Sunteți pe pagina 1din 44

1

Liter-Club
Revistă de cultură

Anul V, nr. 4(19),


octombrie – decembrie
2020

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


2

„Parlamentul revistelor”

PRO DOMO

Biblioraft
Petruș Andrei, Academicianul
Constantin Ciopraga – Profesorul de
profesori (interviuri – recenzii – amintiri),
Bârlad, Editura Sfera, 2020, 97 p. Volum
omagial editat de absolvenţii promoţiei Filo
’70 a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din
Iași.
Cuprins: V-aţi înălţat un templu;
Academicianul Constantin Ciopraga –
Profesorul de profesori; Academicianul
Constantin Ciopraga – Personalitate
columnară”. Profesorul de profesori în
„Interviuri”; Constantin Ciopraga – 90;
Constantin Ciopraga – Romanul „Nisipul” –
„Un ţipăt împotriva neantului”; Interviu inedit.

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


3

Momentul COVID-19
Marcel MIRON
(Huşi)

Reviste

Revistele literare
doamne inteligente
frumoase
îmbrăcate exotic
ori clasic
circulă în lume
discret.

Din cap
și până în călcâi
pe faţă sau pe dos
sute de ochi
te învaţă să culegi
mărgăritarele
din flori de minte
flori de inimă
flori de cântec
flori de dor.

Un fagure de miere
sufletul!

În vremuri covidiene
revistele au nevoie de oxigen
și seva vieţii cititorilor.

Iar coloratele doamne


revarsă discret
parfum de minte
parfum de inimă
parfum de dor.

Uneori își mută nemurirea


în raiul revistelor
unde îngerii le răsfoiesc paginile de aur.
Iar cuvintele
și literele
luminează până departe
în Calea Lactee.

Timp de pandemie

N-am voie să te văd prietene


cât încă în aura ta
molima dansează
nevăzutele spaime
prezente în dricul morţii.

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


4

Nașterea clipelor
zi și noapte
înfloresc viaţa
fără de moarte.

Noi suntem
bolnavii morţii
iar această suferinţă
nu mai lucrează în noi.

Am murit de mult în iubire


singura formă de viaţă
înainte
și după moarte.

Theodor CODREANU
(Huşi)

Cărţi în vreme de
pandemie

Agresiva criză declanşată


de pandemia Covid-19, care
a invadat toate instituţiile şi
mediile sociale şi culturale
din lume şi din ţară şi care
preocupă, într-o proporţie covârşitoare,
mass-media, a pătruns şi în straturile culturii
majore, favorizând scrierea de studii, eseuri,
de cărţi semnate de personalităţi importante.
Se vorbeşte, în context, chiar şi de o grăbită
apropiere a Apocalipsei, de care sunt
vinovaţi oamenii, nicicum divinitatea, cum
remarca, mai de mult, unul dintre cei mai
importanţi filosofi ai religiei din secolul al
XX-lea, René Girard: „Esenţial este să
înţelegem că violenţa apocaliptică prorocită
de Evanghelii nu este divină. În Evanghelii,
acţiunea violentă este mereu raportată la
oameni, niciodată la Dumnezeu” (Despre cele
ascunse de la întemeierea lumii, trad. din
franceză de Miruna Runcan, Editura Nemira,
Bucureşti, 2008, p. 253). Pentru că omul este
singura fiinţă de pe Terra care-şi distruge
habitatul, din proprie nesăbuinţă şi lăcomie.
O subliniază, ca istoric şi creştin, şi acad.
Ioan-Aurel Pop, în articolele publicate, două
dintre ele fiind incluse în prima carte
dedicată crizei pandemice, coordonată de
universitarul ieşean Laurenţiu Şoitu, Covid.
Colivia noastră (Iaşi, Editura Institutul
European, 2020), unde semnează nu mai
puţin de 50 de personalităţi, între care †
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, † ÎPS
Mitropolit Teofan, † PS Ignatie al Huşilor,

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


5
Vasile Astărăstoae, Mircea Dumitru, Andrei
Marga, Aurel Codoban, Nicu Gavriluţă, Dan
Puric, Alexandru Surdu, Bogdan C.
Simionescu, Mălai Mare ş.a.
Admirabilă mi se pare lecţia de istorie a
Preşedintelui Academiei, Ioan-Aurel Pop,
apărută, mai întâi, în revista
„Contemporanul”: „Poate că, după această
grea încercare, ne vom rândui altminteri
viaţa individuală şi socială, ne vom trezi să
fim mai buni şi mai drepţi, ne vom revărsa
preaplinul sufletului spre lume şi spre ţară,
adică spre colţul nostru de lume, pe care nu-l
iubim pentru că este perfect (nu este!), ci
pentru că este (încă) al nostru” (Gânduri la
vreme de restrişte, în „Contemporanul. Ideea
europeană”, aprilie, 2020, p. 7). Ultima
propoziţie a frazei e de ţinut minte, căci acolo
unde predomină discordia fratricidă,
creatoare de ceea ce Eminescu a numit gol
etnic, acesta poate fi lesne umplut cu
interesele unor stăpâni de aiurea, precum ne
avertiza, în modernitate, şi George Orwell:
„Vă vom goli de conţinut, după care vă vom
umple cu noi înşine” (1984). Semne ale
acestei legende negre vin şi de acolo că
România a avut parte, după 1989, de
preşedinţi care şi-au trădat obligaţia
constituţională de a fi mediatori între
antitezele partinice, între cele patru puteri
din stat, semănând ură şi învrăjbire, încât
Centenarul Marii Uniri a găsit Ţara mai
dezbinată ca niciodată. Cum se face că
preşedintele României militează îndrituit
pentru unitatea Europei, la Bruxelles, în
discursuri aplaudate şi distinse cu Premiul
„Richard Nikolaus von Coudenhove-Kalergi”,
pentru ca, ajuns la Bucureşti, să intre
surprinzător în lupta contra unei jumătăţi de
ţară, asimilată unui anume partid, cu
etichetări demne de sistemele dictatoriale?
Mentalitatea aceasta semibarbară,
semnalată de Eminescu („Rău şi ură/ Dacă nu
sunt, nu este istorie”, în poemul Andrei
Mureşanu), face din România un stat eşuat,
pradă corupţiei şi asasinilor economici,
supusă atacurilor împotriva Bisericii şi a
valorilor culturale naţionale, considerate
anacronice de către ideologia care bântuie
astăzi prin Europa şi prin lume sub firma
neomarxismului cultural, botezat, eufemistic,
corectitudine politică. Despre asemenea
primejdii „pandemice” spirituale vorbeşte
proaspăta carte a † PS Ignatie al Huşilor,
intitulată grăitor Maladia ideologiei şi terapia
Adevărului (Huşi, Editura Horeb, 2020, cu o

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


6
prefaţă de Teodor Baconschi). Părintele
Ignatie îşi structurează cartea pe o antiteză
netransfigurabilă: lumina taborică şi lumina
artificială de factură raţionalist-ideologică,
cea din urmă aducătoare a utopiilor
criminale care au dominat secolul al XX-lea:
comunismul şi nazismul. Ţinta centrală a
„luminii” raţionalismului ateu este să se
substituie luminii hristice, în numele unui
„creştinism” secularizat, fără Biserică: „În
timp ce lumina taborică îl verticalizează pe
om, în sensul că îl leagă prin Dumnezeu de
oameni, a căror demnitate, libertate şi
identitate nu pot fi tranzacţionate nici măcar
ideologic, darmite ontologic sau biologic,
«lumina» neoliberală progresistă te
orizontalizează, în sensul că devine o marfă
vandabilă şi permanent disecată prin lupa de
pe taraba umanismului ateu, a cărui osatură
centrală este modificarea şi relativizarea a
tot ce înseamnă suma datelor ontologice,
naturale şi tradiţionale ale omului” (p. 23-
24). Părintele Dumitru Stăniloae atrăgea
atenţia că lumea nu are consistenţă
ontologică, prin sine, ci doar o consistenţă
dialogică, în care primează dialogul Pământ-
Cer, care constituie comuniunea euharistică
a Bisericii. Aceasta e calea spre Adevăr a
persoanei în lume. Laurenţiu Şoitu, care este
un specialist în teoria comunicării, îşi
fundează conceptul tocmai pe dialogic,
subliniind unitatea paronimică, manifestată
şi etimologic, comunicare-cuminecare.
Prima parte a cărţii Părintelui Ignatie are
titlul Adevărul şi ideologia, cele două
concepte fiind incompatibile dialogic, căci
ideologia neagă persoana şi exaltă
pseudolibertatea individului atomizat: „A fi
persoană înseamnă a fi în dialog cu cei de
lângă tine. Omul care se depersonalizează nu
mai dialoghează cu cei din jur. Îşi este
suficient sieşi. Se atomizează. Îşi pierde
unitatea fiinţială. Devine o monadă închisă”
(p. 73). Partea a doua a volumului, Actul
credinţei între rigorile pandemiei şi asaltul
secularismului, surprinde rătăcirile
raţionaliste, cu pretenţii de neoliberalism, a
celor virusaţi de maladia spirituală din care
şi-au făcut un ideal grobian prin atacurile la
adresa Bisericii Ortodoxe Române, ori de
câte ori se ivesc diverse ocazii ideologizante
favorabile: „În lumea în care trăim astăzi
(aproape) totul este transformat în ideologie:
cine îşi iubeşte patria şi neamul riscă să fie
suspectat de cripto-comunism, cine pledează
pentru şi este fervent în a susţine familia

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


7
tradiţională, poate fi etichetat rapid ca un
simpatizant inconştient al domnului Putin,
de parcă familia formată din tată, mamă (şi
copii) a fost inventată şi aşezată pe orbita
planetei de către «prinţul» de la Răsărit. (…)
Se ştie, cu certitudine maximală, că orice
ideologie este totalitară şi, în mod negreşit,
ucide” (p. 31).
„Iluminaţi”, precum Iulian Bulai, deputat
USR de Neamţ, dă lecţii teologilor asupra a
ceea ce crede el că este imaculata
concepţiune, în lumina ştiinţei
contemporane, iar un altul, ilustrul filosof
anonim Emil Moise, a ajuns până acolo, încât
să intenteze proces „frăţesc” Bisericii
Ortodoxe Române, pentru a fi scoasă în afara
legii linguriţa euharistică, marea descoperire
a iluminatului nou Moise fiind aceea că
linguriţa este agentul patogen numărul unu
care ne-a adus pandemia în ţară. Înţeleptul
culpabilizează pe toţi preoţii ortodocşi, ca
„nebuni” şi „posedaţi”: „Aceştia, comentează
ironic Părintele Ignatie, adică preoţii, pentru
a fi în spiritul totalitarismului progresist,
sunt nebuni şi posedaţi. Singurii vrednici de
a scăpa de această molimă şi de a regândi
lumea din temeliile ei sunt cei care au
beneficiul incandescenţei becului
iluminismului şi sunt branşaţi la energia
marxismului cultural” (p. 153).
Cărţi precum cele comentate aici, sumar,
atestă că spiritul critic românesc încă
urmează cutuma adevărului, calea deschisă,
eminescian, de către secolul al XIX-lea: „Cel
mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima
de-a privi în faţă, ş-a recunoaşte adevărul. El
e crud acest adevăr – dar numai el foloseşte”
(M. Eminescu, Fragmentarium, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p.
126).

Nela Diana RADU-GRIGORESCU


(Huşi)

Învățător în pandemie

Covid-2019!
De fapt… Covid-2020,
2021… și cât va mai vrea
Dumnezeu! Să fim sinceri:
2019 e anul cel mai puţin
vinovat de ceea ce ni se
întâmplă.
Pandemie – nu știu dacă până în luna
martie 2020, am folosit, în toată viaţa mea,
de două ori acest cuvânt. Și acum, îl am zilnic

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


8
în gând. Dacă nu-l rostesc, îl gândesc, dacă
nu-l gândesc, îl aud în mass-media sau
printre cunoscuţi.
Între cuvintele pandemie și sistem de
sănătate există o oarecare tangenţialitate,
având în vedere că Sistemul medical
gestionează, vindecă, atât în epidemie, cât și
în pandemie, chiar dacă vorbim de sisteme
de sănătate diferite de la ţară la ţară, chiar
dacă al nostru este suprasolicitat. Între
pandemie și economie relaţia de antonimie
devine mai evidentă: pe măsură ce una
crește, cealaltă se prăbușește și, ca în orice
conflict, există victime colaterale.
Dar între pandemie și sistemul de
învăţământ, la ora actuală, ce relaţie se poate
stabili? E clar că una de subordonare si
totodată de antonimie. „Bietul” Sistem de
învăţământ, total nepregătit, obosit de atâtea
reforme și atâţia miniștri, s-a trezit faţă în
faţă cu această realitate nemaiîntâlnită.
Celelalte pandemii din anii 1812, 1870, 1918
reprezentau povești din cărţile de istorie sau
din povestirile bunicilor.
Realitatea noastră, a cadrelor didactice
este, că în luna martie, activitatea la clasă s-a
oprit. Exista o rutină dragă a oamenilor de la
catedră, o apropiere de suflete inocente pe
care suntem datori să le modelăm și de care
am fost privaţi. Singurul lucru bun a fost că
am avut impresia că vom scăpa de …hârtii.
„Ura! Stăm acasă!” – au strigat copiii. Noi
am zâmbit și ne-am gândit că vom sta două,
trei săptămâni, apoi ne vom întoarce în
deplină siguranţă. Va trece! Materia o vom
recupera noi cumva, cel mai greu va fi să-i
facem pe copii să înţeleagă niște noţiuni într-
un ritm mai alert.
Am acceptat și ne-am adaptat. Însă
Paștele ne-a găsit tot acasă. Și dintr-o dată,
adaptarea aceasta a avut alte conotaţii:
platforme, online, Zoom, Classroom,
Googlemeet, ASQ… Mulţi dintre noi nu au
intrat niciodată măcar de curiozitate,
darămite să lucrăm pe ele. „Nu știu!”, „Nu
pot!”, „Nu am fost format pentru așa ceva!” –
au spus mulţi dintre noi. Și totuși
învăţământul nu putea stagna, copiii aveau
nevoie cât de cât de interacţiune, atât între ei
cât și cu informaţiile. Le era dor de doamna
învăţătoare, de colegi, măcar să se vadă
online.
Și am început să învăţăm și noi. Pas cu
pas, mi-am însușit lucruri pe care nu
credeam să le învăţ vreodată. În ciuda
faptului, că am petrecut foarte mult timp în

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


9
faţa calculatorului, pregătindu-mi lecţiile, mi-
era drag să-i văd pe copii, chiar și pe
monitor.
Rămâne totuși aspectul acesta al sărăciei
și cel al eficienţei lecţiilor online. Ne
străduim cât putem să realizăm o lecţie
corectă, din toate punctele de vedere, prin
intermediul calculatorului. Însă, în ciuda
efortului, a filmuleţelor, a PPT-urilor sau a
diverselor mijloace audio-vizuale, nu e
același lucru cu lecţia derulată faţă în faţă cu
elevii. O lecţie predată în faţa monitorului,
prin simpla expunere a acesteia, este egală
cu zero.
Acum suntem în al doilea val al pandemiei
și ne-am împărţit împotriva voinţei noastre,
în profesori care avem competenţe digitale,
profesori care nu le avem, profesori care mai
avem ani până la pensie și cei care spun „E
bine să ies la pensie!” La rândul lor, copiii s-
au împărţit în: copii săraci, fără tablete,
semnal sau curent electric și copii care au
gadgeturi, care intră online, în dorinţa de a
învăţa, dar și copii care chiulesc, chiar și
online.
Eu personal, pot spune în acest moment,
că nu-mi mai este frică de acest online, în
ciuda tuturor impedimentelor, care ţin, în
special la clasa mea, de dorinţa copiilor de a
veni la școală. I-am anunţat acum câteva zile,
că vom reveni pentru o scurtă perioadă, la
lecţiile pe calculator. Reacţia lor: ”Nuu! Nu
vrem! Vrem la școală, cu dumneavoastră!” Și
asta chiar dacă însemna stat acasă, trezit mai
târziu, teme mai puţine.
Explic lecţia online, predarea unei litere.
Pun filmuleţ, prezint desktop-ul, explic litera
de mână încă o dată și încă o dată: pe film, pe
planșă, pe desktop. Brusc, o fetiţă plânge cu
sughiţuri. Mama e plecată, trebuie să
cumpere câte ceva pentru familia surorii ei,
care e în izolare la domiciliu. Nu sunt lângă
ea s-o ajut. În sala de clasă ar fi fost altfel, m-
aș fi apropiat și i-aș fi purtat mâna să
rotunjim împreună literele.
- De ce plângi?
- Nu am înţeles nimic, d-na! S-a întrerupt
internetul și nu v-am mai auzit!
- Nu plânge, draga mea!
Ce pot face? Îmi caut cuvintele printre
lacrimile fetiţei, reluând totul de la capăt, în
vreme ce alţi elevi se plictisesc și pleacă din
faţa monitoarelor.
Prezenţa părinţilor alături de copiii de
vârstă școlară mică, în învăţământul online,
este necesară. Chiar dacă nativ au

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


10
competenţe digitale formate, o lecţie online
nu e același lucru cu un joc și presupune
atenţie distributivă, concentrare, răbdare.
Deși am stabilit reguli de a răspunde la o
lecţie pe calculator, ei sunt spontani, vorbesc
unii peste alţii, unii nu-ndrăznesc să
vorbească deloc, trebuie să apese butonul de
ridicat mânuţa, din aplicaţie….
Venirea la școală a copiilor de clasa I, este
foarte importantă. Chiar și cu regulile de
distanţare, care implică: „Nu te apropia de
colegul tău!”, „Nu colora împreună cu alţi
colegi!”, „Pune masca pe guriţă și năsuc!”…
El se uită mirat la tine, cu ochișorii măriţi și
întrebători: „Ce-o fi păţit doamna? Până mai
ieri ne spunea să ne jucăm împreună, să
împărţim mâncarea și lucrurile, să fim cât
mai uniţi și mai apropiaţi unii de alţii. N-o
știam așa!” Și-și vede în continuare de joacă,
cu masca lui care stă strâmbă pe feţișoara
prea mică pentru o mască, chiar imprimată
cu desene amuzante.
Spunea cineva că „Toate cursurile online
au rol de a menține legătura cu școala, nu au
rol de predare”. Serios? Și atunci unde vom
ajunge? Nu e adevărat! Indiferent de condiții,
noi, cadrele didactice trebuie să menținem
legătura cu școala, să predăm și, mai ales, să
ne facem înțeleși și să ajungem la sufletele
copiilor, așa cum o facem de obicei, în sala de
clasă.

Petruș ANDREI
(Bârlad)

Rondelul pandemiei

Fraţilor, mai staţi pe-acasă!


Fiindcă boala e perfidă
Și în stare să ucidă
Că ei de nimic nu-i pasă.

Atmosfera e morbidă
Victimele când își lasă.
Fraţilor, mai staţi pe-acasă,
Fiindcă boala e perfidă.

Unii i-au căzut în plasă


Iar ea, lacomă omidă
Ca de frunze verzi e-atrasă
De noi, nu de pălămidă,
Așa că… mai staţi pe-acasă!

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


11

In memoriam –
Ion Gheorghe Pricop

Adina DARAWSHA
(Israel)

În căutarea ultimelor
gânduri

I-am promis tatei că vom aranja împreună


biblioteca de acasă, așa cum și-ar fi dorit; în
funcţie de tematică, după autori, dar, mai cu
seamă, cărţile prietenilor, cu autograf sau
fără le vom fi pus într-un raft special, acolo
unde ar fi dăinuit atmosfera familiară a
întâlnirilor de suflet. Nu am mai realizat
acest lucru! Un telefon, târziu în noapte m-a
anunţat că plecase deja la drum cu Îngerii,
lăsând în urmă totul, ca și cum n-ar fi trăit, ca
și cum nimic nu i-ar fi aparţinut.
A rămas dezordinea neatinsă, în speranţa
că aș găsi eventuale gânduri, în speranţa unei
scrisori de adio, în ideea de a afla ce
însemnări a mai făcut sau cum ar fi fost
lumea lui în ultimele zile. Am realizat că nici
nu aveam noul roman, deși trecusem binișor
de lansare, el... care, cu mare grijă, împărţea
autografe în primul rând familiei. Poate era
supărat, deoarece în ultima vreme nu
veneam acasă pe cât de des și-ar fi dorit, ori
poate era gelos pe viaţă presimţind iminenta
despărţire și profunda nemulţumire că
rămâneau încă multe lucruri de făcut. Era
graba inexplicabilă de a trăi clipele cât mai
intens, ca și cum zilele ar fi intrat în sac. Nu
am avut semne și nici premoniţia că ar fi
posibil să nu ne revedem, dar ultima privire
din spatele porţii m-a făcut să înţeleg totul.
Căutându-i urmele în vara aceasta, am reușit
să ordonez „averea spirituală”. Volumele
făcute teanc pe orizontală și-au găsit locul,
cele ale prietenilor, după cum și-a dorit... la
vedere, secondate de versurile și romanele
proprii. Nu am găsit nimic scris pentru mine,

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


12
știam că nu va fi. Simţeam un nod care îmi
amorţise coardele vocale și aveam senzaţia
că privirea aceea de “rămas bun”, ultima, se
pietrificase după zăbrelele de fier, ţintuită de
greutatea cuvintelor nespuse, de tristeţea că,
probabil, nu făcusem destul și nu i-am stat
suficient în preajmă încât să învingă moartea.
Ar fi fost ideal să mă abţin! Prima pânză de
lacrimi pe care încercam din răsputeri să nu
le scap pe obraz, îmi înţepa ochii!
Am dat peste premii, diplome și o pană
simbolică adusă de mine, străduindu-mă
zadarnic să le ordonez solemn, dar nu am
reușit. Sub biblioteca simplă din copilărie,
am găsit rezerva de exemplare a noului
roman și am sperat că autograful „fiicei
Adina” va fi printre una din coperţile acelea.
În zadar, erau toate noi, cu foile pe alocuri
lipite, învăluite în mirosul inconfundabil al
tipografiei. Răsfoindu-le, am descoperit
rândurile menite mamei „Scumpei și
nepreţuitei mele soţii și tovarășe de viaţă,
care a pus și ea o cărămidă prin noianul de
neajunsuri și frustrări, dând dovadă de
sacrificiu, răbdare, neţărmurită dragoste și
devotament”. E dureros să citești
însemnările cuiva drag după ce ne părăsește.
E și mai dureros să realizezi cât de mult a
iubit, dar nu a știut să arate vreodată. Nu ţin
minte să-i văzut pe ai mei îndrăgostiţi,
apropiaţi. Parcă totul se sfârșise înainte să
înceapă. Poate ar fi fost perfect să se spună
lucrurilor pe nume în această viaţă, să nu se
fi precupeţit nici o secundă de afecţiune, nici
un moment de sinceritate. Timpul, marele
dușman nu așteaptă. Tinereţea și seva fiinţei
se scurg prin turnul rebel, chiar nemilos al
rutinei și al preocupărilor.
Aruncând o ultimă privire sub bibliotecă,
am observat că între piciorul scurt și perete,
era un volum strivit, sucit ca un cilindru și
aproape umezit de răcoare. Era al meu. Avea
un autograf în alb, un alb imaculat, fără
introducere, fără fraze, fără puncte și
virgule... tata îmi lăsase între copertă și
prima pagină un petec minuscul de hârtie,
rupt inegal, de mărimea unei jumătăţi de
deget, pe care mâna tristă și tremurândă
scrisese cu caractere firave doar atât „Adina”.
Poate toată înţelegerea lui asupra mea era
cuprinsă în cele cinci litere, precum o
ghicitoare al cărei tâlc trebuia să-l deslușesc
imediat. Am ridicat hârtiuţa în zare, după
care am fixat-o în cotorul cărţii și am închis
coperta. Ghicisem! Cheia rămăsese în mâinile
mele. Trebuia să continui, fără prea multe

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


13
explicaţii și mai ales fără lacrimi. Ne învăţăm
lecţiile în această lume, după care ne facem
bagajul și plecăm Acasă.
E noiembrie, dragă tată! E luna în care
acum doi ani ne-am despărţit și ai plecat cu
zâmbetul pe buze. Marea Tăcere a
îngenuncheat condeiul și metaforele, dar nu
și memoria mea... Memoria mea nu obosește.
Vreau să știi că încerc să ţin aprinsă raza de
lumină. Deseori mă uit spre albastrul cerului
și știu că dincolo de el Îngerii mă privesc cu
ochi de stele.

Valentina TECLICI
(Napier, Noua Zeelandă)

Ion Gheorghe Pricop – un profesor şi un


scriitor ce a aprins conştiinţe

Dacă ar fi trăit, scriitorul Ion Gheorghe


Pricop ar fi împlinit anul acesta, pe 15 aprilie,
76 de ani şi roadele scrisului său, fie că ar fi
fost proză, eseistică sau poezie ar fi continuat
să hrănească mintea cititorilor cu idei noi,
pline de frumuseţe clasică şi înţelepciune
despre neam, cultură, istorie.
L-am întâlnit prima dată în urmă cu mai
bine de cincizeci de ani, într-un
compartiment de tren, când eu călătoream
singură spre București, unde în fiecare vară
petreceam o lună la rudele mele. El, proaspăt
absolvent al Facultăţii de Filologie, mergea,
împreună cu două colege, la Capitală pentru
repartiţie, conform sistemului centralizat
care funcţiona atunci pentru absolvenţii de
facultate, curs de zi, pentru oferirea primului
loc de muncă. Ei veneau cu trenul din Iaşi, iar
eu am urcat în acel tren din Crasna, locul
meu fiind în compartimentul lor, lângă
fereastră, în sensul invers al mersului
trenului.
Nu mai ţin minte exact anul, dar bănuiesc
că era 1969 ori 1970. Stăteam pitită, tăcută
în colţul meu, uitându-mă din când în când
pe fereastră, dar şi citind dintr-o carte, în
timp ce tinerii absolvenţi povesteau, râdeau,
împărtăşeau câte ceva din viaţa lor
particulară. Total ignorată (cum de fapt şi
doream) de proaspeţii profesori, cu ochii în
carte, citeam dar cred că mai mult trăgeam
cu urechea la discuţiile care mi se păreau
interesante şi uneori amuzante. Mi-amintesc
din acele discuţii că domnul din grup era
singurul căsătorit, fericit în relaţia lui
matrimonială şi că avea un băieţel de vreo

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


14
doi anişori pe care îl adora. Nu cred că am
privit în faţă pe vreunul dintre ei, aşa că nu
am pictat portretele lor în memoria mea.
Câteva luni mai târziu, la una din
şedintele de cenaclu de la Casa de Cultură din
Huși, a venit pentru prima dată un tânăr
profesor din Duda-Epureni, care a fost
prezentat de profesorul şi poetul Ion
Alexandru Angheluș, conducătorul
cenaclului. Era vorba de Ion Gheorghe
Pricop, care, în acea seară a citit o proză
scurtă. Mi-am dat seama imediat că aveam
printre noi un talent autentic, un mentor de
la care cenacliştii huşeni care scriau proză,
aveau ce învăţa. În plus, am fost surprinsă
când i-am auzit vocea specifică, uşor
răguşită, profundă şi eram sigură că o mai
auzisem cândva, undeva, dar mi-a fost
imposibil să-mi amintesc împrejurarea.
Şedinţele de cenaclu aveau loc într-o cameră
cu pereţii îmbrăcaţi în catifea, care absorbea
fumul ţigărilor pe care majoritatea bărbaţilor
le fumau „ca turcii”, una după alta. În acea
seară, privirea mi-a tot rămas aţintită pe
faldurii catifelei, auzind doar pe jumătate din
ceea ce s-a citit şi comentat, mintea fiindu-mi
preocupată cu unde şi când mai auzisem
vocea noului coleg de cenaclu. După vreo
două săptămâni, dilema s-a rezolvat ca prin
miracol, când într-o zi mi-am amintit de
discuţiile proaspeţilor absolvenţi din
compartimentul de tren şi am conectat
imediat vocea cu persoana căreia îi
aparţinea. Când i-am relatat lui Ion Gheorghe
Pricop, la următoarea şedinţă de cenaclu,
împrejurarea în care l-am auzit vorbind
prima dată, a fost surprins şi nu şi-a amintit
ca eu să fi fost în compartiment, însă când i-
am citat câteva fragmente din discuţiile de
atunci, a părut şi mai mirat, dar a dat din cap
aprobator.
Anii au trecut, locuiam deja în Noua
Zeelandă de 9 ani şi, graţie tehnologiei, l-am
revăzut pe Ion Gheorghe Pricop prin
intermediul skype-ului pe 7 octombrie 2011,
cu ocazia comemorării a 25 de ani de la
despărţirea de poetul Ioan Alexandru
Angheluș, când a fost şi lansarea cărţii de
versuri Dialog pe care am scris-o împreună
cu prietena mea de-o viaţă, poeta Ana Anton,
şi ea fostă cenaclistă şi discipol, ca şi mine, al
maestrului comemorat.
În 2017, când am pregătit lista
colaboratorilor pentru al doilea volum al
antologiei Poetical Bridges – Poduri lirice,
publicat un an mai târziu, l-am invitat pe Ion

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


15
Gheorghe Pricop să facă parte din colecţie.
Domnia sa a răspuns invitaţiei cu toată inima
şi colaborarea cu el a fost extrem de
eficientă, pe aceeaşi lungime de undă, lină ca
apa curgătoare în perioada verii.
În toamna anului 2018, am revenit pentru
o vizită de aproape două luni acasă, în
România, și pe data de 19 octombrie 2018,
am organizat la Biblioteca Municipală „Mihai
Ralea” din Huşi, împreună cu scriitoarea Lina
Codreanu lansarea cărţilor noastre
Răsfrângeri critice semnată de domnia sa şi
Poetical Bridges – Poduri lirice, volumele I și
II, unde am semnat ca traducător din română
în engleză şi invers şi ca editor. La acea
lansare de carte, l-am văzut pe scriitorul Ion
Gheorghe Pricop pentru ultima dată. Venise
împreună cu soţia şi am reuşit să schimbăm
câteva cuvinte înainte şi după lansarea de
carte şi să facem câteva fotografii.
M-am simţit extrem de onorată când
scriitorul Ion Gheorghe Pricop a răspuns
invitaţiei de a fi parte din antologia la care
lucram şi încă păstrez acel sentiment. Nu am
făcut muncă de cercetare, dar cred că ceea
ce-am publicat în antologie a fost ultima
apariţie din timpul vieţii lui pentru că trei
săptămâni mai târziu a părăsit această lume
în care a fost un învingător recunoscut prin
premiile obţinute şi ecourile avute de la
criticii și cronicarii literari, de la cititorii şi
sătenii lui care l-au iubit, preţuit şi şi-au
exprimat deschis mândria de a avea printre
ei pe primul sătean care a terminat liceul,
primul absolvent de facultate şi primul
scriitor al satului Novaci, care îmi place să
cred că într-o zi se va numi Ion Gheorghe
Pricop.
Mărturisesc faptul că nu a fost simplu să
selectez doar trei poeme ale autorului
(normă de întocmire a antologiei) întrucât
lirica lui Ion Gheorghe Pricop este de o înaltă
ţinută literară și estetică. După îndelungă
cumpănire m-am oprit la poemele și
informaţiile bio-bibliografice de mai jos.
Ion Gheorghe Pricop s-a născut la 15
aprilie 1944, în localitatea Duda-Novaci,
judeţul Vaslui, România. A absolvit facultatea
de Filologie, la Iaşi. A debutat în poezie, în
1963, în periodicul Flacăra Iaşului. Editorial,
debutează în 1980, cu placheta de versuri
Nesomnul patriei, Comitetul Judeţean de
Cultură, Vaslui. Au urmat alte cinci volume
de poezie. Volumului de debut în proză
Corăbii în septembrie, povestiri, Editura
Junimea, Iaşi, 1984 i-a fost oferit Premiul

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


16
pentru debut în proză de către revista
„Cronica” din Iaşi. A publicat alte şase
volume de proză şi romane. În 2015, a primit
premiul Reprezentanţei scriitoriceşti Vaslui,
pentru romanul-trilogie Paradigma
deşertului. A publicat poezie, proză şi eseu în
reviste importante din ţară şi străinătate.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România,
filiala Iaşi, din anul 2001. În 2015, a fost
numit cetăţean de onoare al comunei Duda-
Epureni, unde a trăit şi locuieşte şi în prezent
fiind, aşa cum l-a numit istoricul Costin Clit:
„Un profesor şi scriitor ce aprinde conştiinţe,
pentru că el realmente arde”.
De altfel, Ion Gh. Pricop este primul
sătean care a terminat liceul, primul
absolvent de facultate şi primul scriitor al
locurilor natale. Marele om al satului, poet,
prozator, eseist şi profesor, locuieşte pe
„Uliţa Scriitorului”, stradă impropriu
denumită de oamenii locului, în semn de
recunoaştere şi mândrie.

***
Ion Gheorghe Pricop was born on April 15,
1944, in Duda-Novaci, Vaslui district, Romania.
He graduated from the Faculty of Philology in
Iasi. His poem debut was published in Flacăra
Iaşului periodic in 1963. His debut poetry
collection ”Nesomnul patriei”, published by the
County Cultural Committee, Vaslui, 1980 was
followed by other five books of poetry. His
debut prose collection ”Corăbii în septembrie”,
(short stories) Junimea Publishing House, Iasi,
1984 was offered the Prize for debut in prose
from Cronica (Chronicle) magazine in Iasi. He
has published six other collections of prose and
novels.
In 2015 he received the Prize of the Vaslui
Writing Representation, for the novel-trilogy
”Paradigma deşertului”. He published poetry,
prose and essays in important magazines in his
country and abroad. He is a member of the
Romanian Writers’ Union, Iasi branch, since
2001. In 2015, he was named citizen of honour
of Duda-Epureni village, where he has lived all
his life and is „A teacher and a writer who
ignites consciousness, because of his passion”,
as the historian Costin Clit described him. In
fact, Ion Gh. Pricop is the first villager to
graduate from high school, the first graduate of
the faculty and the first writer of his birthplace.
The great man of the village, poet, prose writer,
essayist and professor, lives on the ”Writer’s
Street”, improperly named so by the locals, as a
tribute of recognition and pride.

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


17
Petruș ANDREI
(Bârlad)

Mi-i dor de voi…


In memoriam
Ion Gheorghe Pricop

Mi-i dor de voi, prieteni, ca de mare


Când mă mângâie și m-alină valul
Ori ca de vin când îmi înalţ pocalul
Făcându-vă, din inimă, urare.

Când urc anevoios și singur dealul


Mi-i dor de voi, prieteni, ca de soare,
Ca oazei de un susur de izvoare
Sau cum i-i drag ciobanului cavalul.

Când scrieţi, știu că vă gândiţi la mine


Și vă înăbușiţi atunci suspine,
De v-amintiţi de vatra luminoasă.

Eu vă primeam cu braţele deschise


Ca să ne bucurăm de cele scrise
În limba noastră dulce și duioasă.

Culturale
Teodor PRACSIU
(Vaslui)

Festivalul umorului - 50

În directă legătură cu
Festivalul umorului
„Constantin Tănase” de la
Vaslui (1970-2020) s-au
epuizat toate adjectivele și superlativele
limbii române. A fost parcă o competiţie
lingvistică menită să scoată în evidenţă pe cei
mai curajoși și decomplexaţi condeieri. În
oglindă, s-au impus peste timp și o serie de
formule clișeistice, foarte rezistente la
dintele zeului Cronos. Una peste alta,
sărbătoarea vasluiană a umorului, devenită
naţională și la un moment dat internaţională,
a suscitat mereu un interes considerabil
pentru că - este limpede - noi, românii, avem
umorul în A.D.N. Genetic suntem veseli și
predispuși la umor, dar câteodată, vai!,
împărtășim filosofia lui râsu-plânsu. Așa am
străbătut istoria și, iată, am ajuns într-un
punct paradoxal când umorul vasluian intră
în simbioză nedorită cu pandemia de
coronavirus, ceea ce schimbă în mod esenţial
datele problemei. Dacă altădată festivalul

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


18
ţinea chiar și trei săptămâni și antrena
”spuma” spectacologiei teatrale comice,
inclusiv teatrul de păpuși și marionete, elita
filmelor de comedie, cele mai valoroase
brigăzi artistice de amatori și grupuri
satirice, plus interpreţii individuali, gala
caricaturii, concursul de literatură satirico-
umoristică, ”asezonate” cu întâlniri ale
artiștilor cu publicul din judeţ (în traducere,
în limbajul de lemn al epocii totalitare,
”întâlniri cu oamenii muncii de la orașe și
sate”), prin comparaţie, astăzi, festivalul ţine
cât un... ”strănut”. Pandemie, măști,
distanţare socială, cenzură medicală
îngrijorare și uneori anxietate. Tot tacâmul!
Strănutul ne amintește de definiţia
minimalizatoare dată epigramei de către
”divinul critic” G. Călinescu. A fost nedrept,
nu mai încape discuţie. Concursul de anul
acesta al umoriștilor probează forţa și
vitalitatea epigramei, dar și a altor specii
cultivate asiduu: poezia de gen, sonetul,
rondelul, madrigalul ș.a. Constantin
Tudorache, Vasile Larco, Florin Rotaru,
Gheorghe Bâlici, Any Drăgoianu, Gheorghe I.
Gheorghe, Valentin David, Gheorghe Gurău,
Ion Diviza, Petru Ioan Gârda, Gh. Chitul,
Vasile Manole au demonstrat că au idei, forţă
creativă, imaginaţie, stil și înnobilează
literatura umoristică naţională. Prozatorii
umoriști sunt la fel de sus: Viorel Ilișoi,
condei alert, spirit de o sinceritate
dezarmantă, arătând o energie narativă
debordantă, reporter de teren cu vocaţia
viziunii crud-realiste într-un excurs
autobiografic de 30 de ani, savuros și
incitant, Lică Pavel, cu proza sa scurtă de
excelent carat satiric, Mihai Sălcuţan, Angela
Dina Moţăţăianu, Claudiu Nicolae Simonaţi
ne-au oferit pagini încântătoare prin teme și
scânteieri de inteligenţă. Vasluianul Romeo
Creţu a propus o interesantă piesă de teatru
cu cheie, viguroasă umoristic și cu bătaie
lungă.
Sunt subiectiv, dar mă tratez... Festivalul
poate fi privit din diverse perspective. Una
este aceea... nostalgică. Sunt evocaţi adesea
întemeietorii. Publicistul și monografistul
George Stoian risipește în cartea sa, ”Peștele
care cântă” (ediţie 2020), mitologia apocrifă
cu privire la nașterea festivalului. Cine vrea
să-i știe geneza se cuvine să accepte această
variantă, singura creditabilă, singura
demitizantă, ce aruncă în ridicol ”fumurile”
întemeietoare ale unora, marcaţi de
megalomanie și mitomanie. Să nu scăpăm din

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


19
vedere un alt detaliu: în epoca totalitară
festivalul a durat aproape două decenii
(1970-1989), următoarele trei decenii sunt
ale perioadei post-Revoluţie (1990-2020).
Din unghi dialectic (Heraclit: ”Pantha rei!” -
Totul curge!) trebuie să privim festivalul în
continuitate diacronică, fără partizanat
politic, pentru a nu ne pierde seninătatea
obiectivă. Așadar, au meritele lor toţi prim-
secretarii de judeţ, nu doar Gheorghe Tănase,
în funcţie la întemeiere, ci și Gheorghe Cilibiu
și Ioan Frăţilă ș.a., care au arătat deschidere,
comprehensiune și respect faţă de un act de
cultură important. Ei n-au blocat, n-au
cenzurat, n-au admonestat pe nimeni, semn
de înţelepciune. Au fost cooperanţi
deopotrivă secretarii cu probleme de
propagandă, președinţii comitetului judeţean
de cultură, șefii secţiei propagandă, și cu toţii
au contat pe activiștii culturali și pe
specialiștii Centrului creaţiei populare. Să nu
uităm zecile de voluntari care au trudit în
”culisele” festivalului, ocupându-se de cazare,
transport, deconturi, trofee, distincţii,
amenajarea sălilor de spectacole, a incintelor
expoziţionale ș.a. În ultimii 30 de ani s-a
muncit cu sârg și devotament, ”actanţii”
acţionând pe palierul lor de competenţă
oficial, fie că a fost vorba de prefecţi,
președinţi de consiliu judeţean, inspectori-
șefi la cultură, directori ai Centrului de
îndrumare culturală ș.a. Un festival de
anvergura celui vasluian nu poate avea un
șef providenţial, care să decidă tot cu
precizia și forţa creatorului suprem. A fost
vorba mereu de efort colectiv, de cooperare,
de sprijin, de reacţii prompte, de modestie și
curaj, fiindcă orgoliile și vanităţile rănite fac
mult rău și demolează construcţiile cele mai
solide. A existat însă în istoria festivalului un
spiritus rector, un mentor valoros și aproape
infailibil, care s-a numit Valentin Silvestru
(1924-1996). Probabil că nimeni nu-l va
putea egala vreodată. Avea toate darurile și
datele unui animator unic. El a decis 20 de
ani configuraţia, relieful, viziunea artistică și
destinul festivalului (1976-1996). Era un
spirit polivalent (prozator, dramaturg,
scenarist, umorist, publicist), un orator de
rasă, un intelectual de o inteligenţă
sclipitoare, un partener catifelat de dialog, un
comunicator înnăscut, un frate mai mare
generos și îndatoritor. Avea autoritate și era
ascultat de toată lumea. Festivalul a scos în
faţă multe personalităţi remarcabile, atât din
tabăra artistică, precum și din cea

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


20
organizatoare. Multe dintre ele se regăsesc în
paginile albumului omagial al festivalului, o
carte iscusit alcătuită, cu un studiu
introductiv imparţial semnat de dr. Lucian
Lefter. Contribuţia mea la bunul mers al
festivalului vasluian a fost mai modestă, dar
nu neglijabilă și acoperă exact perioada
mandatului de mentor a lui Valentin
Silvestru. Am fost membru al juriului
concursului de interpretare sub președinţia
ilustrului teatrolog și a succesorilor săi (într-
o ordine aproximativă): Vasile Donose, Horia
Șerbănescu, Mircea Radu Iacoban, Tamara
Buciuceanu. Fiecare avea un stil propriu de a
conduce și de a gestiona treburile unui juriu
numeros și fatalmente eclectic. Am făcut
parte, fără o regularitate matematică, din
juriul concursului de literatură satirico-
umoristică și al celui de caricatură. Am fost
un pion... la curtea regelui.
Când scriu aceste rânduri știu că ediţia
jubiliară din 2020 nu se va termina înainte
de a începe, dar nici nu va depăși un termen
limită impus de... COVID-19.
Festivalul se încheie, trăiască festivalul!

Însemnãri cu staif
Theodor CODREANU
(Huşi)

Numere în labirint
[2003]

11 298. Cât de greu


progresează cunoaşterea
se arată chiar şi în
„flecuri”. O dovedeşte
celebrul vers din
Epigonii lui Eminescu:
„Cantemir croind la planuri din cuţite şi
pahară”. În cvasiunanimitate, criticii şi
istoricii literari au convenit că este vorba de
Dimitrie Cantemir, cu trimitere la planurile
bătăliei de la Stănileşti, lângă Huşi, planuri
puse la cale, la Iaşi, de domnitor şi de Petru
cel Mare, la o masă de protocol diplomatic.
Ba, s-au iscat polemici în jurul misterioaselor
trimiteri eminesciene. Arătându-se doct,
Anghel Demetriescu îl acuză pe poet de
ignoranţă crasă în materie de istorie,
deoarece îl confundă pe Constantin Cantemir
cu Dimitrie Cantemir. Versul, zice Anghel
Demetriescu (Opere, Fundaţia pentru
Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti,

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


21
1937, p. 236-237), s-ar potrivi mai bine lui
Constantin Cantemir, pornind de la spusa lui
Neculce că tatăl lui Dimitrie o dădea „mai des
cu paharele şi mai rar cu orânduielile”, iar
„cuţitele” ar fi o aluzie la uciderea fraţilor
Velicico şi Miron Costin. Totuşi, admite
Anghel Demetriescu, „În fine «planurile» nu
se pot raporta decât la Dimitrie Cantemir”
(Ibidem, p. 237). Aşadar, Eminescu n-ar fi
făcut decât să amestece lucrurile, într-o
confuzie totală, care i-ar reliefa logica
deficitară, simptom precoce al nebuniei
finale.
E de mirare că, deşi s-a ştiut că Epigonii a
fost scrisă sub influenţa Lepturariului lui
Aron Pumnul, istoricilor literari nu le-a dat
prin cap să găsească dezlegarea „enigmei” în
marea antologie a profesorului cernăuţean. E
drept, Fănică N. Gheorghe bănuia ceva, dar
oscila între Satira III de Antioh Cantemir şi
Divanul lui Dimitrie Cantemir. Abia în anul de
graţie 2003, întâmplător, N. Georgescu a dat
de capătul firului, citind Satira III a lui Antioh
din Caracteriele oamenilor, antologată de
Aron Pumnul în vol. III (1862) din
Lepturariu. Cum se vede, Aron Pumnul îl
considera pe Antioh Cantemir scriitor român
de limbă rusă. Aşa se explică aşezarea lui în
panteonul înaintaşilor.
Dar despre ce este vorba? În amintita
satiră, Antioh îl invocă, ironic, pe Longin, un
împătimit de „planuri”. Cel cu privire la
construirea unui iaz a ajuns de pomină,
deoarece insolitul personaj Longin purta în
buzunar hârtia cu planul şi-l prezenta, cu
mare satisfacţie, cunoscuţilor. Dacă nu avea
planul în buzunar, el se folosea de cuţite şi de
furculiţe, înşirându-le pe masă şi
reconstituind planul iazului. Iată textul:
S’a apucat la ţară să-şi fac’ un mare iaz
Al cărui plan el iute de’n busunariul scoate;
De l’a uitat acasă, începe a şi-l face
Cuţite, furculiţe pe masă înşirate
(Lepturariul românesc, III, Viena, 1862, p.
486)
Aşadar, Eminescu nu se referă la Dimitrie
Cantemir, cum crede toată lumea, ci la Antioh
Cantemir, pe care-l considera, ca şi maestrul
său Aron Pumnul, scriitor român de limbă
rusă.
Se va încheia aici polemica?
11 299. 17-18 martie. Întâlnirea de la
Azore a şefilor de stat ai SUA, Marii Britanii şi
Spaniei. Şi-au retras rezoluţia din Consiliu de
Securitate, ca fiind fără perspectivă,
bazându-se, acum, doar pe cea veche.

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


22
Ultimatum lui Saddam Hussein ca în 48 de
ore să se autoexileze.
11 300. 19 martie. În această noapte, se
încheie ultimatumul dat lui Saddam Hussein,
devenit fie inamicul public nr. 1, fie eroul
zilei, lăsându-l în umbră pe Ben Laden. Va
opri capturarea sau uciderea lui Saddam
expansiunea terorismului? Dimpotrivă. Nu
încape îndoială, americanii ştiu că secretul
puterii lor nu stă în principiile frumoase ale
democraţiei, ci în dolar şi în armamentul
suprasofisticat pe care se sprijină.
11 301. De la 23 august 1944 la 22
decembrie 1989, România a fost înfrăţită cu
Diavolul Roşu, neputând trece nici o punte;
de câţiva ani, ea a hotărât, prin politicieni de
plastic, să se înfrăţească cu Diavolul Alb, spre
a trece, de astă dată o punte. Dar nimeni nu
ştie încotro duce această punte.
11 302. Părintele Mina Dobzeu îmi spune,
la telefon, că „masa rotundă” în trei, realizată
de Iurie Roşca la Huşi, apărută în ziarul
„Flux”, pe mai multe pagini, a avut un mare
ecou în Basarabia, inclusiv la preşedintele
Vladimir Voronin, care a dezlănţuit o reacţie
critică ameninţătoare. Asta îmi aminteşte că
lui Ion Beldeanu i s-a interzis, pe timp de
cinci ani, intrarea în Ucraina, după
publicarea unor articole despre Bucovina.
11 303. CNN transmite în direct exploziile
nimicitoare din Bagdad şi incendiile
provocate de acestea. În ţară, fel de fel de
indivizi îşi dau cu părerea despre războiul
din Irak şi despre politica mondială. O fac cu
o inconştienţă dezarmantă.
11 304. Cineva îmi spune că subvenţia
ministerială a cărţii mele despre Bacovia a
fost cheltuită de „junimişti” pentru o apariţie
a unui ieşean. Asta ar fi cauza amânării la
infinit a apariţiei, după buna regulă a justiţiei
din Kafka. Asta se întâmplă din vara anului
2002. În consecinţă, am trimis varianta
electronică la Chişinău, lui Anatol Vidraşcu,
pentru Editura Litera Internaţional, după o
trecere a lui prin Huşi, împreună cu Mihai
Cimpoi.
11 305. Mă plâng lui Ilie Bădescu de
faptul că, precum legendarul Burcel, sunt
nevoit să ar şi să semăn duminica pe ogorul
literaturii, deoarece n-am avut parte de un
Ştefan cel Mare care să-mi dea răgaz în
cursul săptămânii. Ştiu că e un mare păcat,
deşi părintele Mina Dobzeu zice că m-a
dezlegat, în faţa lui Dumnezeu, să lucrez şi-n
aceste zile. În schimb, nu mă iartă Ilie
Bădescu, zicându-mi că e doar o iluzie că

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


23
recuperăm ceva în ziua Domnului.
Dimpotrivă, n-avem decât de pierdut. El
merge în toate duminicile la biserică, de o
bună bucată de vreme.
11 306. 23 martie. Psihologia românului
de rând e să nu-l supere pe cel puternic,
mulţumindu-se cu bunăvoinţa acestuia. Aşa
procedează şi politicienii noştri cu înlesnirile
acordate americanilor pe Aeroportul „M.
Kogălniceanu” şi în alte locuri. Turcii au
negociat la sânge, pe zeci de miliarde de
dolari. Până şi bulgarii au cerut şi li s-au dat
două milioane de dolari pentru utilizarea
infrastructurii. Guvernanţii noştri sunt mai
abili: speră să câştige mai mult necerând
nimic, inclusiv în respectarea embargoului
irakian şi în conflictul balcanic, în vreme ce
francezii şi ruşii nici nu s-au gândit să ia în
seamă interdicţiile. Cei care investesc acum
în Irak sunt „indisciplinaţii”, nu românii, care
au exonerat Irakul şi de datoriile către
Bucureşti. Istoricul Florin Constantiniu
observă şi el acelaşi lucru. Rara avis!

P o e s i s (1)
Martin CATA
(Huşi)

Unduiri

Şi să privesc privirea ce-


n doruri mă priveşte,
Pleope-n zbor de flutur, sprâncene îmbinate,
În trandafiri obrajii, cânt buze frământate,
Piept zămislind oftatul şi gândul zvârcoleşte,

Spre mâna care strigă în despuieri ritmate,


S-atingă mugur sacru ce-n clin se înveleşte,
Vibrări în sintonie, fior răpit ţâşneşte,
Din trup cerşind albastrul în unde adunate,

Privirea din privire în spin întors şopteşte,


Când raza ei adună prismatice culori,
Iar pleoapa se îngână spre licăr ce umbreşte,
În cald lăstar iubirea, ivire din vâltori,

Aşa, din ochi adie în unduiri contrare,


Preaplinul contopirii, iubirii duh aflare!

Zbor reîntors

O şoaptă atinsă de cornul abundenţei


răzvrătire în lacrimi a iluziilor secate în vis,
în cânt, în hohot sacru de aducere aminte
pe o frunză roşiatică

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


24
în pânza de ploaie
clipea de acolo albă floare
spre noua primăvară
în vii reflexe verzi
era întors iar timpul
spre fără timp grădină
mici adieri subtile
mângâiaseră, mângâiaseră timpul
plecase în neştire
spre vânt, el, cel creat
Adam luase mărul din corn
plecase în păcat
de acolo
din toate culorile zborului reîntors
se ţese o ie
în răsuciri de iubire
din primăvară începute
şi toamnele spun povestea lor
din veri uitate sub soarele arzător
şi cântec de ciocârlie fierbinte
a crezut în ruginiul frunzelor
dar în pânză clipise doar primăvara
o singură primăvară mereu verde
mereu doar flori, doar flori..
,,că vinovat e tot făcutul
şi sfânt doar nunta, începutul!''
Din volumul Doar şapte este şapte...!

Elina COJOCARU
(Galaţi)

Proserpina

Eram ploaie
roditoare
şi oarbă
într-o zburare lină
spre pământ.

Tu – pală de vânt
purtător de cuvânt
m-ai abătut
prin ceaţa rostirii magice.

M-am ascuns în iarbă,


în pământ,
printre rădăcini
de cuvânt,
până când
rouă m-am suit
în săgeata
sunetului din cuvânt.

Tu – briză de mare,
vânturând
paradigma norilor

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


25

peste gardul mileniilor,


m-ai găsit
în buzunar de mac,
şi m-ai ridicat
pe-o aripă de nor
să-mi arăţi simultan
veşnicia şi clipa.

Mut ca noaptea,
m-ai aşternut
zăbranic pe pajişti
până la noul colţ al ierbii.

Şi nu e nimic nou.
De-atunci,
pe sub gene,
Proserpina
taie zarea zorilor,
când spre sud,
când spre apus,
în aşteptarea
zefirului.

Oana ANDREI
(Londra)

Răcirea apelor Cooling Waters

În aer coboară There is a scent


miresme de ger, of frost in the air,
se termină vara the summer
la care încă I’m still waiting for
mai sper. came to an end.

Pe câmpul ciufulit From the ruffled


aud cum îmi plânge ravine,
răcoarea din sânge. I can hear the cold
crying in my blood

Trubadur o melodie
în ritmul
Curg vorbe mersului pe jos
pe hârtie - pe un drum
nu e poezie neasemuit de
ci un duet frumos.
dintre un suflet
și-un profet,
between a soul
Bard and a prophet,
it's the song
Words are pouring
with the pace
on paper -
of my feet heading
it's not poetry,
towards
it's a duet

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


26

Mihaela ALBU
(Craiova)

O stradă

…străzi care duc din azi


înspre ieri.
(Ștefan Baciu)

Strada pe care merg


întârzie să-mi spună cum
o cheamă.
Nu mai știe/ nu-și amintește numele.

O umbră se prelinge pe ziduri


îmi urmează pașii
ascunsă între crăpăturile caselor
intrată în sevă de copaci
ajutându-i să se cocoșeze de vreme.
Pe asfaltul lustruit de ani și iluzii
întâlnirile sparg liniștea
vin dinspre ieri
tot mai puţine se îndreaptă spre mâine…

Strada pe care trec


mult prea repede
mult prea întoarsă spre înlăuntru
nu vrea să spună cum o cheamă
graba mea îi închide frumuseţea.
Fiecare oră sădită pe trotuarul rulant
cărţi de joc fără noroc
monede strălucind fals în zile cu soare
ruginesc în toamna jilavă

las în urmă ferestre gătite de nuntă


uși îndoliate ocolesc
cu fiecare pas
văd cum crește iarba
cum cad frunzele
cum atotputernicul alb
acoperă zile, cuvinte, file …

La ce bun să mai poarte un nume?

Daniela OATU
(Vaslui)

Ce vină are povestea...

Ce vină are povestea


că i se rotește cheia
în ușa blocată,
că toate prinţesele au plecat cu zmeii
la casele lor?

De când Cenușăreasa nu mai mătură

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


27

curtea poveștii
au putrezit și merele de aur,
în zadar fraţii lui Prâslea au slobozit spre cer
săgeţile din piept,
Făt-Frumos a vândut grajdul tatălui
cu cai cu tot
după ce-a învins balaurul cu șapte capete
crezând că povestea îl va apăra de el însuși.

Ce vină are povestea


că din inel i-a căzut degetul arătător
care ne îmbie să mușcăm din mărul otrăvit,
să despicăm iarba fiarelor în patru
să vedem dacă peștișorul de aur a aruncat
momeala-n cer,
dacă soarele și luna mai au rău de înălţime
de când au fost furate
averile zeilor întunecând minţile lămpii lui
Aladin.
Ce vină are povestea
că ducem pe umăr 1001 de nopţi
și uneori ne e frică să devenim, ca ea,
nemuritori.

Să nu-i dăm apă la moară.


Să-i deschidem fereastra zidită
decapitat să fie cel ce n-ascultă până la capăt
ce se aude
dincolo de povestea revărsată mai sus de
tavan;
se pare că
de când lupul și-a schimbat vocea
nu o mai caută nimeni.
S-o lăsăm să tacă la ușă.
Și poveștile expirate au sânge albastru, nu-i
așa?

Mireasmă de poveste

Când n-ai timp să mă vezi


învăţ puii de înger să mintă
că moartea mai este în viaţă.
Îmi consult agenda
și nu-mi mai amân demonul păzitor.
Când n-ai timp să mă vezi
masa de scris chicotește
într-un picior de bufon.
Luna rănită privește în mine speriată
să se dezbrace de blană.
O corabie cu sângele meu în derivă
pe apele negre
începe să scrie
că n-ai timp să mă vezi...
Când n-ai timp să mă vezi
îmi sărută ochii singuri

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


28

un om de zăpadă...
Câtă mireasmă de poveste
sub roua-ngheţată!
Și tu n-ai timp să mă vezi.

Mihai MERTICARU
(Bacău)

Sonetul deziluzionării

Adesea, mă întorc pe-al


gândului fir
Să văd templele din copilărie,
Să retrăiesc vreo sfântă ghidușie,
Aerul himerelor, să-l mai respir,

Părinţii și bunicii să învie,,


Tot ce-au visat străbunii, să admir
De toate,să mă mir tot mai abitir,
Să-mi ung rănile cu-astă alifie.

Perdele negre mă despart de trecut,


La geam trandafirii nu mai înfloresc,
De-acolo spionează ochi nevăzut,

Îmi ţine de urât alt necunoscut.


Cotrobăiesc prin raiul copilăresc,
Caut, dar nicăieri nu mă regăsesc.

Sonetul crepusculului

Apusul fumegos făina-și cerne,


Ceahlăul se zbate-n ocean de zgură,
Bulgări de negri nori, adunătură,
Orizonturi, din ce în ce mai terne.
Pe Pământ și-n aer, harababură
Ca-n purgatoriul păcatelor eterne,
Linţoliul amărăciunii s-așterne,
Golgota se înalţă-n bătătură.

Vin clipele tot mai înnegurate


Și-n toate se face un tot mai târziu,
Pigmeii joacă polca pe furate,

Omul se-mprejmuie cu zigurate.


Din zilele opace, curge pustiu,
Mă-nvaţă orologiul să nu mai fiu.

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


29

Filigranãri
Lina CODREANU
(linacod@yahoo.com)

Plimbări boiereşti

Avea statura înaltă,


susţinută pe un cadru
osos definit de umerii
în linie dreaptă, cum
numai manechinii
croitorilor de lux puteau arăta. Părul albit, cu
cărare în partea dreaptă, fruntea brăzdată
sprijinindu-se pe sprâncenele bogate şi tenul
de culoarea cretoasă a foii de carte divulgau
taina unei vieţi de om de bibliotecă. Ochii
încercănaţi de un azuriu spălăcit aruncau
priviri de apărare, semn al unei umilinţe
îndurate şi pitite în subconştient. Avea
permanent un zâmbet vag de blândeţe şi o
abilă deschidere spre sfătoşenie. Ce huşean
n-a fost impresionat de neobosita dispoziţie
de a istorisi a lui Costache Olăreanu?
Ca un erudit notoriu, se afunda în orice
subiect s-ar fi ivit (gastronomie, literatură,
etică, istorie, comerţ, sociologie…). Îi făcea
plăcere să-l dezvolte, în fapt, să aibă convivi,
poate o urmare a marginalizării comuniste,
despre care n-a apucat să ne povestească.
Marele boem al urbei avea vocaţia
comunicării cu oricine. Aceeaşi
intertextualitate, ca metodă crescută în firea-
i de intelectual, o practica şi-n vorbire.
Plimba conlocutorul din poveste în poveste,
crea de fiecare dată un embrion narativ, şi,
dacă omul avea răbdare, îl rotunjea revenind
încet-încet la sfârşirea celorlalte, încât
comprimate într-o mare poveste, refăcea
imaginea oului, fără cusur. Aşa sunt
arhitecturate şi prozele sale.
Se comporta protector şi conciliant cu
„mirările” Mirei, consoarta care mereu părea
vulnerabilă. Priveam admirativ cum ieşeau
din manşeta impecabilă palmele
cuprinzătoare, albe şi uscăcioase în care se
pierdeau firave degetele femeii pe care o tot
dureau încheieturile.
În tovărăşia vreunui localnic, scriitorul
păşea pe străzile oraşului natal, pietruite
secular, povestindu-i despre istoriile locului.
De îndată ce se apropia de vreun monument,
de vreo cişmea (dezafectată), de vreun pod
ori vreo instituţie locală, se-nviora de mustul
Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020
30

amintirilor care-l făceau să retrăiască


întâmplări din copilărie şi adolescenţă, pe
care le-a trăit, mai ales, la Huşi. Desigur,
povestirile creşteau în preajma caselor vechi,
a clădirilor ruinate: „Ştii, în dreapta, se afla
hanul lui Boghiceanu, pe-acolo – crâşma lui
Poslete”, „Aici, la Popov, am stat cu chirie…”
ori „Asta era clădirea Prefecturii, şi tata…”
Presăra ici-acolo câte-o vorbă de haz,
împrospătând vigilenţa: „Când m-am născut,
tata a ieşit din cameră şi n-a zis decât
«Şurub!», încât toţi au înţeles că pruncul era
băiat”. „Aici erau şozurile, unde m-a dus
prietenul Alistar. Ştii ce-s şozurile, nu?”,
povestea mucalit când păşea pe strada din
preajma uzinei electrice de azi.
Dintr-o dată, se oprea în vreun loc unde
nici urmă de zid nu mai exista, dar pe care el
îl descria cu ochii amintirii atât de
amănunţit, încât, ros de întrebări şi mirare,
tovarăşul de umblătură lesne refăcea
imaginar decorul potopit de verdeaţă,
clădirea în stil austriac şi figurile târgoveţilor
boemi de altădată. „Chiar aşa, coane
Costache? Ce lume!” Urma o pauză de
reculegere meditativă în memoria celor care
odinioară au călcat pe străzile garnisite cu
garduri împovărate de zorele ori de rugi în
faţa unor clădiri arhitecturate după pofta şi
posibilităţile huşeanului. La plimbare i se
alăturau ori îi invita mai ales pe cei „vechi”,
de vârste apropiate, care aveau plăcerea şi
răbdarea să-l asculte şi care păstrau în minte
rămăşiţe din ceea ce a fost pe-aici în urmă cu
mai mult de o jumătate de secol.
Plăcerea venea de la sine, ca parfumul
florilor de salcâmi ori tei, încât însoţitorul n-
avea cum s-o evite, ci doar să se bucure că
uită de propriile griji. Dacă se-ntâmpla, şi se-
ntâmpla, ca tovarăşul de plimbare să-i
întărească vorbele cu un vag „da, mi-aduc
aminte”, atunci istorisirile izvorau cu
prospeţime, căci Olăreanu avea harul
sfătoşeniei tot aşa de activ precum talentul
scrisului. El nu se risipea, nu se istovea, ci îşi
împrospăta memoria, fiindcă plimbările
„boiereşti” pe străzile unui oraş schimbat îl
făceau fericit şi întăreau prietenia cu un
„huşean de-ai mei”, atras ineluctabil în
istoriile trăite.

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


31

Cronica literarã
Petruș ANDREI
(Bârlad)

Poetul Nicolae Artene –


„Spre Țara veșniciei”

Reiterez afirmaţia pe
care o făceam într-o
recenzie anterioară
despre volumul de versuri Cocorii zboară
către suduri (Editura Sfera, Bârlad, 2013)
aceea că Nicolae Artene este un poet
autentic.
El confirmă, publicând un al doilea volum
intitulat Tărâmul paradiselor (Editura Sfera,
Bârlad, 2016), încercând și reușind să ne
convingă de faptul că paradisul nu-i unul
singur, cel al copilăriei, ci sunt mai multe.
Mergând Spre Ţara veșniciei din cuvinte,
poetul le descoperă pe rând.
Volumul, ca-n Testamentul arghezian, „Se
dedică bunicilor și străbunilor mei”, atestând
legătura de sânge și de spirit dintre generaţii.
Nota autorului din finalul cărţii ne dă
lămuriri cu privire la actul creaţiei: „Copil am
fost și am rămas la această vârstă. Încă mai
visez la bunătatea oamenilor de altădată, la
iernile frumoase și dulci, când noi, copiii,
zburdam pe toate dealurile, ca niște iezi” (p.
102). De mare ajutor i-a fost „sprinţara și
neprevăzuta muză din Calea Lactee – Meea!
Ea este izvorul din care mă adap, este poarta
cerului prin care evadez în Cosmos. Meea
este Constelaţia Regăsirii din Universul
infinit! E gândul meu limpede și curat în
mlaștinile unei lumi perfide și egoiste! (…)
Meea e gândul pururi viu și zvăpăiat către
toate planetele dragostei” (p. 102).
Pentru că Nisipul trecerii golește Clepsidra
vieţii, poetul, Ţărână din pământ, privind
Prin sita nopţii, Ascultă pașii de Vremelnicie și
se grăbește, în Zbor, să ajungă Pe o altă
planetă, aceea a poeziei. Aceasta s-a născut
din dor și vis, din suferinţă imensă și
frământări sufletești (în vol. Cocorii zboară
spre suduri).
Poezia se naște și din lupta contrariilor.
Vădit iritat, poetul Nicolae Artene observă că
„Astăzi, se tipăresc versificări cu etichete de
poezie, iar criticii de notorietate le mai și
laudă” (p. 8). Ce să mai spunem despre unele
creaţii, care nici măcar versificări nu sunt, ci

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


32

niște „inginerii de cuvinte”, cum le spune


poetul Daniel Corbu, niște simple înșiruiri de
cuvinte puse unele sub altele, fără cap și
coadă, fără nici un Dumnezeu.
Genialul meteor Nicolae Labiș, în Primele
iubiri făcea această emoţionantă mărturisire:
„Eu curg întreg în acest cântec sfânt/ Eu nu
mai sânt, e-un cântec tot ce sânt”.
Și Nicolae Artene spune: „Eu sunt doar
cântec înălţat în zare/ și sunt scânteia din
veșnicii aprinse/ Eu sunt doar clipa/ ce nu se
lasă prinsă,/ mocnind în juru-mi vâlvătaie./
Eu sunt grăunte din nisipul lumii” (vol.
Tărâmul paradiselor, p. 9)
Simbolismul nisipului trebuie descifrat de
la bun început. Academicianul Constantin
Ciopraga, ilustrul meu magistru, și l-a ales
drept titlu de roman – Nisipul (Editura Cartea
românească, 1989). Ideea se găsește în Isaia
11.: „Și au ieșit aceștia împreună cu regii lor,
popor mult la număr, ca nisipul la marginea
mării” (Dicţionarul de simboluri, Editura
Artemis, București, 1994).
Nisipul este
„purificator, lichid
ca apa, abraziv ca
focul” și pentru că
„ia forma lucrurilor
care se mulează în
el”, simbolizează
matricea. „Plăcerea
resimţită când
umbli pe nisip (…)
se înrudește în mod
inconștient cu acel
regresus ad uterum
despre care vorbesc psihanaliștii. Este efectiv
un soi de căutare a tihnei, a siguranţei, a
regenerării”.
„Eu sunt grăunte din nisipul lumii” susţine
poetul Nicolae Artene și aceeași idee o găsim
exprimată de personajul Armășescu din
romanul amintit: „Un fir de nisip e cel mai
neînsemnat lucru. Un nimic! Însă miliarde de
fire de nisip fac această plajă enormă. Eu
accept să fiu un oarecare, anonim cu un
număr. Un unu. Dar sute de milioane de alţi
unu fac o lume” (op. cit, p. 363)
Simbolurile sunt multe în acest volum
(caii, cocorii, fluturii, izvorul…) dar nu vom
mai insista asupra lor pentru că s-ar depăși
spaţiul acordat unei lecturi empatice.
Nicolae Artene îmbină armonios versul
clasic cu cel modern dar acesta din urmă are
o muzicalitate interioară remarcabilă.
Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020
33

Același cal, născut din picăturile de sânge


căzute pe pământ atunci când Perseus i-a
retezat capul Meduzei și care l-a purtat pe
Labiș, pe Esenin, pe Adrian Păunescu și pe
alţi poeţi, îl poartă și pe Nicolae Artene „pe
alte meleaguri”, chiar „în Olimp”, poetul
retrăgându-se acolo pentru a fugi de
„pelinul” existenţial în lumea visului, unul
dintre „paradisuri”.
Creaţia Fluviu etern ne duce cu gândul iar
la mitologie, la Styx sau Acheron, la luntrea
lui Caron și la stelele care pe nume ne strigă
înainte de a se stinge, pentru a se reaprinde
și a străluci mai tare, în cazul poeţilor numai.
În poezia Mândrie
-

la cer” (p. 14).


Poetul vede „viaţa ca o pânză de păianjen”
dar „per aspera… ad arta”, prin străduinţă se
poate ajunge în artă „Până la capătul lumii.”
Conștient că este Prizonier al gândului,
poetul Nicolae Artene constată inspirat că, în
fiecare primăvară, Cocorii au venit din nou.
Ne oprim aici, recomandând cititorilor
acest volum de versuri care îmbină constant
cerebralul cu afectivul, amintindu-le
iubitorilor de frumos artistic, atâţia câţi au
mai rămas, că Nicolae Artene este un poet
autentic.

P o e s i s (2)
Valentina TECLICI
(Napier, Noua Zeelandă)

Cronicar

Ai schimbat limba
cronicilor
ca pe o monedă nefolositoare:
una scâlciată şi amară, pe alta
vaporoasă şi dulce, tu, primul,
plin de mândrie şi de iubire de ţară;

muiai pana în cerneala Lwowului


şi-acesta nu se usca până sub poalele
Carpaţilor, unde scriai despre faptele
de măreţie ale moldovenilor,
cum şi din ce ţară au venit ei…

Şi te-ai încumetat, boier măria ta,


oh, ce fruct dulce-veninos a putut
să-ţi rodească mintea, sufletul,

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


34

să spui răspicat că rumânii, câţi se află


peste tot în lume, de la un loc sîntu
cu moldovenii şi toţi
de la Rîm se trag.

Aşa scrib, aşa bărbat,


tare în vârtute şi Ureche, ca un blând şi
vrednic
Grigore din popor, să ne tot trăiască !…

Spirit fără aripi

De ce m-ai prins în plasă,


apoi mi-ai înfipt în inimă un ac
și mi-ai expus frumuseţea
în insectarul eternităţii?
Erai invidios pe libertatea mea,
trăind fiecare clipă din plin
și atingând florile
care se înfiorau de infinită plăcere,
cum n-au simţit niciodată
femeile pe care le-ai atins
pentru că n-ai crescut aripi
spiritului tău?

Nicuşor DARABANĂ
(Huşi)

Scrisoare iubirii

Eşti necruţătoare, iubire!


Îl aduci pe om faţă în faţă cu el însuşi, îl faci
să îşi dorească să fie mai bun, să fie drept,
virtuos, să fie calm, îngăduitor, duios, plin
de afecţiune;
Îl faci să înceapă tot felul de lupte cu toţi
demonii săi; îl rupi de lume, de linişte, de
realitate, şi îl arunci, fără milă, în groapa
cu lei a propriilor limite...
Îi induci, cu misterioasă măiestrie, ideea de
sacrificiu a propriei fiinţe şi
închinarea propriei vieţi celuilalt; naşti în
săracul muritor de rând idealuri pe care
doar şi le-au permis a le visa poeţii...
Şi joci jocul acesta sângeros cu oricine
îndrăzneşte să bată la poarta ta!

Te aprinzi maiestuoasă, generoasă, candidă,


atât pe maidane cât şi sub candelabre
strălucitoare, dar eşti nemiloasă, ca o
hienă înfometată;
pluteşti ca un vultur şi promiţi zborul
oricărui fante şi oricărui rege.

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


35

Dar te stingi, ca stelele în zori, când sărmanu'


neajutorat nu poate trece de niciuna din
grandioasele tale porţi...
La cei mai mulţi renunţi, devorându-le
sufletele, la Poarta Adevărului!
Înfricoşătoare fiinţe devin cei a căror
speranţe se sfărâmă aici,... şi multe!
La majoritatea celor care, naivi şi senini,
răzbesc aici, nesăţioasă, le mistui sufletele
la Poarta Sacrificiului – cumplită încercare,
atâta timp cât Creatorul ne-a zămislit
unici, singuri, egoişti...
Şi chiar dacă, împotriva naturii, frumoşi şi
nebuni, ca nişte fluturi ce ajung să zboare
după ce se târăsc, unii găsesc puterea de a
renunţa la Eu,
vii, iubire pârjolitoare, şi pui în faţa acestor
îngeri, implacabilă,
Poarta Timpului!... Neînduplecato!

Până acum de porţile tale funeste şi


strălucitoare a trecut un singur muritor...
nemuritor. Dar cu ce sacrificiu!?!
Huşi - 1 septembrie 2020

Ana OPRAN
(Pădureni, Vaslui)

Acele clipe

Ale noastre au fost


acele clipe oare
cu miros de toporași
striviţi pe sâni de zăpadă ?
Soarele ţi se atârnase de gene
și ne-mpletea respiraţia-n cascade
erai așa de aproape...
așa de departe
în mine ascuns și rătăcit...
nu te puteam atinge
cu setea mea
nu aveam degete pentru sufletul tău
și aerul dintre noi durea, durea...
Doar ele, clipele
ne ţineau în palma lor caldă
tresărind în zvâcnetul
inimilor noastre
de vietăţi sălbatice
prinse-n captivitate.
Oare
ale noastre au fost acele clipe
ce ne-au luat cu ele?

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


36

Cu soarele-n șirag de perle

Mi-a coborât soarele-n prag,


In perle de lumini mă-mbracă
În scoica inimii să-ncapă,
Le-atârn la gâtul meu șirag.

Nu, eu nu sunt sechestrată,


Nu-s pasăre ţinută-n laț!
Flăcării mă las furată
Sorbind lumina cu nesaț.
Nu-i lacăt sufletul a-nchide
Nici ordonanțe și nici viruși
Iar tâmpla vieții bate-n ritmu-și
Cum perla scoica o deschide.

Mihai APOSTU
(Dodeşti, Bârlad)

Printre anotimpuri

Chiar din primăvară eu


am scris cu muguri
poezia-mi prinsă-n
anotimp profund
parcă și acum mai aud pe seară
cum creștea cuvântul în poemul crud.

Și era în juru-mi început de viaţă,


fluturii puneau semne-ntre cuvinte,
tu citeai poemul și te scufundai
lăsându-te pradă dulce și cuminte.

Apoi pe câmpie flori de coroniţe


culegeam deși eram numai eu
și-ţi făceam din strofe părul în cosiţe
ca în primii noștri ani de la liceu.

Și-n neprihănirea ploilor de vară


alergam de mână către curcubeu,
viaţa era dulce dar era și-amară
eu eram și demon dar și Dumnezeu.

Rând pe rând treceau zile ca și clipe,


eu pictam vitralii galben-argintii
sânii tăi în cupe adunau ambrozii
când ne fugăream, seara printre vii!

Nimeni nu ceruse mai mult decât mine


să îţi iei bilet și să vii de dor,
ca să vezi cum toamna ce ne aparţine
smulge din copaci frunzele ce mor.

Apoi se așterne peste noi tăcerea


ca un corector, pe cuvânt a nins,
iarna se așterne și albește foaia
de parcă poemul nici nu a fost scris.

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


37

Vei găsi atunci drumul către mine


și vei spune: iată, iată mi-a scris El!
Un poem cu multe litere aldine
și-n poem se vede, harta spre castel.

Nu-i nimic, vei spune în povestea ta,


prinţul, ploaia, calul, dragostea și vântul
tu le ai în palmă și vei aștepta
anotimpul, visul, dorul și cuvântul!

Epos
Livia ANDREI
(Bârlad)
Tinerețe fără
bătrânețe…

Nu știu câți ani au


trecut de când am auzit
prima oară de profesorul
de geografie Vasile
Cârcotă. Cred că eram prin clasa a V-a, adică
demult.
Nu am avut privilegiul să-l văd și să-l
ascult de la catedră, dar l-am cunoscut mai
bine de câțiva ani, de când, împreună cu
doamna Georgeta Cârcotă sunt nelipsiți de la
activitățile culturale ale Bârladului.
Întotdeauna dă culoare acestor întâlniri
aducând completări interesante.
De curând am primit Ghidul turistic al
municipiului Bârlad și împrejurimile sale, „Cu
aleasă prețuire de la Familia Cârcotă”.
Acum doi ani am alcătuit(spun „am
alcătuit” și „am scris”) un ghid pentru colegii
Facultății de Filologie, promoția 1970, care
au hotărât să ne întâlnim la Bârlad. Au rămas
încântați de acest „Weimar”, cum îl numea
George Călinescu în Istoria literaturii române
de la origini până în prezent (Ediția a II-a,
București 1982, p. 646). Evident ghidul
alcătuit era al unui diletant.

„Ghidul” domnului profesor Vasile


Cârcotă este al unui profesionist. Apărut la

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


38

Editura Sfera din Bârlad în anul 2019, la


această lucrare au contribuit: doamna prof.
Lucica Georgeta Cârcotă (redactor lucrare),
prof. Cezarina Popa (traducere în limba
franceză, ing. Andi Călin Cârcotă (traducere
în limba engleză), Gina Gheorghiu și prof.
Vasile Cârcotă (fotografi) și nu în ultimul
rând, Bogdan Artene (tehnoredactor).
Lucrarea domnului profesor este una
documentată și cuprinde toate aspectele din
viața unui oraș pornind de la Cadrul
geografic, Populaţie și ajungând la Obiective
turistice, Instituţii de învăţământ și altele
(monumente, instituții publice etc.)
Traducerea textelor în franceză și engleză
dă notorietate lucrării și totodată utilitate
internațională.
Fotografiile însoțesc fiecare capitol și scot
în evidență faptul că Bârladul, deși
transformat într-un oraș nou, păstrează
farmecul vechiului târg moldovenesc, acolo
unde eroii din piesa Tache, Ianche și Cadâr a
lui V.I. Popa își etalau mărfurile în prăvăliile
de pe Podul Pescăriei.
Nu putem decât să admirăm (și să
invidiem) tinerețea acestui neobosit
profesor, care la o vârstă onorabilă reușește
să ne uimească și să ne încânte cu puterea de
muncă și cu acele cunoștințe atât de
folositoare tuturor, dar mai ales tinerei
generații.
Felicitări din toată inima întregii echipe
redacționale și totodată, mulțumiri și
Primăriei și Consiliului Local Bârlad, care au
făcut posibilă apariția acestui Ghid turistic al
unui bârlădean care îmbină în mod armonios
știința cu afectivitatea și utilul cu frumosul.

Vicu MERLAN
(Huşi)

Itinerar în Munţii
Făgăraş

Pentru turiştii dornici


să urce cel mai înalt vârf
al Carpaţilor româneşti (Vf. Moldoveanul cu
2544 m), trebuie să urmeze traseul cel mai
accesibil ce pleacă de la Mănăstirea Sâmbăta
de Sus-Lacul Bâlea şi invers.
Deoarece traseul este anevoios şi implică
multe ore de mers, majoritatea turiştilor
prefer să înnopteze la Cabana Podraga, ce se

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


39

află la jumătatea distanţei între cele două


puncte menţionate.
Pentru a-l lua cu asalt, am urcat cu maşina
Transfăgărăşanul şi ne-am cazat la una din
cabanele de la Lacul Bâlea. Spre seară am
urcat pe un traseu anevoios prin Culmea
Bâlea, de unde am putut ajunge la un al circ
glaciar, de pe cealaltă parte a crestei.
Peisajul glaciar format din circuri, lacuri,
morene, custuri (creste) etc., vegetaţia
înflorită a rododendronului, crăiţele
muntelui, şi chiar prezenţa pe crestele
solitare a caprelor negre, dar şi a marmotelor
din jurul lacurilor glaciare, oferă turiştilor o
lume de basm, cu totul diferită de tumultul
zgomotos al oraşelor. Deşi ne aflam la
începutul lunii august, zăpada aflată pe
pantele versanţilor nordici, mai persista,
alimentând hidric lacurile glaciare
dimprejur.
Noaptea se poate admira pe îndelete,
luminiţele maşinilor ce urcă sau coboară
Transfăgărăşanul, conturându-se astfel
aliniamentul serpentiform al acestuia, dar şi
aşezările umane din depresiunea Făgăraş şi-
mprejurimi, până în Podişul Transilvaniei
(Podişul Târnavelor şi Podişul Hârtibaciului).
Atmosfera clară a muntelui permite
observarea cerului magnific, find vizibile cu
ochiul liber o mulţime de constelaţii şi câteva
planete din Sistemul Solar.

A doua zi, am urmărit traseul de pe harta


detaliată a Cabanei şi am stabilit să urcăm de
pe partea cealaltă a Munţilor Făgăraş,
respectiv dinspre Lacul Vidraru. Asfel că am
traversat tunelul şi imediat după locaţia
Salvamont, de la prima parcare, am urmat
traseul spre Lacul glaciar Capra (În foto).
După circa o oră am ajuns la cascadă apoi la
un mic lac glaciar semicolmatat – Căpriţa şi
mai în amonte Lacul Capra.
De jur împrejurul acestui lac se disting
vârfuri semeţe, precum de peste 2500 de
metri, precum Vânătoarea lui Budeanu etc.

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


40

Lângă lac a fost ridicat de alpinişti un


monument din marmură dedicate
temerarilor ce au escaladat această zonă.
De remarcat, că în lunile iulie-august
afluxul de turişti pe acest traseu este maxim.
Cel mai multe m-a uimit numărul mare de
străini (circa 70%) provenind de pe toate
continentele lumii, iar limba de comunicare
nu mai era româna ci engleza.
De la Lacul Capra am urmat segmentul de
drum spre Vârful Moldoveanu […] Ne-am
continuat traseul magnific spre Vârful
Vânătoarea lui Budeanu, pe care l-am atins
după o oră, ajungând la 2508 m. Deoarece
segmentul superior era destul de abrupt şi
periculos (ascensiunea se făcea pe o creastă
îngustă de 1-2 m lăţime, lateral fiind un hău
de sute de metri,
am urcat doar cu
Matei, fiul cel mai
mare din echipaj.
Ceilalţi membri:
Eliza, Iosif şi
Iustin ne-am
aşteptat mai jos
spre Lacul Bâlea.
La coborârea
ne-am abătut pe
traseul spre Lacul
Bâlea, care era cu
mult mai jos altitudine al, faţă de Lacul
Capra, pe şaua dintre cele două lacuri
glaciare, după care ne-am întors pe lângă
Lacul Capra şi am urmat acelaşi drum pe care
venisem. De la şosea am coborât, cu maşina,
serpentin ele strânse ale traseului spre aval,
spre Curtea de Argeş. În drum, primul
itinerar l-a constituit Lacul Vidraru, unde am
admirat grandoarea intervenţiei umane în
modificarea peisajului spre a utiliza eficient
putere apei (Hidrocentrala), dar şi
vaporaşele ce efectuau croaziere de o oră pe
cuprinsul lacului.
De aici am ajuns la Cetatea Poienari,
cetate edificată de domnitorul Vlad Ţepes,
având un rol defensiv, în caz de ameninţare
iminentă, pentru familia şi chiar persoana sa.
Nu am putut-o vizita din cauza urşilor care o
cuceriseră. Pe traseu spre aval am întâlnit doi
urşi […].
Prezenţa urşilor în stradă şi-n apropierea
localităţilor se datorează defrişărilor
nemiloase, masive, a zonei montane, implicit
restrângerea habitatului acestora, datorită

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


41

unei politici oportuniste de jaf necontrolat


asupra pădurilor româneşti, din partea clasei
politice obediente sistemului capitalist
străin, iresponsabilitate manifestată de la
cele mai înalte instituţii ale statului până la
ultimul pădurar.

C o n e x i u n i. A l b u m
Cronica întrunirilor de club

• Huşi, 3 septembrie 2020 – Casa de Cultură


„Alexandru Giugaru”. Lansarea vol. Poeme
din anticamera vieţii (2020), de Marcel
Miron. Moderator: Theodor Codreanu –preş.
Reprezentanţei USR - Vaslui, Au participat:
Cassian Maria Spiridon, preş. Filialei Iaşi a
Uniunii Scriitorilor din România, Mircea
Platon – dir. al revistei „Convorbiri literare”,
Marius Chelaru – secretar şef al revistei
„Poezia”, Ioan Ciupilan – primarul oraşului,
Lina Codreanu, Ana Opran - scriitori,
ieromonahi din arealul Episcopiei Huşilor ş.a.

• Vaslui, 20 sept. 2020. Întrunire de club la


restaurantul „Livada”. Au participat la
cenaclu, prin lecturi şi dezbateri, membrii
colegiului de redacţie al revistei „Liter-Club”
din oraşele Huşi, Bârlad şi Vaslui: Livia
Andrei, Lina Codreanu, Daniela Oatu, Petruş
Andrei, Theodor Codreanu, Teodor Pracsiu.

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


42

• Huşi, 26 sept.,
Salonul Codreanu.
Vizita scriitorului
Mihai Vicol de la
Suceava / Bârlad.
Interviu cu Th.
Codreanu pentru
revista „Flacăra lui
Adrian Păunescu”.
• Mândreşti, j.
Galaţi, 9 oct.
2020. Lina
Codreanu la
revederea cu
Stejarul – Domnul
din Valea
Macului.

CUPRINS
Parlamentul revistelor .............................................. 2
B i b l i o r a f t ................................................ 2
Marcel MIRON ............................................................... 3
Reviste .............................................................................. 3
Timp de pandemie....................................................... 3
Theodor CODREANU .................................................. 4
Cărţi în vreme de pandemie .................................... 4
Nela Diana RADU-GRIGORESCU ............................ 7
Învățător în pandemie ............................................... 7
Petruș ANDREI ........................................................... 10
Rondelul pandemiei ................................................. 10
In memoriam – Ion Gheorghe Pricop .......... 11
Adina DARAWSHA .................................................... 11
În căutarea ultimelor gânduri ............................. 11
Valentina TECLICI ..................................................... 13
Ion Gheorghe Pricop – un profesor şi un
scriitor ce a aprins conştiinţe .............................. 13
Petruș ANDREI ........................................................... 17
Mi-i dor de voi…......................................................... 17
Culturale ....................................................... 17
Teodor PRACSIU........................................................ 17
Festivalul umorului - 50......................................... 17
Însemnãri cu staif ......................................... 20
Theodor CODREANU ............................................... 20
Numere în labirint .................................................... 20

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


43

Martin CATA ................................................................ 23


Unduiri........................................................................... 23
Zbor reîntors ............................................................... 23
Elina COJOCARU ........................................................ 24
Proserpina.................................................................... 24
Oana ANDREI .............................................................. 25
Răcirea apelor ............................................................ 25
Trubadur....................................................................... 25
Mihaela ALBU ............................................................. 26
O stradă ......................................................................... 26
Daniela OATU ............................................................. 26
Ce vină are povestea... ............................................. 26
Mireasmă de poveste .............................................. 27
Mihai MERTICARU ................................................... 28
Sonetul deziluzionării ............................................. 28
Sonetul crepusculului ............................................. 28
Filigranãri ...................................................... 29
Lina CODREANU ........................................................ 29
Plimbări boiereşti ..................................................... 29
Cronica literarã ............................................. 31
Petruș ANDREI ........................................................... 31
Poetul Nicolae Artene –„Spre Țara veșniciei”31
P o e s i s (2) .................................................. 33
Valentina TECLICI ..................................................... 33
Cronicar ......................................................................... 33
Spirit fără aripi ........................................................... 34
Nicuşor DARABANĂ ................................................ 34
Scrisoare iubirii ......................................................... 34
Ana OPRAN .................................................................. 35
Acele clipe .................................................................... 35
Cu soarele-n șirag de perle ................................... 36
Mihai APOSTU ............................................................ 36
Printre anotimpuri ................................................... 36
E p o s ............................................................ 37
Livia ANDREI .............................................................. 37
Tinerețe fără bătrânețe… ...................................... 37
Vicu MERLAN.............................................................. 38
Itinerar în Munţii Făgăraş ..................................... 38
C o n e x i u n i. A l b u m ............................ 41
Cronica întrunirilor de club ................................. 41

Nota redacţiei: Acest număr al revistei a apărut


cu sprijin financiar oferit de huşenii: col. rez.
Martin Cata. pr. Marcel Miron, prof. Ana Opran,
prof. Nela Diana Radu-Grigorescu,

Liter-Club
Revistă de cultură
Fondatori: Lina şi Theodor Codreanu, Livia şi
Petruş Andrei, Daniela Oatu şi Teodor Pracsiu,

Elena şi

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020


44

Unii trãiesc ca sã uite,


altii uitã ca sã poatã
trãi.
N. IORGA, Cugetãri

Liter-Club
Revistă de cultură
Director: Lina Codreanu
Redactor-şef: Livia Andrei

Colegiul redacţional
Theodor Codreanu
Petruş Andrei
Daniela Oatu
Teodor Pracsiu
Email: linacod@yahoo.com
literclub2016@gmail.com

ISSN 2501-2525
ISSN-L 2501-2525

ISSN-L 2501-2525

În atenţia colaboratorilor:

Materialele trimise vor avea 1-2 pagini A4,


Times New Roman, cu literă de 12 la un rând
sau până la 1500 de cuvinte.
Manuscrisele primite nu se returnează
Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică
pentru conţinutul articolelor revine exclusiv
semnatarilor acestora ca persoane
individuale.

Liter-Club Anul V, nr. 4(19), oct.-dec. 2020

S-ar putea să vă placă și