
l‐au ascultat pe Sfântul Apostol Pavel și s‐au convertit. În timpul
activității misionare pe care a desfășurat‐o la Corint timp de un an și
jumătate, Mântuitorul Isus Hristos i s‐a arătat în vedenie Sfântului
Apostol Pavel și l‐a încurajat: „Dar Crispus, mai marele sinagogii, a crezut
în Domnul, împreună cu toată casa sa; și mulți dintre corinteni, auzind,
credeau și se botezau. Și Domnul a zis lui Pavel, noaptea în vedenie: Nu te
teme, ci vorbește și nu tăcea, Pentru că Eu sunt cu tine, ca să nu‐ți facă rău.
Căci am mult popor în cetatea aceasta. Și a stat în Corint un an și șase luni,
învățând între ei cuvântul lui Dumnezeu.” Fapte 18, 8‐11. Propovăduirea
cu mult succes a Sfântului Apostol Pavel a stârnit invidia evreilor care
353
l‐au dus în fața lui Galion89 acesta fiind proconsulul provinciei Ahaia,
dar el a refuzat să intervină în disputele religioase ale evreilor și i‐a dat
afară din tribunal: „Dar pe când Galion era proconsulul Ahaiei, iudeii s‐au
ridicat toți într‐un cuget împotriva lui Pavel și l‐au adus la tribunal, Zicând
că acesta caută să convingă pe oameni să se închine lui Dumnezeu, împotriva
legii. Și când Pavel era gata să deschidă gura, Galion a zis către iudei: Dacă
ar fi vreo nedreptate sau vreo faptă vicleană, o, iudeilor, v‐aș asculta precum
se cuvine; Dar dacă sunt la voi nedumeriri despre învățătură și despre nume
și despre legea voastră, vedeți‐vă voi înșivă de ele. Judecător pentru acestea eu
nu voiesc să fiu. Și i‐a izgonit de la tribunal.” Fapte 18, 12‐16. În anul 51
d.Hr., pe când era la Corint, Sfântul Apostol Pavel a scris cele două
epistole către Tesaloniceni. După ce și‐a luat rămas bun de la
comunitatea din Corint, Sfântul Apostol Pavel, împreună cu soții
Aquila și Priscila, a mers la Efes. Aici l‐a întâlnit pe Apollo, care era un
evreu din Alexandria care era foarte învățat și făcea propagandă
creștină: „Iar un iudeu cu numele Apollo, alexandrin de neam, bărbat iscusit
la cuvânt, puternic fiind în Scripturi, a sosit la Efes. Acesta era învățat în
calea Domnului și, arzând cu duhul, grăia și învăța drept cele despre Isus,
cunoscând numai botezul lui Ioan. Și el a început să vorbească, fără sfială, în
sinagogă. Auzindu‐l Priscila și Acvila l‐au luat cu ei și i‐au arătat mai cu
de‐ amănuntul calea lui Dumnezeu.” Fapte 18, 24‐26.
După ce s‐a despărțit de credincioșii din Efes Sfântul Apostol
Pavel, va merge pe mare la Cezareea Palestinei, după care se va duce
să se întâlnească cu comunitatea de la Ierusalim și va reveni la
Antiohia: „Și rugându‐l să rămână la ei mai multă vreme, n‐a voit. Ci,
despărțindu‐se de ei, a zis: Trebuie, negreșit, ca sărbătoarea care vine s‐o fac
la Ierusalim, dar, cu voia Domnului, mă voi întoarce iarăși la voi. Și a plecat
de la Efes, cu corabia. Și coborându‐se la Cezareea, s‐a suit (la Ierusalim) și,
îmbrățișând Biserica, s‐a coborât la Antiohia.” Fapte 18, 20‐22.
89 Galion, a fost fratele filosofului Seneca (1 î.Hr.‐ 65 d.Hr.).
354
Harta cu a doua călătorie misionară a Sfântului Apostol Pavel între anii 51‐54 d.Hr.

A treia călătorie misionară a Sfântului Apostol Pavel a avut loc
între anii 54‐58 d.Hr.
Sfântul Apostol Pavel va pleca în această călătorie misionară
din Antiohia, care a fost centrul misiunii sale, iar în drum spre Efes,
va vizita comunitățile creștine din Galatia și Frigia. Așa cum le‐a
promis efesenilor când s‐a despărțit de ei la sfârșitul celei de a doua
călătorii misionare, Sfântul Apostol Pavel a revenit la Efes unde va
sta aproape doi ani și jumătate. Aici a desfășurat o bogată activitate
misionară reușind să facă mai multe convertiri, dar și să vindece
mulți bolnavi: „Și aceasta a ținut vreme de doi ani, încât toți, cei ce
locuiau în Asia, și iudei și elini, au auzit cuvântul Domnului. Și
Dumnezeu, făcea prin mâinile lui Pavel minuni ne mai întâlnite. Încât și
355
peste cei ce erau bolnavi, se puneau ștergare sau șorțuri purtate de Pavel, și
bolile se depărtau de ei, iar duhurile cele rele ieșeau din ei.” Fapte 19, 10‐
12. Activitatea misionară a Sfântului Apostol Pavel a fost însoțită de
roade, mulți se converteau, iar vrăjitorii au adus cărțile și le‐au dat
foc: „Și acest lucru s‐a făcut cunoscut tuturor iudeilor și elinilor care
locuiau în Efes, și frică a căzut peste toți aceștia și se slăvea numele lui Isus.
Și mulți dintre cei ce crezuseră veneau ca să se mărturisească și să spună
faptele lor. Iar mulți dintre cei ce făcuseră vrăjitorie, aducând cărțile, le
ardeau în fața tuturor. Și au socotit prețul lor și au găsit cincizeci de mii de
arginți. Astfel creștea cu putere cuvântul Domnului și se întărea.” Fapte
19, 17‐20. Mai mult, datorită faptului că mulți se converteau la
creștinism și părăseau zeii păgâni, la instigarea unui argintar, pe
nume Dimitrie care își vedea periclitată meseria, prin înlăturarea
cultului zeilor, acesta a provocat o mișcare prin care i‐a agitat pe
păgâni împotriva creștinilor: „Și în vremea aceea s‐a făcut mare tulburare
pentru calea Domnului. Căci un argintar, cu numele Dimitrie, care făcea
temple de argint Artemisei și da meșterilor săi foarte mare câștig, I‐a adunat
pe aceștia și pe cei care lucrau unele ca acestea, și le‐a zis: Bărbaților, știți că
din această îndeletnicire este câștigul vostru. Și voi vedeți și auziți că nu
numai în Efes, ci aproape în toată Asia, Pavel acesta, convingând, a întors
multă mulțime, zicând că nu sunt dumnezei cei făcuți de mâini. Din aceasta
nu numai că meseria noastră e în primejdie să ajungă fără trecere, dar și
templul marii zeițe Artemisa e în primejdie să nu mai aibă nici un preț, iar
cu vremea, mărirea ei‐ căreia i se închină toată Asia și toată lumea‐ să fie
doborâtă. Și auzind ei și umplându‐se de mânie, strigau zicând: Mare este
Artemisa efesenilor! Și s‐a umplut toată cetatea de tulburare și au pornit
într‐un cuget la teatru, răpind împreună pe macedonenii Gaius și Aristarh,
însoțitorii lui Pavel. Iar Pavel, voind să intre în mijlocul poporului, ucenicii
nu l‐au lăsat. Încă și unii dintre dregătorii Asiei, care îi erau prieteni,
trimițând la el, îl rugau să nu se ducă la teatru. Deci unii strigau una, alții
356
strigau alta, căci adunarea era învălmășită, iar cei mai mulți nu știau
pentru ce s‐au adunat acolo.” Fapte 19, 23‐32. În urma acestei agitații,
după ce timp de doi ani a propovăduit Evanghelia și a făcut multe
minuni, în urma cărora mulți s‐au convertit la creștinism, în anul 56
d.Hr. Sfântul Apostol Pavel va părăsi Efesul și se va duce în
Macedonia, iar de aici va merge să propovăduiască în Iliria: „Căci nu
voi cuteza să spun ceva din cele ce n‐a desăvârșit Hristos prin mine, spre
ascultarea neamurilor prin cuvânt și prin faptă. Prin puterea semnelor și a
minunilor, prin puterea Spiritului Sfânt, așa încât de la Ierusalim și din
ținuturile de primprejur până în Iliria, am împlinit propovăduirea
Evangheliei lui Hristos.” Rom. 15, 18‐19. În Macedonia, probabil din
localitatea Filipi, va scrie Epistola a doua către Corinteni, în vara anului
57 d.Hr.90 Sfântul Apostol Pavel va reveni la Corint și de aici, în iarna
anului 57‐58 d.Hr., va scrie Epistola către Romani. 91 Va reveni în
Macedonia și de la Filipi se va duce să propovăduiască la Troa, unde
îl va învia pe Eutihie care adormise în timpul predicii prelungite a
Sfântului Apostol Pavel și a căzut de la etajul al treilea și a murit: „Iar
noi, după zilele Azimelor, am pornit cu corabia de la Filipi și în cinci zile
am sosit la ei în Troa, unde am rămas șapte zile. În ziua întâi a săptămânii
(Duminica) adunându‐ne noi să frângem pâinea, Pavel, care avea de gând
să plece a doua zi, a început să le vorbească și a prelungit cuvântul lui până
la miezul nopții. Iar în camera de sus, unde erau adunați, erau mai multe
lumini aprinse. Dar un tânăr cu numele Eutihie, șezând pe fereastră, pe
când Pavel ținea lungul său cuvânt, a adormit adânc și, doborât de somn, a
căzut jos de la catul al treilea, și l‐au ridicat mort. Iar Pavel, coborându‐se,
s‐a plecat peste el și, luându‐l în brațe, a zis: Nu vă tulburați, căci sufletul
lui este în el. Și suindu‐se și frângând pâinea și mâncând, a vorbit cu ei
90 Studiul Noului Testament, Manual pentru Institutele teologice, Ediția a doua,

EIBMBOR, București, 1977, pp. 136‐139.
91 Ibidem, p, 129.
357
mult până în zori, și atunci a plecat. Iar pe tânăr l‐au adus viu și foarte
mult s‐au mângâiat.” Fapte 20, 9‐12. De la Troa, Sfântul Apostol Pavel
va veni la Assos și Mitilene, va trece cu corabia prin fața insulei Hios,
va ocoli Efesul, pentru a preîntâmpina o nouă revoltă a argintarului
Dimitrie și se va opri la Milet. Aici îi va chema pe preoții Bisericii din
Efes unde le va ține o frumoasă cuvântare de despărțire, profețind
chinurile pe care le va îndura la Ierusalim, dar și îndemnându‐i să
aibă grijă de turma ce le‐a fost încredințată, pentru că după plecarea
lui vor veni mulți care vor încerca să‐i dezbine: „Și trimițând din Milet
la Efes, a chemat la sine pe preoții Bisericii. Și când ei au venit la el, le‐a zis:
Voi știți cum m‐am purtat cu voi, în toată vremea, din ziua cea dintâi, când
am venit în Asia, Slujind Domnului cu toată smerenia și cu multe lacrimi și
încercări care mi s‐au întâmplat prin uneltirea iudeilor. Și cum n‐am
ascuns nimic din cele folositoare, ca să nu le vestesc și să nu vă învăț, fie
înaintea poporului, fie prin case, Mărturisind și iudeilor și elinilor
întoarcerea la Dumnezeu prin pocăință și credința în Domnul nostru Isus
Hristos. Iar acum iată că fiind eu mânat de Spiritul, merg la Ierusalim,
neștiind cele ce mi se vor întâmpla acolo. Decât numai că Spiritul Sfânt
mărturisește prin cetăți, spunându‐mi că mă așteaptă lanțuri și necazuri.
Dar nimic nu iau în seamă și nu pun nici un preț pe sufletul meu, numai să
împlinesc calea mea și slujba mea pe care am luat‐o de la Domnul Isus, de a
mărturisi Evanghelia harului lui Dumnezeu. Și acum, iată, eu știu că voi
toți, printre care am petrecut propovăduind împărăția lui Dumnezeu, nu
veți mai vedea fața mea. Pentru aceea vă mărturisesc în ziua de astăzi că
sunt curat de sângele tuturor. Căci nu m‐am ferit să vă vestesc toată voia
lui Dumnezeu. Drept aceea, luați aminte de voi înșivă și de toată turma,
întru care Spiritul Sfânt v‐a pus pe voi episcopi, ca să păstrați Biserica lui
Dumnezeu, pe care a câștigat‐o cu însuși sângele Său. Căci eu știu aceasta,
că după plecarea mea vor intra, între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruța
turma. Și dintre voi înșivă se vor ridica bărbați, grăind învățături
358
răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei. Drept aceea, privegheați,
aducându‐vă aminte că timp de trei ani, n‐am încetat noaptea și ziua să vă
îndemn cu lacrimi, pe fiecare dintre voi. Și acum vă încredințez lui
Dumnezeu și cuvântului harului Său, cel ce poate să vă zidească și să vă dea
moștenire între toți cei sfințiți. Argint, sau aur, sau haină, n‐am poftit de la
nimeni; Voi înșivă știți că mâinile acestea au lucrat pentru trebuințele mele
și ale celor ce erau cu mine. Toate vi le‐am arătat, căci ostenindu‐vă astfel,
trebuie să ajutați pe cei slabi și să vă aduceți aminte de cuvintele Domnului
Isus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua. Și după ce a spus acestea,
plecându‐și genunchii, s‐a rugat împreună cu toți aceștia. Și mare jale i‐a
cuprins pe toți și, căzând pe grumazul lui Pavel, îl sărutau. Cuprinși de jale
mai ales pentru cuvântul pe care îl spusese, că n‐au să mai vadă fața lui. Și
îl petrecuseră la corabie.“ Fapte 20, 17‐38. După ce s‐a despărțit la Milet
de preoții din Efes și după ce le‐a dat ultimele sfaturi Sfântul Apostol
Pavel va merge la Cos, iar a doua zi se va duce la Rodos, după care
va ajunge la Patara. De aici va lua o corabie cu care va călători până
la Tir, unde a rămas șapte zile împreună cu ucenicii, de aici, care i‐au
spus Sfântului Apostol Pavel să nu meargă la Ierusalim: „Și după ce
ne‐am despărțit de ei, am plecat pe apă și, mergând drept, am venit la Cos și
a doua zi la Rodos, iar de acolo la Patara. Și găsind o corabie, care mergea,
în Fenicia, ne‐am urcat în ea și am plecat. Și zărind Ciprul și lăsându‐l la
stânga, am plutit spre Siria și ne‐am coborât la Tir, căci acolo corabia avea
să descarce povara. Și găsind pe ucenici, am rămas acolo șapte zile. Aceștia
spuneau lui Pavel, prin spiritul, să nu se suie la Ierusalim. Și când am
împlinit zilele, ieșind am plecat, petrecându‐ne toți, împreună cu femei și cu
copii, până afară din cetate și, plecând genunchii pe țărm, ne‐am rugat. Și
ne‐am îmbrățișat unii pe alții și ne‐am urcat în corabie, iar aceia s‐au întors
la ale lor.” Fapte 21, 1‐6.
359
Harta cu a treia călătorie misionară a Sfântului Apostol Pavel între anii 54‐58 d.Hr.

De la Tir, Sfântul Apostol Pavel va merge la Ptolemaida, unde va
sta o zi, după care își va continua drumul până la Cezareea, iar aici va fi
găzduit de Filip unul din cei șapte diaconi, unde a stat mai multe zile.
Aici i se va prevesti suferințele pe care le va îndura la Ierusalim, iar cei
care au auzit acestea l‐au sfătuit să nu meargă, dar Sfântul Apostol
Pavel le‐a zis: „Și când am auzit acestea, îl rugam și noi și localnicii să nu se
suie la Ierusalim. Atunci a răspuns Pavel: Ce faceți de plângeți și‐mi sfâșiați
inima! Căci eu sunt gata nu numai să fiu legat, ci să și mor în Ierusalim pentru
numele Domnului Isus. Și neînduplecându‐se el, ne‐am liniștit, zicând: Facă‐se
360
voia Domnului. Iar după zilele acestea, pregătindu‐ne, ne‐am suit la Ierusalim.”
Fapte 21, 12‐15.
La sfârșitul celei de a treia călătorii misionare, în anul 58 d.Hr.,
Sfântul Apostol Pavel va veni pentru ultima dată la Ierusalim, unde îi
va povesti lui Iacob cel Mic, care era conducătorul comunității de la
Ierusalim rezultatele pe care le‐a avut pe parcursul misiunii sale, timp
de patru ani: „Și sosind la Ierusalim, frații ne‐au primit cu bucurie. Iar a doua
zi Pavel a mers cu noi la Iacob și au venit acolo toți preoții. Și îmbrățișându‐i le
povestea cu de‐amănuntul cele ce a făcut Dumnezeu între neamuri, prin
slujirea lui. Iar ei, auzind, slăveau pe Dumnezeu, și i‐au zis: vezi frate, câte mii
de iudei au crezut și toți sunt plini de râvnă pentru lege. Și ei au auzit despre
tine că înveți pe toți iudeii, care trăiesc printre neamuri, să se lepede de Moise,
spunându‐le să nu‐și taie împrejur copiii, nici să umble după datini. Ce este
deci? Fără îndoială, trebuie să se adune mulțime, căci vor auzi că ai venit.”
Fapte 21, 17‐22.
Sfântul Iacob cel Mic, cunoscând ura pe care evreii o aveau
împotriva Sfântului Apostol Pavel, îl va sfătui să îndeplinească un act
prevăzut de Legea mozaică. Astfel, el va suporta prețul pentru curățirea
unor nazirei, dar în templu va fi recunoscut, prins și atacat de evrei. Va
fi salvat din mâinile evreilor de către hiliarhul Claudius Lysias, care era
comandantul gărzii și va fi închis în turnul Antonia: „Și când era să se
împlinească cele șapte zile, iudeii din Asia, văzându‐l în templu, au întărâtat
toată mulțimea și au pus mâna pe el, Strigând: Bărbați israeliți, ajutați! Acesta
este omul care învață pe toți pretutindeni, împotriva poporului și a Legii și a
locului acestuia; încă și elini a adus în templu și a spurcat acest loc sfânt. Căci
ei văzuseră mai înainte cu el împreună în cetate pe Trofim din Efes, pe care
socoteau că Pavel l‐a adus în templu. Și s‐a mișcat toată cetatea și poporul a
alergat din toate părțile și, punând mâna pe Pavel îl trăgeau afară din templu și
îndată au închis porțile. Dar când căutau ei ca să‐l omoare, a ajuns veste la
comandantul cohortei că tot Ierusalimul s‐a tulburat. Acela, luând îndată ostași
și sutași, a alergat la ei; iar ei, văzând pe comandant și pe ostași, au încetat de a
361
mai bate pe Pavel. Apropiindu‐se atunci comandantul, a pus mâna pe el și a
poruncit să fie legat cu două lanțuri și întrebat cine este și ce a făcut. Iar unii
strigau în mulțime una, alții altceva și neputând să înțeleagă adevărul, din
cauza tulburării, a poruncit să fie dus în fortăreață.” Fapte 21, 27‐34. Sfântul
Apostol Pavel a cerut voie comandantului să se apere în fața mulțimii,
povestindu‐le cum a fost prigonitor al creștinilor, momentul convertirii
sale în drum spre Damasc, dar și cum Mântuitorul Isus Hristos l‐a
trimis să propovăduiască Evanghelia la neamuri: „Și a zis către mine:
Mergi, că Eu te voi trimite departe la neamuri.” Fapte 22, 21. Agitația
împotriva Sfântului Apostol Pavel a crescut și mai mult, comandatul
poruncind să fie bătut cu biciul, iar când l‐a întrebat dacă îi este îngăduit
să bată un cetățean roman, comandantul s‐a temut și i‐a dat voie să se
apere sinedriului: „Și venind la el, comandantul i‐a zis: Spune‐mi, ești tu
(cetățean) roman? Iar el a zis: Da! Și a răspuns comandantul: Eu am dobândit
această cetățenie cu multă cheltuială. Iar Pavel a zis: Eu însă m‐am și născut.
Deci cei ce erau gata să‐l ia la cercetare s‐au depărtat îndată de la el, iar
comandantul s‐a temut, aflând că el este (cetățean) roman și că a fost legat. Și a
doua zi, voind să cunoască adevărul, pentru care era pârât de iudei, l‐a dezlegat
și a poruncit să se adune arhiereii și tot sinedriul și aducând pe Pavel, l‐a pus
înaintea lor.” Fapte 22, 27‐30. Sfântul Apostol Pavel se va apăra în fața
sinedriului, spunând că este judecat datorită faptului că el crede în
învierea morților, iar în acest moment în sinedriu s‐a produs dezbinare
între farisei și saduchei: „Și Pavel, fixând sinedriul cu privirea, a zis: Bărbați
frați, eu cu bun cuget am viețuit înaintea lui Dumnezeu până în ziua aceasta.
Arhiereul Anania 92 a poruncit celor ce ședeau lângă el să‐l bată peste gură.
Atunci Pavel a zis către el: te va bate Dumnezeu, perete văruit! Și tu șezi să mă
judeci pe mine după Lege, și, călcând Legea, poruncești să mă bată? Iar cei ce
stăteau lângă el au zis: Pe arhiereul lui Dumnezeu îl faci tu de ocară? Iar Pavel
92 Anania a fost arhiereu între anii 47‐59 d.Hr. și a fost asasinat în anul 66 d.Hr.,
împlinindu‐se ceea ce a zis Sfântul Apostol Pavel că: „Te va bate Dumnezeu, perete
văruit!” Fapte 23, 3.
362
a zis: Fraților, nu știam că este arhiereu; căci este scris: „Pe mai‐marele
poporului tău să nu‐l vorbești de rău.” Dar Pavel, știind că o parte erau
saduchei și cealaltă farisei, a strigat în sinedriu: Bărbați frați! Eu sunt fariseu,
fiu de farisei. Pentru nădejdea și învierea morților sunt eu judecat! Și grăind el
aceasta, între farisei și saduchei s‐a iscat neînțelegere și mulțimea s‐a dezbinat;
Căci saducheii zic că nu este înviere nici înger, nici spirit, iar fariseii
mărturisesc și una și alta. Și s‐a făcut mare strigare, și, ridicându‐se unii
cărturari din partea fariseilor, se certau zicând: Niciun rău nu găsim în acest
om; iar dacă i‐a vorbit lui un spirit sau un înger, să nu ne împotrivim lui
Dumnezeu. Deci făcându‐se mare neînțelegere și temându‐se comandantul ca
Pavel să nu fie sfâșiat de ei, a poruncit ostașilor să se coboare și să‐l smulgă din
mijlocul lor și să‐l ducă în fortăreață. Iar în noaptea următoare, arătându‐i‐Se,
Domnul i‐a zis: îndrăznește, Pavele! Căci precum ai mărturisit cele despre
Mine la Ierusalim, așa trebuie să mărturisești și la Roma.” Fapte 23, 1‐11.
Împotriva Sfântului Apostol Pavel va fi pusă la cale o conspirație de
către mai mult de patruzeci de iudei fanatici, care s‐au jurat că nu vor
mânca și nici nu vor bea până când nu îl vor ucide. Nepotul său de soră
va afla despre această conspirație și îi va comunica comandantului
Claudius Lysias, iar acesta îl va trimite noaptea pe Sfântul Apostol
Pavel sub escortă la Cezareea: „Și chemând la sine pe doi dintre sutași, le‐a
zis: Pregătiți de la ceasul al treilea din noapte două sute de ostași, șaptezeci de
călăreți și două sute de sulițași, ca să meargă până la Cezareea. Și să fie animale
(de călărie), ca punând pe Pavel să‐l ducă teafăr la Felix93 procuratorul. Scriind
o scrisoare, având acest cuprins: Claudius Lysias, prea puternicului procurator,
Felix, salutare! Pe acest bărbat, prins de iudei și având să fie ucis de ei,
mergând eu cu oaste l‐am scos, aflând că este (cetățean) roman. Și vrând să știu
pricina pentru care îl pârau, l‐am coborât la sinedriul lor. Și am aflat că este
pârât pentru întrebări din legea lor, dar fără să aibă vreo vină vrednică de
moarte sau de lanțuri. Și vestindu‐mi‐se că va să fie o cursă împotriva acestui
bărbat din partea iudeilor, îndată l‐am trimis la tine, poruncind și pârâșilor să
93 Antonius Felix, a fost procurator al Iudeii între anii 52‐60 d.Hr.
363
spună înaintea ta cele ce au asupra lui. Fii sănătos!” Fapte 23, 23‐30. Sfântul
Apostol Pavel va ajunge la Cezarea, unde va fi ascultat de către
procuratorul Felix și se va apăra în fața acestuia de acuzațiile pe care i
le‐au adus evreii. Procuratorul Felix cunoștea destul de bine
creștinismul, ba chiar îl va asculta împreună cu soția sa, dar îl va ține pe
Sfântul Apostol Pavel sub pază lăsând pe ucenicii săi să vină la el.
Procuratorul Felix îl va ține închis pe Sfântul Apostol Pavel între anii 58‐
60 d.Hr. în speranța că va primi de la el o sumă de bani: „Decât numai
pentru acest singur cuvânt pe care l‐am strigat stând între ei, și că pentru
învierea morților sunt eu judecat de voi. Și Felix, auzind acestea, i‐a amânat,
cunoscând destul de bine cele privitoare la învățătura (creștină), zicând: Când
se va coborî comandantul Lysias, voi hotărî asupra acelora ale voastre. Și a
poruncit sutașului să țină pe Pavel sub pază, dar să‐i lase tihnă și să nu
oprească pe nimeni dintre ai lui, ca să vină să‐i slujească. Iar după câteva zile,
Felix venind cu Drusila,94 femeia lui, care era din neamul iudeilor, a trimis să
cheme pe Pavel și l‐a ascultat despre credința în Hristos Isus. Și vorbind el
despre dreptate și despre înfrânare și despre judecata viitoare, Felix s‐a
înfricoșat și a răspuns: Acum mergi, și când voi găsi timp potrivit te voi mai
chema. În același timp el nădăjduia că i se vor da bani de către Pavel; de aceea și
mai des trimițând să‐l cheme vorbea cu el.“ Fapte 24, 21‐27.
După doi ani, în anul 60 d.Hr., va veni procuratorul Porcius
Festus,95 iar acesta a vrut să fie pe placul evreilor și l‐a ținut mai departe
închis pe Sfântul Apostol Pavel. Când a mers la Ierusalim, conducătorii
evreilor au adus acuze împotriva Sfântului Apostol Pavel, cerându‐i
procuratorului Porcius Festus să‐l trimită la Ierusalim, iar pe drum să‐i
pregătească o cursă și să‐l omoare. Acesta a refuzat, spunând că Sfântul
Apostol Pavel este păzit la Cezareea, iar cei care pot, să meargă
împreună cu el și să‐l acuze: „Deci Festus, trecând în ținutul său, după trei
94 Drusila, a fost fiica cea mai mică a regelui Irod Agripa și s‐a căsătorit cu
procuratorul Felix, după ce a divorțat de regele Emesei.
95 Porcius Festus, a fost procurator al Iudeii din anul 60 d.Hr. până în anul 62 d.Hr.
când moare.
364
zile s‐a suit la Ierusalim. Și arhiereii și fruntașii iudeilor i s‐au înfățișat cu
învinuiri împotriva lui Pavel și îl rugau, Cerându‐i ca o favoare asupra lui, să
fie trimis la Ierusalim, pregătind cursă ca să‐l ucidă pe drum. Dar Festus a
răspuns că Pavel e păzit în Cezareea și că el însuși avea să plece în curând.
Deci a zis el: Cei care dintre voi care pot, să se coboare cu mine, și dacă este
ceva rău în acest bărbat, să‐l învinovățească. Și rămânând la ei nu mai mult de
opt sau zece zile, s‐a coborât în Cezareea, iar a doua zi, șezând la judecată, a
poruncit să fie adus Pavel. Și venind ei, iudeii coborâți din Ierusalim l‐au
înconjurat, aducând împotriva lui multe și grele învinuiri, pe care nu puteau
să le dovedească. Iar Pavel se apăra: N‐am greșit cu nimic nici față de legea
iudeilor, nici față de templu, nici față de Cezarul. Iar Festus, voind să facă
plăcere iudeilor, răspunzând lui Pavel, a zis: Vrei să mergi la Ierusalim și acolo
să fii judecat înaintea mea pentru acestea? Dar Pavel a zis: Stau la judecata
Cezarului, unde trebuie să fiu judecat, iudeilor nu le‐am făcut niciun rău,
precum mai bine știi și tu. Dar dacă fac nedreptate și am săvârșit ceva vrednic
de moarte, nu mă feresc de moarte; dacă însă nu este nimic din cele de care ei
mă învinuiesc ‐ nimeni nu poate să mă dăruiască lor. Cer să fiu judecat de
Cezarul. Atunci Festus, vorbind cu sfatul său, a răspuns: Ai cerut să fii judecat
de Cezarul, la Cezarul te vei duce.” Fapte 25, 1‐12.
Sfântul Apostol Pavel, cunoscând viclenia evreilor, a refuzat să
meargă și să fie judecat de aceștia la Ierusalim, în fața procuratorului
Porcius Festus și în calitatea sa de cetățean roman a cerut să fie judecat
de Cezarul, adică de împăratul de la Roma. După câteva zile, regele Irod
Agripa II (47‐52 d.Hr.) a venit împreună cu Berenice 96 să‐l salute pe
procuratorul Porcius Festus, iar acesta i‐a vorbit despre situația
Sfântului Apostol Pavel. Regele Irod Agripa II și‐a exprimat dorința de
a‐l auzi pe Sfântul Apostol Pavel: „Iar Agripa a zis către Festus: Aș vrea să
aud și eu pe acest om. Iar el a zis: Mâine îl vei auzi. Deci a doua zi, Agripa și
Berenice venind cu mare alai și intrând în sala de judecată împreună cu
tribunii și cu bărbații cei mai de frunte ai cetății, Festus a dat poruncă să fie
96 Berenice, a fost sora lui Irod Agripa II și a Drusilei.
365
adus Pavel. Și a zis Festus: Rege Agripa, și voi toți bărbați care sunteți cu noi
de față, vedeți pe acela pentru care toată mulțimea iudeilor a venit la mine, și în
Ierusalim și aici, strigând că el nu trebuie să mai trăiască. Iar eu am înțeles că
n‐a făcut nimic vrednic de moarte; iar el însuși cerând să fie judecat de Cezarul,
am hotărât să‐l trimit. Dar ceva sigur să scriu stăpânului despre el nu am. De
aceea l‐am adus înaintea voastră și mai ales înaintea ta, rege Agripa, ca, după
ce va fi cercetat, să am ce să scriu. Căci nu mi se pare nepotrivit să‐l trimit
legat, fără să arăt învinuirile ce i se aduc.” Fapte 25, 22‐27. Procuratorul
Festus, când l‐a judecat în primă instanță pe Sfântul Apostol Pavel, l‐a
găsit nevinovat, și de aceea dacă el a cerut să fie judecat de către
Cezarul, va trebui să‐l judece și mai bine, de față cu regele Iudeii, iar
atunci când îl va trimite în fața acestuia să arate și motivele pentru care
a fost arestat.
Sfântul Apostol Pavel se va apăra în fața procuratorului Festus și
a regelui Irod Agripa II: „Agripa a zis către Pavel: Îți este îngăduit să
vorbești pentru tine. Atunci Pavel, întinzând mâna se apăra: Mă socotesc
fericit, o, rege Agripa, că astăzi, înaintea ta, pot să mă apăr de toate câte mă
învinuiesc iudeii; Mai ales, pentru că tu cunoști toate obiceiurile și
neînțelegerile iudeilor. De aceea te rog să mă asculți cu îngăduință. Viețuirea
mea din tinerețe, cum a fost ea de la început în poporul meu și în Ierusalim, o
știu toți iudeii. Dacă vor să dea mărturie, ei știu despre mine de mult că am
trăit ca fariseu, în tagma cea mai riguroasă a religiei noastre. Și acum stau la
judecată pentru nădejdea făgăduinței făcute de Dumnezeu către părinții noștri.
Și la care cele douăsprezece seminții ale noastre, slujind lui Dumnezeu fără
încetare, zi și noapte, nădăjduiesc să ajungă. Pentru nădejdea aceasta, o rege
Agripa, sunt pârât de iudei. De ce se socotește la voi lucru de necrezut că
Dumnezeu înviază pe cei morți? Eu unul am socotit, în sinea mea, că față de
numele lui Isus Nazarineanul trebuia să fac multe împotrivă; Ceea ce am și
făcut în Ierusalim, și pe mulți dintre sfinți i‐am închis în temnițe cu puterea pe
care o luasem de la arhierei. Iar când erau dați la moarte, mi‐am dat și eu
încuviințarea. Și îi pedepseam adesea prin toate sinagogile și‐i sileam să
366
hulească și, mult înfuriindu‐mă împotriva lor, îi urmăream până și prin cetățile
de din afară; Și în felul acesta, mergând și la Damasc, cu putere și cu
însărcinare de la arhierei, Am văzut, o, rege, la amiază, în calea mea, o lumină
din cer, mai puternică decât strălucirea soarelui, strălucind împrejurul meu și a
celor ce mergeau împreună cu mine. Și noi toți căzând la pământ, eu am auzit
un glas care‐mi zicea în limba evreiască: Saule, Saule, de ce Mă prigonești?
Greu îți este să lovești în țepușă cu piciorul. Iar eu am zis: Cine ești, Doamne?
Iar Domnul a zis: Eu sunt Isus pe Care tu îl prigonești. Dar, scoală‐te și stai pe
picioarele tale. Căci spre aceasta M‐am arătat ție: ca să te rânduiesc slujitor și
martor, și al celor ce ai văzut, și al celor întru care Mă voi arăta ție. Alegându‐te
pe tine din popor și din neamurile la care te trimit, Să le deschizi ochii, ca să se
întoarcă de la întuneric la lumină și de la stăpânirea lui satana la Dumnezeu,
ca să ia iertarea păcatelor și parte cu cei ce s‐au sfințit, prin credința în Mine.
Drept aceea, rege Agripa, n‐am fost neascultător cereștii arătări; Ci mai întâi
celor din Damasc și din Ierusalim, și din toată țara iudeii, și neamurilor le‐am
vestit să se pocăiască și să se întoarcă la Dumnezeu, făcând lucruri vrednice de
pocăință. Pentru acestea, iudeii, prinzându‐mă în templu, încercau să mă
ucidă. Dobândind deci ajutorul de la Dumnezeu, am stat până în ziua aceasta,
mărturisind la mic și la mare, fără să spun nimic decât ceea ce și proorocii și
Moise au spus că va să fie: Că Hristos avea să pătimească și să fie cel dintâi
înviat din morți și să vestească lumină și poporului și neamurilor. Și acestea
grăind el, întru apărarea sa, i‐a zis Festus cu glas mare: Pavele, ești nebun!
Învățătura ta cea multă te duce la nebunie. Iar Pavel a zis: Nu sunt nebun,
preaputernice Festus, ci grăiesc cuvintele adevărului și ale înțelepciunii. Regele
știe despre acestea, și în fața lui vorbesc fără sfială, fiind încredințat că nimic
nu i‐a rămas ascuns, pentru că aceasta nu s‐a întâmplat, într‐un ungher. Crezi
tu, rege Agripa, în prooroci? Știu că crezi. Iar Agripa a zis către Pavel: Cu
puțin de nu mă îndupleci să mă fac și eu creștin! Iar Pavel a zis: Ori cu puțin,
ori cu mult, eu m‐aș ruga lui Dumnezeu ca nu numai tu, ci și toți care mă
ascultă astăzi să fie așa cum sunt și eu, afară de aceste lanțuri. Și s‐a ridicat și
regele și guvernatorul și Berenice și cei care ședeau împreună cu ei, Și plecând,
367
vorbeau unii cu alții zicând: Omul acesta n‐a făcut nimic vrednic de moarte
sau de lanțuri. Iar Agripa a zis lui Festus: Acest om putea să fie lăsat liber,
dacă n‐ar fi cerut să fie judecat de Cezarul.” Fapte 26, 1‐32. În urma
cuvântării pe care a rostit‐o Sfântul Apostol Pavel, regele Irod Agripa II,
dar și procratorul Festus au ajuns la concluzia că este nevinovat și că ar
fi putut fi eliberat, dacă nu ar fi apelat la judecata Cezarului. Astfel, de
acum Sfântul Apostol Pavel va merge la Roma să‐l vestească și acolo pe
Mântuitorul Isus Hristos. Drumul spre Roma l‐a făcut sub paza sutașu‐
lui Iuliu, din cohorta Augusta în condiții neprielnice pentru navigat,
toamna spre iarnă când vântul bătea puternic, ziua era mică și condițiile
meteorologice nefavorabile, iar din această cauză a trecut prin multe
peripeții fiind la un pas de moarte. Au trecut prin Sidon, pe lângă insula
Cipru, Mira Liciei, iar în apropierea insulei Malta, după paisprezece zile
de vreme neprielnică, corabia a naufragiat, unii salvându‐se înotând, iar
alții plutind pe scânduri până la mal.
Pe insula Malta, Sfântul Apostol Pavel s‐a bucurat de ospitali‐
tatea locuitorilor și a făcut mai multe minuni pe parcursul celor trei luni
cât a rămas aici: „Și după ce am scăpat, am aflat că insula se numește Malta.
Iar locuitorii ei ne arătau o deosebită omenie, căci aprinzând foc, ne‐au luat pe
toți la ei din pricina ploii care era și a frigului. Și strângând Pavel grămadă de
găteje și punându‐le pe foc, o viperă a ieșit de căldură și s‐a prins de mâna lui.
Și când locuitorii au văzut vipera atârnând de mâna lui, ziceau unii către alții:
Desigur că ucigaș este omul acesta, pe care dreptatea nu l‐a lăsat să trăiască,
deși a scăpat din mare. Deci el, scuturând vipera în foc, n‐a pățit niciun rău.
Iar ei așteptau ca el să se umfle, sau cadă deodată mort. Dar așteptând ei mult
și văzând că nu i se întâmplă nimic rău, și‐au schimbat gândul și ziceau că el
este un zeu. Și împrejurul acelui loc erau țarinile căpeteniei insulei, Publius,
care primindu‐ne, ne‐a găzduit trei zile. Și s‐a întâmplat că tatăl lui Publius
zăcea în pat, cuprins de friguri și de urdinare cu sânge,97 la care intrând și
rugându‐se, și‐a pus mâinile peste el și s‐a vindecat. Și întâmplându‐se aceasta,
97 Dizenterie.
368
veneau la el și ceilalți din insulă care aveau boli și se vindecau; Și aceștia ne‐au
cinstit mult și, când am plecat, ne‐au pus la îndemână cele de trebuință. După
trei luni am pornit cu o corabie din Alexandria, care iernase în insulă și care
avea pe ea semnul Dioscurilor.”98 Fapte 28, 1‐11.
Din insula Malta, va ajunge în Sicilia la Siracuza, unde a rămas
trei zile, iar de acolo va ajunge la Regium, în Italia. Va continua călătoria
pe mare până la Puteoli, unde va sosi în primăvara anului 61 d.Hr., iar
aici, la rugămintea creștinilor, a rămas șapte zile. De la Puteoli va
continua călătoria pe uscat până la Forul lui Apius99 și la Trei Taverne,100
unde a fost întâmpinat de creștini, iar când Sfântul Apostol Pavel i‐a
văzut s‐a încurajat și mai mult: „Și ajungând la Siracuza, am rămas acolo
trei zile. De unde, înconjurând, am sosit la Regium. Și după o zi, suflând vânt
de miazăzi, am ajuns la Puteoli în cealaltă zi. Găsind acolo frați, am fost rugați
să rămânem la ei șapte zile. Și așa am venit la Roma. Și acolo, auzind frații cele
despre noi, au venit întru întâmpinarea noastră până la Forul lui Apius și la
Trei Taverne, pe care, văzându‐i, Pavel a mulțumit lui Dumnezeu și s‐a
îmbărbătat.” Fapte 28, 12‐15. Faptul că el a fost întâmpinat de creștini ne
demonstrează că, la Roma, creștinismul a ajuns înainte de sosirea Sfinți‐
lor Apostoli Petru și Pavel. După ce a ajuns la Roma, Sfântul Apostol
Pavel a fost predat comandantului taberei, care a pus un soldat să‐l
păzească. La Roma, Sfântul Apostol Pavel a stat într‐o captivitate ușoară
între anii 61‐63 d.Hr. În aceste condiții a putut să propovăduiască, dar în
același timp să întărească și să dezvolte comunitatea creștină de la
Roma: „Iar Pavel a rămas doi ani întregi în casa luată de el cu chirie, și primea
pe toți care veneau la el. Propovăduind împărăția lui Dumnezeu și învățând
cele despre Domnul Isus Hristos, cu toată îndrăzneala și fără nicio piedică.”
Fapte 28, 30‐31.
98 Dioscurii, erau frații gemeni Castor și Polux din mitologia greacă. Aceștia, erau
patronii navigatorilor.
99 Forul lui Apius era situat la 65 de kilometri de Roma.
100 Trei Taverne, localitate situată la 47 kilometri de Roma.
369
Călătoria Sfântului Apostol Pavel la Roma.
Sursa: https://www.google.com/search?q=harta+calatoria+lui+pavel+de+la+cezareea+la+roma&tbm=isch&source=
hp&sa=X&ved=2ahUKEwixmLf05‐XiAhXSa1AKHQ_tDl0QsAR6BAgGEAE&biw=1366&bih=657#
imgrc=VVd6VnkICZVenM:
Sfântul Evanghelist Luca se oprește cu Faptele Apostolilor aici,

dar din Epistolele pe care Sfântul Apostol Pavel le‐a scris în timp ce se
afla la Roma, precum și din alte surse, aflăm că după anul 63 d.Hr. el a
fost lăsat liber. În aceste condiții, Sfântul Apostol Pavel, între anii 63‐67
d.Hr., va desfășura o activitate misionară în Creta, Milet, Grecia și Epir,
putând astfel să consolideze comunitățile creștine pe care le‐a întemeiat
în timpul călătoriilor misionare anterioare. Este posibil ca Sfântul
Apostol Pavel să fi propovăduit și în Spania așa cum și‐a dorit: „Dar
nemaiavând loc în aceste ținuturi și de multe ori având dorința să vin la voi
Când mă voi duce în Spania, voi veni la voi. Căci nădăjduiesc să vă văd în
trecere și, de către voi, să fiu însoțit până acolo, după ce mă voi bucura întâi, în
parte, de voi. Acum însă mă duc la Ierusalim, ca să slujesc sfinților. Căci
Macedonia și Ahaia au binevoit să facă o strângere de ajutoare pentru săracii
370
dintre sfinții de la Ierusalim. Căci ei au binevoit și sunt datori față de ei. Căci
dacă neamurile s‐au împărtășit de cele duhovnicești ale lor, datori sunt și ei să
le slujească în cele trupești. Săvârșind deci, aceasta, voi trece pe la voi, în
Spania.” Rom. 15, 24‐28. În anul 67 d.Hr. Sfântul Apostol Pavel va fi în a
doua captivitate la Roma, unde va fi închis. 101 Va primi cununa
martirică în 29 Iunie 67 d.Hr. în aceeași zi cu Sfântul Apostol Petru, în
timpul primei persecuții pe care a declanșat‐o Nero împotriva
creștinilor. Va fi îngropat pe calea Ostia, la Roma. Sfântul Apostol Pavel
a desfășurat o bogată și rodnică activitate misionară pe parcursul a mai
bine de douăzeci de ani și de aceea meritele sale pentru răspândirea
creștinismului sunt considerabile. Datorită acestei activități misionare,
pe care a desfășurat‐o Sfântul Apostol Pavel, creștinismul a reușit să
pătrundă în lumea greco‐romană și să fie consolidat la Roma. De
asemenea, el a reușit să elibereze creștinismul de servitutea Legii
mozaice și astfel i‐a deschis calea universalității, iar prin epistolele sale a
făcut începutul teologiei creștine. Despre greutățile pe care le‐a
întâmpinat pe parcursul activității sale de propovăduire a Evangheliei
vorbește Sfântul Apostol Pavel: „În osteneli mai mult, în închisori mai
mult, în bătăi peste măsură, la moarte adeseori. De la iudei, de cinci ori am luat
patruzeci de lovituri de bici fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi; o dată
am fost bătut cu pietre; de trei ori s‐a sfărâmat corabia cu mine; o noapte și o zi
am petrecut în largul mării. În călătorii adeseori, în primejdii de râuri, în
primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni;
în primejdii în cetăți, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii
între frații cei mincinoși; În osteneală și în trudă, în primejdii adeseori, în
foame și în sete, în posturi de multe ori, în frig și în lipsă de haine. Pe lângă
cele din afară, ceea ce mă împresoară în toate zilele este grija de toate Bisericile.
Cine este slab și eu să nu fiu slab? Cine se smintește și eu să nu ard? Dacă
trebuie să mă laud, mă voi lăuda cu cele ale slăbiciunii mele! Dumnezeu și
371
Tatăl Domnului nostru Isus, Cel ce este binecuvântat în veci, știe că nu mint!
În Damasc, dregătorul regelui Areta păzea cetatea Damascului, ca să mă
prindă. Și printr‐o fereastră am fost lăsat în jos, peste zid, într‐un coș și am
scăpat din mâinile lui.” II Cor. 11, 23‐33.
După moartea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, în anul 67 d.Hr.,
dintre Sfinții Apostoli, doar Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan va mai
trăi până în anul 100 d.Hr. Activitatea misionară a Sfinților Apostoli va
fi continuată de către Părinții Apostolici.

Bibliografie la Capitolul IV
Surse
BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, EIBMBOR, București, 1990.
NOUL TESTAMENT, EIBMBOR, București, 1993.

Surse patristice
EUSEBIU de Cezareea, Scrieri I, Istoria bisericească, Martirii din Palestina, în col.
PSB 13, Traducere, studiu, note și comentarii de Pr. Prof. T. Bodogae,
EIBMBOR, București, 1987.
RĂMUREANU, Pr. Prof. Ioan. Actele martirice, în col. PSB, vol. 11, București, 1982.
Scrierile Părinților Apostolici, în col. PSB, Vol 1, Traducere, note și indici de Preot
Dr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 1995, p. 9.

Lucrări generale și speciale, enciclopedii, cărți, studii și articole – în ordine
alfabetică
ABRUDAN, Dumitru, Iosif Flaviu, istoric al epocii intertestamentare. Importanța sa
pentru cunoașterea contextului în care a apărut creștinismul, în: MA, nr.
3/1987, pp. 3‐20.
AIGRAIN R., Lʼhagiographie, ses sources, ses méthodes, son histoire, Paris, 1953.
ALAND, Kurt, Des Verhӓltnis von Kirche und Staat in der Frühreit, în Aufsteig und
Niedergang der rӧmischen Welt, t. 23, 1, Berlin, New York, 1979, pp. 61‐246.
ALBERTINI, E., L’empire romaine, 2‐e éd., Paris, 1936, pp. 125‐170.
ALEXE, Ștefan. Viața creștină după bărbații apostolici, în: ST, nr.3‐4/1955, p. 223 ș.u.
ALTHEIM, Fr., Le declin du monde antique. Examen des causes de la décadance…
Trad. Par A. Coeury, Paris, 1953.
372
AMANN, E., L’Englise des premiers siècles, Paris, 1927.
AMIOT, F., DANIÉLOU, J., BRUNOT, A., CRISTIANI, Mgr., DANIEL‐ROPS
H., Les sources de l’histoire de Jésus, Paris, 1961.
AMIOT, F., Les idèes maitresses de Saint Paul, Paris, 1959.
ANDERSON, Ch. C., The historical Jesus. A continuing Question. Grand Rapids,
Elrdmans Publ., 1972.
APOSTOLU, G. Lucrarea socială a Bisericii, în: ST, nr. 3‐4/1992.
BĂBUȘ, Em., Introducere în Istoria bisericească universală, București, 2003.
BALCA, N. Istoria filizofiei antice, București, 1982.
BARA, I. Esenienii ‐ Date în legătură cu istoria, învățătura și viața lor, din sursele filo‐
niene și în baza descoperirilor de la Qumran, în: ABan, nr. 4‐6/1993, pp. 43‐57.
BARDY, G., L’Eglise à la fin du premier siècle, Paris, 1932.
BASARAB, Mircea, Ermineutică biblică, Oradea, 1997.
BASLEZ, M. F. Sfântul Pavel, trad. de A. M. Christodorescu, București, 2001.
BATIFFOL, P., L’Englise naissante et le catholicisme, 9‐e éd., Paris, 1927.
BAUDRILLART, A., La charité aux premiers siècles du christianisme, 2 vol., Paris,
1929, 1936.
IDEM, Mœurs païennes, 2 vol., Paris, 1937.
IDEM, Mœurs païennes, mœurs chrétiennes, 2 vol., Paris, 1929‐1936.
BÂRLĂNESCU, I. Personalitatea Sfântului Apostol Pavel, izvoarele sale doctrinale și
permanenta sa actualitate, în: „ABan, nr. 4‐6/1993, p. 31‐42.
BEEK, M. A., Geschichte Israels von Abraham bis Bar‐Cochba, Stuttgart, 1962.
BENNETT, J. Traian, trad. de V. Agrigoroaiei, București, 2006.
BESSON, M., Saint Pierre et les origines de la primanté romaine, Genève, 1928.
BIANCHI, Ugo, Mysteria Mithrae, Leiden, 1970.
BIRLEY, A. R. Hadrian, trad. de G. Tudor, București, 2007.
BONNARDIÉRE, Anne‐Marie, Chrétiens des premiers siècles, Paris, 1957.
BORNKAMM, G., Jesus von Nazaret, Stuttgart, 1964.
BOTA, Pr. prof. dr. Ioan M., Istoria Bisericii Universale și a Bisericii Românești de
la origini până astăzi, ediția a II‐a, Casa de Editură, Viața Creștină, Cluj‐
Napoca, 2003.
BOUDROU, A., Les Actes des Apôtres, Paris, 1933.
BOULET, N. M. D. R., Eucharistie ou la Messe dans ses verietés son histoire et ses
origines, Paris, 1953.
BOURNET, L., Le Christianisme naissant, Expansion et luttes, Paris, 1923.
BOXLER ABBÉ, A., Précis des institutions publiques de la Grèce et de Rome
anciennes, Paris, 1925.
373
BRANDON, S., Jesus and the Zealots, Manchester, 1967.
BRANDTON, S. G. F., The Fall of Jerusalem and the Christian Church…of A. D. 70,
London, 1957.
BRANIȘTE, Ene, Liturgica generală, EIBMBOR, București, 1993.
BRAUN, F. M., Jean le téologien et son Evanghelie dans l’Englise ancienne, Paris,
1959.
BRIA, Ion, Iisus Hristos, București, 1992.
BRIGHT, J., A History of Israel, Londra, 1976.
BROVER, M. José, Vida de Jesu‐Cristo, Barcelona, 1956.
BROWN, P., The Cult of the Saints, Chicago, 1981.
BRUCKBERGER, R. L., The history of Jesus Christ, New York, 1965.
BUDE, I., Conotații biblice despre „jertfa vie” și limbajul imnic‐euharistic, Cluj‐
Napoca, 2006.
BUENO, D. Ruiz, Actas de los martiresm text grec, cu traducere spaniolă, Madrid,
1962.
BULTMANN, R., Jésus. Mythologie und demythologisation (Jesus Christand
Mythologi). trad. par F. Freuss, S. Duraand‐Gaselin, Paris, 1968.
CABROL, F. Dom., La pière des premiers chrétiens, Paris, 1929.
CAMPBEL, Leroy A., Mithraic Iconography and Ideology, Leiden, 1968.
CAPENHAUSEN, H., Kirchliches Amt und gestliche Volmacht in den ersten drei
Jahrhunderten, Tübingen, 1953.
CARCOPINO, Jérôme, Etudes d’histoire chrétienne, Paris, 1953.
IDEM, La vie quotidienne à Rome à l’apogée de l’Empire, Paris, 1959.
IDEM, Les reliques de saint Pierre à Rome, Paris, 1965.
CARMICHAEL, J., Leben und Tod des Jesus von Nazareth. Trad. din lb. engleză de
C. Dietelmeier, München, 1965.
CAUSSE, C., Les disperses d’Israel, Paris, 1929.
CĂCIULĂ, Pr. N. Olimp, A cunoscut pe Iosif Flaviu, Sfîntului Apostol Pavel? în:
GB XX, nr. 1‐2/1961, pp. 77‐111.
IDEM, Contribuția literaturii teologice române la înțelegerea personalității și
activității Sf. Apostol Pavel, în: ST III, nr. 7‐8/1951, pp. 462‐480.
CHAMPLIN, E. Nero, trad. de G. Tudor, București, 2006.
CHIFĂR, Nicolae, Istoria creștinismului I, Editura Universității „Lucian Blaga,“
Sibiu, 2007.
IDEM, Istoria creștinismului I, Trinitas Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei,
Iași, 1999.
374
IDEM, Sângele martirilor, sămânța creștinismului, în: „Analele Universității Al. I.
Cuza din Iași”, Teologie, tom. II (1993‐1994), Iași, 1994, pp. 63‐74.
CHIRILĂ, Ioan, Vestirea distrugerii Templului lui Irod în pseudoepigrafe, în
manuscrisele de la Qumran și în alte texte înrudite, în vol. „O viață în slujba
Bisericii și a școlii românești”, dedicat Arhid. prof. dr. Constantin Voicu la
împlinirea a 75 de ani, București, 2005, pp. 338‐350.
CIZEK, Eugen, Lʼ époque de Néron et ses controverses idéologiques, Leiden, 1971.
IDEM, Secvență romană, București, 1986.
COCKBURN, A., Evanghelia după Iuda, în: „National Geographic” (România),
Mai 2006, pp. 30‐47.
COLSON, J., Les fonctions ecclésiales aux deux premiers siècles, Paris, 1956.
IDEM, La function diaconale de l’Eglise, Paris, 1960.
IDEM, Paul Apôtres et martyr, Paris, 1971.
COMAN, V., Exorciștii in Dreptul bisericesc, Brașov, 1945.
CONSTANTINESCU, Preot prof. dr. Ion, Studiul Noului Testament, manual
pentru seminariile teologice, EIBMBOR, București, 1981.
IDEM, Studiul Noului Testament, manual pentru seminariile teologice, Ediția a II‐a,
Editura Credința Noastră, București, 1992.
CONZELMANN, Le origini del cristianesimo.I risultati della critica storica. A cura
di B. Corsani, Torino, 1976.
COPĂCEANU, Emil, Fiul lui Dumnezeu, Galați, 1991.
CORBU, A. Situația socială în Țara Sfântă în epoca Noului Testament, în: Teol, nr.
1‐2/1998, p. 57‐63.
CULLMANN, Oscar, Saint Pierre. Disciple, Apôtre, martyr, Neucâtel, Paris, 1952;
Trad. germ., ed. 2‐a, Zürich, Stuttgart, 1960.
IDEM, Dieu et César. Neuchâtel, Paris, 1956.
IDEM, La foi et le culte l’Eglise primitive, Paris, 1964.
CUMONT Fr., Les religions orientales dans le paganism romain, 4‐e éd., Paris, 1929.
DALPANE, Carlo, În misiune prin lume: Conversații asupra istoriei Bisericii, Vol. 1:
De la începuturi până la schisma Orientului, Traducere din limba italiană:
Sebastian Răzvan Mangra, Ovidiu Horea Pop, Editura Argonaut, Cluj‐
Napoca, 2012.
DANIEL, C., Esenienii și Biserica primară, în: ST XXVI, nr. 9‐10/1974, pp. 707‐
716.
IDEM, Essèniens, Zèlotes et Sicaires et leur menition par paronyme dans le Noveau
Testament, Leiden, 1966.
IDEM, Une mention paulinienne des Esséniens de Qumran, Paris, 1966.
375
DANIÉLOU, Jean, Histoire des doctrines chrétiennes avant Nicée. t. II. Message
évanghélique et culture hellénistique, Paris, 1961.
DANIEL‐ROPS, H., La vie quotidienne en Palestine au temps de Jésus, Paris, 1961.
IDEM, Jésus en son temps, 2‐e éd. Paris, 1962.
DAVIES, J. Gordon, Daily Life in the early Christians, London, 1952.
IDEM, Social Life of early Christians, London, 1954.
DAVIES, W., Christian Origins and Judaism, Londra, 1962.
DEISSMAN, H., Paulus, Tübingen, 1925.
IDEM, Les légendes hagiographiques, ed. 4, Bruxelles, 1955.
DELEHAYE, Hyppolyte, Les legendes grecques des Saints militaires, Paris, 1909.
IDEM, Sanctus. Essai sur le culte des Saints dans l’antiquité, Bruxelles, 1927.
IDEM, Les Légendes hagiographiques, 4‐e éd., Bruxelles, 1955.
IDEM, Les origines du culte des martyrs, 2‐e éd., Bruxelles, 1955.
IDEM, Mélanges d’hagiographiques, grecque et latine, Bruxelles, 1966.
DELUMEAU, J. Religiile lumii, trad. de A. Pagu, București, 1993.
DIAMANDI, Sterie, Fiul lui Dumnezeu‐Fiul Omului, 3 vol., București, 1943.
DRĂGULIN, Gheorghe, Era creștină. Metoda calculării și posteritatea ei științifică,
în: BOR, nr. 7‐12/1994, pp. 309‐321.
DRIMBA, Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. I, București, 1984.
DUCHESNE, L., Origines du culte chrétien, 5‐e éd., Paris, 1905.
DUFOURCQ, A., Le christianisme primitif. Saint Paul, Saint Jean, Saint Irénée,
Paris, S. d. 1929.
DUMITRU‐SNAGOV, I., Monumenta Romaniae Vaticana, Vatican, 1996, despre
activitatea Sf. Andrei la Marea Neagră.
DUPONT, J., Livre des Actes d’aprés les travaux récents, Lovain, 1950.
DUQUESNE, J., Jésus, Paris, 1944, (ed. rom., București, 1995).
ETHERIE, Journal de voage, texte latin … et traduction par Hélène Pétrè, Paris, 1971.
FERARU, R.M., JINGA, C., Merele de aur. Antologie de documente scrise din epoca
Noului Testament, Timișoara, 2001.
FESUGIÉRE, A. J., L’idéal religieux des Grecs et l’Evanghelie, Paris, 1932.
IDEM, Le monde greco‐romain au temps de notre‐ Seigneur. I. Le cadre temporel,
Paris, 1935.
IDEM, Le monde greco‐romain au temps de Notre Seingeur, II. Le milieu spirituel,
Paris, 1935.
FLAVIU Iosif, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, trad. De G. Wolf, I.
Acsan, București, 1997.
376
FLAVIUS, Josephus, Antichități iudaice II, cărțile XI‐XX, de la refacerea templului

până la răscoala împotriva lui Nero, XX, IX, 1, Traducere, note și indice de
nume de Ion Acsan, Editura Hasefer, București, 2003.
FOUARD, C. L’abbé, Saint Jean et la fin l’âge apostolique, 8‐a éd., Paris, 1922.
IDEM, Saint Pierre et les premières années du christianisme, 15‐e éd. Paris, 1928.
IDEM, Les origines de l’Englise. Saint Paul. Ses missions, XV‐e ed., Paris, 1928.
FOURIER, F., La lettere de Pline à Trajane, sur les chrétiens, în: RTAM, 31/1964,
pp. 161‐174.
FR. BASLEZ, M., Sf. Pavel (trad. rom.), București, 2001.
FREND, E.W., Martyrdom and Persecution in the Early Church, Oxford, 1965.
FRUMA I. / MARCU G. T. Procesul Mântuitorului, Sibiu, 1945, reed. București, 1992.
FRUMA, I. Procesul lui Iisus în lumina noilor documente și descoperiri arheologice,
București, 2000.
FUNCH, E., Zur Frage nach dem historischen Jesus, Tübingen, 1960.
FUSTEL DE COURLANGES, N.‐D., La cité, mours antique… 25‐e éd., Paris, 1929.
GABBIATI, H., L’Englise des origiones dans les Actes des Apôtres et dans leurs
ècrits, t. I, Paris, 1977.
GAETCHER, P., Petrus und seine Zeit, Innsburck, 1957.
GARZETTI, Albino, L’Ipero da Tiberio agli Antoni, Bologna, 1960.
GEOLTRAIN, P. et BORNKAMM, G., Jésus, în: „Encyclopedia Universalis” t. 9,
Paris, 1968, pp. 426‐431.
GHEORGHIU, V. Pr. Prof., Sf. Apostol Paul. Viața și activitatea sa, Partea I, 1909.
IDEM, Anul și ziua morții Domnului nostru Isus Hristos. Cernăuți, 1925.
GIRARDI, M., Basilio di Cesarea e il culto dei martiri nel IV secolo, Bari, 1990.
GOGUEL, M., Jésu, 2‐e éd. Paris, 1950.
GOPPELT, L., Christentum und Judentum in esten und zweiten Jahrhunderten,
Gütersloh, 1954.
GOUGH, M., The early christians, London, 1960.
GRABAR, A., Martyrium. Recherches sur le culte des reliques et lʼart chrétien
antique, I‐II, Paris, 1943‐1946.
GRANDMAISON, Louis, Jésus‐Christ. Sa personne, son message ses preuves, 2
vol., Paris, 1928.
GRANT, R. M., Le Dieu des premiers chrétiens. Trad. de l’Anglais par A. M.
Giroudout, Paris, 1971.
GRAYZLER, S., Historie des Juifs, trad. franç. par M. Touati, Paris, 1967.
377
GROTZ, H., Die Hauptkirchen des Ostens von des Anfängen bis zum Konzil von
Nikaia (325), Roma, 1964.
GRUNDMANN, W., Die Geschichte Jesu Christi, Berlin, 1957.
GRYSON, Roger, Le ministère des femmes dans lʼ Église ancinne, Gembloux, 1972.
GUARDUCI, M., La tomba di Pierro, Roma, 1959.
GUIGNEBERT, Ch. (raționalist), Jésus, 2‐e ed. Paris, 1969.
GUILLET, P. H., Reflexion sur les origines du christianisme, Bordeaux, 1977.
HAENCHEN, E., Die Apostelgeschichte, Göttingen, 1956.
HALKIN Fr., Légendes grecques des «martyrs romains», Bruxelles, 1973.
IDEM, Saints moins d’Orient, London, 1973.
IDEM, Martyrs grecs, II‐e‐VIII‐e siècle (22 études), London, 1974.
HAMANN, A., La vie quotidienne des premiers chrétiens au II‐e Siècle (95‐197),
Paris, 1971.
IDEM, La Geste du sang, Texte français avec Introduction par H. Daniel‐Rops,
Paris, 1953. Traducere italiană de Elena Contucci, sub titlul: La Gesta dei
martiri, Milano, 1958.
HAMMAN A., La pière chrétienne et la prière païenne, formes et différences, in
Aufstieg und Niedergang der rӧmischen Welt, t. 23, 2, Berlin, New York,
1980, pp. 1190‐1247.
IDEM, Les premiers martyrs de l’Eglise, Paris, 1979.
HARTKE, W., Veir urchristiliche Partein und ihre Vereiningung zur apostolicschen
Kirche, 2 Bd., Berlin 1961.
HEADLAM, A.C., The Life and Teaching of Jesus the Christ, 2‐nd ed., London, 1927.
HERRIN, J., The Formation of Christedom, Oxford, 1987.
HOLZNER, J., La Théologie de Saint Paul. I. Ses missions, 15‐e éd., II. Ses dernières
années, 12‐e éd., Paris 1925.
IDEM, Paulus. Sein Leben und siene Briefe in religionsgeschichtlischem Zusammen‐
hang, 15‐19 Aulf., Freiburg im Breisgau, 1941.
HOMO Léon, Les empereurs romains et le christianisme, Paris, 1931.
IDEM, Histoire romaine, t. III. Le Haut‐Empire, Paris, 1933.
IDEM, Auguste 63 av. J. C.‐14 ap. J. C., Paris, 1935.
IDEM, De la Rome païnne à la Rome chrétienne, Paris,1950.
HONOZIN, Pierre, La Geste des martyrs, Paris, 1935.
HRONUS, J. M., Evanghelie et Labarum. Etude sur l’attitudine du Christianisme pri‐
mitif devant les problemes de l’Etat de la guerre et de la violence, Genève, 1960.
HUBY, J. et LYONNET, Saint Paul. Epître aux Romains, Paris, 1958.
378
IERIMIA, P. Epoca irodiană după scrierile lui Iosif Flaviu, în: RT, nr. 2/2000, pp.
128‐163.
JACQUIER, E., Les Actes des Apôtres, Paris, 1926.
JAEGER, W., Das früchte Christentums und die griechische Bildung, Berlin, 1963.
JAUBERT, A., Les premiers chrétiens, Paris, 1967.
JEREMIAS, J., Le problème hisorique de Jésus Christ. Trad. de l’Allemand par J.
Schlosser, Paris, 1968.
JÉSUS, în coll. „Génies et réalités”, Paris, 1971.
JIVI, Aurel, Din istoria primară a Bisericii, în vol. „Credință ortodoxă și creștină”,
Sibiu, 1992, pp. 39‐57.
JOHNSON, S.E., Jesus in his owen time, London, 1958.
JONSHON Foakes J. F., and LAKE Kirsopp, The Beginning of Christianity, 5 vol.,
London, 1920‐1923.
JUNGMAN, J. A., Missarum Sollemmia. Eine genetische Erklӓrung der rӧmischen
Messe, 4‐e Aufl. Wien, 1958, Traduction franc., Paris, 1961‐1964.
IDEM, Historie de la prière chrétienne. Trad. de l’allemand, par E. Rideau, Paris,
1973.
JURCA, Eugen, Ritualul Sf. Botez, Timișoara, 2005.
JUSTER, J., Les Juifs dans l’Empire romain. Leur condition juridique èconomique et
sociale, 2 vol., Paris, 1914; reimprimé, New York, 1966.
KÄHLER, H., Die frühe Kirche. Kult und Kultraum, Berlin, 1972.
KAHLER, M., Der sogennante historische Jesus und der geschichtlicke biblistiche
Christus. 3‐e Aufl., München, 1960.
KÄSEMANN, E., Das Problem des historischen Jesus, în: ZTK, 1964.
KASPER, W., Jésu le Christ, Paris, 1976.
KHIRSCHBAUM, E., Die Grӓber der Aposteliürsten, 2‐e Aufl., Frankfurt, 1959.
Trad. engleză de J. Murray, London, 1959.
KLAUSER, Th., Christlicher Martyrerkult, heidnischer Heroenkult und spӓtjische
Heiligenverehrung, Kӧln, 1960.
KLAUSNER, J., Jésus de Nazareth, Son temps, sa vie, sa doctrine, Paris, 1933.
KLEIN, R., Das frühe Christentum im Rӧmischen, Darmstadt, 1971.
KORENEMAN, E., Tiberius, Stuttgart, 1960.
KOSMALA, H., Hebraer, Essener, Christen, Leiden, 1959.
KÖTTING, Der frühchristliche Reliquienkult und christlike Archӓologie, Kӧln und
Oppladen, 1965.
KRAFT, H., Die Enstehung des Christentums, Darmstadt, 1981.
379
KRÜGER, Rudolf Knopf‐Gustav, Ausgewӓhlte Mӓrtyrerakten, 3‐e Auflage,

Tübingen, 1929; Vierte Auflage von G.Ruhbach, Tübingen, 1965, text
grec și latin unele.
LACGER, L., Le christianisme aux origines et à l’âge apostolique, Rabat, 1936.
LACTAȚIU, Despre morțile persecutorilor (trad. Cl. Arieșan), Timișoara, 2000.
LAGRANGE, M.J., L’Evangile de Jésus Christ, Paris, 1928.
LANNE, E., Le Symbole des Apôtres, „Irénikon”, 56/1983, pp. 467‐483.
LAPIN, P., Les origines de la Messe, Paris, 1921.
LAZZATI, G., Gli sviluppi dela letteratura sui martiri nei primi quattro secoli,
Torino, 1956.
LE BRETON, La vie et l’eneseignement de Jésus Christ, notre Seigneur, 2 vol., Paris,
1931.
LE Capitaine, R., Les chemins de Saint Paul, Paris, 1957.
LE MOYNE, J., Les Sadducéens (Études bibliques), Paris, Gabalda.
LEASE, G., Mithraism and Chrystianity. Borrowings and Transformation, în
Aufstieg und Niedergang der rӧmischen, Welt, t. 23, 2, Berlin, New York,
1980, pp. 1306‐1332.
LEBENTRON, J. et ZEILLER, J., L’Eglise primitive (Historie de l’Eglise… par Aug.
Fliche et V. Martin, t. I), Paris, 1934
LEBERTON, J. La vie chrétienne au I‐er siécle de l’Eglise, Paris, 1932.
LECLERCQ, Dom H., Les martyrs,14 vol. Paris, 1902‐1911, trad. franc.
IDEM, La vie chrétienne primitive, Paris, 1928.
LÉCUYER, J., Le sacrement de lʼ Ordination, Paris, 1983.
LEIPOLD, J., Der soziale Gedanke in der altchristlichen Kirche, neue Aufl., 1970.
LEITZMANN, H., Petrus Rӧmischer Mӓrteyrer, Berlin, 1936.
LENZMANN, J., Wie das Christentum enstand, Berlin, 1973.
LÉON‐DUFOUR, X., Les Evangiles et l’histoire de Jesus, Paris, 1964.
LEPELLEY C., L’Empire romain et le Christianisme, Paris, 1969.
LÜDENMANN, G., Pauslus der Heidenapostel. Bd. 2. Antipaulismus in frü hen
Chhristentum, Gӧttingen, 1983.
MACCHI, J.‐D., Les samaritains, Genève, 1994.
MARCU, Pr. Prof. G. T., Mediul de apariție a cărților Noului Testament, în: MA, 7‐
9/1976, pp. 252‐272.
IDEM, Saul din Tars, Sibiu, 1939.
MARGA, Irimie, Instituția patriarhatului în Biserică, în: MA, nr. 6/1990, pp. 50‐60.
MARTIMORT, A., Les diaconesses. Essai historique, Roma, 1982.
380
MARTIMORT, G. Aimé, L’Eglise en prière. Introduction à la Liturgie, Paris, 1961.
MAȘKIN, N.A., Principatul lui Augustus. Trad. de S. Samarian, București, 1954.
MAUQUOY, J., Le christianisme et l’sclevage antique, Lüttich (Liège), 1927.
MAURRE, M., Le monde à la naissance du Christ, Paris, 1962.
MEER, R. et MOHRMAN, Christine, L’Eglise des martyrs, 3‐313. Continuation de
l’Atlas de Antiquité chrétienne, Bruxelles, 1960, pp. 33‐216.
MÉSLIN, M., Le Christianisme dans l’Empire romain, Paris, 1970.
METZGER, H., Les routes de St. Paul, Paris, 1594.
MEYER, Ed., Ursprung und Anfӓnge des Christentums, 3 Bӓnde, Stuttgart, 1921‐
1923.
MIHĂLCESCU, Pr. Prof. Irineu, Cei dintîi tăgătuitori ai existenței lui Isus, în:
BOR, XXI, nr. 2/1897‐1898, pp. 194‐205; nr. 3, pp. 304‐313.
IDEM, Istoricul cercetărilor despre «Viața lui Isus», în: BOR, XLI, nr. 1/1922, pp.
49‐63.
MIHOC, Vasile, Introducere în studiul Noului Testament, Sibiu, 2001.
IDEM, Samaritenii, în: MA, nr. 7‐9/1980, pp. 625‐632.
IDEM, Iisus Hristos în operele antice profane, în: ST, nr. 1/1989, pp. 7‐24.
IDEM, Procesul Mântuitorului, Sibiu, 1995.
MLADIN, Nicolae, Asceza și mistica paulină (ed. I. Ică jr.), Sibiu,1996.
MOISESCU, Iustin Activitatea Sfântului Apostol Pavel la Atena, Iași, 1946, reed.
București, 2002.
IDEM, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, București, 1955, reed. București, 2002.
IDEM, Sfântul Pavel și viața celor mai de seamă comunități creștine în epoca
apostolică, în: ST, nr. 7‐8/1951, pp. 398‐416.
MOMMSEN, Th., MARQUARDT, J. et KRÜGER, P., Manuel des antiquités
romaines. Traduit de l’allemand sous la direction de G. Humbert, tome I‐
V, V, 1‐2, VII‐XIX, Paris, 1887‐1907.
MONCEAUX, V., La vraie légende dorée, Paris, 1938.
MOREAU, J., Les plus anciens témoignages profanes sur Jésus, Bruxelles, 1944.
IDEM, Die Christenverfolgung im Rӧmischen Reich, 2‐e Aufl., Berlin, 1971,
Traducere după ediția franceză: La perécution du Christianisme dans
l’Empire romain, Paris, 1956.
IDEM, La persécution du Christianisme dans lʼ Empire romain, Paris, 1958.
MOSNA, C., Storia della domenica, Roma, 1969.
MUNTEAN, Pr. Prof. Dr. Vasile V. Istoria creștinătății de la Hristos până la
Reformă, Editura Sofia, București, 2004
381
IDEM, Istoria Creștină generală, Volumul I (ab initio‐1054), EIBMBOR, București,

2008.
MUNTEANU, Pr. Prof. L. G., Viața Sf. Apostol Pavel, Cluj, 1942.
MUSURILLO, Herbert, The Acts of the Christian Martyrs, Oxford, 1972, retipărit
în 1979, Text grec și latin la unele, cu traducere engleză.
NAHON, C., Les Hébreux, Paris, 1963.
NĂSTUREL, P., Quatre martyrs à Noviodunum (Scythie Mineure), în: AB, 91/1973,
pp. 5‐8.
NEGEL, W., Geschichte des christlichen Gottesdienstes. Berlin, 1970.
NEGOIȚĂ, Ath., Manuscrisele eseniene de la Marea Moarta, București, 1993.
NEYRET, Cl., Art paléo‐chrétien. Art byzantin, Paris, 1973.
NICOLAESCU, Pr. Prof. N. I., Cronologia paulină, București, 1942.
Oʼ Collins, G., FARRUGIA, M., Catholicism, Oxford, 2002.
OMEDEO, A., Paolo di Tarso, Apoostolo delle genti, Napoli, 1957.
OURSEL, L., Evocation de la chrétiené romane, 1968.
PAPINI G., Viața lui Iisus (trad. rom.), Chișinău, 1991.
PELIKAN, J., Iisus de‐a lungul secolelor (trad. rom.), București, 1999.
PLINIUS Caecilius Secundus, Epistularum libri novem, Recensuit M. Schuster, 3‐
e Auflage, de H. Hanslik, Lipsiae, 1958.
PEREZ DE URBEL, Saint Paul. Sa vie et son temps. Traduit de l’espagnol par D.
P. de Pedras, Paris, 1958.
PEROWNE, St., Caesar and Saints (180‐313), Londra, 1962.
PESCH, R., Simon‐Petrus, Stuttgard, 1980.
PETERSON, E., Frühkirche, Judeum in ersten und Gnosis, Rom, Freiburg, Wien,
1959.
PETIT, P., Histoire générale de l’Empire romain, Paris, 1974.
PIEPER, K., Paulus. Seine missionarische Persӧnlichkeit und Wirksamkeit, Münster,
1929.
PIERRE, Saint, Trad. franceză: Les foulles de Saint Pierre de Rome, Paris, 1961.
PIGANIOL, A., Historie de Rome, 5‐e éd., Paris, 1962.
PIPPIDI, D.M., Autour de Tibère, București, 1944.
PIROT, L., Saint Jean, Paris, 1923.
PLINIUS CEL TÎNĂR, Opere complete, Trad. în limba română de Liana
Manolache, București, 1977.
POPESCU, T. M. Cauzele persecuțiilor din punct de vedere istoric și psihologic,
Atena 1922.
382
IDEM, Primii didascali creștini, București,1932.
POPOVICI, E, Istoria bisericească universală și statistica bisericească, trad. de A.
Mironescu, tom. I‐IV, București, 1925‐1932.
PRAT, F., Jésus‐Christ. Sa vie, sa doctrine, sin œuvre, 2 vol., Paris, 1933.
PRESCURE, V., Doctrina morală a Părinților apostolici, în: ST, XV, nr. 9‐10/1963,
p. 541 ș.u.
RADIUS, E., Lʼincendio di Roma, Milano, 1962.
RĂMUREANU, Preot prof. dr. Ioan, ȘESAN, Preot prof. dr Milan, BODOGAE,
RĂMUREANU, Pr. Prof. Ioan, Cinstirea Sfintelor icoane în primele trei secole, în:
ST, nr. 9‐10/1971, pp. 621‐671.
IDEM, Noi considerații privind pătrunderea creștinismului la traco geto‐daci, în: Ort,
XXVI, nr. 1/1974, pp. 164‐178.
IDEM, Sfinții și martirii la Tomis,I. Misiunea Sfântului Apostol Andrei în Scythia
Minor, în: BOR, XCII, nr. 7‐8/1974, pp. 975‐979.
IDEM, Sfinții Apostoli Petru Și Pavel luceferi aib creștinătății, în: MO, XIX, nr. 5‐
6/1967, pp. 359‐368.
RENAN, E., Viața lui Iisus (trad. rom.), București, 1990.
REZUȘ, Pr. Prof. Petru, Istoricitatea Mântuitorului, în: ST, nr. 3‐4/1957, pp. 177‐
199.
IDEM, Domnul Iisus Hristos, București, 1994.
RICCIOTTI, J., Vie de Jésus Christ, trad. fr. par M. Vaussard, Paris, 1947.
RICIOTTI, C., Histoire d’Israel, trad. franc. P. Auvry, 2 vol., Paris, 1939.
RIGAUX, B., L’Histiricité de Jésus devant l’exégèse recente, în: Rb, LXV/1958.
IDEM, Saint Paul et ses letters. Etqt de la question, Paris, 1962.
RIVAUD, A., Les grands courants de la pansée antique, 6‐éd., Paris, 1953.
RIZZO, Francesco Paolo, Biserica în primele secole linieri istorice, Traducere și
tehnoredactare: Antonel‐Aurel Ilieș, Editura Serafica, Roman, 2002.
ROBBE, M., Der Urspung des Christentums, Leipzig, Berlin, 1967.
ROBINSON, J.M., Le Kérygme de l’Eglise et le Jésus de l’historie (Kerygma und
historischer Jesus), trad. par. E. De Peyer, Genève, 1961.
ROLOFF, J., Die Kirche im Neuen Testament comentat, ed. 2, București, 1995.
RUINART, Th., Acta primorum martyrum, sincera et selecta, Ratisbonae
(Regensburg), ed. 2‐a, Paris, 1889, text latin.
SAEGER, R., Tiberius, London, 1972.
383
SANDERS, E., Paul and Palestinian Judaism, Philadelphia, 1977.
SCHÄFER, P., Der Bar Kochba Aufstand. Studien zum zweiten jüdischen Krieg
gegen Rom, Tübingen, 1981.
SCHÄFER, P., Der Bar Kokhba Aufstand, Tübingen, 1981.
SCHMEMANN, Alexander, O Istorie a Bisericii de Răsărit, Traducere din limba
engleză și prefață de pr. Vasile Gavrilă, Editura Sofia, București.
SCHMIDT, J., Chrétiens des premiers siècles, Paris, 1967.
SCHNEIDER, Carl, Geistesgeschichte des antiken Christentums. 2. Bӓnde,
München, 1954.
SCHOPES, H.‐J., Paulus. Die Theologie des Apostels im Lichte der jürdischen
Religionsgeschichte, Tübingen, 1959.
SCHWEITZER A., Geschichte der paulinischen Forschung von der Reformation bis
auf die Gegenwart, Tübingen, 2‐e Aulf., 1933.
IDEM, Geschichte der Leben‐Jesu Forschung, 6‐e Aflage, Tübingen, 1961.
IDEM, Le Secret historique de la vie de Jèsus (Das Messianitӓts‐und
Leindengeheimnis. Eine Skizze des Lebens Jesu). Trad. A. Anex‐Heimbrod,
Paris, 1961.
SCHWEIZER, E., Jesus Christus, München, Hamburg, 1968.
SEMEN, Petru, Bibliografia biblică în actualitate, Iași, 1997.
SHERVIN‐WHITE, A.N., The letters of Pliny. A historical and social comentry,
Oxford, 1966.
SIMION, M., ISRAEL, V., Etude sur les relations entre chrétiens et les juifs dans
l’empire romain (135‐425), 2‐e éd., Paris, 1964.
SIMION M., La civilization de l’Antiquité et le christianisme, Paris, 1972.
IDEM, Jewish sects at the time of Jesus. Trad. du fraçais: Les sects juives au temps de
Jésus, Paris, 1960, Philadelphie, 1980.
IDEM, Le judaïsme et le christianisme antique d’Antiochus Epiphane à Constantin,
Paris, 1968.
IDEM, Primii creștini (trad. rom.), București, 1993.
IDEM, Stephen and the Hellenists in the primitive Church, London, New York,
Toronto, 1958.
SLENCZKA, R., Gescsichtlichkeit und Personsein Jesu Christi, Gӧttingen, 1966.
SLEVOACĂ Ștefan, Harismele în Biserica primară, în: MMS, nr. 9‐10/1958, pp.
698‐721.
SMALLWOOD, E. Mary, The Jews under Roman Rule. From Pompey to Diocletian,
Leiden, 1976.
384
SOARE, Pr. Gh. I., Forme de conducere în Biserica creștină în primele trei veacuri,

București, 1938.
IDEM, Biserica și asistența socială. Doctrina și organizarea în primele șase secole,
București, 1948.
STAN, Liviu Pr. Prof., Instituțiile de asistență socială în Biserica veche, în: Ort, IX,
nr. 2/1957, pp. 259‐279.
STANCU, I., Templul din Ierusalim‐fenomenologia spațiului sacru, Pitești, 1999.
STĂNILOAIE, Dumitru, Iisus Hristos, lumina lumii și îndumnezeitorul omului,
București, 1993.
STÖVER, H. D., Christenwerfolgung im Rӧmischen Reich, Ihre Hinder und Kleder‐
gang der rӧmischen Welt, t. 23, 2, Berlin, New York, 1980, pp.1023‐1118.
STYGER, Paul, Juden und Christen im alten Rom. Streiflichter aus der ersten
Verfolgungszeit, Berlin, 1934.
ȘESAN, Pr. Prof. Milan, Cronologia vieții Mîntuitorului, în: ABan, IV/1947, pp. 4‐15.
TACITUS, Cornelius, Annales, trad. de G. Guțu, București, 1995.
TAYLOR, V., The Life and Ministry of Jesu, London, 1954.
TÂRGOVIȘTEANUL, episcop Vasile, Opera caritativă a Bisericii în primele
veacuri creștine, în: Ort, nr. 2/1991, pp. 143‐153.
THIERING, B., Iisus Omul (trad. rom.), Ploiești, 2000.
TODORAN, S. Viața și activitatea Sfântului Apostol Petru, în: CO, nr. 1/2000, pp.
8‐31.
TOFANĂ, Stelian, Introducere în Noul Testament, vol. I: Text și canon. Epoca
Noului Testament, Cluj‐Napoca, 1997.
TOUTAIN, J., Les cultes païens dans l’empire romain, 3 vol., Paris, 1905‐1917.
TOYNBEE, J. and PERKINS, J. W., The Shrine of Peter and the Vatican
Excavations, London, 1958.
TRICOT, A., Saint Paul, Apôtre des gentiles, Paris, 1928.
TRILLING, W., Jésus devant l’histoire, trad. de l’allemand par J. Schmidt, Paris, 1968.
TROCMÉ, E., Jèsus de Nazareth vu par les témoins de sa vie, Neuchâtel, 1972.
TROCMÉ, E., Le livre des Acetes et l’histoire, Paris, 1957.
TUDOR, D. Figuri de împărați romani, trad. de A. Armbruster, București, 2001.
TURCAN, R. Cultele orientale în lumea romană, trad. de M. Popescu, București,
1998.
385
ȚEPELEA, Pr. Conf. Dr. Marius, Texte alese din Istoria bisericească universală,
Editura Universității Oradea, 2008.
IDEM, Aspecte ale vieții sociale în Biserica primară, Deva, 2004.
IDEM, Considerații privind convertirea păgânilor la creștinism, în secolele I‐IV,
Oradea, 2007.
IDEM, Împăratul roman Nero și relația sa cu religia creștină, în: OT, nr. 1/2006, pp.
70‐86.
IDEM, Împăratul Traian și politica sa față de creștinism, în: OT, nr. 1‐2/2005, pp.
143‐159.
VASILESCU, Diac. Prof. Emilian, Istoria religiilor, București, 1983.
IDEM, Viața Domnului nostru Iisus Hristos și viața altor întemeietori de religii, în:
MMS, nr. 7‐8/1974, pp. 546‐560.
VERMASERN, M. J., Corpus instrictionum et monumentorum religionis mithriacae,
t. I, Hagae, 1956; t. II, 1960.
VERZAN, Sabin, Preoția ierarhică sacramentală în epoca apostolică, București, 1991.
IDEM, Sfântul Apostol Pavel, București, 1996.
IDEM, Sf. Apostol Andrei, București, 1998.
VICOVAN, I. Dați‐le voi să mănânce! Filantropia creștină‐istorie și spiritualitate,
Iași, 2001, VINTILESCU, Petre, Istoria liturghiei în primele trei veacuri,
București, 2001.
VIZILLARD, R., Recherches sur les origines de la Rome Chrétienne, Rome, 1960.
VIZINIUC, Gabriela, Chipuri de femei‐martire din perioada persecuțiilor, București,
1999.
VIZITIU, M., Forme ale filantropiei în epoca apostolică, în: „Analele științifice ale
Universității Al. I. Cuza din Iași”, Teologie, 1992, pp. 9‐19.
VLAD, Pr. Prof. Sofron, Un păstor model. Sfântul Apostol Pavel, Timișoara 1946.
VORNICESCU, Drd. N, Principii pedagogice în teologia lui Clement Alexandrinul,
în: ST, IX, nr. 9‐10/1957, p. 726 ș.u.
WIFSTRAND, A., L’Eglise ancienne et la culture grecque. Traduit du suédois par
L.‐M. Dewailly, Paris, 1962.
WIGODER, G., Dictionnaire encyclopédique du judaїsme, Paris 1996.
WIKENHAUSER, A, Die Apostelgeschichte und ihr Geschichtswert, Münster, 1921.
WLOSOK, A., Rom und die Christen. Zur Auseinandrsetzung zwischen Christentum
und Rӧmischen Staat, Stuttgart, 1970.
ZEITLIN, S., The Rise and Fall of the Judaen State, Philadelphia, 1962.
ZIMMERMAN, H., Jesus Christus. Geschichte und Verkündigung, Stuttgart, 1973.
386
Capitolul V.
PĂRINȚII APOSTOLICI
V.1. Prezentare generală
Sfinții Apostoli au îndeplinit cu mare dragoste și responsabilitate
porunca, pe care au primit‐o de la Mântuitorul Isus Hristos: „Drept
aceea, mergând învățați toate neamurile, botezându‐le în numele Tatălui, și al
Fiului, și al Sfântului Spirit. Învățându‐le să păzească toate câte v‐am poruncit
vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârșitul veacului. Amin.”
Mt. 28, 19‐20.
În acest sens ei au mers să ducă „vestea cea bună” la toate
neamurile, înființând cât mai multe comunități creștine. În urma
propovăduirii Sfinților Apostoli încep să apară primele comunități
creștine în marile orașe ale Imperiului Roman: Roma, Alexandria,
Antiohia, Atena, Corint, Tesalonic, Efes, dar și în alte provincii din
cadrul Imperiului Roman. După distrugerea Ierusalimului din anul 70
d.Hr., creștinismul se desprinde de iudaism și începe să‐și intensifice
activitatea misionară, iar spre sfârșitul primului secol comunitățile
creștine sunt în plină expansiune. Sfinții Apostoli au lăsat urmași care să
continue mai departe activitatea de propovăduire și apărare a
creștinismului. Viața de obște din timpul Sfinților Apostoli avea ca
fundament convingerea că toți membrii sunt frați și sunt egali, iar
comunitatea lor avea la bază iubirea creștină și dorința de a învăța și a
trăi cuvintele Mântuitorului Isus Hristos.1
1 Magistrand Ștefan C. Alexe, Viața creștină după bărbații apostolici, în: ST, Nr. 3‐
4/1995, p.223.
387
Vorbind despre viața creștinilor din această perioadă, Sfântul

Ioan Gură de Aur spune: „Această comunitate era asemănătoare cu o
republică îngerească în care nimeni nu zice că ceva este al său, pentru că celor
ce au darurile spirituale comune, le este ușor să împartă și pe cele
materiale.” 2 Ceea ce asigura unitatea în cadrul comunității creștine
primare era Sfânta Euharistie, pentru că în comuniunea ei nu era
deosebire între bărbat, femeie, copil, rasă sau neam și de aceea ea îi unea
pe toți distrugând astfel barierele egoismului și ale interesului. 3 În
această perioadă Sfânta Scriptură a fost nucleul dar și izvorul
permanent al vieții spirituale creștine. Ea a fost aceea care a devenit
principalul instrument, care a dus la convertirea iudeilor, dar mai ales a
păgânilor, iar lectura ei a determinat profunde transformări sufletești.4
Această moștenire spirituală, pe care Sfinții Apostoli au primit‐o
de la Mântuitorul Isus Hristos, au propovăduit‐o cu multă dragoste în
cuprinsul întregului Imperiu Roman. Ei au fost aceia, care au lăsat
urmași pentru a duce mai departe misiunea lor.
Primii părinți ai Bisericii în ordinea vechimii, sunt cei care i‐au
cunoscut personal pe Sfinții Apostoli sau pe ucenicii acestora 5 și de
aceea s‐a considerat că, dacă Sfintele Evanghelii sunt mărturia celor din
jurul Mântuitorului Isus Hristos, scrierile Părinților Apostolici ar
constitui mărturia celor din jurul Sfinților Apostoli. Aceștia sunt Părinții
Apostolici cei care au pus începutul bogatei și strălucitei epoci a
Sfinților Părinți. Ei fac parte din primele două generații creștine de la
sfârșitul secolului I și a doua jumătate a secolului al II‐lea d.Hr. În
scrierile care au rămas de la ei este redată cu fidelitate învățătura, pe
care au primit‐o de la Sfinții Apostoli ca unii care au fost contemporani
cu ei sau cel puțin cu partea finală a vieții lor, dar mai ales așa cum ne
spune și istoricul Eusebiu de Cezareea (263‐340 d.Hr.) că unii din
2 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia VII la Faptele Apostolilor, 2, Migne, P.G. LX, col. 65.
3 Bondou P. Adrien, Actes des Apôtres, III‐e, ed. Paris, 1933, p. 56.
4 Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. I, EIBMBOR, București, 1984, p. 66.
5 Idem, Părinți Apostolici: primii martori ai Tradiției în: GB, Nr. 9‐10/1964, p. 757.
388
Capitolul V. Părinții Apostolici
Părinții Apostolici au fost așezați în posturile de conducere a Bisericii:
„de către aceia; care‐L văzuse și‐L ascultase încă pe Domnul.”6
Eusebiu de Cezareea ne spune că Sfântul Clement Romanul, ar fi
fost colaboratorul Sfântului Apostol Pavel:” În al doisprezecelea an de
domnie a aceluiași împărat (Domițian) timp în care Anaclet condusese Biserica
Romanilor vreme de 12 ani, a fost înlocuit cu Clement, pe care în epistola sa
către Filipeni Apostolul (Pavel) îl numește colaborator al său atunci când zice:
„Clement și cu toți ceilalți ai mei la lucru, ale căror nume sunt scrise în cartea
vieții” (Filip. 4, 3).7 Sfântul Clement Romanul a fost al treilea episcop al
Romei, după Sfântul Apostol Petru. După moartea sa, scaunul episcopal
al Romei a fost ocupat de către Lin între anii 67‐78 d.Hr.: „După ce Petru
și Pavel au murit ca mucenici la Roma, cel dintâi care a urmat pe scaunul
episcopal de acolo a fost Linus, despre care pomenește Pavel la sfârșitul epistolei
sale către Timotei”8(II Timotei 4,21). Lin a fost urmat de Anaclet între anii
79‐91 d.Hr. și de către Sfântul Clement Romanul între anii 91‐101 d.Hr.
Despre Sfântul Ignatie al Antiohiei, istoricul Eusebiu de Cezareea
ne spune că a fost ucenicul Sfântului Apostol Petru, pe care l‐a urmat în
scaunul episcopal: „Ignatie care a fost ales ca al doilea urmaș a lui Petru pe
scaunul episcopal din Antiohia.”9Aceeași informație o avem și de la Sfântul
Ieronim în opera sa, De viris illustribus, 15, 16. Primul episcop al
Antiohiei după Sfântul Apostol Petru a fost Evodie.
Sfântul Policarp episcopul Smirnei, a trăit între anii 70‐156 d.Hr.
și a fost ucenicul Sfântului Apostol Ioan: „Cât despre Policarp, el nu numai
că a primit învățătura de la apostoli și s‐a întâlnit cu mulți din cei care au
văzut cu ochii lor pe Domnul, ci a și fost așezat de către apostoli ca episcop în
Biserica din Smirna.”10
6 Eusebiu de Cezarea, III, 36, 1, op.cit., p. 137.
7 Ibidem. III, XV, p. 117.
8 Ibidem, III, I, p. 99.
9 Ibidem. III, XXXVI, 2, p. 137.
10 Ibidem. IV, 15, 3, p. 157.
389
Papias din Hierapolis în Frigia, a trăit între anii 60‐130 d.Hr.11
fiind contemporan cu Sfântul Policarp al Smirnei și a fost ucenicul
Sfântului Apostol Ioan: „De la Papias ni s‐au păstrat cinci cărți intitulate
Explicări la Cuvintele Domnului. Despre ele amintește Irineu, care precizează
că de la el numai cinci cărți se cunosc. Iată cum se exprimă el textual: „Acest
lucru îl confirmă în scris Papias în cea de‐a patra din cărțile sale. De la el ni s‐au
păstrat de toate cele cinci cărți. Dintre bărbații vechi ai Bisericii, Papias
ascultase pe evanghelistul Ioan și însoțise pe Policarp” (Irineu, Adversus
haereses V, 33, 4).12
Scrierile Părinților Apostolici sunt mărturii clare că ei au fost cei
care i‐au cunoscut pe Sfinții Apostoli sau pe ucenicii lor. Ele sunt de
asemenea cele mai vechi mărturii ale punerii în practică a mesajului
evanghelic în viața creștină, formarea dogmei, a liturghiei, moralei, dar
mai ales în organizarea și disciplina bisericească. De asemenea, scrierile
Părinților Apostolici reprezintă o imagine fidelă a vieții Bisericii
primare.
Trebuie să amintim faptul că în cadrul creștinismului antic nu a
fost cunoscut termenul de Părinți Apostolici și nu a circulat o colecție
numită „Părinți Apostolici.“ Scrierile Părinților Apostolici nu au circulat
în manuscrise, dar ele apar la sfârșit, în două codice biblice: Codex
Sinaiticus, din secolul al IV‐lea, care cuprinde Epistola lui Barnaba și
Păstorul lui Herma, iar Codex Alexandrinus, din secolul al V‐lea cuprinde
cele două Epistole ale Sfântului Clement Romanul.
Patriarhul Fotie al Constantinopolului (858‐867; 877‐886 d.Hr.),
va aminti faptul că a citit într‐o „cărticică“, βιβλιδáριον, trei scrieri care
conțineau I Clement, II Clement și Epistola către filipeni a Sfântului Policarp
(Biblioteca 126. 95a. 18‐126. 95b. 3). În secolul al XI‐lea, manuscrisul
Hierosolymitanus 54, va grupa cinci scrieri sub următoarele titluri:
11 Remus Rus, Dicționar enciclopedic de literatură creștină din primul mileniu, Editura

Lidia, București, 2003, p. 642.
12 Eusebiu de Cezareea, op. cit., III, XXXIX, 1, p. 142.
390
Didahia, Barnaba, I Clement, II Clement și Epistolele Sfântului Igantie. Astfel,
vom vedea că reunirea acestor scrieri sub numele de „Părinții
Apostolici”, va aparține unor editori moderni, care au grupat unele
scrieri ce au aparținut unor scriitori creștini din primele două secole.
Acesta apare în sec. XVII datorită savantului francez Jean Baptiste
Cotelier (†1686 d.Hr.). El are marele merit de a edita pentru prima dată
operele, care circulau sub numele lui Barnaba, Herma, Clement, Ignatie
și Policarp, împreună cu Martirul lui, cu titlul: Patres aevi apostolici sive
Sanctorum Patrum, qui temporibus apostolicis floruerunt Barnabae dementis
Romani, Hermae, Ignatii, Polycarpi opera edita et suposititia, una cum
Clementis, Ignatii et Polycarpi actis atque martyriis. Ex manuscriptis
condicibus eruit, correxit, versionibusque et notis illustravit. Ele au apărut în
două volume la Paris în anul 1672.
Această colecție a fost îmbunătățită de J. Clericus în două ediții
care au apărut la Antwerpen în 1698 și la Amsterdam în 1724.
Teologul Thomas Ittig a tipărit la Leipzig în anul 1699 Biblioteca
Patrum Apostolicorum graeco‐latina. El s‐a folosit de ediția a doua a lui J.
Clericus.
În anul 1765 Andreas Gallandi va republica la Venezia ediția lui
Jean Baptiste Cotelier, iar pe lângă cei cinci autori: Barnaba, Clement
Romanul, Herma, Ignatie al Antiohiei, Policarp al Smirnei și Martiriul
Său, adaugă încă trei: fragmentul lui Papias, fragmentul lui Quadrat și
scrisoarea către Diognet: Bibliotheca veterum patrum antiquorumque
scriptorum ecclesiasticorum, Graeco‐Latina in XIV tomos distributa. Opera
scilicet eorumdem minora ac rariora usque ad XIII saeculum complexa, quorum
180 et amplius nec in veteri Parisiensi, neque in postrema Lugdunensi edita
sunt, 14 vv., Venetis, ex typographia Albritiana, 1765‐1767.13
13 Părinții Apostolici Scrieri I, Ediție bilingvă, Serie coordonată de Dan Batovici,
Traduceri de Cristina Ciubotaru, Nicolae Mogage și Dan Batovici, Note de
Nicolae Mogage și Dan Batovici, Tabel cronologic de Adrian Munteanu, Studiu
introductiv și introduceri de Dan Batovici, Ediție îngrijită de Adrian Muraru,
Editura Polirom, Iași 2010, pp. 17‐18.
391
În anul 1883 mitropolitul Nicomidiei Filotei Bryennios a publicat
Învățătura celor doisprezece Apostoli (Didahia), pe care a descoperit‐o în
anul 1873 într‐un codice grecesc (manuscrisul‐pergament nr. 446 în
format mic 19 x 15,5 cm) în Biblioteca Sfântului Mormânt din
Constantinopol. Prin publicarea acestei scrieri numărul Părinților
Apostolici a ajuns la opt.
Așa cum am mai amintit vom vedea că sub numele de Părinți
Apostolici va fi desemnat un grup de scriitori și opere, care aparțin celei
de a doua jumătăți a secolului întâi și din prima jumătate a secolului al
doilea. Cu toate acestea nici titlul de „părinte” și nici titlul de
„apostolic” nu poate fi acordat exclusiv tuturor acestor scriitori, pentru
că nu toți sunt „părinți” și nu toți sunt „apostolici”, dar a intrat în uz și
astfel, prin pogorământ au primit toți titlul de „Părinți apostolici”, iar
prin aceasta istoria a dovedit că nu s‐a greșit.14
Dintre scriitorii care au avut o relație directă cu Sfinții Apostoli, îl
avem pe Sfântul Clement Romanul, care este unul dintre cei mai
însemnați Părinți Apostolici. El a fost al patrulea episcop al Romei (91‐
101 d.Hr.), după Sfântul Apostol Petru, care a fost urmat de Lin (67‐78
d.Hr.) și Anaclet (79‐91 d.Hr.).
Sfântul Ignatie Teoforul a fost episcop în Antiohia din Siria, ca al
doilea urmaș al Sfântului Apostol Petru după Evodiu. Cu toate că nu
avem date sigure despre anul în care l‐a urmat pe Evodiu, am putea
considera anul 70 d.Hr. ca început al episcopatului său, până în anul 107
d.Hr. când, în ziua de 20 decembrie a acestui an, a fost martirizat la
Roma în timpul domniei împăratului Traian (98‐117 d.Hr.).
Sfântul Policarp a fost episcop în Smirna și a trăit între anii 70‐
156 d.Hr. iar în data de 23 februarie a fost martirizat în timpul
persecuției declanșată de împăratul Antonin Piul (138‐161 d.Hr.).
14 Scrierile Părinților Apostolici, în col. PSB, Vol 1, Traducere, note și indici de Preot
Dr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 1995, p. 9.
392
Papias a fost episcop al bisericii din Hierapolis în Frigia, ucenic al
Sfântului Apostol Ioan și prieten cu Sfântul Policarp al Smirnei.15
Dintre textele care fac parte din colecția Părinților Apostolici
amintim: ”Învățătura celor doisprezece Apostoli (Didahia)”.care este o operă
anonimă, cunoscută ca fiind cea mai veche scriere din primele secole
creștine.
Epistola lui Pseudo‐Barnaba este o scriere, pe care scriitorii din
primele veacuri creștine: Clement Alexandrinul, Origen, Eusebiu de
Cezareea și Ieronim, îl considerau ca autor al ei pe Barnaba, cel care a
fost apostol și prieten de misiune al Sfântului Apostol Pavel. Cu toate că
s‐a bucurat de o mare cinste în Antichitatea creștină, fiind cuprinsă în
Codicele Sinaitic, critica modernă nu‐l consideră pe Apostolul Barnaba
ca autor al ei.
Păstorul lui Herma a fost scrisă în timpul pontificatului Papei Pius
I (140‐154 d.Hr.), de către fratele său Herma. Această informație o avem
în Canonul Muratori, care a fost scris la Roma în a doua jumătate a
secolului al‐II‐lea: „Cât despre păstor, el a fost scris de curând de tot, în
timpul nostru, la Roma, de către Herma, în timp ce fratele său Pius era episcop
al Bisericii din orașul Roma.” Această informație este confirmată și de
Catalogul Liberian al Papilor din anul 354 d.Hr. de la Roma, în care se
spune că: „Pe timpul episcopului Pius, fratele său Herma a compus o carte, în
care sunt poruncile ce i le‐a împărtășit un înger ce i‐a apărut în chipul unui
păstor.”
Martiriul Sfântului Policarp, este o scrisoare a Bisericii din Smirna
către Biserica din Filomelia, Frigia unde este descris martiriul Sfântului
Policarp din anul 156 d.Hr.16
Tot între textele, care au fost editate printre operele Părinților
Apostolici a fost și Scrisoarea către Diognet. Ea apare în edițiile lui F.X.
15 Arhid. Prof. Univ. Dr. Constantin Voicu, Pr. Lect. Univ. Dr. Lucian‐Dumitru
Colda, Patrologie I, Editura Basilica, București, 2015, p. 176.
16 Damian Gheorghe Pătrașcu, Patrologie și Patristică, sec I‐IV, (ediția a‐II‐a, revizuită
și adăugită), vol I, Editura Serafică, Roman 2007, p. 57.
393
Funk, Patres Apostolici, I, H. Laupp, Tübingen, 1901, pp. 390‐413, O.
Gebhard, A. von Harnack, Th. Zahn, Patrum Apostolicum Opera, Editio
sexta minor, Leipzig, 1920, pp. 78‐86; K. Bihlmeier, Die apostolische Väter.
Neubearbeitung der Funkschen Ausgabe J.C.B. Mohr, Tübingen
Lesebuch, Berlin, 1902, pp. 356‐363.
Această operă, care are numai doisprezece capitole, nu este
amintită în literatura creștină antică și medievală. Ea a fost descoperită
în jurul anului 1436 la Constantinopol într‐un manuscris, care data
probabil din sec al XIV‐lea, de către studentul Tommaso din Arezzo.
Acest manuscris a fost folosit de către un vânzător de pește, pentru a
împacheta peștele, iar mai târziu a fost cumpărat pentru biblioteca
municipală din Strasburg, unde s‐a păstrat până la data de 24 august
1870, când a fost distrusă de flăcări în urma unui bombardament din
timpul războiului franco‐german.17
S‐au păstrat copii după acest manuscris la Tübingen și Leiden,
iar după aceste copii, opera s‐a tipărit de mai multe ori, în peste
șaptezeci de ediții, iar cel care a publicat‐o pentru prima dată a fost
Henricus Stephanus în anul 1592.18
Au existat pe parcursul timpului mai multe discuții legate de
autor și timpul compunerii acestei opere, cu atât mai mult cu cât vechii
scriitori bisericești nu au cunoscut această lucrare.19
Printre autorii operei au fost propuși apologetul Quadratus,
(Dom O. Adriessen), Panten întemeietorul Școlii Catehetice din
Alexandria (Harmer și H. I. Marrou). Pentru că a fost găsită printre
scrierile Sfântului Iustin Martirul și Filosoful (100‐165 d.Hr.) fiind
asemănătoare cu Apologia lui Aristide20, s‐a crezut că el a fost autorul ei
și că ar fi fost adresată filosofului stoic Diognet, învățătorul împăratului
17 Ibidem, p. 145.
18 Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu; Patrologie vol I, Editura Basilica a Patriarhiei
Române, București, 2009, p. 178.
19 Prof. Dr. Stylianos G. Papadopoulos, Universitatea Atena, op. cit., p. 295.
20 Aristide a fost filosof și apologet creștin, care a trăit în secolul al II‐lea d.Hr.
394
Marcu Aureliu (161‐180 d.Hr.), părere care a fost contestată datorită

apelativului de „prea puternic” sau „distins” care era folosit numai
pentru împărați, guvernatori și senatori.
De asemenea au existat și unele păreri că această operă ar fi fost
adresată împăratului Adrian (117‐138 d.Hr.), pentru că acesta obișnuia
să se intituleze cu apelativul „născut de Zeus”, dar și faptul că ea ar
aparține Sfântului Ipolit episcopul Romei (218‐235 d.Hr.), pentru că ar fi
format, sfârșitul operei sale, Philosophumena. O părere mai veche este
aceea că autorul ei ar fi Sfântul Meliton de Sardes †195 d.Hr.21
Așa după cum am văzut cu toate că au fost propuși mulți autori
pentru, Scrisoarea (Epistola) către Diognet rămâne ca timpul și cercetările
viitoare să stabilească adevăratul autor al acestei opere. Nu se știe cu
exactitate timpul în care a fost scrisă sfârșitul secolului al II‐lea, în jurul
anului 200 d.Hr. sau începutul secolului al III‐lea.22
Legat de locul în care a apărut această operă au fost mai multe
propuneri: Alexandria, Asia Mică sau Roma.23 Această operă a fost scrisă
într‐o limbă greacă foarte elaborată, autorul ei are o cultură bogată,
sensibilitate filologică, talent literar, bun cunoscător al sistemelor
filosofice platonice și gnostice. Cu toate că ea a apărut în unele ediții
împreună cu celelalte opere ale Părinților Apostolici, azi Scrisoarea
(Epistola) către Diognet, este așezată în cărțile de Patrologie în rândul
apologeților creștini, putând fi considerată ca o importantă apologetică
creștină, în care sunt scoase în evidență cele mai importante învățături
creștine cu scopul de a apăra și a arăta superioritatea creștinismului față
de păgânism și iudaism. Ea formează puntea de legătură între scrierile
Părinților Apostolici și Apologeți, iar pe bună dreptate ea a fost numită
de către Renan ca: „o perlă a literaturii vechi creștine.”24
21 Prof. Dr. Stylianos G. Papadopoulos, op. cit., p. 296.
Colda, op. cit. p. 232.
23 Damian Gheorghe Pătraşcu, op. cit., p. 145.
24 Arhid. Prof. Univ. Dr. Constantin Voicu, op. cit., p. 182.
395
Scrierile Părinților Apostolici sunt deosebit de importante atât

din punct de vedere istoric, cât și din punct de vedere religios. În ele
avem oglinda fidelă, a vieții, pe care o trăiau comunitățile creștine din
epoca post‐apostolică, dar și problemele, cu care se confruntau acestea.
Din punct de vedere literar, sunt opere simple, în care nu se simte
influența literaturii profane și a filosofiei grecești. Ceea ce le
caracterizează în mod cu totul special este influența Sfintei Scripturi, din
care Părinții Apostolici citează în mod abundent. Ele s‐au bucurat de o
mare apreciere în Biserica primară, făcând parte din canonul biblic al
unor biserici locale. Astfel, așa cum am mai amintit, în Codex
Alexandrinus din secolul al V‐lea făcea parte și Epistola către Corinteni a
Sfântului Clement Romanul. În multe biserici se citea din această
epistolă în cadrul serviciului divin. Eusebiu de Cezarea ne spune că: „De
la Clement ni s‐a păstrat o singură epistolă recunoscută ca autentică, destul de
lungă și minunată, pe care el a scris‐o ca din partea bisericii din Roma către cea
a corintenilor, din pricina unor răzvrătiri care s‐au iscat atunci în Corint. Am
înțeles că în foarte multe biserici, această epistolă era folosită în adunările
obștești de altădată și tot așa s‐a continuat și până azi.”25
Scrierile Părinților Apostolici au fost apreciate în mod cu totul
special de către Biserica primară, atât din punct de vedere moral cât și
liturgic. Ele au un caracter pastoral, iar conținutul și stilul lor îl continuă
pe cel din Cărțile Noului Testament, în special pe cel din epistole. Ele
aparțin unor regiuni diverse din Imperiul Roman, Asia Mică, Siria,
Roma, Alexandria.26
De asemenea, scrierile Părinților Apostolici au o valoare
extraordinară, datorită faptului că ele sunt documente, în care este
relatată viața spirituală a Bisericii primare și, chiar mai mult, sunt
testamente în materie de credință, ale tradiției din această perioadă.27
25 Eusebiu de Cezareea, op. cit., III, XVI, p. 117.
26 Johannes Quasten, Patrologia, vol I, fino al Concilio di Niceea, Traduzione italiana
del Dr. Nello Beghin, Editura Marietti, 1980, p. 44.
27 Berthold Altaner, Patrologia, Traduzione a cura del Rev Dott. E. Della Zuanna del
Seminario Maggiore di Padova, VI Edizione, Editura Marietti, 1960, p. 60.
396
Din aceste considerente s‐a încercat împărțirea Părinților

Apostolici în două categorii. Prima categorie este a celor care aparțin școlii
Sfântului Apostol Pavel, categoria speculativo‐mistică din care fac parte:
Învățătura celor doisprezece Apostoli (Didahia), Sfântul Clement Romanul,
Pseudo‐Barnaba, Păstorul lui Herma și Scrisoarea (Epistola) către Diognet.
A doua categorie ar fi aceea care aparține Sfântului Apostol și
Evanghelist Ioan și din care fac parte Epistolele Sfântul Ignatie al Antiohiei
(Teoforul), Epistola către Filipeni a Sfântului Policarp al Smirnei și Papias.28
În scrierile Părinților Apostolici găsim bazele viitoarelor genuri
literare patristice. Exegeza ar fi reprezentată de Scrierea lui Papias,
Explicarea Cuvintelor Domnului, cateheza în Învățătura celor doisprezece
Apostoli (Didahia), dreptul, în Scrierile Sfântului Clement Romanul, istoria
în Martiriul Sfântului Policarp, morala în Păstorul lui Herma, dogmatica
speculativă în Scrisoarea lui Pseudo‐Barnaba, polemica în Scrisorile
Sfântului Ignatie al Antiohiei (Teoforul), iar apologetica în Scrisoarea
(Epistola) către Diognet.29
Părinții Apostolici au fost împărțiți și după zonele geografice, în
care au apărut iar aici găsim cele mai importante centre ale creștinis‐
mului primar: Astfel, de la Roma au venit Scrisoarea Sfântului Clement
Romanul și Păstorul lui Herma, din Antiohia și localitățile Asiei Mici, ne‐au
rămas Epistolele Sfântului Ignatie Teoforul, din Smirna avem Scrisoarea
Sfântului Policarp și Martiriul său, din Frigia avem opera lui Papias, din
Palestina sau Siria, avem Învățătura celor doisprezece Apostoli (Didahia), iar
din Alexandria, Scrisoarea (Epistola) lui Pseudo‐Barnaba.
După cum vedem din această împărțire geografică a Părinților
Apostolici, putem remarca faptul că scrierile creștine, apar în cele mai
importante centre culturale ale lumii antice, cu vechi tradiții culturale. În
aceste centre au activat o parte dintre cei mai importanți Apostoli, iar
amintirea lor a rămas vie în mijlocul comunităților pe care le‐au întemeiat.
28 H. Kihn, Patrologie, Paderborn, 1904, p. 72.
29 J. A. Möhler, Patrologie oder christliche Literargeschichte, Regensburg, 1840, p. 51.
397
Caracteristica acestor centre în care au apărut scrierile Părinților
Apostolici, se regăsesc în ele: astfel, că specificul istorico‐practic al
Romei îl găsim în operele Sfântului Clement Romanul și Păstorul lui
Herma, geniul speculativ și alegoric din Alexandria îl avem în Scrisoarea
(Epistola) lui Pseudo‐Barnaba, de asemenea în Epistolele Sfântului Ignatie al
Antiohiei (Teoforul), Sfântului Policarp al Smirnei și Papias avem geniul
spiritual și civilizator din Siria și Asia Mică, iar în Învățătura celor
doisprezece Apostoli (Didahie), avem spiritul catehetic al Palestinei.30
Așa după cum am văzut în secolul I și a doua jumătate a secolu‐
lui al II‐lea, creștinismul se găsește în plină expansiune, el depășește
granițele Iudeii, ajungând la comunitățile evreiești, care erau răspândite
în cadrul Imperiului Roman, dar și la popoarele necreștine.31
Părinții Apostolici prin viața și opera lor au pus bazele teologiei
creștine, care va fi continuată și aprofundată de către Apologeți, dar mai
ales de către Sfinții Părinți din secolele următoare.32
După această prezentare generală a celor pe care Biserica i‐a
numit Părinții Apostolici, în subcapitolele următoare voi trata despre
Didahia sau Învățătura celor doisprezece Apostoli, o scriere contemporană
cu Evangheliile sinoptice, dar și cu epistolele pauline. Am continuat să‐i
prezint pe cei mai importanți Părinți Apostolici, Sfântul Clement
Romanul, martirizat în anul 101 d.Hr., pe Sfântul Ignatie Teoforul, care
a primit cununa martiriului la 20 decembrie 107. d.Hr., dar și pe Sfântul
Policarp al Smirnei, martirizat la 23 februarie 156 d.Hr. În final am făcut
o scurtă prezentare a teologiei Părinților Apostolici, urmând ca pe
viitor, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, să‐i prezint, în cadrul unor
monografii, pe fiecare în parte.
30 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, op. cit., p. 85.
31 Adalbert Hamman, Părinții Bisericii, traducere de pr. Ștefan Lupu, Sapienția, Iași,
2005, p. 13.
32 Călin Ioan Dușe, Părinţii Apostolici, în: STGCV, Nr. 1‐2/2014, pp.123‐130.
398
V.2. Didahia sau Învățătura celor doisprezece Apostoli
Această scriere este cea mai veche operă literară care aparține
creștinismului post neotestamentar, fiind contemporană cu Evangheliile
sinoptice, dar și cu unele Epistole pauline. Învățătura celor doisprezece
Apostoli (Didahia) a fost foarte bine cunoscută în primele secole ale
creștinismului și ea a reușit să exercite o puternică influență asupra unor
scrieri, care au apărut după ea. Astfel, ea a influențat atât scrierile:
Didascalia Apostolică, Rânduielile Apostolice, Constituțiile Apostolice,
Epistola lui Barnaba, cât și pe Clement Alexandrinul, Origen și alți
scriitori. Aceștia vorbesc despre ea, dar și reproduc unele pasaje din
cuprinsul ei, iar Clement Alexandrinul (150‐215 d.Hr.), Origen (185‐254
d.Hr.) episcopul Serapion de Thumis din Egipt mort după anul 362
d.Hr., Dorotei de Gaza (Palestina) (500‐560,580 d.Hr.) și Sfântul Ioan
Scărarul (Sinaitul) (570‐649 d.Hr.) o numesc „Scriptură.” De asemenea
Sfântul Clement Romanul, Sfântul Ipolit (170,175‐235 d.Hr.), Tertulian
(160‐240 d.Hr.), Sfântul Ciprian (200‐258 d.Hr.) și Rufin de Aquileea
(345‐411 d.Hr.), reproduc unele pasaje din Învățătura celor doisprezece
Apostoli, dar nu‐i dau numele. Marele istoric bisericesc Eusebiu de
Cezareea (265‐340 d.Hr.) reține pasaje din ea și o numește Învățăturile
celor doisprezece Apostoli: „Între apocrife trebuie socotite „Faptele lui Pavel”,
cartea intitulată „Păstorul”, „Apocalipsa lui Petru”, apoi: așa numita
„Epistola lui Barnaba”, scrierea cu numele „Didahia celor doisprezece
Apostoli”, și apoi, după cum am mai spus, „Apocalipsa lui Ioan” dacă vrem,
aceasta din urmă fiind‐după cum am spus‐respinsă de unii, dar de alții primită
între cele recunoscute.” 33 Sfântul Atanasie cel Mare (295‐373 d.Hr.) în
Epistola 39 Festală din anul 367 d.Hr. o menționează cu titlul Învățăturile
celor doisprezece Apostoli, citează din ea și o așază între scrierile
recomandate pentru catehumeni împreună cu cărțile didactice ale
33 Eusebiu de Cezareea, op. cit., III, XXV, 4, p. 127.
399
Vechiului Testament: Înțelepciunea lui Solomon, Înțelepciunea Isus fiul lui

Sirah, Cartea a treia a lui Ezdra, Cartea lui Tobit, Cartea Iuditei, așa‐numita
Didahie a Apostolilor și Păstorul.34
De asemenea și Sfântul Benedict de Nursia (480‐540 d.Hr.)
întemeietorul monahismului apusean citează din ea. Astfel, până în
secolul al XIV‐lea Învățătura celor doisprezece Apostoli a fost un model
pentru multe scrieri de acest gen dar, din păcate, de la începutul acestui
secol și până în anul 1873 când a fost descoperită de către Mitropolitul
Nicomidiei Filotei Vryennios într‐un manuscris în limba greacă în
biblioteca metocului Sfântului Mormânt din Constantinopol, ea a fost
dată uitării. Acest manuscris va ajunge mai târziu la Patriarhia greacă din
Ierusalim (Hierosolymitanus 54) fiind datat în anul 1056 d.Hr. Textul
având o întindere aproape egală cu cea al Epistolei către Galateni a
Sfântului Apostol Pavel, de aproximativ zece mii șapte sute de litere.35 El
a fost scris de către Leon, care se numește pe sine „notarul și păcătosul”,
iar pe lângă Învățătura celor doisprezece Apostoli, conține și Epistola lui
Barnaba și cele două Epistole către Corinteni ale Sfântului Clement
Romanul. Manuscrisul de la Ierusalim are un dublu titlu: Învățătura celor
doisprezece Apostoli și Învățătura Domnului către neamuri prin cei doisprezece
Apostoli. Primul titlu sugerează faptul că învățătura prezentată este a
Apostolilor Domnului, care au fost în număr de doisprezece, spre a‐i
deosebi de alți învățători din secolele I și II d.Hr. care se numeau tot
„apostoli” și care mergeau din localitate în localitate să propovăduiască
Evanghelia. Cel de‐al doilea titlu sugerează faptul că Sfinții Apostoli nu
au adăugat nimic de la ei, ci toată învățătura prezentată este de la
Domnul Isus Hristos, iar cuvintele „către neamuri” arată că ea se adresa
păgânilor, dar și creștinilor proveniți dintre păgâni.36
34 Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman, op. cit., p. 85.
35 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, 1999, p.33.
Colda, op. cit., pp. 67‐68.
400
Didahia oferă o imagine despre o Biserică, ce încă era legată de
practica și de gândirea religioasă iudaică. Comunitățile creștine au
credincioși convertiți dintre păgâni și aceștia trebuie să fie instruiți în
noua învățătură.37 În același timp Învățătura celor doisprezece Apostoli este
cel mai vechi manual creștin pentru rânduiala bisericească, dar și pentru
viața creștină.38
Data la care a fost scrisă Didahia, oscilează în funcție de diferitele
opinii ale cercetătorilor. Astfel, după părerea lui Jean Paul Audet,
Didahia ar fi fost scrisă în perioada în care au fost scrise Evangheliile
sinoptice și Epistolele Pauline, între anii 50‐70 d.Hr. După alte păreri
Didahia ar fi scrisă între anii 50‐150 d.Hr., dar azi cele mai multe păreri
sunt de acord, că ar fi fost scrisă în ultimul deceniu al primului secol.
Autorul Didahiei, este un creștin care provine din iudaism iar locul în
care a fost scrisă, după unele păreri, ar fi Egiptul, Palestina sau Siria
unde numărul evreilor convertiți era destul de mare.39
Învățătura celor doisprezece Apostoli este o scriere compozită, un fel
de manual pentru comunitățile creștine, și conține texte cu origine
diversă și de genuri diferite.40 Ea a fost scrisă pentru a‐i îndruma pe
creștini asupra modului în care trebuia să trăiască în conformitate cu
principiile Evangheliei.
Didahia are șaisprezece capitole și a mai fost numită și Cartea celor
două căi putând fi astfel împărțită în trei părți și un epilog.41
Partea întâi cuprinde capitolele I‐VI și dă instrucțiuni morale cu
privire la cele două căi: calea vieții și calea morții. Calea vieții are la
bază dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele nostru: „Sunt
37 Pr. John Anthony McGuckin, Dicționar de teologie patristică, Traducere din limba

engleză de Dragoș Dâscă și Alin‐Bogdan Mihăilescu, Ediție îngrijită de Dragoș
Mîrșanu, Editura Doxologia, Iași, 2014, p.119.
38 Remus Rus, op. cit., p. 173.
39 Damian Gheorghe Pătrașcu, op. cit., p. 61.
40 Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine I
De la Apostolul Pavel până la epoca lui Constantin cel Mare, Editura Polirom, Iași,
2001, p. 147.
401
două căi: una a vieții și alta a morții: și este mare deosebirea între cele două căi.
Calea vieții este aceasta: Mai întâi, să iubești pe Dumnezeu, Creatorul tău; al
doilea, să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți și toate câte voiești să nu ți
se facă ție, nu le face nici tu altora.”42 Calea vieții se bazează de asemenea
pe o serie de porunci negative și pozitive, ca umilință și blândețe, pe
atitudinea față de frații din comunitate, pe milostenie, dar și pe
conducerea înțeleaptă a casei și a familiei: „Fiul meu, să‐ți aduci aminte,
ziua și noaptea, de cel ce‐ți grăiește cuvântul lui Dumnezeu și să‐l cinstești ca
pe Domnul, că unde se vorbește de domnie acolo este și Domnul. Să cercetezi în
fiecare zi chipurile sfinților, ca să afli odihnă în cuvintele lor. Să nu faci
dezbinare și să împaci pe cei ce se ceartă. „Să judeci cu dreptate”, să nu te uiți la
fața omului, când ai să mustri pentru păcat. Să nu te îndoiești dacă un lucru va
fi sau nu. „Să nu fii cu mâinile întinse la luat și cu ele strânse la dat.” Dacă ai
dobândit ceva, prin lucrul mâinilor tale, să dai ca răscumpărare pentru păcatele
tale. Să nu stai la îndoială când dai și nici să murmuri când dai, că vei cunoaște
cine este Bunul Răsplătitor al plății. Să nu întorci spatele celui lipsit; să faci parte
din toate ale tale fratelui tău și să nu zici că sunt ale tale. Dacă suntem părtași la
cele nemuritoare, cu atât mai mult la cele muritoare. Să nu iei mâna ta de pe fiul
tău sau de pe fiica ta, ci să‐i înveți din tinerețe frica de Dumnezeu. Să nu
poruncești, slugii tale sau slujnicii tale, când ești amărât sau supărat, că și ei
nădăjduiesc în Același Dumnezeu, ca nu cumva să nu se mai teamă de
Dumnezeu, Care este și Dumnezeul tău și al lor. Că Dumnezeu n‐a venit la noi
ca să ne cheme după față, ci la aceia pe care i‐a pregătit Spiritul. Iar voi, cei care
sunteți robi, să vă supuneți, cu rușine și cu teamă, stăpânilor voștri, ca unor
chipuri ale lui Dumnezeu. Să urăști orice fățărnicie și tot ce nu este plăcut
Domnului. Să nu părăsești „poruncile Domnului și să păstrezi ceea ce ai primit,
fără să adaugi și fără să scoți.” În Biserică să‐ți mărturisești păcatele tale și să nu
te duci la rugăciune cu conștiința rea. Aceasta este calea vieții.”43
42 Scrierile Părinților Apostolici, op. cit., Învățătură a celor doisprezece Apostoli către
neamuri, I, 1‐2, p. 26.
43 Ibidem, IV, pp. 28‐29.
402
„Calea morții” este rea, fiind plină de blestem, ucideri, desfrâ‐
nări, furturi, mărturii mincinoase, îngâmfare, nedreptate, lăcomie,
vicleșug, cuvinte de rușine, lipsă de teamă,44 mândrie, răutate: „Calea
morții este aceasta: Mai întâi de toate este plină de blestem: ucideri, adultere,
pofte, desfrânări, hoții, idolatrii, vrăji, farmece, răpiri, mărturii mincinoase,
fățărnicii, inimă vicleană, vicleșug, mândrie, răutate, obrăznicie, lăcomie,
cuvinte de rușine, invidie, nerușinare, îngâmfare, fudulie, lipsă de teamă;
prigonitori ai celor buni, urâtori de adevăr, iubitori de minciună; nu cunosc
răsplata dreptății, nu se lipsesc de bine, nici de dreapta judecată; nu
priveghează spre bine, ci spre rău, bunătatea și răbdarea sunt departe de ei;
„iubesc cele deșarte”, „umblă după mită”, nu miluiesc pe sărac, nu suferă pe
cei necăjiți, nu cunosc pe Creatorul lor, „ucigași de copii”, stricători ai făpturii
lui Dumnezeu, întorc spatele celui lipsit, asupresc pe cei în strâmtorare;
apărători ai bogaților, judecători nelegiuiți ai săracilor, plini de tot păcatul.
Izbăviți‐vă, fiilor de toate acestea! Vezi să nu te abată cineva de la această cale a
învățăturii, că acela te învață cele ce sunt afară de Dumnezeu. Dacă poți purta
tot jugul Domnului, desăvârșit vei fi; dar dacă nu poți, fă ce poți. Cu privire la
mâncări, ține ce poți, dar ferește‐te tare de cele jertfite idolilor, că este slujire a
unor zei morți.”45
Partea a doua cuprinde capitolele VII‐X și are instrucțiuni
liturgice despre: botez, post, rugăciune, euharistie și mărturisire.
Botezul se face prin cufundare, în numele Sfintei Treimi, în apă
rece, proaspătă, iar în lipsa acesteia, în apă caldă. De asemenea, tot în
caz de necesitate, când nu este destulă apă, botezul se poate face și prin
turnare rostind aceeași formulă treimică. Cel care vine să se boteze
trebuie să postească înainte de botez o zi sau două, dar și cel care
botează trebuie să postească: „Cu privire la botez, așa să botezați: După ce
ați spus mai înainte cele de mai sus, „botezați în numele Tatălui și al Fiului și
Colda, op. cit., p. 69.
45 Scrierile Părinților Apostolici, op. cit., V‐VI, pp. 29‐30.
403
al Sfântului Spirit” în apă proaspătă. Iar dacă n‐ai apă proaspătă, botează în
altă apă; iar dacă nu poți în apă rece în apă caldă. Dacă nu ai de ajuns nici una
nici alta, toarnă pe cap de trei ori apă „în numele Tatălui și al Fiului și al
Sfântului Spirit.” Înainte de botez să postească cel ce botează și cel botezat și
alții câțiva, dacă pot. Poruncește, însă, ca cel ce are să se boteze să postească o zi
sau două înainte.”46 Faptul că Didahia, recomandă ca postul să nu fie ca al
evreilor, lunea și joia, iar rugăciunile să nu fie ca ale fariseilor, ne arată
că ea a fost scrisă în perioada în care creștinismul încă interfera cu
iudaismul, undeva după Sinodul Apostolic de la Ierusalim din anul 50
d.Hr. când apare prima separare între creștinism și iudaism. Să ne
aducem aminte că ea face referire și la una din prescripțiile Sinodului
Apostolic de la Ierusalim, atunci când recomandă să nu se mănânce din
cele jertfite idolilor.
Didahia recomandă ca postul creștin să fie ținut miercurea și
vinerea, iar rugăciunea Tatăl nostru să fie rostită de trei ori pe zi:
„Posturile voastre să nu fie ca ale fățarnicilor”, că ei postesc lunea și joia; voi,
însă să postiți miercurea și vinerea: „Nu vă rugați ca fariseii”, ci cum a
poruncit Domnul în Evanghelia Sa! Așa să vă rugați: Tatăl nostru, Care ești în
ceruri, sfințească‐se numele Tău, vie împărăția Ta, facă‐se voia Ta precum în
cer și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă‐ne‐o nouă astăzi și ne
iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne
duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău. Că a Ta este puterea și slava în
veci.” De trei ori pe zi să vă rugați așa.”47 Rugăciunea Tatăl Nostru, este
apropiată, dar nu identică cu cea din Evanghelia de la Matei 6, 9‐13 și
este probabil nederivată din această Evanghelie, ci din tradiția liturgică
în uz la acea vreme.48
Euharistia este jertfă, fiind mâncare și băutură sufletească, dar și
viață veșnică, iar pentru aceasta ea se săvârșește duminica, „în ziua
46 Ibidem VII, p. 30.
47 Ibidem, VIII, pp. 30‐31.
48 Claudio Moreschini, Enrico Norelli, op. cit., p. 148.
404
Domnului.” De asemenea euharistia este precedată de o rugăciune

pentru potir și una la frângerea pâinii: „Iar cu privire la euharistie, așa să
faceți euharistia: Mai întâi cu privire la potir: „Îți mulțumim, Ție, Părintele
nostru, pentru sfânta vie a lui David, sluga Ta, pe care ne‐ai făcut‐o cunoscută
prin Isus, Fiul Tău, Ție slava în veci. După cum această pâine frântă era
împrăștiată pe munți și fiind adunată a ajuns una, tot așa să se adune Biserica
Ta de la marginile lumii în împărăția Ta. Că a Ta este slava și puterea, prin
Isus Hristos în veci.” Nimeni să nu mănânce, nici să bea din euharistia
voastră, ci acei care au fost botezați în numele Domnului. Căci cu privire la
aceasta a spus Domnul: „Nu dați ceea ce este sfânt câinilor.”49 Numai cei care
au primit botezul pot să se împărtășească, iar mărturisirea păcatelor
trebuie făcută în Biserică înainte de împărtășire.
După împărtășire urmează rugăciunea de mulțumire: „După ce
v‐ați împărtășit, mulțumiți așa: „Îți mulțumim Ție, Părinte Sfinte, pentru
sfânt numele Tău, pe care l‐ai sălășluit în inimile noastre și pentru cunoștința,
credința și nemurirea, pe care ne‐ai făcut‐o nouă cunoscută prin Isus, Fiul Tău.
Ție slava în veci. Tu, Stăpâne atotputernice, „ai zidit toate” pentru numele
Tău. Mâncare și băutură ai dat oamenilor spre desfătare, ca să‐Ți mulțumească
Ție, iar nouă ne‐ai dăruit, prin Fiul Tău, mâncare și băutură sufletească și
viață veșnică. Înainte de toate, Îți mulțumim, că ești puternic. Ție gloria în
veci! Adu‐ți aminte, Doamne de Biserica Ta, ca s‐o izbăvești de tot răul și s‐o
desăvârșești în dragostea Ta și „adună din cele patru vânturi” această Biserică
sfințită în împărăția Ta, pe care ai pregătit‐o. Că a Ta este puterea și mărirea în
veci. Să vină harul și să treacă lumea aceasta! „Osana Dumnezeului lui
David!” Dacă este cineva sfânt, să vină! Dacă nu este, să se pocăiască! „Maran
atha” „Amin.” Profeților, însă, îngăduiți‐le să mulțumească atât cât vor.”50
Partea a treia cuprinde capitolele XI‐XV și vorbește despre
ierarhia bisericească, care în acea perioadă era formată din ierarhia
itinerantă și ierarhia stabilă.
49 Scrierile Părinților Apostolici, op. cit., IX, p. 31.
50 Ibidem, X, pp. 31‐31.
405
Din cadrul ierarhiei itinerante fac parte apostolii, profeții și

învățătorii. Ei trebuie să fie respectați și primiți ca Domnul, dar să nu
rămână într‐un loc mai mult de două zile, iar la plecare să nu ia decât
pâine, pentru că dacă cere bani este profet fals: „Cu privire la apostoli și
profeți, potrivit dogmei Evangheliei, să faceți așa: Orice apostol, care vine la voi,
să fie primit ca Domnul; dar să nu rămână decât o zi; iar dacă e nevoie, și a doua
zi; dacă rămâne trei zile, este profet fals. Apostolul, când pleacă, să nu ia nimic
decât pâine, până ce găsește alt sălaș; dar dacă cere bani, este profet fals.”51
Ierarhia stabilă este formată din episcopi și diaconi, care sunt aleși
de către comunitatea creștinilor. De asemenea, ei trebuie să fie respectați
la fel ca profeții și învățătorii pentru că îndeplinesc slujirea lor:
„Hirotoniți‐vă vouă episcopi și diaconi, vrednici de Domnul, bărbați blânzi,
neiubitori de argint, adevărați și încercați, că și ei îndeplinesc slujirea profeților
și dascălilor. Nu‐i disprețuiți, că ei sunt cinstiți între voi împreună cu profeții
și dascălii.” 52 Nu se face referire despre preoți, dar cu siguranță prin
episcop putem înțelege atât episcopul, cât și preotul, la fel ca în textele
neotestamentare.
Partea a patra este eshatologică și este cuprinsă în capitolul XVI.
Ea conține un îndemn la priveghere, arătând care vor fi semnele de la
sfârșitul lumii și venirea Mântuitorului Isus Hristos pe norii cerului:
„Privegheați pentru viața voastră! Candelele voastre să nu se stingă, coapsele
voastre să nu vi le descingeți, ci fiți gata că nu știți ziua nici ceasul în care
Domnul nostru va veni! Adunați‐vă des, pentru a căuta cele de folos sufletelor
voastre! Că nu vă va fi de folos tot timpul credinței voastre dacă nu veți fi
desăvârșiți în timpul cel din urmă. Că în zilele cele din urmă se vor în mulții
profeții falși și cei ce strică; și se vor schimba oile în lupi și dragostea se va
schimba în ură. Sporind fărădelegea, se vor urî unii pe alții și se vor prigoni și
se vor vinde și atunci se va arăta înșelătorul lumii, ca fiu al lui Dumnezeu, și
51 Ibidem, XI, 3‐6, p. 32.
52 Ibidem, XV, 1‐2, p. 34.
406
va face semne și minuni; și pământul va fi dat în mâinile lui și va face lucruri
nelegiuite, care nu s‐au făcut niciodată în veac. Atunci va merge făptura
oamenilor în focul cercării și se vor sminti mulți și vor pieri, iar cei care vor
stărui în credința lor vor fi mântuiți de Cel ce Însuși a fost supus blestemului.
Și atunci se vor arăta semnele adevărului: mai întâi semnul deschiderii cerului,
apoi semnul glasului trâmbiței și al treilea, învierea morților; dar nu tuturora,
ci după cum s‐a zis: „Va veni Domnul și toți sfinții cu El.” Atunci lumea va
vedea pe Domnul venind pe norii cerului.”53
Așa după cum am văzut în cele prezentate, putem caracteriza pe
bună dreptate Didahia ca fiind un scurt ghid practic al creștinilor, dar și
un ajutor pentru catehumeni.54
În concluzie am putea spune că Didahia sau Învățătura celor
doisprezece Apostoli are o importanță aparte datorită faptului că în
această scriere avem cele mai importante informații despre doctrina
creștină din epoca primară, despre viața liturgică, ierarhia bisericească
dar și despre comunitățile creștine.

V.3. Sfântul Clement Romanul
Sfântul Clement Romanul este primul Părinte Apostolic cunoscut
cu numele dar și unul din cei mai însemnați dintre Părinții Apostolici. El
a fost al patrulea episcop al Romei (91‐101 d.Hr.), după Sfântul Apostol
Petru, care a fost urmat de Lin (67‐78 d.Hr.) și Anaclet (79‐91 d.Hr.).
După Tertulian (160‐225 d.Hr.), Sfântul Clement Romanul a fost
hirotonit de către Sfântul Apostol Petru, fiind astfel, primul episcop al
Romei55: „Tot astfel Clement al Romei a fost sfințit de către Petru. Iată cum și
celelalte Biserici arată de obicei pe aceia care, puși episcopi de către Apostoli, au
53 Ibidem, XVI, pp. 34‐35.
55 Ibidem, p. 155.
407
fost butași ai seminței apostolicești.”56 Epifanie de Salamina (315‐403 d.Hr.)
în opera sa Panarion, 27, 6, afirmă că Sfântul Clement Romanul a fost
hirotonit episcop de către Sfântul Apostol Petru, dar că i‐a cedat locul
lui Lin.57 Sfântul Irineu de Lyon (137‐202 d.Hr.) în opera sa Adversus
Haereses (Contra ereziilor) III, 3, 3, citează o listă a episcopilor Romei în
care amintește, după apostoli pe episcopii: Lin, Anaclet și Clement:
„Clement a avut al patrulea loc după apostoli, care a văzut și a vorbit cu ei.”
Origen (185‐254 d.Hr.) în Comentariul la Evanghelia după Ioan, 6, 36 și
istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea (265‐340 d.Hr.) ne spun că
Sfântul Clement Romanul, ar fi fost colaboratorul Sfântului Apostol
Pavel, cel lăudat de către el în anul 62 d.Hr. și despre care vorbește în
Epistola către Filipeni 4, 3: În al doisprezecelea an de domnie a aceluiași
împărat (Domițian) timp în care Anaclet condusese Biserica Romanilor vreme
de 12 ani, a fost înlocuit cu Clement, pe care în epistola sa către Filipeni
Apostolul (Pavel) îl numește colaborator al său atunci când zice: „Clement și
cu toți ceilalți ai mei la lucru, ale căror nume sunt scrise în cartea vieții.”58
Din Epistola către Corinteni, rezultă că Sfântul Clement Romanul a
avut o educație greacă, fiind un bărbat cu o fizionomie puternică, dar și
cu o voință rece, un admirator al supunerii, un bun cunoscător al
Vechiului Testament (fără a fi un practicant al tipicului acestuia), expresie
a climatului social roman din vremea sa. De asemenea a fost plin de
dragoste și înțelegere pentru Bisericile locale, un purtător al tradiției
apostolice și destul de capabil pentru a‐și putea impune părerile. 59
Sfântul Clement Romanul a fost așa cum am mai spus un bun
56 Tertulian, Despre prescripția contra ereticilor (De praescriptione haereticorum), XXXII,
2‐3, în col. PSB. Vol. 3, Apologeți de limbă greacă, Traducere de Prof. Nicolae
Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol și Prof David Popescu,
Introducere, note și indici de Prof. Nicolae Chițescu, EIBMBOR, București, 1981,
p. 161.
58 Eusebiu de Cezareea, op. cit., III, XV, p.117.
408
cunoscător al Vechilului Testament, dar în același timp el folosea la fel de
bine și apocrifele iudaice, iar toate acestea ne îndreptățesc să afirmăm că
a fost un iudeu elenist, convertit la creștinism.60
Încă din secolul al III‐lea va circula un fel de roman autobiografic
de origine iudeo‐creștină și anti‐paulină, în care Sfântul Clement vorbea
despre nobilele sale origini păgâne, despre modul în care s‐a convertit la
creștinism, dar și despre călătoriile pe care le‐a făcut în Orient în suita
Sfântului Apostol Petru, care era angajat în disputele cu Simon Magul.61
Din această operă numită Pseudo‐Clementine a rămas două versiuni din
secolul al IV‐lea, iar informația potrivit căreia Sfântul Clement Romanul
ar fi fost un membru al familiei imperiale a Flavienilor, dar și opinia
istoricului Dio Cassius în opera sa Historia Romana 67, 14 unde îl
confundă pe Sfântul Clement cu Flavius Clemens, verișorul împăratului
Domițian, care a fost omorât în anul 95 sau 96 d.Hr. fiind acuzat de
„ateism și înclinație spre obiceiuri iudaice.” Datorită faptului că a avut
raporturi directe cu Sfântul Apostol Petru și cu apostolii, Sfântului
Clement Romanul, i‐a fost atribuită o întreagă literatură.62
Despre împrejurările morții sale nu avem informații, iar scriitorii
din apropierea sa nu amintesc să fi primit martiriul. Sfântul Irineu al
Lyonului în opera sa Adverus Haereses, III, 3, 3, unde citează o listă a
episcopilor Romei, de la Lin la Elevterie 176‐190 d.Hr., îl dă ca și martir
doar pe episcopul Telesfor 128‐138 d.Hr. De asemenea istoricul Eusebiu
de Cezareea ne spune că a murit de moarte bună: „Dintre episcopii Romei,
în cel de al 3‐lea an de domnie a împăratului63 despre care am amintit, și‐a
sfârșit viața Clement, transmițând conducerea Bisericii lui Evharist, după ce
îndrumase acolo învățătura cuvântului dumnezeiesc vreme de nouă ani.”64
61 Simon Magul, a fost un predicator gnostic din secolul I d.Hr. fiind amintit în
Faptele Apostolilor 8, 13‐24 și în scrierile patristice, dar și în cele gnostice. A
murit în anul 65 d.Hr. la Roma.
62 Claudio Moreschini, Enrico Norelli, op. cit., pp. 121‐122.
63 Este vorba despre împăratul Traian, care a domnit între anii 98‐117 d.Hr.
64 Eusebiu de Cezareea, op. cit., III, XXXIV, p.137.
409
Mai târziu vor apărea Actele martirice ale Sfântului Clement, iar
potrivit informațiilor acestora Sfântul Clement, datorită faptului că a
făcut numeroase convertiri printre membrii aristocrației romane, va fi
prins și aruncat în închisoare. El va refuza să aducă jertfe zeilor, iar
împăratul Traian îl va exila în Chersonul Tauric, 65 unde erau mulți
creștini care erau folosiți la muncă în minele de fier. Sfântul Clement va
continua să predice Evanghelia și a făcut mai multe minuni, reușind să
facă astfel mai multe convertiri la creștinism printre localnici. Când
împăratul Traian a primit această veste a poruncit să fie aruncat în mare
cu o ancoră legată de gât.66 După ce a fost executat acest ordin, marea s‐a
retras la o distanță de trei mile, iar creștinii au găsit în locul unde a
murit Sfântul Clement un templu de marmură. În interiorul acestuia era
un sarcofag, cu trupul Sfântului Clement, iar în fiecare an, în ziua morții
lui, marea se retrăgea timp de șapte zile și astfel, creștinii puteau să
meargă să se închine la Sfântul Clement.
Potrivit unei alte istorisiri, în anul 867 d.Hr. Sfântul Chiril, care a
fost apostolul slavilor, va descoperi în Cherson moaștele Sfântului
Clement și le va duce la Roma, unde se găsesc și acum în Biserica San
Clemente. După ce moaștele Sfântului Clement au fost duse la Roma,
minunea anuală nu se va mai repeta în Cherson.67 Sfântul Ieronim în
opera sa De viris illustribus(Despre bărbații iluștri), 15, 4, ne spune că
Sfântul Clement: „A murit în al treilea an de domnie al lui Traian și o
biserică ridicată la Roma în cinstea lui păstrează până astăzi amintirea numelui
său.” Papa Siriciu (394‐399 d.Hr.) va construi la Roma o biserică ce va fi
dedicată Sfântului Clement Romanul.68
65 Chersonul Tauric, a fost o colonie greacă fondată începând din secolul al VII‐lea
î.Hr. fiind situată în Peninsula Crimeea, în sudul Ucrainei. De la mijlocul
secolului I î.Hr. va intra în stăpânire romană.
66 Arhid. Prof. Univ. Dr. Constantin Voicu, op. cit., pp.69‐70.
67 Scrierile Părinților Apostolici, op. cit., p. 43.
68 Damian Gheorghe Pătrașcu, op.cit., pp. 65‐66.
410
Tradiția din secolul al II‐lea îi atribuie Sfântului Clement

Romanul Epistola către Corinteni. Hegesip69 care era la Roma în timpul
episcopatului lui Anicet (155‐166 d.Hr.), amintește despre o scrisoare a
Sfântului Clement către Corinteni, care a fost scrisă în timpul persecuției
lui Domițian: „De la Clement ni s‐a păstrat o singură epistolă recunoscută ca
autentică, destul de lungă și minunată, pe care el a scris‐o ca din partea
Bisericii din Roma către cea a corintenilor, din pricina unei răzvrătiri care s‐a
iscat atunci în Corint. Am înțeles că în foarte multe Biserici această epistolă era
folosită în adunările obștești de altădată și tot așa s‐a continuat până azi.70 Iar
că pe vremea aceluiași împărat 71 treburile bisericești din Corint au fost
tulburate de o răscoală ne stă drept mărturie demnă de încredere Hegesip.”72
În Epistola pe care Sfântul Clement Romanul a scris‐o Corinteni‐
lor nu apare numele său, dar că el este autorul acestei Epistole ne spune
episcopul Corintului, Dionisie, care în anul 170 d.Hr. îi trimite o
scrisoare episcopului Romei, Soter73 (168‐176 d.Hr.) în care vorbește de
opera caritativă pe care o desfășura Biserica Romei, încă din vechime și
unde amintește și despre Epistola către Corinteni a Sfântului Clement
Romanul: „Mai avem de la Dionisie și o epistolă către romani, adresată lui
69 Hegesip a fost un scriitor antignostic, care s‐a născut în Palestina, posibil în anul
110 d.Hr. În timpul vieții sale au apărut ereziile care încercau să distrugă
unitatea Bisericii, iar în acest sens, el a căutat să afle dacă Biserica este la fel în
toate locurile și pentru aceasta el a făcut o călătorie în Apus, vizitând fiecare
Biserică în parte. Va ajunge la Roma și va întocmi o listă a episcopilor Romei de
la început până la papa Anicet (155‐166 d.Hr.). La Roma a stat mai mult timp
până în timpul papei Sotir (174‐189 d.Hr.). Se va întoarce în Orient și va scrie
impresiile făcute cu prilejul călătoriei sale. Nu se știe cu exactitate dat morții sale
undeva între anii 180‐182 d.Hr. vezi: Arhid. Prof. Univ. Dr. Constantin Voicu, op.
cit., pp. 218‐219.
70 Eusebiu de Cezareea când face această afirmație, ia în considerare faptul că
Epistola către Corinteni a Sfântului Clement Romanul făcea parte din Codex
Alexandrinus al Bibliei din secolul al V‐lea d.Hr.
71 Este vorba despre împăratul Domițian (81‐96 d.Hr.).
72 Eusebiu de Cezareea, op. cit., III, XVI, p. 117.
411
Sotir, pe când era episcopul lor. Nimic nu‐i mai vrednic de amintit din această
epistolă decât cuvintele prin care Dionisie laudă obiceiul păstrat până în
vremea persecuției de azi; el le scrie textual: „Ați avut într‐adevăr încă de la
început obiceiul de a face bine în diferite chipuri tuturor fraților și de a trimite
ajutoare Bisericilor din fiecare cetate. Prin darurile, pe care le‐ați trimis
dintotdeauna ‐ pentru că voi ați păstrat, ca romani, un obicei transmis
tradițional ‐ voi ușurați sărăcia celor lipsiți și sprijiniți pe frații care lucrează în
mine. Sotir, episcopul vostru, nu numai că a păstrat acest obicei ci l‐a întărit,
trimițând din belșug ajutoare sfinților și mângâind prin cuvinte calde pe cei ce
vin la el ca un tată iubitor care‐și mângâie astfel copiii.” În aceeași scrisoare el
amintește și de epistola lui Clement către corinteni și arată că acolo de multă
vreme a devenit obicei vechi de a fi citită în adunări.74 Căci iată cum se exprimă
acolo Dionisie: „Și azi am prăznuit ziua sfântă a Domnului, în care am citit și
epistola voastră, pe care o păstrăm și acum să ne fie de învățătură, așa cum a
fost și prima epistolă trimisă nouă de Clement.”75
Clement Alexandrinul (150‐215 d.Hr.) citează de mai multe ori
din Epistola către Corinteni a Sfântului Clement Romanul: „Și iarăși
Clement, în Epistola către Corinteni, spune textual, vorbind de diferitele
însușiri ale celor pe care îi cinstește Biserica: „Să fie credincios, să fie puternic
în a‐și pune știința, să fie înțelept în deosebirea cuvintelor, să fie curat în
fapte.”76
Epistola către Corinteni a fost scrisă la sfârșitul unei persecuții așa
cum reiese din capitolul 7: „Pe acestea le scriem, iubiților, nu numai pentru
a vă atrage atenția [asupra lor], ci și pentru a ni le reaminti [nouă] înșine. Căci
74 Prin această scrisoare, pe care o adresează episcopului Sotir al Romei, Dionisie
episcopul Corintului, amintește de faptul că încă și acum în comunitatea din
Corint se citea Duminica, în cadrul Sfintei Liturghii, Epistola Sfântului Clement
Romanul.
75 Eusebiu de Cezareea, op. cit., IV, XXIII, 9‐11, pp. 173‐174.
76 Clement Alexandrinul, scrieri partea a doua, Stromatele, VII, 8, în: col. PSB. Vol. 5,
Traducere, cuvânt înainte, note și indici, de Pr. D. Fecioru, EIBMBOR, București,
1982, p. 32.
412
suntem [și noi] în aceeași „arenă” și ne așteaptă aceeași „înfruntare.”77 Și în
capitolul 1 al Epistolei, Sfântul Clement Romanul scrie că: „Din cauza
neașteptatelor și necontenitelor nenorociri și încercări prin care am trecut,”78 și
care au venit peste creștinii din Roma, aceștia au ajuns cu întârziere să
îndeplinească dorința comunității din Corint de a le veni în ajutor
pentru a potoli răzvrătirea, care s‐a produs în Biserica lor. De aici putem
trage concluzia că este vorba despre persecuția, care a avut loc în
ultimul an de domnie a lui Domițian iar în consecință Epistola, a fost
scrisă în anul 96 d.Hr.79 Tot în acest an la Efes, unde Sfântul Apostol
Ioan și‐a petrecut ultima parte a vieții, a scris Evanghelia sa.80
Motivul, așadar pentru care Sfântul Clement Romanul scrie
această Epistolă îl constituie criza care s‐a ivit în cadrul Bisericii din
Corint, iar această revoltă va ajunge la Roma prin căile de răspândire a
veștilor. Când Biserica din Roma a luat cunoștință despre această
situație, Sfântul Clement a trimis corintenilor prin Claudiu Efebul,
Valeriu Bito și Fortunat o scrisoare care avea ca scop restabilirea păcii și
ordinii în cadrul Bisericii din Corint: „Iar pe [solii] trimiși de noi, pe
Claudius Efebul și pe Valerius Bito, împreună cu Fortunatus, să‐i trimiteți
repede înapoi la noi, în pace [și] cu bucurie, ca să ne vestească cât mai curând
[mult] dorita și râvnita pace și bună‐înțelegere, pentru ca [astfel] și noi să ne
bucurăm cât mai repede de restabilirea liniștii între voi.”81
Epistola cuprinde șaizeci și cinci de capitole și o putem împărți
într‐o introducere capitolele 1‐3, partea întâi capitolele 4‐36, partea a
doua capitolele 37‐61 și o încheiere (concluzie) capitolele 62‐65.
În introducere, după formula de salut: „Biserica lui Dumnezeu care
sălășluiește vremelnic la Roma către Biserica lui Dumnezeu care sălășluiește
vremelnic în Corint, către cei chemați, către cei sfințiți întru voia lui
77 1 Clement, 7, 1, în: Părinții Apostolici Scrieri I, Ediție bilingvă, op. cit., p. 55.
78 Ibidem, 1, 1, p. 47.
80 Preot Profesor Dr. Ion Constantinescu, op. cit., p. 153.
811 Clement, 65, 1, în: Părinții Apostolici Scrieri I, Ediție bilingvă, op. cit., pp. 137‐139.
413
Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos: har vouă și pace de la Atotstă‐
pânitorul Dumnezeu, prin Isus Hristos, să vi se înmulțească!” 82 , Sfântul
Clement Romanul descrie starea înfloritoare a Bisericii din Corint
înainte de începerea revoltei, când domnea pacea, dragostea, credința și
virtutea, dar și situația nefericită pe care a adus‐o această revoltă,
cauzată de invidie.
În partea întâi, Sfântul Clement Romanul argumentează pe larg,
faptul că răzvrătirea are ca motiv invidia și mândria, iar îndepărtarea ei
se poate realiza numai practicarea virtuților creștine: dragostea,
pocăința, ascultarea, evlavia și smerenia. Prin practicarea acestor virtuți,
ei vor reuși să îndepărteze din sufletele lor invidia, care a dat naștere la
aceste tulburări, și astfel va aduce pacea, liniștea și ordinea în Biserica
lor. Pentru a‐i motiva în practicarea acestor virtuți Sfântul Clement
Romanul va da exemple din Vechiul Testament, din viața Mântuitorului
Isus Hristos, a sfinților și dă ca exemplu armonia din natură, bunătatea
lui Dumnezeu, Învierea și făgăduințele viitoare.
Prin exemple din Sfânta Scriptură arată că din invidie și mândrie
Cain l‐a ucis pe Abel, Isaac l‐a prigonit pe Iacob, Iosif a fost prigonit de
frații săi, Moise a fost prigonit de către Faraon, David a fost prigonit de
Saul, iar creștinii din Roma au fost prigoniți de către păgâni în timpul
persecuției lui Nero. Sfântul Clement Romanul arată că prin dragoste și
ascultare Enoh s‐a înălțat la cer, Noe a scăpat de potop, Avraam a fost
găsit credincios, Lot a scăpat din Sodoma și Rahav din Ierihon. Tot prin
ascultare Mântuitorul Isus Hristos s‐a supus pătimirilor, iar în acest sens
citează tot capitolul 52 din profetul Isaia. De asemenea, au fost
ascultători toți prorocii împreună cu psalmistul David. După ce face o
scurtă paranteză, în care argumentează Învierea și Judecata din urmă la
care își vor primi răsplata toți cei care s‐au lăsat conduși de invidie și
care au fost ascultători. Sfântul Clement Romanul arată necesitatea
82 Ibidem, p. 47.
414
supunerii83 și îndeamnă la practicarea ei: „Așadar, bărbați frați, să slujim

ca niște ostași cu toată stăruința sub poruncile Lui cele neprihănite! Să‐i
cercetăm cu luare aminte pe cei ce slujesc ca ostași sub comandanții noștri, cu
câtă bună rânduială, cu câtă ușurință, cu câtă supunere execută poruncile pe
care le primesc. Nu toți sunt comandanți, nici căpetenii peste o mie [de ostași],
nici peste o sută, nici peste cincizeci, și așa mai departe; ci fiecare, în propria
ceată, execută poruncile pe care le primește de la rege și de la comandanți. Cei
mari nu pot exista fără cei mici, nici cei mici fără cei mari. Există un anume
amestec în toate, și în [fiecare dintre] acestea [există un] folos. Să luăm corpul
nostru: capul e nimic fără picioare, precum și picioarele fără cap. Cele mai mici
mădulare ale corpului nostru sunt necesare și folositoare pentru întreg corpul.
Însă toate lucrează în armonie [unele cu altele] și se folosesc de o unică
comandă pentru a păstra corpul întreg.”84
În partea a doua, Sfântul Clement Romanul revine la dezordinile
care au fost provocate în Biserica din Corint și le cere celor răzvrătiți să
revină la ordine și ascultare. El le reamintește că Dumnezeu a stabilit
ordinea ierarhiei bisericești și El a trimis pe Mântuitorul Isus Hristos,
care i‐a trimis pe Sfinții Apostoli: „Apostolii au primit pentru noi Evan‐
ghelia, [iar] Isus Hristos [ne] a fost trimis de la Dumnezeu. Prin urmare,
Hristos [vine] de la Dumnezeu, iar apostolii de la Hristos. Astfel, amândouă
s‐au întâmplat în bună rânduială din vrerea lui Dumnezeu. Așadar, [apostolii,]
după ce au primit porunci și au fost pe deplin încredințați prin Învierea
Domnului nostru Isus Hristos și au fost făcuți [oameni] de încredere prin
cuvântul lui Dumnezeu, au ieșit [în lume] cu deplina încredințare a Sfântului
Spirit, bine‐vestind că Împărăția lui Dumnezeu stă să vină. Predicând, deci,
prin sate și orașe, numeau începuturile [propovăduirii] lor, după ce [i‐]au pus
la încercare prin Spiritul, drept „episcopi” și „diaconi” ai celor ce urmau să
creadă. Și [au făcut] acest lucru nu ca pe o inovație; pentru că, într‐adevăr,
84 1 Clement, 37, 1‐5, în: Părinții Apostolici Scrieri I, Ediție bilingvă, op. cit., p. 99.
415
despre episcopi și diaconi se scrisese cu multe veacuri [înainte]. Căci așa spune
undeva Scriptura: „Îi voi numi pe episcopii lor întru dreptate, iar pe diaconii
lor întru credință!”85 Sfântul Clement Romanul este primul dintre Părinții
Apostolici, care vorbește despre succesiunea apostolică: „Și apostolii
noștri au știut, prin Domnul nostru Isus Hristos, că va fi ceartă în jurul
numelui episcopiei. Prin urmare, din cauza aceasta, de vreme ce ei avuseseră o
preștiință deplină [a lucrurilor care se vor întâmpla], i‐au numit [în această
slujire] pe cei amintiți mai înainte și au adus între timp o completare [la cele
deja stabilite], că, dacă s‐ar fi întâmplat ca [aceia] să moară, să urmeze în
slujirea pe care ei au avut‐o alți bărbați încercați. Așadar, cei numiți de apostoli
sau, între timp, de alți bărbați distinși, cu consimțirea întregii Biserici, și cei ce
au slujit fără cusur turmei lui Hristos, cu cuget smerit, în liniște și cu
delicatețe, și care au primit ani mulți o bună mărturie din partea tuturor, [toți]
aceștia socotim că nu este drept să fie îndepărtați din slujirea [lor]. Căci nu
neînsemnat păcat vom avea dacă îl vom îndepărta din slujirea de episcop pe cei
care au oferit darurile într‐un chip fără cusur și după cum e îngăduit [de
Dumnezeu]. Fericiți [sunt] presbiterii care au plecat [la Domnul] mai înainte,
care au avut parte de o despărțire [de această lume] plină de roade și
desăvârșită; căci nu‐și fac griji că i‐ar putea muta cineva din locul care a fost
instituit pentru ei. Căci vedem că pe unii care aveau o purtare frumoasă voi
i‐ați îndepărtat din slujirea pe care ei o cinstiseră într‐un chip fără cusur.”86
Cei care s‐au făcut vinovați de această răzvrătire, va trebui să‐și
mărturisească greșeala, să se pocăiască, iar pentru un timp să se
îndepărteze din Corint, pentru ca să revină pacea.
Partea a doua se termină cu o lungă și inspirată rugăciune, ce se
întinde pe trei capitole, (între capitolele cinci zeci și nouă și șaizeci și
unu) fiind cea mai veche, dar și una dintre cele mai frumoase rugăciuni
creștine, cu laude lui Dumnezeu și cereri pentru pace. 87 Această
85 Ibidem, 42, 1‐5, p. 105.
86 Ibidem, 44, 1‐6, p. 109.
416
rugăciune, este foarte mult inspirată din Liturghia romană și este în
același timp foarte importantă pentru cunoașterea teologiei romane din
primul secol creștin: „Iar dacă unii nu se vor supune celor spuse de El prin
noi, să știe că se vor ademeni singuri în greșeală și într‐o primejdie deloc mică.
Însă noi vom fi nevinovați de păcatul acesta și vom înălța cereri, făcându‐ne
stăruitoare ruga și cererea, ca, prin Slujitorul Său iubit, Isus Hristos, prin Care
ne‐a chemat pe noi de la întuneric la lumină, de la necunoaștere la cunoașterea
slavei Numelui Său, Făuritorul tuturor să păzească neștirbit numărul socotit al
aleșilor Lui în întreaga lume. Dă‐ne, Doamne, să nădăjduim în Numele Tău,
dintâiul izvoditor al întregii creații, [Tu] Cela care ai deschis ochii inimii
noastre spre a Te cunoaște pe Tine [drept] singurul Preaînalt întru cele
preaînalte, [singurul] Sfânt Care Te odihnești întru cei sfinți; Cel Care smerești
cutezanța celor trufași, Cel Care risipești gândurile națiilor, Cel Care îi înalți
pe cei smeriți și pe cei înalți îi smerești, Care îmbogățești și sărăcești, Care ucizi
și faci să trăiască, singurul binefăcător al duhurilor și Dumnezeul oricărui
trup, Care ajungi cu privirea până în adâncuri, Care supraveghezi faptele
oamenilor, ajutorul celor ce sunt în primejdii, izbăvitorul celor care și‐au
pierdut nădejdea, creatorul și veghetorul de sus al oricărui spirit; Cel Care
înmulțești națiile pe pământ și, dintre toate, i‐ai ales pe cei care Te iubesc pe
Tine prin Isus Hristos, iubitul Tău Slujitor, prin Care ne‐ai educat, ne‐ai
sfințit, ne‐ai cinstit. Ție Îți cerem, Stăpâne, să te faci ajutorul și apărătorul
nostru, Izbăvește‐i pe aceia dintre noi [aflați] în necaz; fii milostiv cu cei
smeriți, ridică‐i pe cei căzuți, arată‐Te celor ce sunt în nevoi, vindecă‐i pe cei
bolnavi, întoarce‐i pe cei care s‐au rătăcit de poporul Tău; pe cei înfometați
satură‐i, pe cei înlănțuiți răscumpără‐i, pe cei ce bolesc ridică‐i, pe cei
neputincioși la suflet mângâie‐i! Să Te cunoască toate națiile, că Tu ești unicul
Dumnezeu și [că] Isus Hristos [e] Slujitorul Tău și oile pășunii Tale. Căci Tu
[ne]ai făcut cunoscută alcătuirea pururea curgătoare a lumii prin lucrările pe
care le săvârșești. Tu, Doamne, ai creat lumea în care locuim, [Tu] Cel [demn]
de încredere de‐a lungul tuturor generațiilor, drept în judecățile [Tale],
minunat în putere și [în] măreție, Cel înțelept în a crea și priceput în a le
417
statornici pe cele care au fost aduse la ființă [de către Tine], Cel bun în cele
vizibile și binevoitor cu cei care și‐au pus încrederea în Tine. Milostive și
îndurate, iartă‐ne fărădelegile noastre și nedreptățile și căderile în păcat și
greșelile! Nu socoti nici unul dintre păcatele sclavilor Tăi și ale roabelor [Tale],
ci curățește‐ne cu curățenia adevărului Tău și îndreptează pașii noștri să
umblăm întru sfințenia inimii și să facem cele bune și bine‐plăcute înaintea
[ochilor] Tăi și înaintea celor ce ne conduc. Da, Stăpâne, fă să strălucească fața
Ta peste noi în pace spre binele [nostru], ca să fim ocrotiți de orice păcat cu
brațul Tău cel înalt, și izbăvește‐ne pe noi de cei ce ne urăsc pe nedrept! Dă‐ne
bună‐înțelegere și pace, nouă tuturor celor ce locuiesc pământul, precum le‐ai
dat părinților noștri, când ei Te chemau potrivit legiuirilor [Tale], întru
credință și adevăr, pentru a deveni supuși atotstăpânitorului și întru‐tot‐
vrednicului Tău Nume, precum și celor ce ne conduc și călăuzesc pe pământ.
Tu, Stăpâne, le‐ai dat lor autoritatea de a împărăți prin stăpânirea Ta cea
minunată și de negrăit, pentru ca noi, cunoscând slava și cinstea dată lor de
către Tine, să ne supunem lor fără a ne împotrivi întru nimic voinței Tale. Lor,
Doamne, dăruiește‐le sănătate, pace, bună‐înțelegere, fermitate, pentru ca, fără
poticnire, să exercite stăpânirea cea dată lor de Tine. Căci Tu, Stăpâne,
cerescule, Împărate al veacurilor, dai fiilor oamenilor slavă, cinste și autoritate
peste cele ce există pe pământ. O, Doamne, călăuzește Tu planurile lor potrivit
cu ceea ce e bun și bineplăcut înaintea Ta, ca, exercitând autoritatea dată lor de
Tine cu evlavie, în pace și [cu] blândețe, să Te afle binevoitor. [Pe tine,] Cel ce
singur ai puterea de a face pentru noi acestea și [alte] lucruri bune [încă și] mai
mari, Ție Îți mulțumim prin arhiereul și apărătorul sufletelor noastre, Isus
Hristos, prin Care Tu ai slava și măreția, și acum, și din generație în generație
și în vecii vecilor. Amin.”88
În încheierea Epistolei, capitolele 62‐65, Sfântul Clement Romanul
face un rezumat al scrisorii, îi prezintă corintenilor pe cei prin care le‐a
trimis scrisoarea și își exprimă speranța că pacea în Biserica lor va reveni
cât mai repede. Această speranță a Sfântului Clement Romanul s‐a
88 1 Clement, 59‐61, în: Părinții Apostolici Scrieri I, Ediție bilingvă, op. cit., pp. 129‐135.
418
împlinit așa după cum ne mărturisește istoricul bisericesc Eusebiu de
Cezareea: „În cele cinci cărți de Memorii care au ajuns până la noi, Hegesip
ne‐a lăsat o imagine foarte complexă a geniului său. În ele arată că autorul a
fost în legătură cu foarte mulți episcopi, mergând până la Roma și că de la toți
el a primit aceeași învățătură. Să auzim, de pildă, ce spune după ce face câteva
observații asupra Epistolei lui Clement către Corinteni: „Biserica din Corint a
rămas credincioasă dreptei credințe până ce a ajuns acolo ca episcop Primus. În
drum spre Roma eu m‐am oprit și la Corint, petrecând cu ei mai multe zile, în
care ne‐am bucurat împreună cu aceeași credință adevărată. Sosit la Roma am
făcut oprire acolo până ce a venit ca episcop Anicet, al cărui diacon era
Eleuteriu. Sotir îi urmase lui Anicet, iar după acesta a urmat Eleuteriu. Cu
fiecare succesiune și în fiecare cetate viața bisericească se desfășura așa cum o
cereau învățătura Legii, a proorocilor și a Domnului.”89
Sfântului Clement Romanul i s‐au mai atribuit și alte epistole și
scrieri, dintre care amintim: A doua Epistolă către Corinteni, care însă nu‐i
aparține. Ea este o omilie, și a fost găsită în Codicele Alexandrin împreună
cu prima epistolă, (care este autentică), precum și cu alte scrieri. În acest
codice lipsesc ultimele nouă capitole (XII‐XX), dar în Codicele Ierusalimi‐
tean, pe care l‐a descoperit în anul 1873 Mitropolitul Nicomidiei Filotei
Vryennios textul epistolei este întreg. Această a doua epistolă este cea
mai veche predică creștină.
Sub numele Sfântului Clement Romanul s‐au mai păstrat și Două
Epistole către fecioare, iar textul acestor epistole a fost descoperit în
secolul al XVIII‐lea. Este posibil ca la început să fi existat o singură
epistolă, pentru că prima nu are sfârșit, iar cea de a doua nu are început.
După majoritatea cercetătorilor epistolele datează din secolul al III‐lea și
în ele se preamărește fecioria.
Cele mai vestite scrieri, care au fost atribuite Sfântului Clement
Romanul sunt Pseudoclementinele, ele fiind de fapt un roman apostolic,
compus din douăzeci de Omilii în care sunt povestite călătoriile
89 Eusebiu de Cezareea, op. cit., IV, XXII, 1‐3, pp. 170‐171.
419
Sfântului Apostol Petru, controversele sale cu Simon Magul, dar și
convertirea Sfântului Clement Romanul. Ele au un conținut dogmatic și
istoric, pentru că Simon Magul, este prezentat ca și un eretic marcionit,
iar aceasta ne duce la concluzia că ele au fost scrise după anul 144 d.Hr.,
când apare erezia marcionită. De asemenea, în aceste scrieri Sfântul
Clement Romanul își povestește viața până în momentul în care ajunge
episcop al Romei.90 Pomenirea Sfântului Clement Romanul este făcută
de către Biserica Apuseană în data de 23 noiembrie, iar cea Răsăriteană
îl pomenește la data de 24 noiembrie.

V.4. Sfântul Ignatie Teoforul
Sfântul Ignatie Teoforul, a fost episcopul Antiohiei (106‐107

d.Hr.) și este una dintre cele mai mari personalități ale Bisericii creștine
primare. El face parte din grupul Părinților Apostolici, cei care au reușit
ca prin scrierile lor să redea cu fidelitate învățătura pe care au primit‐o
de la Sfinții Apostoli.91 Sfântul Ignatie Teoforul a fost contemporan cu
Sfinții Apostoli și a trăit între anii 35‐107 d.Hr.92 Nu se știe cu precizie
data nașterii sale, după alte păreri el s‐ar fi născut între anii 30‐50 d.Hr.
în Siria, iar cei mai mulți patrologi au evitat să dea o dată exactă a
nașterii sale.93 Informațiile, pe care ni le dă antichitatea creștină despre
Sfântul Ignatie Teoforul sunt foarte puține.
Despre el vorbesc foarte puțin Sfântul Irineu al Lyonului în scrierea
sa Adversus Haereses, V, 28, 4: „După cum a spus unul din ai noștri, care fusese
91 Arhid. Prof. Univ. Dr. Constantin Voicu, Hristos în viața și opera Sfântului Ignatie
Teoforul, în: Studii de teologie patristică, EIBMBOR, București, 2004, p. 24.
93 Catholic Enciclopedia, colectiv de autori, Editura Encyclodedia Press, New York,
1913, Ediție nouă digitală, Inc. Electronic version, 1996, vol. III, Sf. Ignatius of
Antioch, p. 1.
420
să fie aruncat la fiare din pricina credinței în Dumnezeu: „sunt grâu al lui
Dumnezeu și sunt măcinat de dinții fiarelor, va să fiu găsit pâine curată a lui
Hristos.”, Origen în Despre rugăciune, 20; Comentar la Cântarea Cântărilor,
Introducere; Comentar la Luca, Omilia VI, 3, Ieronim în: De viris illustribus, 16,
iar istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea ne spune că: „Ignatie care a fost
ales ca al doilea urmaș al lui Petru pe scaunul episcopal din Antiohia.”94
Sfinții Atanasie cel Mare (295‐373 d.Hr.) și Sfântul Vasile cel
Mare (330‐379 d.Hr.) citează din Epistola sa către Efeseni, iar Sfântul Ioan
Gură de Aur (354‐407 d.Hr.) îl numește: „fericit și viteaz mucenic.”95 De
asemenea tot el îl laudă într‐o cuvântare și ne spune că Sfântul Ignatie
Teoforul i‐a cunoscut bine pe Sfinții Apostoli și a acceptat cu multă
dragoste martiriul: „I‐a cunoscut bine pe Apostoli și s‐a bucurat de izvoarele
cele duhovnicești. Cu cine se poate asemăna Ignatie, care a trăit împreună cu
Apostolii, care a avut legături cu ei pururi, care s‐a împărtășit și cu spusele lor
și cu tainele lor, care a părut vrednic în ochii lor să i se încredințeze o
demnitate atât de mare? Apoi a venit vremea, care cerea bărbăție, vremea, care
cerea suflet, care disprețuiește toate cele din lume, suflet, care clocotește de
dragostea dumnezeiască, suflet, care pune pe cele ce nu se văd mai presus de
cele ce se văd. Și Ignatie și‐a lepădat trupul cu tot atâta ușurință cu câtă
ușurință dăm jos de pe noi haina.”96
Cele mai multe informații despre Sfântul Ignatie Teoforul le
avem din epistolele sale, pe care le‐a scris în drumul său spre Roma,
unde va primi martiriul în anul 107 d.Hr., acesta fiind ultimul an al
vieții sale, dar și ultimul an de episcopat. În aceste epistolele pe care le
94 Eusebiu de Cezareea, op. cit., III, XXXVI, 2, p. 137.
95 Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântare de laudă la Sfântul sfințit Mucenic Ignatie,
Purtătorul de Dumnezeu, care a fost patriarh al Antiohiei celei Mari; a fost dus la Roma
și a suferit acolo mucenicia și de acolo a fost adus iarăși în Antiohia, în col. PSB, serie
nouă, 14, Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la sărbători împărătești și Cuvântări de
laudă la sfinți, ediția a II‐a, revizuită și adăugită, Traducere din limba greacă veche
de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Introducere de Ierom. Policarp Pîrvuloiu, Basilica,
96 Ibidem, pp. 404‐405.
421
scrie el se numește la începutul lor cu aceste două nume: „Ignatie numit
și Teoforul.” Este posibil ca primul nume să‐l fi avut din familie, iar al
doilea de la botez. 97 Aceste două nume sunt caracteristice Sfântului
Ignatie Teoforul și ele pun în lumină cel mai bine intensa lui trăire
lăuntrică.
Primul nume, al Sfântului Ignatie, derivă din latinescul Ignis,
care înseamnă foc, iar acest nume îl caracterizează pe omul aprins și
înflăcărat de dragostea pentru Hristos.
La cel de al doilea nume au fost două interpretări: Prima care
traduce în sens pasiv cuvântul grecesc Θεοφόρος, care înseamnă cel
purtat de Dumnezeu, prin care se susține că Sfântul Ignatie ar fi fost
copilul pe care Mântuitorul Isus Hristos, l‐ar fi luat în brațe și l‐ar fi dat
ca și exemplu de smerenie Sfinților Apostoli: „În ceasul acela, s‐au
apropiat ucenicii de Isus și I‐au zis: Cine, oare, este mai mare în împărăția
cerurilor? Și chemând la sine un prunc, l‐a pus în mijlocul lor, și a zis:
Adevărat zic vouă: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii nu veți
intra în împărăția cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta,
acela este cel mai mare în împărăția cerurilor. Și cine va primi un prunc ca
acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește.” Mt. 18, 1‐5. Această părere a
fost susținută de către Atanasie Bibliotecarul98 și Simion Metafrastul.99
Cea de a doua interpretare traduce cuvântul teoforos în sens activ,
și arată gradul înalt de viață spirituală la care a ajuns Sfântul Ignatie
Teoforul. O altă interpretare a fost aceea a lui Vicent de Beauvais (1184‐
1264 d.Hr.), care spune că inima Sfântului Ignatie Teoforul, a fost tăiată
în bucăți după moartea sa, și fiecare bucată ar fi purtat cu caractere de
98 Atanasie Bibliotecarul, a trăit între anii 810‐878 d.Hr. și a fost bibliotecar al
papei Adrian al II‐lea (867‐872 d.Hr.) și arhivist al Bisericii Catolice.
99 Simion Metafrastul, a trăit între anii 900‐987 d.Hr. și a fost om de stat, istoric și
monah. El este autorul celei mai mari antologii de Vieți ale Sfinților din Evul
Mediu bizantin.
422
aur, literele care compun numele lui Isus Hristos.100 Legat de originea
Sfântului Igantie Teoforul, putem ști cu siguranță că el nu a fost cetățean
roman, pentru că dacă ar fi fost, nu era condamnat la moarte prin
aruncarea la fiare. 101 Datorită lipsei documentelor nu putem ști cu
exactitate cărui apostol i‐a fost discipol Sfântul Ignatie Teoforul. Au
existat mai multe păreri printre scriitorii bisericești, care l‐au considerat
ca ucenic al Sfântului Ioan Evanghelistul, iar alții al Sfântului Apostol
Pavel. Cu toate acestea cele mai vechi tradiții spun că Sfântul Ignatie
Teoforul a fost al doilea episcop la Antiohiei după Sfântul Apostol
Petru. El a urmat în scaunul episcopal al Antiohiei după Evodiu: „În
timpurile despre care vorbim, după Evodiu, care fusese primul cârmaci al
Bisericii din Antiohia, strălucea luminatul Ignatie.”102 Despre activitatea sa
ca episcop istoricul bisericesc Socrate (380‐450 d.Hr.) ne spune că
Sfântul Ignatie Teoforul a introdus în Biserica din Antiohia cântarea
antifonică a psalmilor și acest obicei a fost preluat și de alte Biserici:
„Cred de datoria mea să povestesc în acest loc de originea acestui obicei, Ignațiu
al treilea Episcop de Antiohia, care a vorbit intim cu Apostolii, văzând într‐o zi
îngerii care cântau rând pe rând imnuri în onoarea Sfintei Treimi introduse,
acest mod de a cânta în Antiohia, de unde, trecu apoi și la celelalte biserici.”103
Nu cunoaștem motivele pentru care, în timpul episcopatului
Sfântului Ignatie Teoforul asupra Bisericii din Antiohia s‐a abătut o
persecuție, care nu a fost foarte violentă. De asemenea această
persecuție nu a fost nici de lungă durată, pentru că atunci când Sfântul
Ignatie Teoforul a ajuns la Troada, ea s‐a terminat,104 așa după cum ne
100 Arhid. Prof. Univ. Dr. Constantin Voicu, op. cit., pp. 25‐26.
101 G. Bareille, Ignace d΄Antioche, în Dictionnaire de Théologique Catholique, t. VII,
col. 1549.
102 Eusebiu de Cezareea, op. cit., III, XXII, p. 121.
103 Socrate Scolasticul, Istoria bisericească, 6, VIII, Traducere: Î.P.S. Iosif Gheorghian
Mitropolit Primat al României, Ediție diorosită și îngrijită de Pr. Lect. Dr. Petru
Pantiș, Ecclesiast/Astra Museum, Sibiu, 2016, p. 231.
104 Arhid. Prof. Univ. Dr. Constantin Voicu, op .cit., pp. 25‐27.
423
spune el în Epistola către Policarp: „Pentru că, după cum mi s‐a vestit,
Biserica din Antiohia Siriei a dobândit pace prin rugăciunile voastre, de aceea
și eu am ajuns vesel, că Dumnezeu mi‐a luat de pe suflet grija, mai ales dacă
prin suferințele mele voi dobândi pe Dumnezeu spre a fi găsit, la înviere, ucenic
al vostru.”105
În urma izbucnirii acestei persecuții, Sfântul Ignatie Teoforul va
fi închis și condamnat la moarte în amfiteatrul (Colosseum) din Roma.
Este posibil să se fi hotărât ca el să fie dus la Roma și să moară în
amfiteatru pentru ca împăratul Traian (98‐117 d.Hr.) să aibă o mare
personalitate creștină la serbările, pe care le‐a dat la Roma în cinstea
victoriei pe care avut‐o împotriva dacilor, în urma celor două războaie
din anii 101‐102 d.Hr. și 105‐106 d.Hr.
După condamnare Sfântul Ignatie Teoforul a fost pus în lanțuri și
sub paza a zece soldați, va merge de la Antiohia la Roma când pe uscat
când pe mare: „Din Siria până la Roma, mă lupt cu fiarele pe uscat și pe
mare, noaptea și ziua, înlănțuit de zece leoparzi, adică de o grupă de ostași;
aceștia, chiar dacă le faci bine, se fac mai răi.”106
S‐au îmbarcat la Seleucia după care au coborât la unul din
porturile din Cilicia sau Pamfilia. De aici vor merge pe jos până la
Smirna,107 trecând prin Filadelfia și lăsând în stânga Efesul, Trallesul și
Magnezia. La Smirna, Sfântul Ignatie Teoforul a fost primit de către
Sfântul Policarp, care era episcopul acestui oraș și de către întreaga
comunitate creștină. Când au auzit vestea trecerii Sfântului Ignatie
Teoforul, Bisericile care nu se aflau în drumul său au trimis delegați la
Smirna pentru a‐l vedea. Astfel, din Biserica Efesului a venit o delegație
care era formată din episcopul Onisim, diaconul Buru și trei credincioși:
Crocu, Evplu și Fronton. Din partea Bisericii din Magnezia a venit
105 Sfântul Ignatie Teoforul, Către Sfântul Policarp al Smirnei, în: Scrierile Părinților
Apostolici, op. cit., pp. 227‐228.
106 Idem, Către Romani, V, 1, op. cit., p. 211.
107 Smirna este azi orașul Izmir în Turcia.
424
episcopul Damas, împreună cu preoții Basu și Apolonie și diaconul
Zotion, iar din Biserica din Tralles a venit episcopul Polibie. La Smirna,
Sfântul Ignatie Teoforul a rămas o perioadă de timp, în care va scrie câte
o epistolă pentru fiecare Biserică din cele care au venit să‐l viziteze. Pe
când se afla la Smirna, Sfântul Ignatie Teoforul a auzit că creștinii din
Roma vor să intervină în fața autorităților romane pentru a revizui
sentința de condamnare pe care a primit‐o. La data de 24 august, Sfântul
Ignatie Teoforul va scrie romanilor o epistolă prin care le cerea să nu
facă nici o intervenție pe lângă autoritățile romane: „Prin rugăciunile mele
către Dumnezeu am să reușesc să vă văd fețele voastre cele vrednice de văzut și
să primesc chiar mai mult decât am crezut; că, fiind înlănțuit în Hristos Isus,
nădăjduiesc să vă îmbrățișez și, dacă va fi voia lui Dumnezeu, să fiu învrednicit
să merg până la capăt. Începutul este bine rânduit, dacă dobândesc harul de a
primi neîmpiedecat moștenirea mea. Mă tem, însă, ca dragostea voastră să nu‐mi
facă nedreptate; că vouă vă este ușor să faceți ce voiți; dar mie îmi este greu să
dobândesc pe Dumnezeu, dacă voi nu mă veți cruța.”108 Această Epistolă către
Romani, va ajunge celebră și va fi numită de către Joseph Ernest Renan109
„o bijuterie a literaturii creștine primitive.”
De la Smirna Sfântul Ignatie Teoforul va merge la Troada, fiind
însoțit de diaconul Buru din Efes. Aici au venit diaconul Filon din
Cilicia și diaconul Reu Agatopod din Siria, care i‐au adus vestea
îmbucurătoare că persecuția din Antiohia s‐a încheiat. În timpul șederii
la Troada, Sfântul Ignatie Teoforul va scrie epistole adresate Bisericilor,
pe care le‐a vizitat în drumul său: Bisericii din Filadelfia, Bisericii din
Smirna și episcopului Policarp al Smirnei.110
De la Troada au călătorit pe apă până la Neapole, iar de aici pe
uscat până la Filipi, fiind însoțit de Zosima și Rufu. De la Filipi va
108 Sfântul Ignatie Teoforul, Către Romani, I, 1‐2, op. cit., p. 209.
109 Joseph Ernest Renan, a trăit între anii 1823‐1892 și a fost un expert în limbile și
civilizațiile Orientului Mijlociu. El a fost renumit și apreciat pentru operele sale
istorice despre începuturile creștinismului.
110 Scrierile Părinților Apostolici, op. cit., pp. 176‐177.
425
străbate Macedonia și Iliricul grecesc până la Dyrrachium, iar de aici pe
mare va călători până la Brindisi. De aici va merge pe jos pe Via Appia111
până la Roma, unde va fi întimpinat de către creștinii de aici. Este
posibil ca această călătorie a Sfântului Ignatie Teoforul la Roma să se fi
calculat în așa fel, ca el să ajungă la Roma înainte de a se încheia
serbările, pe care le‐a dat împăratul Traian în cinstea cuceririi Daciei.112
Războiul cu dacii a început în vara anului 106 d.Hr. și după un îndelung
asediu romanii au cucerit Sarmisegetuza iar în cinstea acestei victorii
serbările au durat o sută douăzeci și trei de zile și este posibil ca aceste
serbări să se fi prelungit și în anul 107 d.Hr. Pe parcursul acestor serbări
pentru distracția poporului roman în Colosseum au murit zece mii de
gladiatori și unsprezece mii de animale sălbatice. Înainte de a fi omorâte
animalele, așa după cum era obiceiul li se aruncau și câțiva condamnați.
Astfel, la 18 decembrie vor primi martiriul Zosim și Rufus, cei
doi însoțitori ai Sfântului Ignatie Teoforul, iar la 20 decembrie va primi
și el cununa martiriului fiind așa cu și‐a dorit să fie măcinat de dinții
fiarelor: „Scriu tuturor Bisericilor și le poruncesc tuturora, că eu de bunăvoie
mor pentru Dumnezeu, dacă voi nu mă împiedecați. Vă rog să nu‐mi arătați o
bunăvoință nepotrivită. Lăsați‐mă să fiu mâncare fiarelor, prin care pot
dobândi pe Dumnezeu. Sunt grâu al lui Dumnezeu și sunt măcinat de dinții
fiarelor, ca să fiu găsit pâine curată a lui Hristos.”113 În Colosseum, în fața
mulțimilor de oameni, fiarele i‐au devorat trupul, iar părțile cele mai
tari, care au rămas, au fost adunate de creștini și au fost duse la
Antiohia. Așa după cum ne spune Sfântul Ieronim, în opera sa De viris
illustribus, 16, ele au fost depuse într‐un sanctuar, în afara porții Dafne
astfel, încât ele au mai putut fi văzute acolo și în timpul călătoriei sale în
111 Via Appia a fost unul dintre cele mai vechi și importante drumuri romane. El
lega Roma de portul Brindisi în sudul Italiei și avea o lungime de 560 de
kilometri.
112 G. Bareille, op. cit., col. 689.
113 Sfântul Ignatie Teoforul, Către Romani, IV, 1, op. cit., pp. 310‐311.
426
Orient.114 Din ordinul împăratului Teodosie II (408‐450 d.Hr.), moaștele
Sfântului Ignatie Teoforul au fost aduse în Antiohia și au fost așezate cu
mare cinste în templul zeiței Fortuna, care a fost transformat în biserică
cu hramul Sfântului Igantie Teoforul.
Biserica Apuseană face pomenirea Sfântului Ignatie Teoforul la 1
februarie, iar cea Răsăriteană la 20 decembrie.115
Sfântul Ignatie Teoforul în drumul său spre Roma a scris șapte
epistole: către Efeseni, Magnezieni, Tralieni, Romani, Smirneni, Filadelfieni, și
către Sfântul Policarp al Smirnei. Epistolele Sfântului Ignatie Teoforul sunt
scrieri ocazionale, ele fiind determinate de situația în care se găseau
Bisericile, cărora el se adresează. La începutul celui de al doilea secol
creștin, starea Bisericilor era în general bună, creștinismul se răspândea
în cadrul Imperiului Roman, dar din păcate în cadrul comunităților
creștine își vor face apariția două pericole: ereticii și schismaticii.
Intuind pericolul pe care îl reprezintă pentru Biserici aceste erezii și
schisme Sfântul Ignatie Teoforul îi îndeamnă pe creștini să se ferească
de ele: „Așadar, vă rog, nu eu, ci dragostea lui Isus Hristos: Folosiți numai
hrană creștină Depărtați‐vă de buruiana străină, care este erezie! Că ereticii,
pentru a părea vrednici de crezare, amestecă pe Isus Hristos cu propriile lor
gânduri, întocmai ca cei care dau băuturi otrăvitoare amestecate cu miere și
vin; cel care nu știe, ia cu plăcere băutura otrăvitoare și moare din pricina
acelei rele dulceți. Feriți‐vă de unii ca aceștia! Și veți reuși, dacă nu vă mândriți
și nu vă despărțiți de Isus Hristos Dumnezeu, de episcop și de poruncile
Apostolilor. Cel ce se află înlăuntrul locașului altarului este curat, cel care este
în afară de altar, nu‐i curat; cu alte cuvinte, cel care face ceva fără episcop, fără
preoți și fără diaconi, acela nu are conștiința curată.”116
Ereziile, pe care le combate Sfântul Ignatie Teoforul în epistolele
sale, sunt cele iudaizante (ebioniții și cerintienii) și cea a docheților.
114 Arhid. Prof. Univ. Dr. Constantin Voicu, op. cit., pp. 33‐34.
116 Sfântul Ignatie Teoforul, Către Tralieni, VI‐VII, op. cit., p. 206.
427
Ebioniții au fost o grupare sectară iudeo‐creștină, care a activat în
primele secole ale creștinismului, fiind descendenți din iudaizanții
epocii apostolice. Ei au susținut că iudaismul nu era doar un element
pregătitor pentru creștinism, ci reprezenta o instituție, care avea
valabilitate veșnică, fiind ușor modificată de creștini iar în acest sens
valoarea creștinismului constă în faptul că el perpetuează și comple‐
tează iudaismul. Ebioniții puneau un accent deosebit pe Legea mozaică,
iar pentru ei Mântuitorul Isus Hristos este un simplu om fiind
descendent din David și nicidecum Fiul lui Dumnezeu.117
Cerint a fost un eretic gnostic, de origine egipteană și a trăit
aproximativ între anii 50‐100 d.Hr. El era adept al iudaismului și a fost
educat la școala lui Philon Alexandrinul. După ce a părăsit Egiptul, el a
vizitat Ierusalimul, Cezareea și Antiohia, iar din Palestina a trecut în
Asia Mică unde va predica ereziile sale despre creație, hristologie și
eshatologie.118
Docheții susțineau că Mântuitorul Isus Hristos a avut un trup
aparent, spiritual și în consecință El a fost o putere spirituală a lui
Dumnezeu. Isus Hristos, doar părea (în limba greacă dokesis, a apărea)
să aibă un trup sau o fire umană, pentru că de fapt El a fost un spirit pur
care emana o epifanie trupească pe pământ. În acest sens Sfântul Ignatie
Teoforul a fost foarte preocupat în epistolele sale să combată o grupare
care profesa o hristologie dochetă în Antiohia.119
Sfântul Ignatie Teoforul îi îndeamnă pe credincioșii creștini să se
îndepărteze de ereticii iudaizanți, care negau divinitatea Mântuitorului
Isus Hristos și să nu se lase amăgiți de ei: „Să nu fiți înșelați cu învățături
străine, nici cu basme vechi, care nu sunt de folos; dacă și acum trăim după
lege,120 atunci mărturisim că n‐am primit harul. Dumnezeieștii profeți au trăit
potrivit învățăturii lui Isus Hristos, de aceea au și fost prigoniți; ei au fost
117 Remus Rus, op. cit., pp. 200‐201.
118 Ibidem, pp. 130‐131.
119 Pr. John Anthony McGuckin, op. cit., p. 127.
120 Aici se referă la iudaism, la legea mozaică.
428
însuflețiți de harul Lui, pentru a încredința pe cei neascultători că unul este
Dumnezeu; Care s‐a arătat prin Isus Hristos, Fiul Lui, Care este Cuvântul Lui
ieșit din tăcere, Care în toate a bineplăcut Celui ce L‐a trimis. Așadar, cei care
au trăit în rânduielile cele vechi și au venit la nădejdea cea nouă, să nu mai țină
sâmbăta, ci duminica, în care și viața noastră a răsărit, prin El și prin moartea
Lui, pe care unii o tăgăduiesc. Prin taina aceasta am primit credința și de aceea
suferim, ca să fim găsiți ucenici ai lui Isus Hristos, singurul nostru Învățător.
Cum vom putea trăi noi fără El, când și profeții, fiind cu sufletul ucenicii Lui,
Îl așteptau ca Învățător? Și de aceea Cel pe care pe bună dreptate Îl așteptau, i‐a
sculat din morți, când a venit pe pământ. Să nu fim, dar, nesimțitori față de
bunătatea Sa! Că dacă ne‐ar face nouă după faptele noastre, n‐am mai fi. De
aceea, fiind ucenici ai Lui, să învățăm a trăi potrivit creștinismului. Cel care se
numește cu alt nume decât acesta, nu este al lui Dumnezeu. Îndepărtați, dar,
aluatul cel rău, cel învechit, cel înăcrit, și prefaceți‐vă în aluat nou, care este
Isus Hristos. Sărați‐vă cu El, ca să nu se strice cineva dintre voi, pentru că
după miros vă veți vădi. Este o nebunie să vorbești de Hristos și să trăiești ca
iudeii. Că nu creștinismul a crezut în iudaism, ci iudaismul în creștinism, în
care s‐a adunat toată limba, care a crezut în Dumnezeu.”121
Pentru a se feri, dar mai ales pentru a se putea apăra și mai bine
de eretici Sfântul Ignatie Teoforul îi îndeamnă pe credincioși să rămână
în comuniune cu ierarhia bisericească, amintindu‐le despre veșnicia
Mântuitorului Isus Hristos: „Așadar pentru că în persoanele amintite mai
înainte, am văzut, în credință, întreaga voastră comunitate, și am iubit‐o, vă
îndemn să vă străduiți să le faceți pe toate în unire cu Dumnezeu, având
întîistătător pe episcop, care este în locul lui Dumnezeu, pe preoți care sunt în
locul soborului Apostolilor și pe diaconi care‐mi sunt așa de dragi, cărora li s‐a
încredințat slujirea lui Isus Hristos, Care mai înainte de veci era la Tatăl și la
sfârșit s‐a arătat.”122
121 Sfântul Ignatie Teoforul, Către Magnezieni, VII‐X, op. cit., pp. 200‐202.
122 Ibidem, VI, 1, p. 200.
429
Sfântul Ignatie Teoforul afirmă cu tărie că Mântuitorul Isus

Hristos este Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu: „Că unul este Dumnezeu,
Care s‐a arătat prin Isus Hristos, Fiul Lui, Care este Cuvântul Lui ieșit din
tăcere, Care în toate a bineplăcut Celui ce L‐a trimis.”123
Hristologia Sfântului Ignatie Teoforul este mai complexă și mai
variată în expresii, accentuând, împotriva docheților, adevărata
întrupare a Mântuitorului Isus Hristos, dar și faptele istorice ale
mântuirii, care au fost aduse de către El. De asemenea teologia Sfântului
Ignatie Teoforul este hristocentrică, ea fiind înrudită atât prin esență cât și
prin terminologie, cu cea a Sfântului Apostol Pavel, dar și a Sfântului
Apostol și Evanghelist Ioan. Acestă hristologie se caracterizează prin faptul
că persoana divino‐umană a Mântuitorului Isus Hristos constituie centrul
teologiei și că toate momentele principale din viața Sa istorică sunt mistere
ale mântuirii universale, iar hristologia Sfântului Ignatie Teoforul este mai
mult o hristologie a credinței și a inimii decât a minții.124
Mântuitorul Isus Hristos reprezintă centrul gândirii Sfântului
Ignatie Teoforul, fapt demonstrat de prezența în epistolele sale de o sută
cinci zeci și șapte de ori a numelui Său sub formele sale: Hristos, Isus,
Domnul, Mântuitorul, Hristos este Dumnezeu, este în Tatăl înainte de veci,
este Cuvânt veșnic al lui Dumnezeu și Fiu al omului. 125 Vorbește despre
persoana divino‐umană a Mântuitorului Isus Hristos: „Dumnezeul nostru
Isus a fost zămislit de Maria, după rânduiala lui Dumnezeu, din sămânța lui
David și din Spiritul Sfânt; s‐a născut și a fost botezat ca, prin patima Lui, să
curățească apa.”126
De asemenea, Sfântul Ignatie Teoforul mărturisește cu tărie în
epistolele sale Sfânta Treime: „Străduiți‐vă să fiți tari în dogmele Domnului
și ale apostolilor, pentru ca „în toate câte faceți să sporiți” cu trupul și cu
sufletul, în credință și în dragoste, în Fiul și în Tatăl și în Spiritul, la început și
123 Ibidem, VIII, 2, p. 201.
124 Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. I, op. cit. p. 139.
126 Sfântul Ignatie Teoforul, Către Efeseni, XVIII, 2, op. cit., p. 196.
430
la sfârșit, împreună cu vrednicul vostru episcop și cu cununa cea vrednică și
duhovnicească a preoțimii voastre și a diaconilor după Dumnezeu. Supuneți‐vă
episcopului și unii altora, după cum Isus Hristos s‐a supus după trup Tatălui,
iar apostolii lui Hristos și Tatălui și Spiritului, ca să fie unire trupească și
sufletească.”127În Epistola către Efeseni, îi laudă pe credincioși că nu s‐au
lăsat înduplecați de cuvintele ereticilor și vorbește despre persoanele
Sfintei Treimi: „Am aflat că au trecut pe la voi unii care aveau o învățătură
rea. Pe aceștia nu i‐ați lăsat să semene între voi; v‐ați astupat urechile, ca să nu
primească cele semănate de ei, pentru că sunteți pietre ale templului Tatălui,
pregătiți pentru zidirea lui Dumnezeu Tatăl, ridicați la înălțime cu unealta lui
Hristos, care este crucea, folosindu‐vă de Spiritul Sfânt ca de o funie.”128
În concepția Sfântului Ignatie Teoforul, Biserica reprezintă o
unitate formată din episcop, preoți, diaconi și credincioși. La baza
acestei unități stă Mântuitorul Isus Hristos: „Dacă eu, în scurtă vreme am
avut o legătură ca aceasta cu episcopul vostru, nu omenească ci spirituală, cu
cât mai mult vă fericesc pe voi că sunteți atât de uniți cu el, cum e unită
Biserica cu Isus Hristos și cum e unit Isus Hristos cu Tatăl, pentru ca toate să
fie de acord în unire!” 129 Existența Bisericii este garantată de ierarhia
bisericească, fără aceasta nu există Biserică: „De asemenea, toți să respecte
pe diaconi ca pe Isus Hristos; să respecte și pe episcop, care este chip al Tatălui,
iar pe preoți ca pe sobor al lui Dumnezeu și adunare a Apostolilor. Fără de
aceștia nu se poate vorbi de Biserică.”130 De asemenea, existența Bisericii
este asigurată de comuniunea dintre episcop și credincioși: „Unde se vede
episcopul, acolo să fie și mulțimea credincioșilor, după cum unde este Isus
Hristos, acolo este și Biserica catolică (universală).” 131 Sfântul Ignatie
Teoforul este primul scriitor creștin, care folosește termenul de
καθολική έκκλησία, Biserică catolică, adică Biserica universală, Ecclesia
universalis, pentru a arăta atât unitatea doctrinară, care există în cadrul
127 Idem, Către Magnezieni, XIII, 1‐2, op. cit., p. 202.
128 Idem, Către Efeseni, IX, 1, op. cit., p. 192.
129 Ibidem, V, 1, p. 190.
130 Sfântul Ignatie Teoforul, Către Tralieni, III, 1, op. cit., p. 205.
131 Idem, Către Smirneni, VIII, 2, op. cit., p. 222.
431
Bisericii, în opoziție cu comunitățile eretice atât împărțite din punct de
vedere doctrinal. Acest termen arată în același timp și universalitatea
Bisericii ca întindere teritorială dar și ecumenicitatea ei.132
În Epistolele sale, Sfântul Ignatie Teoforul vorbește și despre
Sfintele Taine sau Sacramente. Taina Sfântului Botez este arma
creștinului: „Căutați să plăceți Celui în a Cărui oaste sunteți, de la care și
plata o primiți. Să nu fie careva dezertor. Botezul vostru să vă rămână armă,
credința coif, dragostea suliță, iar răbdarea armură; faptele bune să fie
depozitele voastre, ca să vă primiți, după vrednicie plata voastră. Fiți îndelung
răbdători, cu bunătate unii cu alții, precum este și Dumnezeu cu voi. Facă
Dumnezeu să mă bucur pururi de voi!133
Sfânta Euharistie este Trupul Mântuitorului Isus Hristos și de ea
se feresc ereticii: „De Euharistie și de rugăciune se depărtează, pentru a nu
mărturisi că Euharistia este trupul Mântuitorului nostru Isus Hristos, trupul
care a pătimit pentru păcatele noastre și pe care Tatăl, cu bunătatea Sa, l‐a
înviat. Așadar, cei care se împotrivesc darului lui Dumnezeu, mor datorită
tăgadei lor. Le‐ar fi de folos să iubească, pentru ca să și învieze.” 134 De
asemenea, Sfânta Euharistie se săvârșește în comuniune cu episcopul și
preoții pentru că ea este medicamentul ce ne asigură viața veșnică: „Mai
ales dacă Domnul îmi va descoperi că fiecare din voi și toți îndeobște vă adunați
în harul, care vine de la numele Său, într‐o singură credință și în Isus Hristos
„cel după trup din neamul lui David”, Fiu al omului și Fiu al lui Dumnezeu,
pentru ca voi să vă supuneți cu mintea neîmpărțită episcopului și preoțimii,
frângând o pâine, care este leacul nemuririi și doctorie pentru a nu muri, ci a
trăi veșnic în Isus Hristos.”135
Despre Taina Sfintei Spovedanii, Sfântul Ignatie Teoforul
vorbește în mod indirect: „Nu vă grăiesc așa pentru că am găsit la voi;
dimpotrivă, curăție. Că toți câți sunt ai lui Dumnezeu și ai lui Isus Hristos,
133 Sfântul Ignatie Teoforul, Către Sfântul Policarp al Smirnei, VI, 2, op. cit., p. 227.
134 Idem, Către Smirneni, VII, 1, op. cit., p. 221.
135 Idem, Către Efeseni, XX, 2, op. cit., p. 197.
432
sunt cu episcopul; și toți câți se vor pocăi și vor veni la unitatea Bisericii, vor fi
ei ai lui Dumnezeu, ca să fie vii după Isus Hristos.”136
Pentru faptul că scrierile Sfântului Ignatie Teoforul sunt relativ
timpurii ele au jucat un rol important în gândirea teologică a Bisericii și
în discuțiile despre originea creștinismului. De aceea Sfântul Ignatie
Teoforul a fost admirat ca martir și a fost citat de către Sfinții Părinți
care i‐au urmat. Cu toate că a fost apreciat în domeniul hristologiei, în
Epistolele sale, Sfântul Ignatie Teoforul vorbește și despre celelalte două
persoane ale Sfintei Treimi, despre Biserică, împărăția lui Dumnezeu,
dar și despre cele mai importante dogme ale Bisericii.137
Datorită vieții sale Sfântul Ignatie Teoforul s‐a învrednicit de a fi
onorat de tripla calitate de: apostol, episcop și martir, meritând cu
prisosință apelativul de „Teoforul.” Devoțiunea sa entuziastă pentru a
sluji turma lui Hristos dar mai ales dragostea sa înflăcărată, care a mers
până la martiriu, grija de a păstra curată și nealterată învățătura, pe care
a primit‐o de la Sfinții Apostoli. Acestea au fost coordonatele vieții sale
de excepție.138
V.5. Sfântul Policarp al Smirnei
`Sfântul Policarp al Smirnei139 este unul dintre Părinții Apostolici
care au cunoscut pe Sfinții Apostoli dar și pe urmașii lor. Sfântul
Ieronim atunci, când vorbește despre Bisericile Apostolice, ne spune că
Sfântul Policarp a fost hirotonit ca episcop al Smirnei de către Sfântul
Apostol și Evanghelist Ioan: „De altfel, dacă unele erezii cutează să se
răsădească singure în epoca apostolică pentru ca să pară astfel lăsate chiar de
136 Idem, Către Filadelfieni, III, 2, op. cit., p. 215.
137 Corneliu C. Simuț, Eclesiologia lui Ignațiu din Antiohia, în: Studii de teologie
dogmatică, Editura Universității Emanuel, Oradea, 2007, pp. 13‐14.
138 Pr. Asist. Drd. Marius Țepelea, Hristologia Sfântului Ignatie al Antiohiei, în: OT, nr.
1/ 2000, p. 162.
139 Smirna este orașul Izmir din Turcia.
433
Apostoli, fiindcă ar fi existat chiar sub Apostoli, putem să le cerem să‐și dea la
iveală obârșia Bisericilor lor, să desfășoare șirul episcopilor lor, precum
urmează unul după altul, dintru început, așa încât cel dintâi episcop al lor să
poată avea chezaș și înaintaș pe vreunul dintre Apostoli, ori Bărbați apostolici,
care au stăruit până la urmă în cele apostolicești. Căci în acest chip Bisericile
apostolice fac cunoscute pomelnicele lor: astfel, Biserica Smirnei istorisește că
Policarp a fost înscăunat de către Ioan, tot astfel Clement al Romei a fost sfințit
de către Petru.” 140 Această hirotonire a Sfântului Policarp am putea‐o
așeza în jurul anului 100, d.Hr.141 când Sfântul Policarp ar fi avut treizeci
de ani. De asemenea, Sfântul Policarp al Smirnei a fost o personalitate
de seamă a Bisericii creștine în secolul al II‐lea 142și s‐a bucurat de o mare
venerație în cadrul Bisericii primare, datorită faptului că a fost discipol
al Sfinților Apostoli dar și pentru marele său zel și mai cu seamă pentru
martiriul său eroic.143
Data nașterii Sfântului Policarp o putem stabili, după propria lui
mărturisire, în funcție de anul muceniciei sale. Dacă acesta s‐a petrecut
în anul 156 d.Hr. potrivit mărturisirii Sfântului Policarp în fața
proconsulului Asiei, Statius Quadratus: „Cum, însă, proconsulul stăruia și‐i
zicea: „Jură (pe zei) și te voi elibera, blestemă pe Hristos!”, Policarp i‐a
răspuns: „De optzeci și șase de ani Îi servesc și nici un rău nu mi‐a făcut. Cum
pot să blestem pe Împăratul meu, Cel ce m‐a mântuit?”144 atunci înseamnă că
el s‐a născut în anul 70 d.Hr. Este posibil să se fi născut din părinți
păgâni, care s‐au convertit la creștinism și care aveau o stare materială
bună.145 Putem deduce faptul că părinții lui nu erau de origine iudaică
pentru că Sfântul Policarp mărturisește că nu cunoaște așa bine Vechiul
140 Tertulian, op. cit., XXXII, 1‐2, p. 161.
144 Martiriul Sfântului Policarp Episcopul Smirnei, î n col PSB, vol. 11, Actele Martirice,
studiu introductiv, traducere, note și comentarii de Pr. Prof. Ioan Rămureanu,
EIBMBOR, București, 1982, p. 30.
434
Testament: „Sunt convins că voi cunoașteți bine Sfintele Scripturi și că nimic
nu vă e necunoscut: mie, însă, nu mi‐i dat acest lucru.”146
Au fost unii patrologi care au fixat ca dată a martiriului Sfântului
Policarp anul 168 d.Hr. potrivit mărturiei lui Eusebiu de Cezareea iar
atunci înseamnă că s‐a născut în anul 82 d.Hr. Alții ca H. Grégoire și P.
Orgels, au propus anul 177 d.Hr. ca dată a martiriului, iar atunci ar
însemna că Sfântul Policarp s‐ar fi născut în anul 91 d.Hr. De asemenea
știm că în anul 107 d.Hr. Sfântul Ignatie Teoforul s‐a oprit la Smirna și a
fost primit de către Sfântul Policarp, care era episcop în acest oraș. Dacă
am accepta anul 177 d.Hr. ca an al martiriului său, ar însemna că în anul
107 d.Hr. Sfântul Policarp ar fi avut șaisprezece ani, iar dacă am accepta
anul 168 d.Hr. ar fi avut douăzeci și cinci de ani, iar dacă acceptăm anul
156 d.Hr. atunci în anul 107 d.Hr. ar fi avut treizeci și șapte de ani. Dacă
comparăm aceste date este ușor stabilit data nașterii Sfântului Policarp,
pentru că nu ar fi putut fi episcop la șaisprezece, sau douăzeci și cinci de
ani, cât a avut în anul 107 d.Hr. când s‐a întâlnit cu Sfântul Ignatie
Teoforul, ci mai degrabă treizeci și șapte, vârstă la care i se pot
încredința sarcinile, pe care i le‐a dat Sfântul Ignatie Teoforul în epistola
pe care i‐a scris‐o atunci când se afla la Troada.147 În această scrisoare
Sfântul Ignatie Teoforul îl laudă pentru pietatea sa, dar în același timp îl
roagă să continue mărturisirea carității și a zelului său.148
Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea relatează mărturia
Sfântului Irineu †202 d.Hr. episcopul Lyonului, care a fost ucenicul
atent și afectuos al Sfântului Policarp și care a fost originar din Smirna.
Astfel, în scrierea sa Adversus Haereses 3, 3, 4, Sfântul Irineu ne spune:
„Cât despre Policarp, el nu numai că a primit învățătura de la apostoli și s‐a
întâlnit cu mulți din cei care au văzut cu ochii lor pe Domnul, ci și a fost așezat
de către apostoli ca episcop în Biserica din Smirna și în calitatea aceasta l‐am
146 Sfântul Policarp al Smirnei, Epistola către Filipeni, XII, 1, în: Scrierile Părinților
Apostolici, op. cit., p. 255.
147 Scrierile Părinților Apostolici, op. cit., p. 243‐244.
435
văzut și noi în prima noastră tinerețe (căci el s‐a bucurat de o viață foarte
îndelungată și s‐a despărțit de lumea aceasta la o vârstă foarte înaintată,
sfârșind printr‐o moarte strălucită și impresionantă de martir) învățând mereu
aceeași învățătură pe care a primit‐o de la apostoli și păstrând tradiția Bisericii
care e singura adevărată.” 149 Tot Sfântul Irineu al Lyonului ne spune
despre Sfântul Policarp cum povestea despre relațiile sale cu Sfântul
Apostol și Evanghelist Ioan dar și cu alte persoane care L‐au văzut pe
Mântuitorul Isus Hristos: „De aceea pot spune și locul unde ședea fericitul
Policarp atunci când vorbea, locurile pe unde intra și ieșea din clasă, felul lui de
viață, înfățișarea lui fizică, felul cum vorbea cu mulțimile, cum istorisea el
relațiile lui cu Ioan și cu celelalte persoane care au văzut pe Domnul, știrile sale
despre minunile și despre învățătura Lui; cum Policarp, după ce a primit totul
de la martorii oculari ai vieții Cuvântului, pe toate acestea el le punea în
legătură cu Scripturile.” 150 Autoritatea Sfântului Policarp se datorează,
prin faptul că a fost prin excelență purtătorul autenticei tradiții
apostolice, într‐o perioadă în care în cadrul Bisericii au apărut mii de
învățători, care exprimau anumite semne de îndoială în legătură cu
tradiția apostolică autentică.151 Să nu uităm faptul că este o perioadă, în
care au apărut multe lucrări apocrife și de aceea era destul de greu
pentru cei, care erau mai puțini inițiați, să facă deosebirea între cei, care
erau cu adevărat purtătorii autenticei tradiții apostolice, și ereziile care
au început să apară în această perioadă. De aceea Sfântul Policarp s‐a
distins prin zelul său să păstreze neștirbită învățătura, pe care a primit‐o
de la Sfinții Apostoli dar și pentru a răspândi creștinismul printre
păgâni.152 Ca și episcop Sfântul Policarp al Smirnei a luptat împotriva
ereticilor și a reușit să aducă în sânul Bisericii mai mulți eretici gnostici,
marcioniți și valentinieni.153
149 Eusebiu de Cezareea, op. cit., IV, XIV, 3‐4, p. 157.
150 Ibidem, V, XX, 6, p. 213.
152 Pr. prof. dr. Ioan M. Bota, Patrologia, Casa de Editură „Viața Creștină” Cluj‐
Napoca, 1997, p. 27.
436
În anul 154 d.Hr., sau cel mai târziu la începutul anului 155
d.Hr., Sfântul Policarp al Smirnei a mers la Roma pentru a se întâlni cu
papa Anicet (154‐166 d.Hr.) și pentru a discuta mai multe probleme
legate de anumite tradiții locale din cadrul Bisericii. În acest sens au
discutat despre data serbării Paștelui. Creștinii din Palestina, Siria,
Mesopotamia, Cilicia, dar și cei din provinciile Asiei Mici urmau tradiția
Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan, serbând „Paștile Crucii” ‐ Πάσχα
σταυρώσιμον, la data de 14 Nisan (aprilie), în orice zi ar fi căzut, în
aceeași zi cu evreii iar pentru aceasta au fost numiți quartodecimani. În
ziua de 16 Nisan serbau „Paștile Învierii” în orice zi ar fi căzut.154 Această
tradiție o respecta și Sfântul Policarp al Smirnei. În schimb creștinii din
Roma, Alexandria, dar și cei din provinciile apusene ale Imperiului
Roman serbau „Paștile Învierii” ‐ Πάσχα άναστάσιμον, în duminica
următoare după Vinerea Patimilor. 155 Cu toate că papa Anicet a supus
că respectă tradiția petrină (de la Sfântul Apostol Petru), iar Sfântul
Policarp al Smirnei pe cea ioaneică (de la Sfântul Apostol și Evanghelist
Ioan) cei doi nu au ajuns la o înțelegere, pentru că fiecare invoca faptul
că respectă tradiția sa. Au celebrat împreună Sfânta Liturghie, iar papa
Anicet i‐a dat protia 156 la împărtășanie Sfântului Policarp și s‐au
despărțit în pace. Un model de iubire frățească, care ar fi bine să fie
urmat și în zilele noastre de către toți slujitorii Bisericii.
Sfântul Irineu episcopul Lyonului ne spune că în timpul șederii
sale la Roma, Sfântul Policarp va combate pe ereticii, care se adunau
acolo din toate părțile Imperiului Roman: „Pe vremurile despre care
vorbim și pe când Biserica Romei era păstorită de Anicet, potrivit informațiilor
lui Irineu trăia și Policarp, care tocmai atunci venise la Roma ca să discute cu
el despre data serbării Paștilor. Același Irineu ne mai transmite în legătură cu
Policarp și altă istorisire, care trebuie pusă în legătură cu ceea ce am spus și în
155 Martiriul Sfântului Policarp Episcopul Smirnei, op. cit., p. 20.
156 L‐a lăsat pe Sfântul Policarp al Smirnei să se împărtășească primul.
437
alt loc și despre care grăiește așa: Cât despre Policarp, el nu numai că a primit
învățătura de la apostoli și s‐a întâlnit cu mulți din cei care au văzut cu ochii
lor pe Domnul, ci a și fost așezat de către apostoli ca episcop în Biserica din
Smirna și în calitatea aceasta l‐am văzut și noi în prima tinerețe (căci el s‐a
bucurat de o viață foarte îndelungată și s‐a despărțit de lumea aceasta la o
vârstă foarte înaintată, sfârșind printr‐o moarte strălucită și impresionantă ca
martir) învățând mereu aceeași învățătură pe care a primit‐o de la apostoli și
păstrând tradiția Bisericii care e și singura adevărată. Același lucru îl
mărturisesc și toate celelalte Biserici de prin Asia, precum și cei care au urmat
lui, căci Policarp a fost un martor al adevărului, cu mult mai vrednic de crezare
și mai sigur decât Valentin și decât Marcion și decât ceilalți dascăli cu idei
nelegiuite. Pe vremea lui Anicet, pe când petrecea la Roma, Policarp a readus la
Biserica lui Dumnezeu pe mulți din ereticii amintiți, propovăduind că există
numai un singur adevăr: cel predat de Biserică și primit de la apostoli. Mai
trăiesc încă oameni care l‐au auzit istorisind, când se afla în Efes, că Ioan,
ucenicul Domnului, intrând odată într‐o baie, dacă a văzut că și Cerint era
acolo a ieșit îndată din baie fără să se fi îmbăiat, ci strigând doar: „să fugim de
aici, nu cumva să se prăbușească baia peste noi căci înăuntru se află și Cerint,
dușmanul adevărului.”157
Tot Sfântul Irineu episcopul Lyonului relatează despre întâlnirea,
pe care a avut‐o Sfântul Policarp cu ereticul Marcion: „De altfel chiar și
Marcion când a întâlnit odată pe Policarp și întrebându‐l: „mă cunoști,
Policarpe?”, la care acesta i‐a răspuns: „Da, cunosc, cunosc pe cel întîi născut al
satanei!” Atât de mult se fereau apostolii și ucenicii lor de cei ce falsificau
adevărul, încât nu voiau nici măcar să înceapă cu ei vreo conversație, după
cuvântul apostolului „de omul eretic după întâia și a doua mustrare, depărtează‐
te, știind că unul ca acesta s‐a abătut și a căzut, fiind singur de sine osândit.”158
După întoarcerea Sfântului Policarp de la Roma în anul următor
156 d.Hr. în Asia Mică va izbucni o persecuție, care a fost declanșată de
157 Eusebiu de Cezareea, op. cit., IV, XIV, 1‐6, pp. 157‐158.
158 Ibidem, XIV, 7, p. 158.
438
Antonin Piul (138‐161 d.Hr.). În urma acestei persecuții Sfântul Policarp
al Smirnei împreună cu unsprezece credincioși vor primi cununa
martiriului în data de 23 februarie. A fost o persecuție crudă, în care au
murit mulți creștini, fiind a patra persecuție de la Nero și în care Sfântul
Policarp al Smirnei a strălucit ca soarele.159 În timp ce se afla pe stadion,
unde urma să primească martiriul, Sfântul Policarp a refuzat să se
lepede de Mântuitorul Isus Hristos și a mărturisit că este creștin chiar
dacă a fost amenințat că va fi dat la fiare sau va fi ars în foc: „A zis
proconsulul: „Am fiare; te voi da acestora, de nu te căiești.” Iar el a zis:
„Poruncește; căci pentru noi rămâne neschimbată întoarcerea de la mai bine la
mai rău; dimpotrivă, este bine să te întorci de la cele rele spre cele bune.” Iar
acela îi zise din nou: „Dacă disprețuiești fiarele, voi face să fii mistuit prin foc,
de nu te îndrepți.” Iar Policarp a zis: „Tu mă ameninți cu un foc care arde un
ceas și după puțin se stinge, pentru că nu cunoști focul judecății viitoare și al
pedepsei veșnice, păstrat pentru cei nelegiuiți. Dar, de ce întârzii? Fă ceea ce
voiești.” Acestea și mai multe altele zicând, s‐a umplut de curaj și de bucurie,
iar fața lui strălucea de har, încât nu numai că nu s‐a prăbușit, fiind tulburat
de cele spuse lui, ci dimpotrivă a scos din fire pe proconsul, care a trimis
crainicul său să strige de trei ori în mijlocul stadionului: „Policarp a mărturisit
că este creștin.” Acestea vestindu‐se de crainic, toată mulțimea păgânilor și a
iudeilor care locuiau în Smirna, cu nestăpânită furie și glas striga: „Acesta este
dascălul Asiei (Proconsulare), tatăl creștinilor, surpătorul zeilor noștri, care a
învățat pe mulți să nu jertfească și să nu se închine (zeilor).”160
Înainte de a primi cununa martiriului pe stadion Sfântul Policarp
a rostit o frumoasă rugăciune: „Astfel, nu l‐au mai pironit, ci l‐au legat. Iar
el, cu mâinele legate la spate ca un berbec ales din turma cea mare, pregătit spre
a fi adus jertfă de ardere bine plăcută lui Dumnezeu privind spre cer, zise:
„Doamne, Dumnezeule, atotputernice, Tatăl iubitului și binecuvântatului Tău
Fiu, Isus Hristos, prin Care am primit cunoștința despre Tine, Dumnezeul
160 Martiriul Sfântului Policarp Episcopul Smirnei, XI‐XII, 1‐2, op. cit., pp. 30‐31.
439
îngerilor, al puterilor, a toată zidirea și al întregului neam al celor drepți, care
trăiesc înaintea feței Tale. Te binecuvântez că m‐ai învrednicit de ziua și ceasul
acesta, ca să iau parte cu ceata mucenicilor la paharul Hristosului Tău, spre
învierea vieții de veci a sufletului și a trupului, în nestricăciunea Spiritului
Sfânt. Între care fă să fiu primit înaintea Ta astăzi, ca jertfă grasă și
bineplăcută, precum m‐ai pregătit și m‐ai descoperit și împlinit, Dumnezeule
cel nemincinos și adevărat. Pentru aceasta și pentru toate, Te laud, Te
binecuvântez și Te preamăresc prin veșnicul și cerescul arhiereu Isus Hristos,
iubitul Tău Fiu, prin Care, împreună cu El și cu Spiritul Sfânt, Ți se cuvine
slavă acum și în veacurile ce vor să fie. Amin.”161
Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea, ne spune că potrivit
spuselor Sfântului Irineu al Lyonului, ucenicul Sfântului Policarp el ar fi
scris mai multe epistole: „Aceste adevăruri sunt confirmate prin epistolele pe
care Policarp le‐a adresat fie comunităților învecinate care căutau să‐l
întărească, fie unor frați deosebiți, pe care el însuși ii mângâia și‐i încuraja.”162
Cu toate acestea de la Sfântul Policarp episcopul Smirnei a rămas numai
Epistola către Filipeni. Credincioșii din Filipi i‐au cerut o copie după
scrisorile Sfântului Ignatie Teoforul, iar Sfântul Policarp a adăugat la
acestea și pe a lui iar despre această epistolă Sfântul Irineu al Lyonului
ne spune că: „Există și o foarte educativă epistolă a lui Policarp către Filipeni,
din care dacă cineva din cei care se grijesc de mântuirea sufletului, acela poate
desprinde din ea felul în care crede și se propovăduiește adevărul.”163 Această
Epistolă către Filipeni, Sfântul Policarp a scris‐o la puțin timp după
moartea Sfântului Ignatie Teoforul, pentru că în capitolul nouă el îi
roagă pe filipeni să asculte de cuvântul dreptății, pe care l‐au auzit: „Vă
rog, dar, pe toți să vă supuneți cuvântului dreptății și să stăruiți în răbdarea pe
care ați și văzut‐o cu ochii nu numai la fericiții Ignatie, Zosima și Rufu, ci și la
alții dintre voi, și la însuși Pavel și la ceilalți Apostoli, fiind încredințați că toți
161 Ibidem, XIV, p. 32.
162 Eusebiu de Cezareea, op. cit., V, XX, 7, p. 213.
163 Ibidem, IV, XIV, 8, p. 158.
440
aceștia n‐au alergat în zadar, ci în credință și în dreptate, și că sunt în locul
cuvenit lor, lângă Domnul, împreună cu Care au și pătimit. Că „n‐au iubit
veacul de acum”, ci pe Cel care a murit pentru noi și pe Care Dumnezeu L‐a
înviat pentru noi.164
Epistola către Filipeni are paisprezece capitole și în ea Sfântul
Policarp le dă filipenilor sfaturi și îndemnuri pe un ton moderat și grav.
El le spune că nu dă aceste sfaturi din propria inițiativă ci la dorința
filipenilor. Epistola către Filipeni cuprinde sfaturi morale și pastorale, pe
care Sfântul Policarp le oferă din experiența sa personală dar și din texte
scripturistice, care sunt extrase din Predica de pe Munte, din Epistolele
către Romani, I, II Corinteni, Galateni, Efeseni, Tesaloniceni, I, II
Timotei, Evrei, Coloseni și Filipeni ale Sfântului Apostol Pavel, dar și
din Epistola I Catolică a Sfântului Apostol Petru, iar din Vechiul
Testament citează mai puțin.165
Formula de adresare pe care o folosește Sfântul Policarp la
începutul epistolei sale: „Policarp și preoții cei dimpreună cu el către Biserica
lui Dumnezeu care locuiește vremelnic în Filipi, mila și pacea să vi se
înmulțească vouă de la atotputernicul Dumnezeu și Isus Hristos, Mântuitorul
nostru.” 166 seamănă cu cea a Sfântului Clement Romanul din Epistola
către Corinteni. În primul capitol Sfântul Policarp îi felicită pe filipeni,
pentru faptul că l‐au primit pe Sfântul Ignatie Teoforul și pe ceilalți
prizonieri, care îl însoțeau în drumul spre Roma, dar și pentru faptul că
au rămas statornici în credința pe care au primit‐o: „M‐am bucurat mult
împreună cu voi, în Domnul nostru Isus Hristos, că ați primit pe următorii
dragostei celei adevărate și ați însoțit, cum se cădea și vouă, pe cei încărcați cu
lanțuri vrednice de sfinți, care sunt diademe ale celor ce au fost cu adevărat
aleși de Dumnezeu și de Domnul nostru. M‐am bucurat și că rădăcina trainică
a credinței voastre, vestită din timpuri vechi, dăinuiește până acum și rodește
164 Sfântul Policarp al Smirnei, Epistola către Filipeni, IX, op. cit., p. 254.
166 Sfântul Policarp al Smirnei, Epistola către Filipeni, op. cit., p. 249.
441
în Domnul nostru Isus Hristos.”167 În capitolul al doilea, Sfântul Policarp îi
îndeamnă pe filipeni să se ferească de eretici și să trăiască în adevăr și în
credința în Hristos cel Înviat, pentru că dacă vor respecta poruncile Lui
și se vor feri de păcate vor avea parte de înviere: „Iar Cel care L‐a înviat
pe El din morți ne va învia și pe noi” dacă facem voia Lui și mergem în
poruncile Lui și iubim ceea ce a iubit El.” 168 Sfântul Policarp le spune
filipenilor în capitolul al treilea, că le‐a scris la rugămintea lor dar că el
nu se ridică la înălțimea Sfântului Apostol Pavel: „Vă scriu aceasta despre
dreptate fraților, nu pentru că mi‐am îngăduit‐o singur, ci pentru că voi m‐ați
rugat mai întâi. Căci nici eu, nici altul asemenea mie, nu poate să calce pe
urmele înțelepciunii fericitului și slăvitului Pavel, care fiind la voi, a învățat,
precis și sigur, pe oamenii de atunci față către față cuvântul adevărului; care,
după ce a plecat de la voi v‐a scris epistole, pe care dacă le citiți cu atenție veți
putea să vă zidiți în credința dată vouă.”169Urmează unele sfaturi pe care
Sfântul Policarp le dă filipenilor în capitolul al patrulea, îndemnându‐i
să se ferească de lăcomie, cum să se poarte femeile și cum trebuie să se
ocupe de educația copiilor, dar și unele sfaturi pentru văduve:
„Începutul tuturor relelor este iubirea de argint.” Știind, dar, „că nimic n‐am
adus pe lume și nici nu putem lua ceva”, să ne înarmăm „cu armele dreptății”
și mai întâi să ne învățăm a umbla în porunca Domnului; apoi să învățăm și pe
femeile noastre să umble în credința dată lor, în dragoste și în curăție, să‐și
iubească bărbații lor cu credință, să iubească pe toți deopotrivă cu toată
înfrânarea și să‐și crească copiii învățându‐i frica de Dumnezeu. Văduvele să se
poarte cu cumințenie în credința Domnului, să se roage necontenit pentru toți,
să se depărteze de orice defăimare, de vorbire de rău, de mărturie mincinoasă, de
iubire de argint și de orice lucru rău; să știe că sunt altare ale lui Dumnezeu, că
sunt cercetate cu de‐amănuntul toate și că lui Dumnezeu nu‐I este ascuns
nimic, nici din gândurile noastre, nici din simțămintele noastre și nici ceva
167 Ibidem, I, 1‐2, p. 249.
168 Ibidem, II, 2, p. 250.
169 Ibidem, III, 1‐2, p. 250.
442
„din cele ale inimii.”170 Urmează în capitolul cinci, unele sfaturi pentru
diaconi: „Știind, dar, „că Dumnezeu nu se lasă batjocorit”, trebuie să umblăm
în chip vrednic de porunca și slava Lui. De asemenea, diaconii să fie fără
prihană înaintea dreptății Lui ca diaconi ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos, și
nu ai oamenilor; să nu calomnieze, „să nu vorbească în două feluri”, să nu fie
iubitori de argint, să fie înfrânați în toate, milostivi, sârguincioși, umblând
potrivit adevărului Domnului, Care a fost diaconul tuturor. Dacă Îi vom plăcea
în veacul de acum, vom primi și pe cel ce va să fie, precum ne‐a făgăduit, că ne
va scula din morți; iar dacă vom viețui în chip vrednic de El și vom crede, vom
și împărăți împreună cu El.”171 Sfântul Policarp continuă cu sfaturi pentru
tineri dar și pentru fecioare, aceste sfaturi fiind la fel de actuale și
potrivite pentru tinerii din zilele noastre: „La fel și tinerii să fie fără
prihană în toate, înainte de orice îngrijindu‐se de curăția lor și înfrânându‐se
de la orice lucru rău. Este bine să se abțină de la poftele cele rele din lume, că
„orice poftă luptă împotriva sufletului” și că „nici desfrânații, nici muieraticii,
nici sodomiții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu”, nici cei care fac
lucruri nesocotite. De aceea, tinerii trebuie să se îndepărteze de toate acestea,
supunându‐se preoților și diaconilor ca lui Dumnezeu și lui Hristos. Fecioarele
să viețuiască fără de prihană și cu conștiința curată.” 172 Aceleași sfaturi
părintești, le dă Sfântul Policarp și preoților în capitolul șase: „Preoții să
fie miloși și milostivi cu toți; să întoarcă pe cei rătăciți, să cerceteze pe toți
bolnavii, să nu treacă cu vederea pe văduvă sau pe orfan sau pe sărac, ci „să se
gândească pururi la ce este bun înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor”; să se
ferească de orice mânie, de părtinire, de judecată nedreaptă; să se depărteze de
orice iubire de argint, să nu dea repede crezare celui ce vorbește împotriva
cuiva, să nu fie aspri în judecată, știind că toți suntem supuși păcatului.”173
Faptul că Sfântul Policarp se adresează numai diaconilor și preoților
este posibil ca la această dată când trimite această Epistolă către Filipeni,
170 Ibidem, IV, p. 251.
171 Ibidem, V, 1‐2, pp. 251‐252.
172 Ibidem, V, 3, p. 252.
173 Ibidem, VI, 1, p. 252.
443
scaunul episcopal de la Filipi să fi fost vacant și în această calitate de
episcop el le dă sfaturi diaconilor și preoților. Ca un bun părinte
sufletesc Sfântul Policarp îi îndeamnă pe filipeni să se ferească de
învățăturile ereticilor vremii și de aceea în capitolul șapte împotriva lor
spune: „Oricine nu mărturisește că Isus Hristos a venit în trup, este antihrist;
cel care nu mărturisește mărturia crucii, este de la diavol, iar cel care întoarce
cuvintele Domnului spre poftele sale și spune că nu‐i nici înviere, nici judecată,
acela este primul născut al lui satana. De aceea părăsind deșertăciunea celor
mulți și învățăturile false, să ne întoarcem la cuvântul care ni s‐a predat dintru
început, „priveghind în rugăciune”, stăruind în posturi, cerând în rugăciunile
noastre către Dumnezeu Cel ce vede toate: „să nu ne ducă în ispită”, că a zis
Domnul: „Sufletul este osârduitor, iar trupul neputincios.”174
În următoarele capitole de la opt până la zece, Sfântul Policarp îi
îndeamnă pe filipeni să rămână atașați de tradiție, și de Mântuitorul
Isus Hristos. De asemenea, este necesar ca ei să rămână perseverenți în
răbdarea lor și le ca model de martiriu pe Sfântul Ignatie Teoforul,
Zosima, Rufu, Sfântul Apostol Pavel, dar și pe ceilalți Sfinți Apostoli:
„Să stăruim, dar, necontenit în nădejdea noastră și în arvuna dreptății noastre,
care este Hristos Isus, „Care a purtat pe lemn păcatele noastre în trupul Său”,
„Care păcat n‐a făcut, nici nu s‐a aflat vicleșug în gura Lui”, ci a suferit toate
pentru noi, ca să trăim în El. Să fim, dar, următori ai răbdării Lui; iar dacă
suferim pentru numele Lui, să‐L slăvim pe El. Prin El Însuși ne‐a dat această
pildă și noi pe aceasta am crezut‐o.”175 Urmează unele îndemnuri la iubire
reciprocă, dar și la un comportament ireproșabil, pe care trebuie să‐l
aibă în fața păgânilor: „Rămâneți, dar, în acestea și urmați pilda Domnului,
„tari în credință și nemișcați”, iubitori de frați, iubindu‐vă unul pe altul, uniți
în adevăr, așteptându‐vă unul pe altul în bunătatea Domnului, nedisprețuind
pe nimeni. Când puteți face bine, nu amânați, „pentru că milostenia scapă de
moarte.” „Supuneți‐vă unii altora, duceți o viață fără prihană printre păgâni,
174 Ibidem, VII, p. 253.
175 Ibidem, VIII, p. 253.
444
pentru ca din faptele voastre” să primiți laudă și Domnul să nu fie hulit din
pricina voastră. „Vai, însă, de acela prin care este hulit numele Domnului.”
Învățați, deci, pe toți curăția, în care și voi trăiți.”176 După aceste îndemnuri,
Sfântul Policarp abordează cazul lui Valens care a fost preot în Filipi,
dar din cauza lăcomiei s‐a abătut de la credință. 177 Mai departe în
capitolul unsprezece îi îndeamnă pe filipeni să nu‐l trateze cu severitate
pe Valens și pe soția sa: „M‐am întristat mult pentru Valens, care a fost
făcut cândva preot la voi și nu cunoaște locul ce i s‐a dat. Vă sfătuiesc, deci, să
vă feriți de lăcomie și să fiți curați sufletește și trupește și iubitori de adevăr.
Feriți‐vă de orice rău. Cine nu poate, însă, să se chivernisească pe sine, cum va
putea sfătui pe alții? Dacă cineva nu se poate abține de la lăcomie, dar se
întinează cu închinarea la idoli, va fi judecat, ca și cum ar fi între păgâni, „care
nu cunosc judecata lui Domnului.” „Sau nu știți că sfinții vor judeca lumea?”,
după cum învață Pavel. Eu, însă, n‐am observat și nici n‐am auzit de așa ceva
la voi, printre care a lucrat fericitul Pavel, voi care sunteți la începutul epistolei
sale. Căci cu voi se laudă Pavel în toate Bisericile, singurele care cunoșteau
atunci pe Dumnezeu, noi, însă, nu‐l cunoșteam încă. Sunt foarte trist, fraților,
pentru Valens și soția lui, „cărora să le dea Dumnezeu pocăință” adevărată.
Fiți, dar, și voi cu măsură în această privință; „nu‐i socotiți ca dușmani pe unii
ca aceștia”, ci chemați‐i ca pe niște mădulare bolnave și rătăcite, ca să mântuiți
trupul vostru al tuturora. Făcând așa, vă zidiți pe voi înșivă.”178 După acest
îndemn de a nu‐i trata cu severitate pe Valens și pe soția sa, Sfântul
Policarp îi îndeamnă pe filipeni în capitolul al doisprezecelea la răbdare,
îngăduință și la rugăciune, în special pentru autoritățile, care îi
persecută pe creștini: „Rugați‐vă pentru toți sfinții.” „Rugați‐vă și pentru
împărați, pentru dregători” și pentru conducători, „pentru cei ce vă prigonesc
și vă urăsc pe voi” și „pentru dușmanii crucii”, pentru ca roadele voastre să fie
arătate în toți, ca să fiți desăvârșiți în El.” 179 În capitolul treisprezece,
176 Ibidem, X, p. 254.
177 Claudio Moreschini, Enrico Norelli, op. cit., p. 130.
178 Sfântul Policarp al Smirnei, Epistola către Filipeni, XI, op. cit., pp. 254‐255.
179 Ibidem, XII, 3, p. 256.
445
Sfântul Policarp le spune filipenilor, că Sfântul Ignatie Teoforul, le‐a
scris dar ei i‐au scris că dacă se va duce cineva în Siria să ducă
epistolele, pe care le au, pentru că la fel va face și el dacă va avea timp
iar dacă nu, le va trimite printr‐un delegat. Le va trimite Epistolele
Sfântului Igantie Teforul dar și altele pe care le are și pe care le‐a trimis
împreună cu această epistolă. La sfârșitul epistolei Sfântul Policarp îl
recomandă filipenilor pe Crescent și pe sora lui, cei care sunt purtătorii
scrisorii: „Acestea vi le‐am scris prin Crescens, pe care vi l‐am recomandat mai
înainte și vi‐l recomand și acum. S‐a purtat cu noi foarte bine; cred că se va
purta și cu voi la fel. Vă recomand și pe sora lui; primiți‐o bine când va veni la
voi. Fiți sănătoși în Domnul Isus Hristos și harul Lui cu voi cu toți. Amin.”180
Sfântul Policarp al Smirnei rămâne în istoria creștinismului ca un
martor viu dar și un mărturisitor al credinței și vieții apostolice
cunoscute de el direct de la cei care au fost aproape de Mântuitorul Isus
Hristos.181 De asemenea, Sfântul Policarp al Smirnei a fost o sursă de
inspirație pentru Sfântul Irineu al Lyonului, pe când acesta era copil, și a
devenit pentru el un exemplu viu de apostol din a doua generație,
influențându‐l în acest mod despre succesiunea apostolică.182 El se află
la hotarul dintre epoca apostolică și cea a apologeților creștini iar prin
viața, activitatea și martiriul său Sfântul Policarp al Smirnei a
reprezentat un model pentru generațiile următoare.
V.6. Teologia Părinților Apostolici
Cel mai important moment din istoria omenirii îl reprezintă

întruparea Mântuitorului Isus Hristos. Ca și Fiu al lui Dumnezeu, El
restaurează întreaga creație care a fost distrusă de păcatul protopărin‐
ților Adam și Eva iar oamenilor le dă posibilitatea de a redeveni fii ai lui
180 Ibidem, XIV, p. 256.
182 Pr. John Anthony McGuckin, op. cit., p. 400.
446
Dumnezeu. În marea Sa bunătate și dragoste față de întreaga Creatură,
Dumnezeu Tatăl hotărăște din veșnicie ca Fiul Său să ia trup omenesc
din Sfânta Fecioară Maria, pentru mântuirea întregii omeniri: „Cuvântul
era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. În
lume era și lumea nu L‐a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai săi nu L‐au
primit. Și celor câți L‐au primit, care cred în numele Lui, le‐a dat putere ca să se
facă fii ai lui Dumnezeu. Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din
poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s‐au născut. Și Cuvântul S‐a făcut trup și
S‐a sălășluit între noi și am văzut slavă ca a Unuia‐Născut din Tatăl, plin de har
și de adevăr.” Ioan 1, 9‐14. Și următoarele texte scripturistice vorbesc
despre opera de mântuire: Rom. 3,24; Efes. 1,5‐7; 2,4‐5; Tit. 3,4‐5)
Sfinții Apostoli au fost aceia care au stat împreună cu Fiul lui
Dumnezeu, s‐au împărtășit din cuvintele vieții; au mărturisit ceea ce au
văzut și au propovăduit la toate popoarele învățătura, pe care au primit‐o
după porunca Mântuitorului Isus Hristos: „Drept aceea, mergând, învățați
toate neamurile, botezându‐le în numele Tatălui și al Fiului și al Spiritului
Sfânt. Învățându‐le să păzească toate câte v‐am poruncit vouă, și iată Eu cu voi
sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.” Mt. 28, 19‐20. În
comunitățile, pe care le‐au întemeiat au lăsat urmași, care să continue
activitatea lor misionară, sacramentală și didactică. De aceea în centrul
propovăduirii creștine din primul secol va fi Isus Hristos, un element
specific de diferențiere față de celelalte religii: filiațiunea divină a lui
Isus Hristos și ridicarea lui la demnitatea de Kyrios, în urma morții și
învierii Sale, sunt cele două elemente esențiale în majoritatea mărturi‐
sirilor din primul secol.183
Hristologia ne învață că: „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea,
încât pe singurul Său Fiu Unul Născut L‐a dat, ca tot cel ce crede în El să nu
piară, ci să aibă viață veșnică.” Ioan, 3, 16. Din iubire față de oameni, Fiul
lui Dumnezeu a luat trup omenesc din Sfânta Fecioară Maria, cu care s‐a
unit ipostatic pentru veșnicie, astfel că omul este tot timpul în Hristos și
183 O. Cullman, La fede e il culto della Chiesa primitiva, Editura AVE, Roma, 1974, p. 107.
447
Hristos în om și prin aceasta i‐a dat posibilitatea să se îndumnezeiască.
De asemenea, Hristologia mai este și doctrina împăcării cu Dumnezeu
dar și a păcii dintre oameni. Tot ea ne învață că Fiul lui Dumnezeu ne‐a
dat pacea, aducând unitate în cadrul omenirii: 184 „Căci El este pacea
noastră, El care a făcut din cele două‐una, surpând peretele din mijloc al
despărțirii, desființând vrăjmășia în trupul Său, legea poruncilor și
învățăturile ei, ca, întru Sine, pe cei doi să‐i zidească într‐un singur om nou și
să întemeieze pacea. Și să‐i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniți într‐un
trup, prin Cruce, omorând prin ea vrăjmășia.” Efes. 2, 14‐16. În acest sens,
Părinții Apostolici afirmă cu multă putere, puritatea Spiritului Hristic;
pe care l‐au primit de la Sfinții Apostoli și de la ucenicii acestora.
Învățătura lor are la bază Sfânta Scriptură cu puține influențe din
mediul iudaic sau elenistic. Părinții Apostolici au dezvoltat și îmbogățit
aceste învățături, pe care le‐au primit și astfel, le‐au transmis mai
departe generațiilor următoare.185
În scrierile lor, Părinții Apostolici afirmă cu tărie divinitatea
Mântuitorului Isus Hristos dar și întruparea sa din Fecioara Maria, că a
luat un trup asemenea nouă, că a fost o prezență reală în istoria
omenirii. Ei a trebuit să apere divinitatea Mântuitorului Isus Hristos în
contextul apariției ebionismului, un curent de gândire iudeo‐creștin,
care nega divinitatea Sa, recunoscându‐L doar ca un simplu om. Astfel,
iudaismul acceptă mesajul spiritual al lui Isus Hristos ca și profet ales
de Dumnezeu dar, din nefericire, refuză transcendența persoanei Sale.
Dochetismul gnostic este o altă erezie din cadrul Bisericii pri‐
mare, pe care Părinții Apostolici a trebuit să o combată. Potrivit acestei
erezii, Isus Hristos nu a avut un trup omenesc, pentru că El nu s‐a
născut din Fecioara Maria ci prin intermediul ei.
184 Pr. Prof. Ioan G. Coman, „Și Cuvântul/trup s‐a făcut.” Hristologie și mariologie
patristică, Editura Mitropoliei Banatului, 1993, p. 6.
185 A. Dorner, Heilsgaube und Dogma, in Beitrage zur Weiterentwiclung der Christlichen
Religion, Munchen, 1905, p. 141.
448
Marcion, fondatorul sectei care îi poartă numele, la începutul

secolului al II‐lea d.Hr., a efectuat o ruptură clară față de iudaism. El
afirma că mântuirea a fost adusă de Isus Hristos, prin milostivirea lui
Dumnezeu Tatăl, dar a considerat că Dumnezeul iubirii și al îndurării,
pe care îl predica Isus, nu se regăsește în Vechiul Testament. În acest
sens, el a înlăturat toate cărțile Vechiului Testament și o parte din cele
din Noul Testament considerând că ele au fost introduse de iudaizanți.
Din scrierile neotestamentare le‐a acceptat pe cele ale Sfinților Luca și
Pavel, după ce la acestea a făcut anumite rectificări în concordanță cu
erezia lui și prin aceasta a dat primul canon al Noului Testament.186
Părinții Apostolici fundamentându‐și învățătura Hristologică pe
scrierile Sfinților Apostoli187 au combătut cu multă tărie aceste tendințe
eretice, care încercau să sfâșie unitatea creștinismului. Ei au fost
conștienți și ferm convinși că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu
Adevărat și numai din această calitate de Fiu al lui Dumnezeu a putut
mântui neamul omenesc.
Didahia sau Învățătura celor doisprezece Apostoli afirmă că Isus
Hristos este Fiul lui Dumnezeu și numai în această calitate îl
mărturiseau în rugăciunea: „Îți mulțumim Ție, Părintele nostru, pentru
sfânta vie a lui David, sluga Ta, pe care ne‐ai făcut‐o nouă cunoscută prin Isus,
Fiul Tău ! Ție slavă în veci !” dar și la frângerea pâinii: „Îți mulțumim Ție,
Părintele nostru, pentru viața și cunoștința, pe care ne‐ai făcut‐o cunoscută
nouă prin Isus, Fiul Tău. Ție slavă în veci !” 188 Și în rugăciunea de
mulțumire după împărtășanie Mântuitorul Isus Hristos este recunoscut
ca și Fiu a lui Dumnezeu Tatăl, care a adus în lume viața veșnică: „Îți
mulțumim Ție, Părinte Sfinte, pentru Sfânt numele Tău, pe care L‐ai sălășluit
în inimile noastre și pentru cunoștința, credința și nemurirea, pe care ne‐ai
făcut‐o nouă cunoscută prin Isus, Fiu Tău. Ție slava în veci. Tu, Stăpâne
186 Luigi Padovese, Introducere în teologia patristică, traducere din limba italiană de

Anton Rus și Cristian Rarău, Editura Buna‐Vestire, Blaj, 2003, pp. 50‐ 51.
187 Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Studii de teologie patristică, op. cit., p. 5.
188 Învățătură a celor doisprezece Apostoli, IX, 2‐3, op. cit., p. 31.
449
atotputernice, ai zidit toate pentru numele Tău. Mâncare și băutură ai dat
oamenilor spre desfătare ca să‐Ți mulțumească Ție, iar nouă ne‐ai dăruit, prin
Fiul Tău mâncare și băutură duhovnicească și viața veșnică.”189
Epistola lui Barnaba ne spune că Isus Hristos s‐a descoperit pe
Sine ca Fiu al lui Dumnezeu iar în această calitate și‐a ales Apostolii și
i‐a trimis în lume să propovăduiască Evanghelia: „Iar când a ales pe
ucenicii Săi, care aveau să predice Evanghelia Lui, a ales oamenii peste măsură
de păcătoși, ca să arate, că, „n‐a venit să cheme pe cei drepți, ci pe cei păcătoși”,
atunci s‐a descoperit pe El că este Fiul lui Dumnezeu.” 190 Ca și Fiu a lui
Dumnezeu se va arăta Mântuitorul Isus Hristos și la Parusie: „Pentru că
îl vor vedea într‐o zi pe Isus venind și având în jurul trupului o haină roșie
până la picioare și vor zice: „Nu este oare Acesta, Acela pe care noi L‐am
răstignit,” batjocorindu‐L, împungându‐L și scuipându‐L, într‐adevăr, Acesta
este care spunea că este Fiul lui Dumnezeu.”191 Pentru a‐i combate pe cei
care vedeau în persoana lui Isus Hristos doar o ființă umană, Barnaba
afirmă că El este cu adevărat Fiu a lui Dumnezeu. „Iată iarăși Isus, nu fiu
al omului, ci Fiu a lui Dumnezeu, arătat în preînchipuire în trupul lui Isus al
lui Navi. Așadar, pentru că vor zice că Hristos este Fiu al lui David, David
însuși, temându‐se și înțelegând rătăcirea păcătoșilor, a profețit: „Zis‐a
Domnul Domnului Meu: Șezi de‐a dreapta Mea, până ce voi pune pe dușmanii
Tăi așternut picioarelor Tale.” Și iarăși, Isaia grăiește așa: „Zis‐a Domnul lui
Hristos Domnul Meu: „Apucatu‐L‐am de mâna Lui dreaptă, ca să asculte de El
neamurile și puterea împăraților voi sfărâma.” Iată că David Îl numește Domn
și nu‐L numește Fiu!192
Sfântul Ignatie Teoforul în epistola, pe care o trimite Bisericii din
Smirna, spune că Isus Hristos este cu adevărat Fiu al lui Dumnezeu:
„Care cu adevărat este „din neamul lui David după trup”, dar Fiu a lui
189 Idem, X, 1‐2, pp. 31‐32.
190 Epistola zisă a lui Barnaba, V, 9, op. cit., p. 141.
191 Idem, VII, 9, p. 146.
192 Idem, XII, 10‐11, p. 155.
450
Dumnezeu după voință și puterea lui Dumnezeu, născut cu adevărat din
Fecioară, botezat de Ioan, „ca să se împlinească de El toată dreptatea.”193
Sfântul Policarp al Smirnei, la fel ca și ceilalți Părinți Apostolici,
afirmă că Mântuitorul Isus Hristos este Fiu a lui Dumnezeu: „Dar
Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Isus Hristos” și „însuși veșnicul
Arhiereu, Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.”194
Herma în scrierea sa „Păstorul” mărturisește că Isus Hristos este
cu adevărat Fiul lui Dumnezeu: „Că s‐a jurat Domnul pe Fiul Său, că cei
care tăgăduiesc pe Domnul lor se lipsesc de viața lor, adică cei care Îl vor
tăgădui în zilele viitoare; iar celor care L‐au tăgăduit mai înainte le‐a fost
milostiv pentru îndurarea Sa cea multă.”195 Ca și Fiu a lui Dumnezeu Isus
Hristos este din veșnicie cu Dumnezeu Tatăl și participă alături de El la
creație: „Fiul lui Dumnezeu este născut mai înainte de întreaga creație, ca El
să fie Tatălui sfetnic pentru creația Lui.”196
Sfântul Ignatie Teoforul vorbește despre veșnicia Mântuitorului
Isus Hristos: „Isus Hristos Care mai înainte de veci era la Tatăl și la sfârșit s‐a
arătat.” 197 Tot Sfântul Ignatie afirmă că Isus Hristos ca și Fiu a lui
Dumnezeu este supratemporal și atemporal: „Așteaptă pe cel mai presus
de timp, pe cel fără de ani, pe Cel nevăzut, pe Cel văzut pentru noi, pe Cel
nepipăit, pe Cel nepătimitor, pe Cel pătimitor pentru noi, pe Cel Care pentru
noi a răbdat în tot chipul.”198
Ca și Fiu a lui Dumnezeu, Mântuitorul Hristos participă alături
de Dumnezeu Tatăl la creație: „Atunci s‐a descoperit pe El că este Fiul lui
Dumnezeu. Dacă n‐ar fi venit în trup, cum ar fi putut oamenii rămâne vii
uitându‐se la El, odată ce nu pot să se uite cu ochii liberi la razele soarelui, care
este lucrul mâinilor Lui și care are să înceteze de a fi ?”199 Acest atribut de
193 Sfântul Ignatie al Antiohiei, Către Smirneni, I, 1, op. cit., p. 219.
194 Sfântul Policarp al Smirnei, Către Filipeni, XII, 2, op. cit., p. 213.
195 Herma, Păstorul, Vedenia, II, 6, 8, op. cit., pp. 278‐279.
196 Idem, Pilda, 89, 2, p. 364.
197 Sfântul Ignatie al Antiohiei, Către Magnezieni, 6, 1, op. cit. p. 200.
198 Idem, Către Policarp, III. 2, p. 226.
199 Epistola către Barnaba, V, 9‐10, op. cit., p. 141.
451
Creator a Fiului lui Dumnezeu este mărturisit și de Sfântul Ignatie
Teoforul: „Unul este Învățătorul, Cel Care „a zis și s‐au făcut, iar cele pe care
le‐a făcut tăcând, sunt vrednice de Tatăl Lui.200
După cum am văzut, Părinții Apostolici au mărturisit prin viața
și scrierile lor că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, cu adevărat,
născut din veșnicie, că participă alături de Tatăl la creație și cel mai
important, la mântuirea neamului omenesc. Această mântuire a fost
posibilă datorită faptului că Fiul lui Dumnezeu a luat trup din Sfânta
Fecioară Maria „la plinirea vremii”: „Iar când a venit plinirea vremii,
Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege. Ce pe cei
de sub Lege să‐i răscumpere ca să dobândim învierea.” Gal. 4, 4‐5.
Sfântul Clement Romanul vorbește despre veșnicia Mântuitorului
Isus Hristos, dar și despre întruparea Sa: „Dacă Hristos Domnul, Care ne‐a
mântuit, fiind mai întâi Spirit, s‐a făcut trup și așa ne‐a chemat, tot așa și noi
în acest trup vom primi răsplata.”201
Barnaba vorbește în epistola sa despre întruparea și mântuirea,
pe care Isus Hristos o putea săvârși numai având un trup asemenea
nouă: „Pentru aceasta a suferit Domnul să‐și dea trupul său spre nimicire, ca
să ne curățim prin iertarea păcatelor, cu stropirea sângelui Lui. Că despre El
s‐au scris în Scriptură unele către Israil, iar altele către noi. Și spune așa: „A
fost rânduit pentru fărădelegile noastre și a pătimit pentru păcatele noastre: cu
rana Lui noi ne‐am vindecat, ca o oaie la junghiere s‐a adus și ca un miel fără
de glas înaintea celui ce‐l tunde pe el.” Suntem datori dar, să mulțumim mult
Domnului, că ne‐a făcut cunoscute cele trecute, că ne‐a înțelepțit în cele
prezente și că nu suntem nepricepuți în cele viitoare. Că zice Scriptura: „Că nu
pe nedrept se întind lațuri păsărilor”, vrea să spună că pe dreptate piere omul,
care, cunoscând calea dreptății, merge pe calea întunericului. Însă și aceasta
frații mei: Dacă Domnul a îndurat patimile pentru sufletul nostru, El care este
Domnul întregii lumi, căruia Dumnezeu i‐a zis la întemeierea lumii: „Să facem
200 Sfântul Ignatie al Antiohiei, Către Efeseni, XV, 1, op. cit., p. 194.
201 Sfântul Clement Romanul, Către Corinteni II, IX, 5, op., cit. p. 116.
452
pe om după chipul și asemănarea noastră”, cum de a îndurat să pătimească de
mâini omenești. Ascultați! Profeții, având de la El harul au profețit despre El.
Tot El, pentru că trebuia să se arate în trup, a îndurat spre a nimici moartea și
a arăta învierea din morți, spre a împlini făgăduința dată părinților spre a
arăta‐fiind pe pământ și pregătindu‐i‐se Luiși, poporul cel nou‐Că El, care a
săvârșit învierea, va și judeca. În sfârșit, învățând pe Israil și făcând atâtea
minuni și semne, a predicat și l‐a iubit pe Israil peste măsură. Iar când a ales pe
ucenicii Săi, care aveau să predice Evanghelia Lui, a ales oameni peste măsură
de păcătoși, ca să arate că n‐a venit să cheme pe cei drepți ci pe cei păcătoși”,
atunci s‐a descoperit pe El că este Fiul lui Dumnezeu. Dacă n‐ar fi venit în trup
cum ar fi putut rămâne oamenii vii uitându‐se la El, odată ce nu pot să se uite cu
ochii liberi la razele soarelui, care este lucrul mâinilor Lui și să înceteze a mai fi?
Așadar, Fiul lui Dumnezeu pentru aceasta a venit în trup, ca să umple măsura
păcatelor celor ce au prigonit la moarte pe proorocii Lui. Deci pentru aceasta a
suferit. Că, zice Dumnezeu, că de la Ei vine rana trupului Lui: „Când vor bate pe
păstorul lor, atunci vor pieri oile turmei.” El însuși a voit să pătimească așa: că
trebuia să pătimească pe lemn. Profetul, care a proorocit despre El, spunea:
„Izbăvește sufletul meu de sabie”, și „Pironitu‐mi‐au trupul, că adunările celor
răi s‐au ridicat asupra mea.”, Și iarăși spune: „Iată, am dat spatele meu spre
biciuiri și obrajii mei spre pălmuire, iar fața mea am pus‐o ca o piatră tare.”202
Pentru Barnaba, mântuirea noastră a fost posibilă datorită
întrupării și jertfei de pe Cruce a Mântuitorului Isus Hristos. Din iubire
față de oameni a acceptat să fie răstignit pe Sfânta Cruce, să fie batjocorit
și umilit, ca prin patima și moartea sa noi să dobândim învierea.
Pentru Sfântul Ignatie Teoforul, Mântuitorul Isus Hristos
reprezintă centrul gândirii sale. El a fost acela, care dintre Părinții
Apostolici: „a stabilit tonul pentru mare parte din gândirea patristică
ulterioară, prin modul său a accentuat actualitatea fizică a pătimirilor și morții
lui Hristos.”203
202 Epistola zisă a lui Barnaba, V, 1‐14, op. cit., pp.140‐142.
203 Pr. John Anthony Mc. Gukin, op. cit., p. 127.
453
În epistolele Sfântului Ignatie Teoforul, numele lui Hristos apare
de o sută cincizeci și șapte de ori. El accentuează umanitatea
Mântuitorului Hristos în contextul apariției ereziei dochetiste, care
neagă realitatea trupească a lui Isus Hristos. Astfel, în Epistola către
Efeseni spune că Mântuitorul Isus Hristos este din Dumnezeu Tatăl, din
veșnicie, iar ca om este născut din Fecioara Maria: „Un singur doctor este
trupesc și sufletesc, născut și nenăscut, Dumnezeu în trup, în moarte viață
adevărată, din Maria și din Dumnezeu, mai întâi pătimitor și apoi nepătimitor,
Isus Hristos, Domnul nostru.”204
Sfântul Ignatie Teoforul accentuează nașterea Mântuitorului din
Fecioara Maria, arată că Acesta este din neamul lui David, iar Spiritul
Sfânt este acela, care participă la nașterea Sa. Ca om, Mântuitorul Isus
Hristos a fost botezat de Sfântul Ioan iar prin botezul său de la râul
Iordan restaurează și natura înconjurătoare, care a fost afectată de
păcatul protopărinților Adam și Eva: „Dumnezeul nostru a fost zămislit de
Maria după rânduiala lui Dumnezeu din sămânța lui David și din Spiritul
Sfânt s‐a născut și a fost botezat, ca prin patima lui să curățească apa.” 205
Sfântul Ignatie Teoforul afirmă că întruparea Mântuitorului Hristos a
dus la nimicirea diavolului, care nu a cunoscut trei taine: Fecioria
Mariei, nașterea lui Isus Hristos din ea și moartea Domnului. Prin
aceasta neamul omenesc a primit înnoirea vieții și dobândirea mântuirii:
„Stăpânitorul neamului acestuia n‐a cunoscut fecioria Mariei, nașterea lui
Hristos din ea și moartea Domnului. Trei taine răsunătoare care s‐au săvârșit
în tăcerea lui Dumnezeu. Dar cum s‐au descoperit veacurilor? O stea a
strălucit pe cer mai mult decât toate stelele, lumina ei era nespusă și noutatea ei
minuna; toate celelalte stele împreună cu soarele și luna, horă făceau în jurul
stelei, care covârșea cu lumina ei pe toate. Și tulburare a fost. De unde noutatea
aceasta că steaua nu se aseamănă cu celelalte stele. Atunci orice magie s‐a
nimicit și orice legătură a răutății a pierit: neștiința s‐a risipit; iar vechea
împărăție a căzut când Dumnezeu s‐a arătat în trup omenesc spre înnoirea
204 Sfântul Ignatie al Antiohiei, Către Efeseni, VIII, 2, op. cit., p. 191.
205 Ibidem, XVIII, 2, p. 196.
454
vieții veșnice. A luat început ceea ce fusese hotărât de Dumnezeu și prin
aceasta toate se puneau în mișcare, pentru că se pregătea nimicirea morții.”206
Sfântul Ignatie Teoforul a fost conștient de pericolul ereziei
dochetiste iar pentru a limita răspândirea acesteia printre comunitățile
creștine nou înființate a trebuit să lupte din greu împotriva acestei
erezii. El era conștient că mântuirea noastră era posibilă și reală numai
în contextul în care Mântuitorul Isus Hristos era Dumnezeu și om. De
aceea el afirmă cu tărie realitatea umanității lui Hristos: „Slăvesc pe Isus
Hristos Dumnezeu, Care v‐a înțelepțit așa. Am înțeles că ați ajuns desăvârșiți
în neclintită credință ca și cum ați fi pironiți cu trupul și cu sufletul în crucea
Domnului Isus Hristos și întăriți în dragoste în sângele lui Hristos plini de
credință în Domnul nostru, care cu adevărat este „din neamul lui David după
trup”, dar Fiu al lui Dumnezeu după voință și puterea lui Dumnezeu, născut
cu adevărat din Fecioară, botezat de Ioan „ca să se împlinească de El toată
dreptatea.” Pe timpul lui Pilat din Pont și a lui Irod a fost pironit cu adevărat
pentru noi cu trupul, din al cărui fruct suntem noi, din patima lui cea de
Dumnezeu fericită „ca să ridice semn”, în veci prin înviere pentru a aduna pe
sfinții și credincioșii Lui, fie din iudei, fie din păgâni într‐un singur trup al
Bisericii Lui. El a pătimit toate acestea ca să ne mântuim. A pătimit cu
adevărat și a înviat cu adevărat, nu cum spun unii necredincioși că a pătimit în
aparență, ei existând în aparență și precum gândesc așa li se va și întâmpla, că
sunt fantome și draci. Eu îl știu în trup, și după înviere și cred că este. Când a
venit la Petru și la cei dimpreună cu el și a zis: „Luați pipăiți‐Mă și vedeți, că
nu sunt demon fără de trup.” Și îndată s‐au atins de el și au crezut, uitându‐se
strâns și cu trupul și cu sufletul Lui. De asta au disprețuit și moartea și au fost
găsiți mai presus de moarte. După înviere a mâncat cu ei și a băut cu ei, ca
unul în trup, deși sufletește era unit cu Tatăl.”207
Ca Restaurator al chipului dumnezeiesc în om, Isus Hristos este
pentru Sfântul Ignatie Teoforul, noul om, care după trup este născut de
Fecioara Maria, din neamul lui David, Fiul Omului dar și Fiul lui
206 Ibidem, XIX, p. 196.
207 Sfântul Ignatie al Antiohiei, Către Smirneni, I‐III, op. cit., pp. 219‐220.
455
Dumnezeu, Tatăl din veșnicie. „Dacă Isus Hristos cu rugăciunile voastre
mă va învrednici și dacă‐I va fi voința, în a doua epistolă pe care vreau să v‐o
scriu, vă voi vorbi de iconomia întrupării de care începeam să vă spun, despre
omul Isus Hristos, despre credința în El, despre dragostea pentru El, despre
patima și învierea Lui. Mai ales dacă Domnul îmi va descoperi în fiecare din
voi, și toți îndeobște vă adunați în harul, care vine de la numele Său, într‐o
singură credință și în Isus Hristos, cel după trup din neamul lui David, Fiu al
omului și Fiu al lui Dumnezeu, pentru ca voi să vă supuneți cu mintea
neîmpărțită episcopului și preoțimii, frângând o pâine, care este leacul
nemuririi și doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veșnic în Isus Hristos.”208
Așa, după cum am văzut, Sfântul Ignatie Teoforul afirmă categoric
realitatea umană a Mântuitorului Isus Hristos în epistolele sale dar și
descendența din neamul lui David, nașterea din Fecioara Maria, botezul de
la Sfântul Ioan în timpul vieții pământești. Ca om El a mâncat și a băut, a
fost răstignit în timpul lui Ponțiu Pilat și a tetrarhului Irod, a înviat din
morți iar după înviere a mâncat și a băut cu Sfinții Apostoli.
Sfântul Policarp al Smirnei afirmă că cel care neagă realitatea
întrupării lui Hristos este antihrist. „Oricine nu mărturisește că Isus
Hristos a venit în trup este antihrist, cel care nu mărturisește mărturia crucii
este de la diavol, și cel care întoarce cuvintele Domnului după poftele sale și
spune că nu‐i nici înviere nici judecată, acela este primul născut al lui
satana.”209Așadar, putem observa că Sfântul Policarp al Smirnei este un
mare apărător al Tradiției Apostolice, dar și un mare luptător împotriva
ereticilor vremii sale, atunci când le scrie filipenilor: „M‐am bucurat și că
rădăcina trainică a credinței voastre, vestită din timpuri vechi dăinuiește până
acum și rodește în Domnul nostru Isus Hristos, care a suferit pentru păcatele
noastre, mergând până la moarte, „pe Care L‐a înviat pe Dumnezeu, dezlegând
durerile iadului, în Care credeți, fără să‐l fi văzut.” 210 El le recomandă
creștinilor să rămână în adevărata credință pe care au primit‐o de la
208 Idem, Către Efeseni, XX, 1‐2, op. cit., p. 164.
209 Sfântul Policarp al Smirnei, Către Filipeni, VII, 1, op. cit., p. 253.
210 Ibidem, I, 2‐3, p. 249.
456
Mântuitorul Isus Hristos și să nu se lase influențați de cei care doresc
să‐i ducă în eroare: „Pentru aceea încingându‐vă coapsele voastre, slujiți lui
Dumnezeu cu frică, și cu adevăr, că, părăsind vorbăria cea deșartă și rătăcirea
celor mulți, „ați crezut în Cel ce a înviat pe Domnul nostru Isus Hristos din
morți și i‐a dat Lui slavă” și tron de‐a dreapta Lui; Căruia i‐au fost supuse
toate cele cerești și cele pământești. Căruia îi slujește toată suflarea, Cel ce vine
„judecător al viilor și al morților”, al Cărui sânge îl va cere Dumnezeu de la cei
ce nu‐L ascultă.”211
Părinții Apostolici au transmis mai departe învățătura, pe care au
primit‐o de la Sfinții Apostoli și ei au fost convinși că mântuirea neamului
omenesc a fost posibilă numai datorită întrupării Mântuitorului Isus
Hristos. Numai în această calitate, de Fiu al lui Dumnezeu, Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat, și Fiu al Omului, având un trup
asemenea nouă din Fecioara Maria, Isus Hristos a putut restaura chipul
lui Dumnezeu în om. În scrierile lor, Părinții Apostolici au mărturisit cu
convingere următoarele aspecte legate de hristologie: Hristosul actul al
Bisericii, care este în același timp Domnul ceresc și Dumnezeu iar în
această calitate a fost din veșnicie în aceeași stare de putere și glorie, „La
plinirea vremii”, a devenit om având trup adevărat, cu care a pătimit și a
murit. A fost înviat din morți de Dumnezeu și în această calitate de
Mântuitor va veni în chip văzut la sfârșitul lumii ca judecător.212
Am văzut că Părinții Apostolici a trebuit să apere puritatea
creștinismului în fața primelor erezii: ebioniții și docheții, iar toată
învățătura lor hristologică „constituie un cadou divin pentru toate
dezvoltările ulterioare, temelia neclintită, deși nu singura, pe care s‐a înălțat
edificiul dogmaticii creștine”213 Așa după cum am văzut unele scrieri ale
Părinților Apostolici au fost apreciate în mod deosebit în cadrul
anumitor comunități creștine, atât pentru valoarea lor religioasă, dar
mai ales pentru valoarea lor educativă. Ele au fost folosite pentru
211 Ibidem, II, 1, pp. 249‐250.
212 R. Seeberg, Lehrbuch der Dogmengeschichte, vol. I, Leipzig, 1920, pp. 118‐119.
213 J. Schvanke, Dogmengeschichte der vornicanischen Zut, Freuburg, I. Br., 1892, p. 46.
457
lectură în cadrul serviciului divin dar cu toate acestea ele nu au fost
considerate cărți inspirate. Ceea ce le‐a impus în cadrul literaturii
patristice ulterioare, a fost prospețimea lor spirituală, care a fost
aproape de cea neotestamentară, deoarece autorii lor sunt ucenici ai
Sfinților Apostoli, plini de Spiritul Sfânt, asemenea marilor discipoli ai
Mântuitorului Isus Hristos.214
Prin viața și opera lor, Părinții Apostolici au fost cei care au pus
bazele teologiei creștine și care va fi continuată și aprofundată de
Apologeți, dar mai ales de către Sfinții Părinți din secolele următoare.215
De asemenea, prin viața și scrierile lor, Părinții Apostolici au repre‐
zentat ancore ale creștinismului primar.

Bibliografie la Capitolul V
Surse
BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, EIBMBOR, București, 1990.
NOUL TESTAMENT, EIBMBOR, București, 1993.

Surse patristice
Clement Alexandrinul, scrieri partea a doua, Stromatele, în: col. PSB. Vol. 5,
Traducere, cuvânt înainte, note și indici, de Pr. D. Fecioru, EIBMBOR,
București, 1982,
Martiriul Sfântului Policarp Episcopul Smirnei, în col PSB, vol. 11, Actele Martirice,
studiu introductiv, traducere, note și comentarii de Pr. Prof. Ioan
Rămureanu, EIBMBOR, București, 1982.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântare de laudă la Sfântul sfințit Mucenic Ignatie,
Purtătorul de Dumnezeu, care a fost patriarh al Antiohiei celei Mari; a fost dus
215 Călin Ioan Dușe, Teologia Cristologica dei Padri Apostolici, în: Spe Salvi credința,
încrederea şi speranța: istorie şi prognoze, Simpozionul Internațional Școala

Ardeleană, Oradea, 6‐8 octombrie, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj‐
Napoca, 2017, pp. 44‐52.
458
la Roma și a suferit acolo mucenicia și de acolo a fost adus iarăși în Antiohia, în
col. PSB, serie nouă, 14, Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la sărbători
împărătești și Cuvântări de laudă la sfinți, ediția a II‐a, revizuită și adăugită,
Traducere din limba greacă veche de Pr. Prof. Dumitru Fecioru,
Introducere de Ierom. Policarp Pîrvuloiu, Basilica, București, 2015.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia VII la Faptele Apostolilor, 2, Migne, P.G. LX,
col. 65.
Socrate Scolasticul, Istoria bisericească, 6, VIII, Traducere: Î.P.S. Iosif Gheorghian
Mitropolit Primat al României, Ediție diorosită și îngrijită de Pr. Lect. Dr.
Petru Pantiș, Ecclesiast/Astra Museum, Sibiu, 2016.
Tertulian, Despre prescripția contra ereticilor (De praescriptione haereticorum), în
col. PSB. Vol. 3, Apologeți de limbă greacă, Traducere de Prof. Nicolae
Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol și Prof David
Popescu, Introducere, note și indici de Prof. Nicolae Chițescu, EIBMBOR,
București, 1981.

Ediții în limbi străine – în ordine cronologică
De la J. B. COTELIER până astăzi au apărut numeroase ediții de text parțiale
sau generale ale Părinților Apostolici. Semnalăm aici pe cele mai
importante: J.B. COTELIERUS, Patres aevi apostolici sive Sanctorum
Patrum, qui temporibus apostolicis floruerunt Barnabae, Clementis Romani,
Hermae, Ignatii, Polycarpi opera edita et inedita, vera et supposititia, una cum
Clementis, Ignatii et Polycarpi actis atque martyriis. Ex manuscriptis codicibus
eruit, correxit, versionibusque et notis illustravit, Paris, 1672, 2 vol. Au făcut
adaosuri la această colecție J. CLERICUS, în cele două ediții de la
Antwerpen, 1698 și Amsterdam, 1724 și J. P. MIGNE, Patrologia Greacă,
vol. I, II (1857 și 1886), vol. V (1857 și 1889).
L. J. ITING, (ed.), Bibliotheca Patrum Apostolicorum, Leipzig, 1699.
ANDREAS GALLANDI, (ed.), Bibliotheca veterum patrum antiquorumque
scriptorum ecclesiasticorum, Graeco‐Latina in XIV tomos distributa. Opera
scilicet eorumdem minora ac rariora usque ad XIII saeculum complexa, quorum
180 et amplius nec in veteri Parisiensi, neque in postrema Lugdunensi edita
sunt, 14 v., Venetiis, ex typographia Albritiana, 1765‐1781.
C. J. HEFELE, Opera Patrum Apostolicorum, Tübingen, 1839, în 8, ediția IV‐a, în
1855.
F. X. FUNK, Opera Patrum Apostolicorum. Textum recensuit, adnotationibus, criticis,
exegeticis, historicis, illustravit, versionem latinam, prolegomena, indices additit,
459
vol. l, Tübingen, 1878, 1887; vol. II, 1881. În 1901, această ediție a apărut
sub titlul Patres Apostolici, adăugită și îmbunătățită la Tübingen. Ediția II‐a,
în 1906, iar cea următoare, mult îmbunătățită, datorită lui KARL
BIHLMEYER, în aceeași colecție sub titlul FUNK‐BIHLMEYER, Die
apostolischen Väter‐Neubearbeitung der Funkschen Ausgabe, Tübingen 1924,
8, p. 163; o nouă ediție în anul 1956.
O remarcabilă ediție critică este aceea a lui O. DE GEBHARDT, AD.
HARNACK, TH. ZAHN, Patrum apostolicorum opera, în trei fascicole,
Leipzig, 1875‐1877, ediție care îmbunătățea, completa, comenta și
traducea pe aceea a lui A. R. M. DRESSER, Leipzig, 1857, 8, ediție minor
în 1877, care a ajuns până la a VI‐a ediție în 1920.
Cea mai bogată ediție, dar necompletă este aceea a lui J. B. LIGHTFOOT, The
Apostolic Fathers, 5 volume, London, 1885‐1890; partea I, în două volume,
cuprinde pe Clement, iar partea a II‐a, în trei volume, cuprinde pe
Ignatie și Policarp; această ediție a fost completată și tradusă în
englezește de J. R. HARMER, London, 1891, 1898.
R. KNOPF, Der erste Clemensbrief untersucht und herausgegeben, 1899, în: TU, 20,
1 (1899‐1901).
F. X. FUNK, Patres Apostolici, I, Tübingen 1901 (Introducere, note și aparat
critic, text grec și traducere latină).
E. J. GOODSPEED, Index Patristicus sive clavis Patrum apost., Leipzig, 1907.
H. HEMMER, Clément de Rome, Épître aux Corinthiens, în Les Pères apostoliques, t.
2, Paris, prima ediție, 1909, ediția a 2‐a din 1926 (Text grec, traducere
franceză, importante introduceri și note).
În afară de ediții mai mult parțiale, patristica franceză a dat, printre altele,
ediții ca aceea datorată lui H. HEMMER, G. OGER, A. LAURENT, A.
LELONG, Les Pères apostoliques, 4 vol., Paris, 1907‐1912, în: colecția Textes
et documents pour lʹétude historique du christianisme, ed. de H. HEMMER et
P. LEJAY, vol. 5, 10, 12, 16; introduceri întinse preced textul grec însoțit
de traducerea franceză.
The Apostolic Fathers I: I Clement; II Clement; Ignatius; Polycarp; Didache; Barnabas
(LCL 24), with an English translation by KIRSOPP LAKE, Cambridge,
Mass., Harvard University Press, 1912 (reprinted 1998).
The Apostolic Fathers II: The Shepherd of Hermas; The Martyrdom of Polycarp; The
Epistle to Diognetus LCL 25, with an English translation by KIRSOPP
LAKE, Cambridge, Mass, Harvard University Press, 1913 (reprinted
1997).
460
O altă ediție, necompletă, care cuprinde pe IGNATIE și POLICARP, datorată
lui P. TH. CAMELOT, în: col. SCh, Nr. 10, Paris, 1951.
R. KNOPF, Die Apostolischen Väter, t. 1, Die Lehre der zwölf Apostel, Die zwei
Clemensbriefe, în Handbuch zum Neuen Testament, Ergänzung‐Band,
Tübingen, 1920.
K. BIHLMEYER, Die apostolischen Väter, Tübingen, 1924.
K. LAKE, The Apostolic Fathers LCL, London‐New York, 1930. Biblioteca
Părinților și scriitorilor bisericești greci, ediție a serviciului misionar al
Bisericii Greciei, după ediția menționată a lui O. DE GEBHARD, AD.
HARNACK, TH. ZAHN, S. COLOMBO, Patrum apostolicorum opera,
Torino, 1934.
Th. SCHAEFER, S. Clementis Romani Epistula ad Corinthios quae vocatur prima
graece et latine (Florilegium patristicum, 44), Bonn, 1941.
D. RUIZ BUENO, Padres Apostolicos: BAC, Madrid, 1950.
L. T. LEFORT, Les Pères apostoliques en copte. Testo CSCO, 135; versione CSCO,
136, Paris 1952.
J. A. FISCHER, Die apostolischen Väter, München, 1956, (Text grec‐german, cu
aparat critic și note).
H. KRAFT, Clavis Patrum Apostolicorum, München, 1963.
G. BOSIO, I Padri Apostolici, 3 voll., CPS, Torino, 1940‐1955; 2 ed. I vol. 1958, II
vol. 1966.
J. A. FISCHER, Die apostolischen Väter, Darmstadt, 1966.
KARL BIHLMEYR (ed.), Die Apostolischen Väter, Neubearbeitung der Funkschen
Ausgabe. Erster Teil: Didache, Barnabas, Klemens I und II, Ignatius, Polycarp,
Papias, Quadratus, Diognetbrief, Tübingen, Mohr Siebeck, 1970.
Épître de Barnabé, SCh 172, ed. crit. de Robert A. KRAFT, introducere, traducere
franceză și note de P. PRIEGENT, Paris, CERF, 1971.
ANTONIO QUACQUARELLI, I Padri Apostolici, vol. 5, Coll. Testi Patristici,
Città Nouva Editrice, Roma, 1976.
A LINDEMANN, HENNING PAULSEN (eds.), Die Apostolischen Väter:
Griechish‐deutsche Parallelausgabe, Tübingen, Mohr Siebeck, 1992. Hermas,
Le Pasteur, SCh, 53 bis, introducere, ed. crit. traducere franceză și note de
R. JOLY, Paris, CERF, ediția a doua, 1997.
Ignace dʼAntioche, Polycarpe de Smyrne, Lettres, Martyre de Polycarpe, SCh, 10
bis, introducere, ed. crit., traducere franceză și note de P. Th. CAMELOT,
Paris, CERF, ediția a doua, 1998.
461
La Doctrine des Douze Apôtre (Didachè), SCh, 248 bis, introducere, ed. crit.,
traducere franceză și note de W. RODORF, Paris, CERF, 1998.
QUACQUARELLI, I Padri apostolici, Città Nova, ediția a IX‐a, Ianuarie, Roma,
1998.
Clément de Rome, Épître aux Corinthiens, SCh, 167 bis, introducere, ed. Crit.,
traducere franceză, note și index A. JAUBERT, Paris, CERF, 2000,
retipărire revăzută și corijată a primei ediții, 1971.
The Apostolic Fathers I: I Clement, II Clement, Ignatius, Polycarp, Didache LCL, 24,
edited and translated by BART D. EHRMAN, Cambridge, Mass,
Harvard University Press, 2003.
The Apostolic Fathers II: Epistle of Barnabas, Papias and Quadratus, Epistle to
Diognetus, The Shepherd of Hermans LCL, 25, edited and translated by
BART D. EHRMAN, Cambridge, Mass, Harvard University Press, 2003.
The Apostolic Fathers. Greek Text and English Translations, edited and translated
by MICHAEL W. HOLMES, 3rd edition, Grand Rapids, Michigen, Baker
Academic, 2007.

Traduceri și recenzii în limbi străine – în ordine cronologică
Cea mai de seamă e cea datorată lui J. CH. MAYER, Kempten, 1869, apoi
completată în 1880 și apărută în Bibliothek der Kirchenväter, BKV,
prelucrată în aceeași colecție, vol. 35, de F. ZELLER, Die apostolischen
Väter, Kempten und München, 1918.
A. ROBERTS, J. DONALDSON, The Writings of the Apostolic Fathers în: colecția
The Ante Nicene Christian Library, vol. 1, T&T Clark, Edinburgh, 1870.
A. C. COXE, The Apostolic Fathers with Justin Martyr and Ireneus (ANF 1), New
York, 1903.
H. U. MEYBOOM, Apost. Vaders, Leyden, 1907.
A. STRUCKER, Die Gottebenbildlichkeit des Menschen in der christlichen Literatur
der ersten zwei Jahrhunderte, Münster, 1913.
E. HUNDERHILL, The Mystic Way, a Psychological Study in Christian origins,
London, 1914.
J. BAUER, Untersuchungen über die Vergöttlichungslehre in der Theologie der
griechischen Väter, în: ThQ, 98/1916, pp. 467‐491; 99/1918, pp. 225‐252.
A. HARNACK, Die Terminologie der Wiedergeburt und verwandter Erlebnisse in
der ältesten Kirche, în: TU, 42, 3, Leipzig, 1918.
F. ZELLER, Die apostolischen Väter, Kempten‐München, 1918.
462
G. CAVALLERA, Les plus anciens textes ascétiques chrétiens, în: RAM, 1/1920, pp.
155‐160; pp. 351‐360.
H. ANDRÉ, La vertu de simplicité chez les Pères apostoliques, în: RSR, 11/1921, pp.
306‐327.
R. KNOPF, W. BAUER, H. WINDISCH, M. DIBELIUS, Die apostolischen Väter, 4
Teile, Tübingen, 1920‐1923, în: Handbuch zum Neuen Testament, hrsg. von
H. LIETZMANN [Ergänzungsband].
J. DEBLAVY, Les idées eschatologiques de saint Paul et des Pères apostoliques,
Alençon 1924.
L. CHOPPIN, La Trinité chez les Pères apostoliques, Paris, 1925.
H. KORN, Die Nach‐wirkungen der Christusmystik des Paulus in den apostolischen
Vätern, Borna‐Leipzig, 1928.
C. RICCI, Los Padres apostólicos, I., Buenos Ayres, 1929.
J. MARTY, Étude des textes cultuels de prière conservés par les Pères apostoliques, în:
RHPR, 10/1930, pp. 90‐98.
W. V. LOEWENICH, Das Johannes verständnis des 2. Jahrhunderts, 1932, pp. 4‐38.
E. MERSCH, Le Corps mystique du Christ, Louvain, 1933, pp. 230‐234.
W. ROSLAN, Les caractères essentiels de la grâce dʹaprès les Pères apostoliques,
Warsaw 1934.
H. SCHUMACHER, Kraft der Urkirche. Das «neue Leben» nach den Dokumenten
der ersten zwei Jahrhunderte, Freiburg im Br. 1934.
G. BARDY, La spiritualité des Pères apostoliques, în: VS, 42/1935 pp. 140‐161; pp.
251‐260; 43/1935, pp. 40‐60.
IDEM, La vie spirituelle dʹaprès les Pères des trois premiers siècles, Paris, 1935.
J. BROSCH, Das Wesen der Heresie, Bonn, 1936.
K. RAHNER, Stünde als Gnadenverlust in der früchristlichen Literatur, în: ZkTh
60/1936, pp. 471‐491.
H. D. SIMONIN, Le «doute» d’après les Pères apostoliques, în: VS, 51/1937, pp.
165‐178.
G. BARDY, Le sacerdoce chrétien d’après les Pères apostoliques, în: VS, 53/1937, pp.
1‐28.
A. CASAMASSA, I Padri Apostolici. Studio introduttivo, Roma, 1938.
I. GIORDANI, Il messaggio sociale dei primi Padri della Chiesa, Torino, 1939, Trad.
în engleză de A. I. Zizzamia.
I. GIORDANI, The Social Message of the Early Church Fathers, New York, 1944.
463
G. DEL TON, Lʹazione cattolica negli scritti dei Padri apostolici, în: SCh (1940), pp.
358‐372, pp. 465‐480.
G. BOSIO, I Padri apostolici, Vol. 1, Turin, 1940; vol. 2, 1942.
D. FRANSES, De Apostolische Vaders, Hilversum, 1941.
G. BARDY, La Théologie de L`Église de saint Clément de Rome à saint lrénée, Paris,
1945.
F. X. Glimm, G. G. Walsh, J. M. F. Marique, The Apostolic Fathers, New York,
1947.
T. F. TORRANCE, The Doctrine of Grace in the Apostolic Fathers, Edinburgh,
1948.
KLEVINGHAUS, Die theologische Stellung der apostolischen Väter zur
alttestamentlichen Offenbarung, Gütersloh, 1948.
G. KITTEL, Der Jakobus brief und die apostolischen Väter, în: ZNW, 430/1950, pp.
54‐112.
S. C. WALKE, The Use of Ecclesia in the Apostolic Fathers, în: AThR, 32/1950, pp.
39‐53.
E. J. GOODSPEED, The Apostolic Fathers, Harper & Brothers, New York, 1950.
D. RUIZ BUENO, Padres Apostólicos, în: BAC, Madrid, 1950.
E. J. GOODSPEED, The apostolic Fathers, New York, 1950.
G. J. M. BARTELINK, Lexikologisch‐semantische studie over de taal van de Apostol
Vaders, Nijmegen, 1952.
K. HOERMANN, Leben in Christus. Zusammenhänge zwischen Dogma und Sitte
bei den Apostolischen Vätern, Wien, 1952.
H. V. CAMPENHAUSEN, Kirchliches Amt und geistliche Vollmacht in den ersten
drei Jahrhunderten, în: BHTh 14, Tübingen, 1953.
W. C. VAN UNNIK, Zur Bedeutung von bei den Apostolischen Vätern, în: ZNW,
44/1952‐1953, pp. 250‐255.
A. BENOIT, Le baptème au 2e siècle, Paris, 1953.
C. C. RICHARDSON, Early Christian Fathers (LCC 1), London, 1953.
J. STARK, LʹEglise de Pâque sur la Croix. La foi à la resurrection de Jesus‐Christ
dʹapres les ecrits des Peres apostoliques, în: NRTh, 7/1953, pp. 337‐364.
M. KAISER, Die Einheit der Kirchengewalt nach dem Zeugnis des Neuen
Testamentes und der Apostolischen Väter, München, 1956.
G. KRETSCHMAR, Studien zur frühchristlichen Trinitätstheologie, Tübingen,
1956.
464
H. KÖSTER, Synoptische Ueberlieferung bei den apostolischen Vätern, în: TU 65,
Berlin, 1957.
G. JOUASSARD, Le groupement des Pères dits apostoliques, în: MSR, 14/1957, pp.
129‐134.
O. ANDREN, De apostoliska fäderna i svensk översättning, Stockholm, 1958.
E. GOODSPEED, Index patristicus sive clavis partum apostolicorum operum,
Naperville‐Illinois, 1960.
Theological and Historial Introduction to the Apostolic Fathers, New York, 1961.
J. LAWSON, F. X. GORKEY, The Terminology for the Devil and Evil Spirits in the
Apostolic Fathers (PSt 93), Washington, 1961.
H. PIESIK, Bildersprache der Apostolischen Väter. Diss., Bonn, 1961.
L. BOUYER, C. MONDÉSERT, P. LOUVEL, Les écrits des Pères apostoliques, Ed.
du Cerf, Paris, 1963.
H. HEMMER și P. LEJAY, Textes et documents pour lʹétude historique du
christianisme, Ed. A. Picard et Fils, Paris, 1907 ș.u., și în: col. SCh, vol. 10; H.
HEMMER, G. OGER, A. LAURENT, A. LELONG, Les Écrits des Pères
apostoliques, annotés par F. LOUVEL, O. P., Paris, 1963.
H. KRAFT, Clavis Patrum Apostolicorum, München, 1963.
G. BLUM, Tradition und Sukzession. Studien zum Normbegriff des Apostolischen
von Paulus bis Irenäus, Berlin, 1963.
J. NEUMANN, Der theologische Grund für das kirchliche Vorsteheramt nach dem
Zeugnis der Apostolischen Väter: în: MTZ, 14/1963, pp. 252‐265.
F. A. SMIT, Het leken‐apostolaat in de geschriften der Apostolische vaders, Alkmaar,
1963.
R. M. GRANT, The Apostolic Fathers, Century, I, An Introduction, New York, 1964.
J. F. MCCUE, The Roman Primacy in the Second Century and the Problem of the
Development of Dogma: în: TS, 25/1964, pp. 162‐196.
P. STOCKMEIER, Bischofsamt und Kircheneinheit bei den Apostolischen Vätern: în:
TThZ, 73/1964, pp. 321‐335.
R. M. GRANT, The Apostolic Fathers 2: First and Second Clement. Traducere și
comentariu, New York, 1965.
R. A. KRAFT, The Apostolic Fathers 3: The Didache and Barnabs. Traducere și
comentariu, New York, 1965.
L. W. BARNARD, Studies in the Apostolic Fathers and Their Background, Oxford, 1966.
G. CORTI, I Padri Apostolici, Roma, 1966.
465
JEAN COLSON, Ministre de Jésus‐Christ ou le sacerdoce de l`Évangile. Étude sur la
condition sacerdotale des mninistres chrétiens dans l`Église primitive [Théologie
historique 4], Paris, Beauchense, 1966.
J. LIEBAERT, Les enseignements moraux des Pères Apostoliques, Gembloux, 1970.
T. H. VAN EIJK, La resurrection de morts chez les Pères apostoliques, Paris, 1974.
FISCHER JOSEPH, Die ältesten Ausgaben der Patres Apostolici. Ein Beitrag zu
Begriff und Begrenzung der Apostolischen Väter, în: Historisches Jahrbuch
94/1974, pp. 157‐190.
M. SACHOT, Pour une étude de la notion de salut chez les Pères apostoliques, în:
RSR, 51/1977, pp. 54‐70.
A. FERNANDEZ, La escatológia en los escritos de los Padres Apostólicos, în:
Burgense, 20/1979, pp. 9‐55.
J. P. MARTIN, Il rapporto tra Pneuma ed Ecclesia nella letteratura dei primi secoli
cristiani, în: Augustinanum, 20/1980, pp. 471‐483 (sono compresi lÀ
Diogneto Melitone di Sardi e Policarpo).
E. OSBORN, Ethics in the Apostolic Fathers, în: Prudentia, 12 (1980), pp. 87‐91.
R. WINLING, Une façon de dire le salut: la formule «Ètre avec Dieu‐être avec Jésus‐
Christ», dans les ecrits (apocryphes chrétiens compris) de l`ère dire des Pères
apostoliques, în: SP, 17, Pergamon Press, Oxford, 1982, pp. 760‐764.
F. BERGAMELLI, Sulla storia del termine Pantokrator, Dagli inizi fino a Teofilo di
Antiochia, în: Salesianum, 46/1984, pp. 439‐472.
A. MUSCO, V. MESSANA, La Patristica preagostiniana in Grande Antologia Filo‐
sofica, Aggiornamento bibliografico, vol. 32, Milano, 1985, pp. 437‐442.

Enciclopedii, cărți, studii și manuale în limbi străine –
în ordine alfabetică
ALTANER, B., STUIBER, A., Patrologie, 1966, pp. 43‐44.
ALTANER, Berthold, Patrologia, Marietti, 1960, pp. 59‐69.
ANDRÉ, G., La vertu, de simplicite chez les Peres apostoliques, în: RSR, 2/1921, pp.
306‐27.
BARDENHEWER, O., Geschichte der altkirchlichen Literatur, I, Freiburg im
Breisgau, 1902, pp. 80‐82.
BARDY, G., „Le sacerdoce chrétien dʹaprès les Pères Apostoliques”, în: VS, 53/1937,
pp. 1‐28.
IDEM, La spiritualité des Peres apostoliques, în: VS, 42/1935, pp. 140‐161; pp. 251‐
260; 43, 1935; pp. 40‐60;
466
IDEM, La vie spirituelle dʹaprés les Pères des trois premiers siécles, Paris, 1935.
IDEM, La théologie de lʹEglise de Saint Clément de Rome à Saint Irënèe, Ed. du Cerf,
Paris, 1945.
BAREILLE, G., Ignace d΄Antioche, în Dictionnaire de Théologique Catholique, t.
VII, col. 1549.
BARNARD, L. W., Studies in the Apostolic Fathers and their Background, B.
Blackwell, Oxford, 1966.
BARTELINK, F. M., Lexicologisch‐semantische studie over de taal van de Apostolische
Vaders, Nimega, 1952.
BAUER, W., Untersuchungen über die Vergöttlichungslehre in der Theologie der
griechischen Väter, în: ThQ, 98/1916, pp. 467‐491; 99/1918, pp. 225‐252.
IDEM, A Greek‐English Lexicon of the New Testament and Other Early Christian
Literature, traducere engleză și adaptare a Griechisch‐Deutsches Wörterbuch zu
den Schriften des Neuen Testaments und der übrigen urchristlichen Literatur,
traducere realizată de W. F. ARNDT și F. W. GINGRICH, Chicago, The
University of Chicago Press, 1957.
BENOIT, André, Le baptême au II‐e siècle, 1953.
BIHLMEYER, KARL, Die apostolischen Väter. Neubearbeitung der Funkschen
Ausgabe, J.C.B Mohr, Tübingen, 1956, pp. VII‐XI.
BONDOU P. Adrien, Actes des Apôtres, III‐e, ed. Paris, 1933.
BROSCH, H., Das Wesen der Heresie, Bonn, 1936.
CAMPENHAUSEN, HANS VON, Kirchliches Amt und geistliche Vollmacht in den
ersten drei Jahrhunderten, J.C.B. Mohr, Tübingen, 1953.
CASAMASSA ANTONIO, I Padri apostolici‐Studio introduttivo, Facultas Theolo‐
gica Pontificii Athenaei Lateranensis, Roma, 1938.
CAVALLERA, F., Les plus anciens textes ascétiques chrétiens, în: RAM 1/1920, pp.
155‐160; pp. 351‐360.
CAYRÉ, F., Patrologie et Histoire de la Théologie, Tomé Premier, Livres I et II, 4
Édition, Declée et Cie, Paris, Tournai, Rome, 1945, pp. 31‐75.
CATHOLIC ENCICLOPEDIA, colectiv de autori, Editura Encyclodedia Press,
New York, 1913, Ediție nouă digitală, Inc. Electornic version, 1996, vol.
III, Sf. Ignatius of Antioch.
CHOPPIN, J., La Trinité chez les Pères apostoliques, Ed. du Cerf, Paris, 1925.
CROSS, F. L., LIVINGSTONE, E. A., „The Apostolic Fathers”, în: Oxford
Dictionary of the Christian Church, p. 76.
CULLMAN, O., La fede e il culto della Chiesa primitiva, Editura AVE, Roma, 1974.
467
DANIÉLOU, J., Sacramentum Futuri, Paris, Beauchesne, 1950.
IDEM, Theologie du Judeo‐Christianisme, Paris, Beauchesne, 1958.
DÉBLAVY, J., Les idées eschatologiques de Saint Paul et des Pères apostoliques,
Alençon, 1924.
DONALDSON, J., The Apostolical Fathers, Macmillan, London, 1864DORNER,
A., Heilsgaube und Dogma, in Beitrage zur Weiterentwiclung der Christlichen
Religion, Munchen, 1905.
EHRMAN, Bart D., „Textual Traditions Compared: The New Testament and
the Apostolic Fathers”, în: The Reception of the New Testament in the
Apostolic Fathers (eds. A. Gregory, C. Tuckett), pp. 9‐28, Oxford‐New
York, Oxford University Press, 2005.
EIJK, Ton H. C. van., La résurection des morts chez les Pères Apostoliques (Théo‐
logie Historique 25), Paris, Beauchesne, 1974.
FOSTER, Paul (ed.), The Writings of the Apostolic Fathers, London, T&T Clark,
2007.
FREPPEL, E., Les Pères apostoliques et leur époque, Paris, 1859.
GIORDANI, A. I., Il messagio sociale del primi padri della Chiesa, Torino, 1939.
GOKEY, F. X., The Terminology for the Devil and Evil Spirits in the Apostolic
Fathers, în: PSt 93, Washington, 1961.
GOODSPEED, E. J., Index Patristicus sive Clavis Patrum Apostolicorum, Leipzig,
1907 (vocabularul Părinților Apostolici).
GRANT, Robert M., The Apostolic Fathers. An Introduction, New‐York, Thomas
Nelson&Sons, 1964.
GREGORY, A., The Reception of Luke and Acts in the Period before Irenaeus.
Looking for Luke in the Second Century, Tübingen, Mohr Siebeck, 2003.
GREGORY, A., TUCKETT, C. (eds.), The Reception of The New Testament in the
Apostolic Fathers, Oxford, Oxford University Press, 2005.
IDEM, „Reflections on Method: What constitutes the Use of the Writings that
later formed the New Testament in The Apostolic Fathers?”, în The
Reception of the New Testament in the Apostolic Fathers (eds. A. GREGORY,
C. TUCKETT), pp. 61‐82.
HARNACK, A., Die Terminologie der Wiedergeburt und verwandter Erlebnisse in
der ältesten Kirche, în: TU, 42, 3, Leipzig, 1918.
HEILMANN, Imitatio Dei. Die ethische Nachahmung Gottes nach der Väterlehre der
2. Ersten Jhh., Roma, 1940.
468
HILL, Charles E., The Johannine Corpus in the Early Church, Oxford, Oxford
University Press, 2004.
HILGENFELD, A., Die apostolischen Väter, Pfeffer, Halle, 1853.
HOERMANN, F., Leben in Christus. Zusammenhänge zwischen Dogma und Sitte
bei den Apostolischen Vätern, Viena, 1952.
JEFFORD, Clayton N., Reading the Apostolic Fathers: An Introduction, Peabody,
Mass., Hendrickson Publishers, 1996.
JONGE, H. de, „On the Origin of the Term Apostolic Fathers”, în: JThS,
29/1978, pp. 503‐505.
JOÜASSARD, E., Le groupement des Peres dits apostoliques, în: MSR, 14/1957, pp.
129‐134.
KAISER, F., Die Einheit der Kirchengewalt nach dem Zeugnis des Neuen Testamentes
und der Apostolischen Väter, München, 1956.
KITTEL, S.F.G., Der Jakobusbrief und die apostolischen Väter, în: ZNW, 43/1950,
pp. 54‐112.
KIHN, H,. Patrologie, Paderborn, 1904.
KLEVINGHAOUS, Die theol. Stellung der apost. Väter zur alt. Offenbarung,
Gütersloh 1948.
KNOPF, R., Das nachapostolische Zeitalter, J.C.B Mohr, Tübingen, 1905.
KORN, H., Die Nachwirkungen der Christusmystik des Paulus in den apostolischen
Väter, Berna‐Leipzig, 1928.
KÖSTER, Helmut, Synoptishe Überlieferung bei den Apostolischen Vätern, în: TU
65, Berlin, Akademia Velag, 1957.
IDEM, „Written Goespels or Oral Tradition?”, în: JBL, 113/1994, pp. 293‐297.
IDEM, „The Apostolic Fathers and the Struggle for Cristian Identity”, în: ExpT,
117/2006, pp. 133‐139.
LAMPE, W. H., A Patristic Greek Lexicon, Oxforn University Press, Oxford 1996.
LAWSON, E., A Theological and Historical Introduction to the Apostolic Fathers,
New York, 1961.
LEBRETON, H., Pères apostoliques, în: DSp, I, col. 790‐796.
Les Pères Apostoliques. Texte intégral, Paris, CERF, 2006.
LOEWENICH, W., Das Johannesverstandʹnis des 2. Jahrhunderts, Giessen, 1932,
pp. 4‐38.
MAIER, H. O., The social setting ofthe ministry as reflected in the writings of
Hermas, Clement and Ignatius, Waterloo, Ontario (Canada), 1991.
469
MARTY, H., Étude des textes cultuels de prière conservés par les Pères apostoliques,

în: RHPR, 10/1930, pp. 90‐98.
MARSHALL, I. H., The Holy Spirit in the Pastoral Epistle and the Apostolic Fathers,
în: Graham N. Stanton, Bruce W. LONGENECKER, Stephen C. BARTON
(eds.), The Holy Spirit and Christian origins: Essays in Honor of James D.G.
Dunn, Grand Rapids, Michigan, Eerdmans, 2004, pp. 297‐269.
MASSAUX, É., Influence de l`Évangile de Saint Matthieu sur la littérature chrétienne
avant Saint Irénée, Leuven, Leuven University Press, 1986 [1950]
réimpression anastatique.
MCCUE, G., The Román Primacy in the Second Century and the Problem. of the
Development of Dogma, în: TS, 25/1964, pp.162‐196.
MERSCH, E., Le Corps mystique du Christ, Louvain, 1933, pp. 230‐234.
MILLER, An Anthology of the apost. Fathers, 1948.
MÖHLER, J. A., Patrologie oder christliche Literargeschichte, Regensburg, 1840.
NEOMANN, E., Der theologische Grund für das kirchliche Vorsteheramt nach dem
Zeugnis der Apostolischen Vater, în: MTZ, 14/1963, pp. 252‐265.
PLESIK, E., Bildersprache der Apostolischen Vater, Bonn, 1961.
PETERSEN, William L., „Textual Traditions Examined: What the Text of the
Apostolic Fathers tells us about the Text of the New Testament in the
Second Century”, în The Reception of the New Testament in the Apostolic
Fathers (eds. A. GREGORY, C. TUCKETT), pp. 29‐46.
QUASTEN, J., Patrology, vol. 1‐3: Utrecht, 1950/1953/1960, vol. 4, Westminster,
1994; aici vol. 1, pp. 40‐42, cu o bibliografie bogată.
RAHNER, K., Sünde als Gnadenverlust in der früchristlichen Literatur, în: ZKTh,
60/1936, pp. 471‐491.
ROSLAND, W., Le caracteres essentiels de la gráce dʹaprés les Peres apostoligues,
Varșovia, 1934.
ROUFFIAC, J., La personne de Jésus chez les Pères apostoliques, Fischbacher Guy,
Paris, 1908.
SCHUMACHER, E., Kraft der Urkirche. Das «raeue Leben» nach den Dokumenten
der ersten zwei Jahrhunderte, Friburgo de Br. 1934, trad. español.,
Barcelona, 1957.
SCHVANKE, J., Dogmengeschichte der vornicanischen Zut, Freuburg, I. Br., 1892.
SEEBERG, R., Lehrbuch der Dogmengeschichte, vol I, Leipzig, 1920.
SIMONETTI, M., PRINZIVALLI, E., Storia della Letteratura Cristiana Antica,
Milano, Edizioni Piemme Spa, 1999.
470
SIMONIN, E. D., Le «doute», (διφνχια), dʹaprés les Pères apostoliques, în: VS,
51/1937, pp. 165‐178.
SMIT, A., Het leken‐apostolaat in de geschriften der apostolische Vaders, Alkmaar, 1963.
SPRINZL, J., Die Theologie der apostolischen Väter, Wien, 1880.
STARK, G. LʹÉglise de Pâque sur la Croix. La foi à la résurrection de Jésus‐Christ
dʹaprés les écrits des Pères apostoliques, în: NRTh, 75/1953, pp. 337‐364.
STOCKMEIER, P., Bischofsamt und Kircheneinheit bei den Apostolischen Vátern, în:
TThZ, 73/ 1964, pp. 321‐335.
STRUCKER, A., Die Gottebenbildlichkeit des Menschen in der christlichen Literatur
der ersten zwei Jahrhunderte, Münster, 1913.
TIXERONT, J., Histoire des dogmes, I, 1905, cap. III, pp. 115‐163.
TON, G. del., Lʹazione cattolica negli scritti dei Padri apostolici, în: SC, 1940, pp.
358‐372; pp. 465‐480.
TORRANCE, T.F., The Doctrine of Grace in the Apostolic Fathers, Edinburgh, 1948.
UNDERHILL, E., The Mystic Way, a Psychological Study in Christian Origins,
London, 1914.
UNNIK, W. C. van., Zur Bedeutung von ταπεινοθν τον φιχιν bei den
Apostolischen Vätern, în: ZNW, 44/1952‐1953, pp. 250‐255.
VÖLTER, D., Die apostolischen Väter, neu untersucht, 2 Teile in 3 Bänden, Leiden,
1904‐1910.
WALKE, S. C., The Use of Ecclesia in the Apostolic Fathers, în: AThR, 32/1950, pp.
39‐53.
WUSTMANN, G., Die Heilsbedeutung Christi bei den apostolischen Vätern,
Bertelsmann, Gütersloh, 1905.

Traduceri și recenzii în limba română – în ordine cronologică
Scrierile Părinților Apostolesci, traducere de Dr. IULIU OLARIU, Caransebeș,
1892; În colecția Păr. MATEI PÂSLARU: Biblioteca Părinților Bisericești,
editată de Episcopia Râmnicului Noului Severin, R. Vâlcea, începând din
anul 1935.
Pr. D. FECIORU, Scrierile Părinților Apostolici, în col. PSB 1, EIBMBOR,
București, 1979, 350 pp., cu recenzii de Pr. TEODOR BODOGAE, în: MA,
Nr. 4‐6/1981, pp. 440‐442. Scrierile Părinților Apostolici, traducere pr. dr.
Dumitru FECIORU, București, EIBMBOR², 1995.
Pr. Prof. SEBASTIAN CHILEA, în: ST, Nr. 5‐6/1981, pp. 476‐478 și în Romanian
Orthodox Church News, French version, Xe année, 2/1980, pp. 91‐92.
471
Menționăm și o Recenzie de Pr. ION IONESCU, în: ST, 3‐4/1996, pp. 98‐
100 la ediția a II‐a, EIBMBOR, București, 1995, p. 436.
Părinții Apostolici, Scrieri I, Ediție bilingvă, Serie coordonată de Dan
BATOVICI, Traduceri de Cristina CIUBOTARU, Nicolae MOGAGE și
Dan BATOVICI, Note de Nicolae MOGAGE și Dan BATOVICI, Tabel
cronologic de Adrian MUNTEANU, Studiu introductiv și introduceri de
Dan BATOVICI, Ediție îngrijită de Adrian MORARU, Editura Polirom,
Iași, 2010.
Cărți, studii și manuale în limba română – în ordine alfabetică
ALEXE, Pr. Șt. C., ”Viața creștină după bărbații apostolici”, în: ST, 7/1955, pp. 221‐
235.
IDEM, Eclesiologia Părinților Apostolici, în: ST, Nr. 7/1955, pp. 368‐381.
BACONSKY, Teodor, Doctrina despre păcat în scrierile Părinților Apostolici, în:
GB, Nr. 1/1989, pp. 102‐130.
BOLOCAN, Lector. dr. Carmen‐Maria, „Sfintele Taine în Scrierile Părinților
Apostolici‐o perspectivă de ansamblu”, în: TV, 7‐12/2008, pp. 136‐150.
IDEM, Pregătirea prin cateheză pentru primirea Sfintelor Taine, în perioada apostolică
‐ reflectată în scrierile reprezentative ale Părinților Apostolici, în: TV, nr. 7‐
12/2004, pp. 136‐149.
BOLOȘ, Pr. drd. Cristian, Antropologia creativă reflectată în scrierile Părinților
Apostolici și implicațiile ei teologice, în: Ort., Nr. 4/2007, pp. 91‐110.
BOTA, Preot prof. dr. Ioan M., Patrologia, Casa de editură „Viața Creștină”,
Cluj‐Napoca, 1997, pp. 15‐34.
BREDA, Pr. lect. dr. Nicu, Învățătura despre persoana a doua a Sf. Treimi reflectată
în opera Părinților Apostolici, în: Teol., nr. 2/2006, pp. 34‐55.
BUTA, Drd. Nicolae Marcel, Întruparea în viziunea Părinților Apostolici și a
Apologeților, în: OT, Nr. 1/2002, pp. 143‐167.
COMAN, Pr. Prof. Dr. I. G., ”Părinții Apostolici: primii martori ai tradiției”, în:
GB, 9‐10/1964, pp. 757‐759.
IDEM, Patrologie, București, 1956, pp. 30‐31 (ediția 2000), pp. 30‐31.
IDEM, Patrologie, vol. I, București, 1984, pp. 65‐86.
IDEM, „Și Cuvântul/trup s‐a făcut.” Hristologie și mariologie patristică, Editura
Mitropoliei Banatului, 1993.
CRICOVEAN, Preot Dr. Mircea Florin, Aspecte teologico‐literare în
corespondența patristică, Editura Marineasa, Timișoara, 2008, pp. 81‐ 92.
472
DUMITRAȘCU, Nicu, Ecumenismul Părinților Apostolici, în: Teol, nr. 1‐2/2004,

pp. 99‐110.
DUȘE, Călin Ioan, Părinții Apostolici, în: STGCV, Nr. 1‐2/2014, pp. 123‐130.
IDEM, Teologia Cristologica dei Padri Apostolici, în Spe Salvi credința, încrederea și
speranța: istorie și prognoze, în: Simpozionul Internațional Școala
Ardeleană, Oradea, 6‐8 octombrie, Editura Presa Universitară Clujeană,
Cluj‐Napoca, 2017, pp. 44‐52.
ENĂCEANU, Arhimandritul Ghenadie, “Despre bărbații apostolici”, în: BOR,
4/1878, pp. 385‐399 (Conține substanțiale studii, uneori, și introducerile
generale și speciale de la majoritatea edițiilor sau traducerilor Părinților
Apostolici).
FERENȚ, Pr. lect. univ. dr. Iosif, Harul divin în perioada creștină primară evidențiat
de scrierile Părinților Apostolici, în: OT, nr. 2/2004, pp. 28‐42.
HAMMAN, Adalbert, Părinții Bisericii, traducere de pr. Ștefan Lupu, Sapienția,
Iași, 2005.
ICĂ jr., I. Canonul Ortodoxiei I. Canonul apostolic al primelor secole, Sibiu/Bucu‐
rești, Deisis/Stavropoleos, 2008.
IORDĂCHESCU, Pr. Cicerone, Istoria vechii literaturi creștine, vol. I, Editura
Moldova, pp. 44‐59.
IZVORANU, Magistr. Stelian, ”Ierarhia bisericească după scrierile Bărbaților
Apostolici”, în: MMS, 8‐9/1957, pp. 615‐630.
MANEA, Pr. drd. Ioan, Viața duhovnicească după Părinții Apostolici, Apologeți și
Polemiști, în: RT, nr. 1/2006, pp. 68‐96.
MARIAN, Drd. Bogdan, Căsătorie și viață familială după „Constituțiile apostolice,
în: OT, Nr. 2/2001, pp. 236‐260.
McGUCKIN, Pr. John Anthony, Dicționar de teologie patristică, Traducere din
limba engleză de Dragoș Dâscă și Alin‐Bogdan Mihăilescu, Ediție
îngrijită de Dragoș Mîrșanu, Editura Doxologia, Iași, 2014.
MORESCHINI, Claudiu, NORELLI, Enrico, Istoria Literaturii Creștine Vechi
Grecești și Latine, I, Traducere de Hanibal Stănciulescu și Gabriela
Sauciuc, Ediție îngrijită de Ioan‐Florin Florescu, Polirom, Iași, 2001, pp.
121‐131.
NISTOR, Drd. Laurențiu, Eshatologia Părinților Apostolici și a apologeților, în: RT,
Nr. 2/2008, pp. 262‐291.
473
OPREA, Diac. Paul Călin, Eshatologia Părinților apostolici, apologeților și pole‐
miștilor, în: OT, nr. 3/2003, pp. 202‐224.
PADOVESE, Luigi, Ecleziologia în Părinții Apostolici în: „Introducere în
Teologia Patristică”, Traducere din limba italiană de Anton Rus și
Cristian Rarău, Colecția Biblioteca Teologică I, Editura Buna Vestire,
Blaj, 2003, pp. 103‐106.
PAPADOPOULOS, ST. G., Patrologie, vol. I, Ed. Bizantină, București, 2006, pp.
92‐105.
PELIKAN, J., Tradiția creștină: o istorie a dezvoltării doctrinei 1: Nașterea tradiției
universale: 100‐600, trad. Rom. Silvia PALADE, Iași, Polirom, 2004.
POPESCU, Teodor M., Primii Didascali creștini, extras din ST, anul III, nr. 2,
Tipografia Cărților Bisericești, București, 1932, p. 78 (republicat în
volumul: Prof. Dr. Teodor M. Popescu, Biserica și cultura, Seria Teologi
ortodocși români, EIBMBOR, București, 1996, pp. 79‐182.
PRESCURE, Vasile, ”Doctrina morală a Părinților Apostolici”, în: ST, 15/1963, pp.
541‐554.
RUS, Remus, Dicționar enciclopedic de literatură creștină din primul mileniu, Ed.
Lidia, București, 2003, p. 70.
SEICEAN, Pr. Vasile, „Moartea în teologia părinților apostolici”, în: OT, 4/2008,
pp. 67‐95.
SIMUȚ, Corneliu C., Eclesiologia lui Ignațiu din Antiohia, în: Studii de Teologie
Dogmatică, Editura Universității Emanuel din Oradea, 2007, pp. 13‐38.
SONEA, Cristian, „Repere ale rolului și ale responsabilității laicilor în biserică la
Părinții Apostolici”, în: STO, 2/2010, pp. 135‐146.
STREZA, Lect. drd. Ciprian, Evoluția anaforalei euharistice în epoca apostolică și
postapostolică, în: RT, Nr. 4/2001, pp. 45‐62.
IDEM, O problemă nerezolvată a Teologiei liturgice: epicleza Tradiției Apostolice, în:
RT, Nr. 1/2007, pp. 164‐174.
TIMUȘ, Pr. N., Doctrina Bărbaților Apostolici. Studiu apologetico‐polemic, teză
doctorat în teologie, Chișinău, 1929.
ȚEPELEA, Pr. Asist. Drd. Marius, Hristologia Sfântului Ignatie al Antiohiei, în:
OT, nr. 1, 2000.
VOICU, Arhid. Prof. Univ. Dr. Constantin, COLDA, Pr. Lect. Univ. Dr.
Lucian‐Dumitru, Patrologie I, Ed. Basilica, București, 2015, pp. 138‐144.
474
VOICU, Arhid. Prof. Univ. Dr. Constantin, Patrologie I, Ed. Basilica, București,
2009, pp. 47‐54.
IDEM, ”Hristologia Părinților Apostolici”, în: Ort, 3/1961, pp. 403‐418.
Surse electronice
https://ro.wikipedia.org/wiki/
https://ro.orthodoxwiki.org/
https://doxologia.ro/
https://www.crestinortodox.ro/
475

Imperiul Roman Si Crestinismul in Timpul Parintilor Apostolici

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Imperiul Roman Si Crestinismul in Timpul Parintilor Apostolici

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Călin‐Ioan Dușe

© 2019 Autorul volumului. Toate drepturile rezervate.

sacerdotală. Textul, o pledoarie și o invitație la aprofundarea gândirii

Prin urmare, întrepătrunderea dintre revelație și istorie, dintre mesajul

Imperiul Roman și creștinismul, două subiecte care au marcat,

literatură, arhitectură, limbile Europei (limbile romanice), iar istoria sa

FRL Forschungen zur Religion und Literatur des Alten und

PWK Pauly‐Wissowa‐Kroll, Realencyklopädie der klassischen

ST Studi e Testi. Pubblicazioni della Biblioteca Vaticana,

TP Transactions and Proceedings of the American

stăpânească. Din aceste instituții ale orașului‐stat derivau cultul și

„barbar” a constituit o caracteristică a unității spirituale greco‐romane.

După transformarea sudului Franței, Gallia Transalpina, în

50 Călin Ioan Dușe, Il contributo dello impero romano allo sviluppo dello spirito europeo,

pentru aprovizionare. Pe lângă acestea mai avea nouăsprezece legiuni

puțin amenințate de războaie. În schimb, provinciile imperiale erau

Arminius va deveni eroul național al germanilor. Tiberiu, viitorul

După moartea lui Tiberiu, la conducerea Principatului a urmat

71 Misenum a fost un port în apropiere de Neapolis și Puteoli. Aici a fost cea mai

După moartea lui Caligula au urmat momente de confuzie

Messalina organizează o conspirație împotriva lui Claudiu în

Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus s‐a născut în 15

marcată de frustrări traumatizante. După ascensiunea la tron a lui

83 Jocurile Olimpice aveau loc în localitatea Olympia din Grecia și au fost atestate

Iulius Vindex, care era guvernatorul provinciei Galia Lugdunensis și

investind sume considerabile de bani pentru construirea drumurilor,

În timpul acestei dinastii Imperiul Roman și civilizația antică

Pe plan extern, împăratul Traian a dus o politică expansionistă

În noua provincie, romanii vor aduce unități militare, funcționari

Politica expansionistă a împăratului Traian va continua și în

IDEM, Claude de Lyon. Empereur romain. Actes du Colloque Paris‐Nancy‐Lyon,

În perioada regalității, după unificarea triburilor de pe cele

Edilii se ocupau de organizarea poliției în Roma, supravegheau

exclusivitate cetățenilor romani și jus gentium (dreptul popoarelor

13 Jurisprudența reprezintă totalitatea soluțiilor date de instanțele judecătorești în

Denar Sesterț As Monedă Metal Greutate

25 100 400 Aureus aur ≈ 7,20 g sub Nero

12½ 50 200 Quinarius de aur aur

3 12 48 Cistofor / Cistiphoră argint = 4 drahme grecești

1 4 16 Denar argint ≈ 3,40 g sub Nero

1/ 2 2 8 Quinarius de argint argint

1/ 4 1 4 Sesterț alamă ≈ 27 g sub Nero

1/ 8 1/ 2 2 Dupondius alamă ≈ 13 g sub Nero

1/ 16 1/ 4 1 As cupru ≈ 11 g sub Nero

1/ 32 1/ 8 1/ 2 Semis cupru

1/ 64 1/ 16 1/ 4 Quadrans cupru

Pe parcursul istoriei, romanii s‐au remarcat ca și constructori

Marele Circ (Circus Maximus), care avea o capacitate de patru

ROSTOVZEV, M., Storia economica e sociale dellʼImpero romano, trad. italiană,

Pe parcursul secolelor, școlile romane atât în ce privește

5 Hermeneumata Pseudositheana, au fost manuale de conversație greco‐latine în

folosite numai la transcrierea cuvintelor grecești, fiind considerate

Pe parcursul istoriei sale, Imperiul Roman, prin personalitățile

Ennius este autorul primei epopei romane intitulată Analele

păstrat legături de prietenie îi amintim pe academicienii Philon55 și

istorie, geografie, istorie literară, literatură și critică literară, navigație,

anumite evenimente istorice și legendare, ale căror aniversări erau

A promovat idealurile de umanitate și egalitate, fapt care i‐a

Religia în perioada Regalității. Pe parcursul timpului, religia

Pentru cunoașterea religiei romane, pe lângă aceste informații

Pe lângă Jupiter, în fruntea Panteonului roman, era Iunona,

Superbus (534‐509 î.Hr.) a continuat opera de urbanizare a Romei

viața statului, alcătuind colecția Annales maximi. Pontificii alcătuiau