Sunteți pe pagina 1din 2

E vorba de un standard minim de sănătate, tot așa cum orice persoană care face un

infarct are dreptul să fie îngrijită de urgență, și nu lăsată acasă în voia destinului.
Sigur că suicidul variază foarte mult în funcție factorii de mediu, sociali, culturali,
psihologi, biologici. Însă există un consens între medici și profesioniști ai sănătății
mintale: suicidul nu este niciodată consecința unei singure cauze. Este așadar eronat
să te limitezi la o concluzie de genul: “a încercat să se omoare pentru că avea
probleme la serviciu”, “pentru că l-a părăsit soția” sau “pentru că urma să fie
arestat”, etc. Întotdeauna există și alte cauze. Cu alte cuvinte, suicidul nu este în
sine o tulburare psihică, nici o reacție normală, ci este un simptom al unei tulburări
psihice. Autopsiile psihologice, metodă standard de investigare a suicidurilor
„reușite” identifică o boală psihică în 90% din cazuri. Să tratezi doar simptomele,
atunci când te poți adresa cauzelor, este o greșeală medicală.

La ora la care scriu acest articol, posturile de știri vuiesc, la propriu, pe tema
tentativei de suicid a lui Adrian Năstase. Așa cum au vuit la fiecare tentativă de
suicid din ultimii ani, în modul lejer și iresponsabil al autorilor de foiletoane ieftine.
Nu este căutată informarea precisă, ci un răspuns emoțional al publicului. Pentru a-l
asigura, știrile sunt însoțite de coloane sonore. Imaginile cu fostul premier pe targa
de spital sunt acompaniate de acorduri wagneriene bubuitoare, ca în filmul Titanic,
ca să știm ce anume trebuie să simțim atunci când vedem știrea.  Ce efect are
modul ăsta de ambalare asupra persoanelor cu risc crescut de a trece la act, și cum
psihiatria e confruntată, după fiecare asemenea eveniment, cu câte un val de
tentative de suicid, asta în cazul fericit în care ele ajung la psihiatru, și nu se pierd
pe parcurs, e un alt subiect.

Că în media nu vorbește niciodată de alte cauze, rămase ascunse, ale tentativelor de


suicid, și e interesată de romanțare și melodrame, e o problemă veche, și poate
gravitatea ei ar fi limitată dacă presa ar fi o simplă oglindă, mai mult sau mai puțin
distorsionată, a realității, sau chiar un tablou fantastic, o reflecție îndepăratată a ei.
Dar presa nu reflectă realitatea, ci o generează. Imaginile, concepțiile, noțiunile de
la televizor se revarsă asupra noastră. În mediul meu, profesional, acest lucru se
traduce printr-o minimizare sau anulare a intervenției psihiatrice. Dacă un om
moare în spital, de o boală anume, i se va face automat o autopsie, afară de cazul în
care familia refuză în mod expres acest lucru. Dacă moartea e suspectă, familia își
pierde acest drept. Suicidul este întotdeauna suspect: în câte cazuri se efectuează o
autopsie psihologică? Mult mai grav: în câte cazuri, cei cu tentative nereușite de
suicid beneficiază de intervenția psihiatrului? Și dă cineva doi bani pe treaba asta,
dintre cei care sunt obligați să dea?

Un caz precum cel al lui Adrian Năstase este și mai riscant, tocmai pentru că se
pretează la nenumărate interpretări și semnificații, ramificații politice și speculații
asupra intențiilor reale. În marea de analize de tot felul făcute de profani, psihiatria
va fi, probabil, din nou, lăsată pe din afară. Eu, ca psihiatru, nu am dreptul să
speculez pe subiectul Năstase. Dar am datoria să aduc aminte că în asemenea
cazuri, expertiza psihiatrică, și probabil o atitudine terapeutică, sunt obligatorii.
Chiar dacă un diagnostic poate fi apoi folosit în mod necuvenit, și chiar dacă nu
orice diagnostic e o scuză.   E o chestiune de principiu elementar, și nu de politică,
ca și articolul de față.