UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „DUMITRU STĂNILOAE”

DIRECȚIA: TEORIA ȘI PRACTICA FORMĂRII RELIGIOASE

LUCRARE DE DISERTAȚIE

COORDONATOR:

Prof. Univ. Dr. Carmen-Maria Bolocan

Masterand:

Pr. Negel George-Ciprian

IAȘI

2020

1
 UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ „DUMITRU STĂNILOAE”

DIRECȚIA: TEORIA ȘI PRACTICA FORMĂRII RELIGIOASE

COLINDA ȘI COLINDATUL LA POPOARELE CREȘTINE-

O EVALUARE ORTODOXĂ

COORDONATOR:

Prof. Univ. Dr. Carmen-Maria Bolocan

Masterand:

Pr. Negel George-Ciprian

IAȘI

2020

2
 Colinda și colindatul la popoarele creștine-o evaluare ortodoxă

CUPRINS

Cuprins...........................................................................................................2

Introducere.................................................................................................... 3

Capitolul I Colinda și colindatul la poporul român....................................6

1.1 Colinda și colindatul-generaltăți.............................................................6

1.2 Colinda creștină-analize muzicale.........................................................15

1.3 Colinda pe zone și regiuni.......................................................................19

Capitolul al II-lea Colinda și colindatul în Europa.....................................45

2.1 Colindul în Europa Centrală...................................................................45

2.2 Colindul în țările de pe lângă Marea Mediterană.................................48

2.3 Colindul în alte țări ale Europei..............................................................50

Capitolul al III-lea Colinda și colindatul astăzi- o evaluare creștină.........58

3.1 Colindul românesc vs. Colindul european.............................................58

3.2 Colindele în viața și spiritualitatea credincioșilor.................................68

Concluzii..........................................................................................................72

Bibliografie......................................................................................................74

Curriculum-Vitae............................................................................................

Declarație privind originalitatea conținutului lucrării de disertație..............................

3
 INTRODUCERE

Colindul este socotit la mai toate popoarele un obicei care iși propune să aducă
fericire atât în inima și mintea ascultătorului cât și a celui care recită sau cântă colindele.
Ele au menirea de a vesti tuturor îmbucurătoarea veste a Nașterii Domnului din Fecioara
Maria, veste care oferă tuturor creștinilor nădejdea că cel ce se naște pe pământ va aduce
mântuirea mult așteptată încă din timpul protopărinților noștri Adam și Eva.
Astăzi, fiecare dintre noi ar trebui să încerce să recâștige o parte din identitatea
românească a Crăciunului. După cum aminteam mai sus, crăciunul este o sărbătoare
creștină, ea reprezenând Nașterea Domnului Iisus Hristos. Există doua date în care se
sărbătorește crăciunul, in functie de calendarul pe care îl ține fiecare, adică cel Iulian sau
cel Gregorian: 25 decembrie in țările care țin calendarul gregorian și 7 ianuarie pentru cei
ce țin calendarul iulian.
În Romania, Crăciunul se serbează de către majoritatea creștinilor pe data de 25
decembrie. Atât la noi, câr și în întreaga lume, Crăciunul nu mai este doar o sarbatoare
religioasa. Crăciunul este și un prilej de a-i se întâlni ficare cu cei dragi, de a schimba
cadouri și de a-l aștepta pe Moș Crăciun. Cuvântul "Crăciun", spun specialiștii, provine din
latinescul "creatio" – care înseamnă creație, referindu-se aspectul religios al sărbătorii și
anume la nașterea Mântuitorului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. O dovadă în plus pentru
a se întări ideea că acesastă semnificație ar fi cea autentică și faptul că termenii din limbile-
surori:Noel (franceza), Natal (portugheza), Natale (italiana), Navidad (spaniola) conduc tot
la această idee.
Povestea nașterii lui Iisus este frumos relatată în Noul Testament și îndeamnă la
bucurie și speranță.
Obiceiurile legate de această sărbătoare diferă de la o țară la alta. Americanii îşi
decorează casele cu ghirlande luminoase şi copii îşi agaţă nişte ciorapi speciali de şemineu,
în care să primească darurile de la Santa Claus, care vine prin cer cu sania trasă de nouă
reni şi coboară prin horn. Colindele de Crăciun cântate de tinerii care cutreieră străzile se
aud frenetic ori în surdină în mai toate locurile publice. În acelaşi timp, acordurile
melodioase se fac auzite în fiecare familie, în jurul bradului sau a şemineului.
Germania a oferit lumii obiceiul de a împodobi bradul de Crăciun, care iniţial era
decorat cu panglici colorate, lumânări şi diferite dulciuri. Nemţii practică obiceiul de a
aprinde câte o lumânare în cele patru duminici dinaintea sfintei nopţi care semnifica
naşterea Mântuitorului. Cântece de Crăciun cunoscute, precum “O Tannenbaum” se fac

4
auzite în timpul acestei sărbători ce produce bucurie în sufletele tuturor. Oratoriul înălţător
al lui Johann Sebastian Bach încânta mulţimea venită în bisericile şi catedralele germane
după ascultarea slujbei religioase din seara de ajun. Germanii numesc Crăciunul
"Weihnachten", care inseamna "noapte solemna", sau "Heiligenachten" - "noapte sfântă".
Cu o tradiţie de sute de ani, cele aproximativ 2.500 de pieţe de Crăciun din Germania
(Weihnachtsmärkte), care îmbină obiceiurile vechi cu podoabele moderne, atrag în fiecare
an milioane de turişti din întreaga lume. Numai în Nürnberg se înregistrează peste două
milioane de vizitatori, în fiecare an. Mulţi vizitatori susţin că regăsesc cu bucurie în piaţa
acestui oraş (Christkindlesmarkt), an după an, savoarea deosebită a produselor tradiţionale
bavareze pe care comercianţii le vând îmbrăcaţi în costume populare.
După ce am amintit câteva aspecte legate de felul în care se desfășoară sărbătoarea
Crăciunului în America sau Germania, menționăm faptul că în lucrarea de față ne
propunem să eviențiem anumite aspecte ale tradiților legate de Nașterea Domnului din
cadrul mai multor țări,dar în special modalitatea în care se desfășoară în aceste țări obiceiul
colindatului. De exemplu observăm că în Spania, conform tradiţiei, masa nu se serveşte
mai devreme de ora nouă sau zece. După aceea, oamenii participă la slujba de la miezul
nopţii, numită 'La Misa Del Gallo' (Misa cocoşului). În Marea Britanie, una dintre traditii
este ca elevii să monteze, în școli sau în biserici, piese despre nașterea Mântuitorului. În
vechime se foloseau animale vii pentru redarea atmosferei însă în prezent se preferă
În Grecia, masa de Craciun are in mijloc o pâine tradițională, iar după ospăț masa nu
se strânge pentru ca Iisus sa aibă cu ce-și potoli foamea. În Venezuela, toate strazile din
capitala Caracas sunt închise în Ajunul Crăciunului, pentru că toată lumea merge la
biserică pe patine cu rotile. În Japonia, de cațiva ani, masa tradițională este alcătuită din
preparate de la fast-food. Dar mai mult decât atât, tradiţiile legate de Crăciun aduc
simboluri naturale vechi de sute de ani.
Lucrarea de față își propune să menționeze cât mai multe tradiții legate de Crăciun, dar
mai cu seamă să observe cum sunt percepute colindele în țările pe care le vom studia
pentru a ne edifica cât mai mult cu putință asupra acestui lucru.
Lucrarea va cuprinde trei părți. În prima parte vom încerca să identificăm modul în
care se colindă în fiecare regiune din țară și anume Moldova, Banat, Ardeal, Maramureș,
Oltenia, Dobrogea sau Bucovina.
A doua parte va încerca să descrie felul în care se manifestă obiceiul colindatului în
mai multe țări din Europa, dar și colindele specifice țărilor respective, precum și
observarea modului în care percep creștinii din acele țări acest obicei. Tot în acest capitol

5
vom încerca să prezentăm aceleași idei și din țările de pe lângă Marea Mediterană, în
special Grecia, iar în partea a treia vom vedea cum se practică acest obiecei la locuitorii
țărilor din Ucrainia, Bulgaria sau Rusia.
A treia parte va încerca să evalueze cum se practică obiceiul colindului în perioada
actuală și cât de multe semnificații creștine întâlnim în cadrul acestora. Acest lucru îl vom
face făcând o analiză între felul în care colindul se desfășoară în spațiul european în raport
cu spațiul românesc.

6
 CAPITOLUL I

COLINDA ȘI COLINDATUL LA POPORUL ROMÂN

1.1 Colinda și colindatul-generalități

Despre colindă sau despre obiceiul de a colinda s-a discutat și se discultă mult, pentru
că acest obicei aduce un seniment de bucurie și crează ascultătorului stări dătătoare de liniște.
Este un obicei care datatează încă din cele mai vechi timpuri, obicei care din fericire s-a
extins destul de rapid la toate popoarele.
Obiceiul colindului sau al colindatului datează din cele mai vechi timpuri și are un rol
foarte important în viața creștină. Inițial colindele aveau un rol ritualic și anume acela de a
vesti familiei bunăstare, belșug, multă roadă, acest obicei fiind legat de începutul anului agrar.
Rolul colindelor mai era și acela de a alunga duhurile rele din luna Ianuarie, care stătea să
înceapă,însă mai târziu, oamenii vremii intrând în contact cu creștinismul, au dat colindelor in
principal rolul de a vesti creștinilor Nașterea Domnului. Acest rol a rămas principal până în
zilele noastre, fiind un mesaj ce vine din cer, un mesaj dătător de speranță că Dumnezeu a
trimis lumii un mântuitor în Persoana Pruncului Iisus născut în ieslea din Betleem. Colindele
nu sunt cântecele, vorbe aruncate în vânt, ci o urare care poate să influențeze viitorul într-un
mod favorabil.
„Colinda este liantul care face legătura între generaţii, creând acea comunitate unită pe
care o doreşte Domnul Hristos. Cu toţii aşteptăm să trăim bucuria Naşterii Domnului nostru
Iisus Hristos în ieslea Betleemului, bucurie adusă în sufletele noastre prin intermediul
colindelor. Colindatul nu e numai o datină, el este o adevărată instituţie, cu legi proprii. Nici
un alt obicei, datină s-au tradiţie nu este cultivat cu mai mare interes decât colindatul
Crăciunului şi nici una dintre ele nu se prezintă aşa de organizat”1.
La români, colindatul pare să se fi păstrat mai fidel decât la oricare alt popor, poate şi
datorită faptului că, la noi, colindătorii sunt de toate vârstele, de la patru-cinci ani şi până la
vârste înaintate. Colindele sunt creaţii populare inspirate din Sfânta Scriptură,iar unele au şi
un caracter laic, ce au drept izvor viaţa de zi cu zi a satului românesc. Colindătorii sunt a fi
cei care transmit mesajul Lui Dumnezeu, mesaj ce transmite oamenilor pacea şi
fericirea,sănătatea şi nădejdea.
Colindele au menirea,pe lângă proslăvirea Lui Dumnezeu, să ne curăețe sufleteşte şi să
ne sfinţească, să alunge de la noi tot ce este rău. ”Atunci când colindele nu se vor mai auzi pe

1
Cf. Petru Caraman, Colindatul la români, slavi şi alte popoare,studiu de folclor comparat, Ediţie îngrijită de
Silvia Ciubotaru, prefaţă de Ovidiu Bârlea,Bucureşti,Editura Minerva, 1983, p.10.

7
pământ, vor ieşi diavolii, şi astfel lumea va încăpea pe mâna lor.” 2De asemenea, beţele
colindătorilor au puterea de a înfricoșa pe cel rău. Asemenea credinţe explică cinstea
deosebită cu care sunt primiţi tinerii colindători de ceilați săteni.
„În comparaţie cu creaţiile muzicale occidentale cu referire la Crăciun, colinda
românească, este deopotrivă un tezaur de limbă şi un preambul strălucit al poeziei româneşti,
care s-a perpetuat, nu prin tipărituri sau manuscrise, ci pe calea oralităţii vechii tradiţii
populare”3. Colindatul se prezintă astăzi sub cele mai diverse forme la poporul român, însă
cum se înfăţişa el înainte de creştinism este greu de spus. Când datina a început să fie
pomenită de diferiţi autori bisericeşti a fost destul de târziu şi atunci ea nu se deosebea prea
mult de vremea de astăzi.
Cu toate acestea, fără îndoială că la Calendele lui Januariae, colinda a ocupat între
datinile romane un loc aparte şi va fi fost foarte cultivată şi foarte populară, precum erau şi
sărbătorile de care acesta era strâns legată, alminteri ar fi fost cu neputinţă de explicat cum de
s-a răspândit şi a prins rădăciniatât de adânc în întreaga lume. În cea mai mare parte,
astăzi,avem datina colindatului la poporul român, sub două forme distincte: profană şi
religioasă. Elementele din datina romană sunt mai multe şi mai fidel păstrate în formele
profane,deşi nici în cele creştine nu lipsesc cu totul. Distingerea lor rămâne de făcut numai pe
cale ipotetică.
Elementele şi simbolurile din colinda romană vor constitui componenta profană
regăsită în colindul românesc. Raportul dintre elemenele sacru-profan , precum şi contopirea
lor în cadrul colindei româneşti sunt două probleme majore care stârnesc interes. Pe lângă
acestea, un loc important îl ocupă fenomenul colindatului în ansamblu, integrarea lui în
sărbătoarea Crăciunului, originea, ritualul, etapele şi semnificaţiile colindelor. Obiceiurile
erau riguros respectate pentru că se credea în eficacitatea lor. Această grijă pentru îndeplinirea
corectă a obiceiurilor a făcut să se acorde o deosebită importanţă formei lor, chiar dacă uneori
şi-au schimbat sensul. Obiceiurile de peste an, îndeplinite corect, dădeau vieţii un echilibru
între perioadele de muncă şi odihnă, iar cei care nu le respectau erau pedepsiţi de soartă. De
pildă, terminarea torsului în perioada de iarnă era vizată de obiceiurile de primăvară, anume
de “hodăitul” de la prinderea Postului Mare, în cadrul căruia erau arătate aspre critici celor
leneşi. Cei vizaţi erau compromişi în sat, de aceea toată lumea se ferea să dea ocazie
strigăturilor. Astăzi, aceste manifestări s-au diminuat sau chiar au dispărut total. Arareori mai

2
Elena Niculiţa Veronica,Datinile şi credinţele poporului român, Cernăuţi, 1903, p.57.
3
Petru Caraman, Colindatul la români, slavi și la alte popoare slave, p 57.

8
întâlneşti creatori şi interpreţi de folclor, sătenii preferând să audieze sau să vizioneze
spectacolele folclorice la radio şi televiziune.
Cuvântul “obicei” defineşte o seamă de manifestări folclorice legate de un anume
eveniment, indiferent de natura sa magică sau spectaculară. De regulă obiceiurile sunt
sincretice nu numai prin formele de manifestare (poezie, muzică, dans), dar şi prin ideologiile
ce stau la baza lor. Astfel, izvoarele manifestărilor sunt diverse. Mai întâi omul a căutat să-şi
facă prielnice fenomenele naturii înconjurătoare prin diferite invocaţii, credinţe şi acţiuni, apoi
sincretismul religios a devenit un izvor fundamental al obiceiurilor.
Un alt moment important este confruntarea credinţei străvechi cu cea creştină(Mircea
Eliade consemnează faptul încreştinării zeilor păgâni). Astfel ,”eroul ucigător” de balauri a
devenit Sfântul Gheorghe, „zeul furtunilor”a devenit Sfântul Ilie, iar „zeiţa fertilităţii” a fost
înlocuită cu Sfinta Fecioară Maria.
Până nu demult era o interzicere în cântarea colindei în afara perioadei crăciunului
lucru ce demonstrează că interpretarea acestuia era una nu lipsită de sens, ci una cu putere. De
obicei colindele aduc în viața omului multă bucurie, multă liniște, datorita mesajului transmis
de acestea. Dar dacă ele pot face bine, înseamnă că pot face și rău. Și aici ne referim la faptul
că ele „ nu se cântă la casele îndoliate, la familiile îndoliate, sau la necreștini și păgâni ”.4
Este binecunoscut faptul că colindul nu este un cântecel, o vorbă aruncată în vânt, sau
sunetul care să miște plăcut urechea, ci ea are rolul de a influența favorabil viitorul, cu atât
mai mult cu cât perioada în care sunt cântate acestea este o perioadă în care se vestește belșug,
bucurie și mai ales se face fiecăruia urarea de a avea un viitor mai bun.
Colinda debutează clasic din punct de vedere literar: sunt fixate locul de desfăşurare a
acţiunii şi o parte dintre personaje. Imaginea unei agape la o „mîndră masă”, aşezată într-un
spaţiu sacru (de regulă la umbra mărului cosmic), este un loc comun în poezia rituală
solstiţială. Această imagine apare fie ca motiv principal în unele colinde, fie ca un prim tablou
în altele cu scenariu mai amplu. Ospăţul zeilor sau al eroilor (Antofiţă, Vioară etc), reprezintă
un model pentru ospăţul oamenilor: „Unde cu toţii beau, mînca / Şi cu toţii se cinstea / Chieîu
dăplin şi-l făcea i Tot ca şi noi acuma” 5. Dar motivul nu conţine numai ideea imitării zeilor
(irai-tatio dei), ci şi pe aceea a comuniunii cu ei. Să nu uităm că, pentru mentalitatea populară,
anume în această perioadă a anului „se deschid cerurile^ Conform majorităţii credinţelor,
culese la sfîrşitul secolului al XlX-lea, referitoare la calendarul popular, acest fenomen
miraculos s-ar produce în perioada de sîîrşit/început de an, şi anume de Crăciun, de Anul Nou

4
Irina Nicolau, Ghidul sărbătorilor românești, Editura Humanitas, București, 1998, p. 73.
5
Al. î. Amzuleseu , Cîntece bătrîneşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1974,p 70.

9
şi de Bobotează6. Or, în aceste momente, pare să se restabilească o pierdută stare paradisiacă:
omul înţelege graiul animalelor, i se împlineşte orice dorinţă şi, mai ales, se reface
comuniunea primordială cu divinitatea. Cînd „cerurile se deschid”, pe de o parte, oamenii pot
să vadă „mese întinse, luminări aprinse” 7 şi pe „Dumnezeu umblînd pe cer” 8 şi, pe de altă
parte, Dumnezeu, cu toată suita sa de îngeri şi sfinţi, „se uită pe pămînt” 9 şi „asupra făpturii
lui de pe pămînt'10 , sau chiar coboară pe pămînt pe o „scară de ceară” 11Distanţe de nemăsurat
(„cît din cer pînă-n pămînt”) şi graniţe de netrecut, se spulberă acum, făcînd posibilă o
comunicare directă, nemediată. Sferele devin tangente, se întrepătrund chiar, se contopesc
pînă la confuzie. în colinde, curtea, casa şi masa omului sînt plasate în „Centrul Lumii” şi
descrise în „culori” sacre: „Nişte case-s mari de piatră, / Nalte-s, nalte-s, minunate, / Sus cu
roşu-s coperite, / Jos cu var sînt văruite / Dinăuntru poleite, / Dinafară zugrăvite. / Dinaintea
caselor / La mijlocul curţilor, / Născutu-mi-au, cres-cutu-mi-au / De- ş doi meri şi de-ş doi
peri; / De trupini în-trupinaţi, / De mijloace-s depărtaţi, / De vîrfori îs sus la nori, / De
smicele-s sus la stele. / Sub dumbriţa l-aş' doi meri, / L-aş' doi meri şi l-aş' doi peri, /
Frumoase mese-s întinse, / Mesentinse, jeturi scrise, / Şi mai sînt făclii de-aprinse” 12. O dată
restabilite fiind timpul sacru şi spaţiul sacru, comunicarea primordială între om şi divinitate
este în măsură să se producă. „Dar la mese cine-mi sade?”, întreabă retoric colindătorii, pentru
a sublinia răspunsul, pe care tot ei îl dau: la masă „beau şi se-nveselesc” „bunul Dumnezeu”,
„bătrînul Crăciun”, „Sfîntul de Sîngeorz” şi, laolaltă cu zeii, „domnu (sau gazda) acestor
case” 13, sau, în altă variantă, comenseni sînt: Dumnezeu, Sf. Petru, Sf. Ion şi gazda 14. In alte
versiuni, gazda este descrisă stînd la masă, aşteptînd să pogoare Dumnezeu („Facă-mi
Domnuatîta bine, / Ca să vie pîn' la 'mine”), pentru a ospăta împreună şi pentru a lăsa „în casă
15
sănătate, / Şi prin curte' bogătate [.] Rodu-n codru” etc. . într-o splendidă variantă de
colindă, care se încadrează în acest tip, colindătorul întreabă gazda pentru cine împodobeşte
casa şi masa. Gazda (de fapt tot colindătorul) răspunde: „Ci mi-aştept pe Dumnezeu / Ca să-
6
Adrian Fochi, Datini şi eresuri populare de la sjîrşitul secolului al XlXlea: răspunsurile la chestionarele lui
Nicolae Densusianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 67.
7
Ibidem,p. 69.
8
Ion Muşlea, Ovidiu Bîrlea,Tipologia folclorului, din răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu, Editura
Minerva, Bucureşti, 1970, p. 345.
9
Ibidem,p. 64.
10
Ibidem, p.345.
11
L. Blaga a denumit această viziune „Transcendentul care coboară”, exemplificînd~o, printre altele, cu acest
început de colindă: „lan ieşiţi voi mari boieri, / Florile-* dalbe de măr, / De vedeţi pe Dumnezeu / Cum coboară
de frumos, / De frumos, de cuvios, / Tot pe scări de luminări / Cu-n vesmînt pin' la pămînt.”; cf. L. Blaga, Despre
gîndirea magică, F. R. L. A., Bucureşti, 1941, p. 110.
12
C. Mohanu – Fîntîna dorului, poezii populare din Ţara Lo-viştei, Editura Minerva, Bucureşti, 1975, p. 30.
13
Ibidem, p. 37.
14
Al. î. Amzuleseu – Cîntece bătrîneşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1974,p. 46.
15
Ibidem, p. 38 și 48.

10
mi cine el cu mine, / El cu mine, eu cu el, / Cum e legea lui Crăciun / Lui Crăciun celui bătrîn,
/ C-aşa mult nu va şedea, / Mîine-n prînz s-o ridica, / Pleacă-n codru să rodească,” ş.a.m.d. 16 .
Arhaice şi profunde semnificaţii par a ieşi la lumină. De Crăciun, în mod ritual, era restabilită
starea întreruptă din cauza păcatelor omeneşti; o stare paradisiacă în care „cerul era aproape
de tot de pămînt”, astfel că omul putea uşor să acceadă la cer („dacă te suiai pe gard, dai cu
mîna de cer”), iar Dumnezeu şi sfinţii umblau pe pămînt printre oameni. 17 Colindatul este
principalul act ritual prin care această stare primordială benefică este temporar, dar ciclic,
reactualizată. Dumnezeu intră în casa gospodarului o dată cu colindătorii: „Sculaţi boieri, că
vă vin colindători,.că v-aduc pe Dumnezeu”18, sau imediat după plecarea lor: „Noi
(colindătorii) ieşim de aici, / Dumnezeu să intre aici” 19. Să consemnăm şi faptul că motivul
„Dumnezeu – oaspete la masa gospodarului”, nu este specific numai colindelor româneşti. În
forme aproape identice, el se bucur de o foarte mare răspîndire şi în colindele „pentru
gospodar” ale ucrainenilor, bieloruşilor şi bulgarilor 20. Prezenţa unei mese „mîndre” („masă
rotilată / De bucate 'ndestulată / De băuturi încărcată”) 21, nu trebuie să ne mire. Reprezentarea
raiului („unde-s mesentinse / şi făclii aprinse”), ca un spaţiu al belşugului alimentar, este un
loc comun în literatura populară română. De regulă însă, mesele raiului stau în aşteptarea
„sufletelor bune”. De data aceasta, beneficiarii sunt chiar „gazdele”: „Șade Bunul
Dumnezeu, / Cu toţi sfinţii dimpreună, / Ospătînd cu voie bună” 22 . Mai mult decît atît, aşa
cum vom vedea, colindele prezintă, direct sau doar aluziv, producerea unor excese de
comportament: „Şi toţi sfinţii dimpreună / Se aflau în voie bună; / Beau de-a rîndul şi cinsteau
/ Şi frumos se-nvese-leau”. În alte variante, excesele sînt şi mai evidente. Sf. Ion se
„liboveşte” întrun „pat mîndru frumos” , ” „'Sau/şi bea vin pînă se îmbată („Of Ioane, Sfînt
Ioane, / Tu de vin te-ai îmbătat”), Sfîntul Petru – paznicul raiului – adoarme „în post”, în timp
ce Dumnezeu „trage” un „danţ” cu îngerii: „Joacă o horă de îngeri, / Dar danţul cine mi-l
trage? / Î1 trage bunul Dumnezeu”23 . Omul pare să-şi „construiască” un model comun cu
propriul său comportament ritual şi ceremonial. Nu pare, deci, să fie vorba de o tratare
profană a temei – cum crede Lucia Cireş 24 – ci de transpunerea la nivel divin a unui

16
Ibidem, p. 26.
17
Tudor Pamfile – Cerul şi podoabele lui, după credinţele poporului român, Bucureşti, 1915, P. 4-6.
18
Ion Muşlea, Ovidiu Bîrlea, op. cit. , p. 327.
19
Ibidem, p. 316.
20
Petru Caraman, Colindatul la români, slavi şi la alte popoare. Studiul de folclor comparat. Editura Minerva,
Bucureşti, 1983, p. 45-47.
21
Sim. FI. Marian – Sărbătorile la români. Studiu etnografic. voi. I, Cîrnilegile, Bucureşti, 1898, p. 12.
22
G. Breazul – Colinde, culegere întocmită de G. Breazu, Bucureşti, 1938, p. 115.
23
Lucia Cireş – Colinde din Moldova. Cercetare monografică, Caietele Arhivei de Folclor V, Iaşi, 1984, p. 59.
24
Ibidem, pg 104 .

11
obligatoriu desfrâu ritual, pe care-1 practică oamenii în timpul sărbătorilor legate de înnoirea
anului; un comportament anarhic şi orgiastic, dar nu mai puţin ritual ca, de exemplu,
comportamentul cumpătat-ascetic din timpul postului care precede sărbătorile. „Sacrilegiile
(din timpul sărbătorii – n.n.);- scrie Roger Caillois – sînt considerate drept la fel de rituale şi
de sfinte ca însăşi interdicţiile pe care le violează. Ele relevă sacrul, ca şi interdicţiile” 25 . Una
dintre menirile postului este tocmai aceea de a amplifica desfrîul din timpul sărbătorii. Să nu
uităm că este vorba de lungul „post al Crăciunului”, care durează 40 di zile. Este o perioadă în
care prohibiţiile sînt mai multe şi mai severe decît cele obişnuite şi care, odată încheiată,
îndeamnă în mod firesc la excese. „Mîncarea, cam pe sponci, te face să te saturi ca de
pădureţe acre”, „în Postul Crăciunului hori şi nunţi nu se fac prin sate, 'mai nicăiri” etc. 26. În
aceste condiţii, desfârul din timpul sărbătorilor de iarnă este general şi total. Întregul sistem de
interdicţii şi constrîngeri este abolit, fiind înlocuit cu un comportament anarhic şi orgiastic,
care nu este doar îngăduit, ci chiar obligatoriu. Este instaurată la toate nivelurile (individual,
colectiv şi, aşa cum am văzut, chiar divin), o stare de dezordine şi des-frîu (o „Lume pe dos”),
care reclamă, pe cale magico rituală, disoluţia ordinii cosmice şi, în final, regresiunea totală a
Cosmosului în Haosul primordial.27 Desigur, excesele şi libertăţile de toată mîna din timpul
sărbătorilor de înnoire a anului au supravieţuit pînă astăzi în mediul rural şi chiar, parţial, în
cel urban, dar amplitudinea lor s-a diminuat simţitor în ultimul secol. Pentru a înţelege la
adevărata valoare fenomenul „desfrîului sacru”, ar trebui să ne imaginăm atmosfera sărbătorii
cu secole, sau chiar milenii în urmă. „Datele comparative, constată Ovidiu Bîrlea, arată cu
elocvenţă că, cu cît mergem mai îndărăt pe scara istorică sau evolutivă, la popoarele din
antichitate şi la cele primitive, cu atît Anul Nou este sărbătorit mai zgomotos, cu mai mult fast
şi participare masivă, constituind cea mai mare sărbătoare”28. Cu adevărat excesele şi
manifestările agresive din cadrul sărbătorilor de iarnă sînt atestate în România la sfîrşitul
secolului al XlX-lea şi chiar în zilele noastre, la „colindatul cu măşti”, ca de exemplu
„colindul cu masca”. Aici se ameninţă, se atinge, se loveşte, se bate cel colindat, în scopuri
rituale sau ceremoniale, a căror semnificaţii magico-mitologice astăzi s-au pierdut. Credem că
semnificaţiile magico-mitologice ale acestui comportament (despre) care scria Romulus
Vulcănescu în 1970), nu s-au pierdut în totalitate. Am încercat, în paginile de mai sus să

25
Roger Caillois – Eseuri despre imaginaţie, Editura Univers, Bucureşti, 1975, p. 227.
26
Tudor Pamfile, op. cit., p. 1.
27
Vezi eseurile de antropologie a sărbătorii, în volumul Pra< tica fericirii. Fragmente despre sărbătoresc (Ed.
Em'mescu, Buc, 1985*. semnat de Paul P. Drogeanu, în care autorul reconstituie „portretul robot” al lui Homo
festus, desfăcînd şi analizînd complicatele mecanisme ale comportamentului festiv. 6
28
Ovidiu Bîrlea – Colindatul în Transilvania, în „Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei pe anii 1965-
1967”,Cluj, 1969, p. 252.

12
descifrăm articulaţiile mentalităţii mitice care generează un astfel de comportament ritual. În
ansamblul lui carnavalul reprezintă un complex ritual şi ceremonial care are loc anual,
urmărind răsturnarea completă a ordinei şi ierarhiei şi, ceea ce este mai semnificativ, însăşi
renaşterea spirituală din haosul astfel produs şi retrăirea timpului sacru în care a început
creaţia lumii”.29 În bună măsură, în cadrul sărbătorii colective de sfîrşit de an, supravieţuiesc
datini şi mentalităţi specifice unor sărbători precreştine, de tipul Saturnaliilor romane, cînd
restricţiile obişnuite ale legii şi moralităţii erau date la o parte, cînd întreaga populaţie se deda
unei veselii şi voioşii ieşite din comun şi cînd pasiunile cele mai tainice găseau o ieşire care
nu lear fi fost niciodată îngăduită în cursul vieţii obişnuite, mai cumpătate şi mai sobre.
Asemenea izbucniri ale forţelor îngrădite ale naturii umane, care degenerau prea adesea în
orgii sălbatice de desfrîu şi crimă, au loc în moci obişnuit la sfîrşitul anului. În cadrul acestor
sărbători (inclusiv Saturnalia romană), în timpul cărora lipsa tuturor legilor era singura lege
acceptată, era instaurată şi anarhia socială. O datină tipică era aceea a libertăţilor provizorii
(pe perioada sărbătorii), acordate sclavilor şi chiar aceea a inversării ierarhiilor sociale. În
Europa acest obicei a supravieţuit pînă în secolul al XX-lea, mai ales în folclorul slavilor
nordici (polonezi, bieloruşi, cehi), fiind legat de ziua Sf. Ştefan și a doua zi de Crăciun; „La
Sfântul Ştefan / Orice slugă e domn! / Gospodarul cu sluga / Merg amîndoi pe acelaşi drum; /
Sluga şi cu stăpînul / Beau bere împeună”30. Revenind la colinda comentată de noi, vom
consemna faptul că această „Lume pe dos”, sugerată în primele versuri nu este dintr-un
preludiu al Haosului; un preludiu care prevesteşte şi pregăteşte regresiunea Cosmosului în
Haos. Mai mult decît atît, pare a fi vorba de o dezordine voită, conştientă, ca şi cum
Dumnezeu şi sfinţii îi înlesnesc lui Iuda pătrunderea în rai şi producerea unei catastrofe de
proporţii cosmice.
Primele colinde au fost făcute cunoscute, sau mai bine spus cântate, pentru prima oara
in Europa cu mii de ani în urma, ele având o însemnatate cu mult diferită de cea pe care o
îmbracă astăzi. Ele la început erau cântece păgâne, evocate în perioada serbărilor Solstițiului
de iarnă, sărbători la care oamenii aveau un comportament specific perioadei în care trăiau,
perioadă în care oamenii celebrau dansând în jurul focurilor și monumentelor de piatră.
Și pe teritoriul țării noastre primele colinde au avut la început un scop ritualic, și
anume acela de urare pentru fertilitate și belșug. Obiceiul era legat de începutul noului an
agrar ori de finalul acestuia însă odată cu dezvoltarea crestinismului si cu încreștinarea

29
Romulus Vulcănescu – Mitologie română, Editura Academk R. S. România, Bucureşti, 1985, p. 431.
30
Petru Caraman, Colindatul la români, slavi și alte popoare, p. 342.

13
viețuitorulor din acele timpuri acest obicei a început să dobândească o altă conotație, și anume
acela de a vesti nașterea Mântuitorului dintr-o Fecioară.
Un alt scop des întalnit al colindelor la început era și acela de a alunga spiritele cele
rele precum și acela de invocare a sufletelor celor care erai trecuți în neființă. Pe această cale,
colindele urmăresc functșa sărbătorilor păgâne ale saturnaliilor (si celor care îl venerau pe
zeul Saturn). Însă, odată cu trecerea timpului, semnificația inițială a colindelor a păstrat din
cele ale ei doar atmosfera de sarbatoare, de ceremonie si de urare pentru toți cei dragi.
Peste veacuri însă însemnătatea colindei a devenit cu totul alta, astfel încât în zilele
noastre ea a ajuns să fie privită ca având caracterul unor cantece traditionale, cu tentă folcloriă
sau de urare epico-lirică, urări ce sunt legate de obiceiul precrestin al datinei colindatului.
În ziele noastre colindele se cântă în mod obișnuit doar în preajma Sfintelor Sarbatori
ale Craciunului, având versiuni și interpretări diferite, acestea depinzând de zonele și regiunile
în care se găsesc. Astăzi, colinda a căpătat, mai degrabă, caracterul așa-numitelor "cântece de
stea", obișnuite a fi interpretate de la Craciun si până la Bobotează, vizând în firul lor narativ
Viflaimul, Irozii și subiectele cu tentă creștină, care fac trimitere la nașterea lui Hristos.
În Romania, precum si în alte tari de rit crestin rasaritean, unde inchinarea magilor e
sărbatorita în acelaș timp cu Craciunul, umblatul cu steaua, care în unele zone are aceeași
însemnătate ca și colindul, are loc în seara de Craciun, pe când în țările cu rituri apusene, unde
închinarea magilor e sărbătorită de Bobotează, se umblă cu steaua în ajunul sau în seara
acestei sărbători.
Se consideră ca fiind cel mai vechi cântec creștin de Crăciun cântecul "Jesus refulsit
omnium"31, compus de St. Hilary din Poitiers, undeva în preajma secolului al IV-lea. De
asemenea, colindele "O vino azi, Emanuel" 32, scris in secolul al XII-lea și "Cântecul Mariei",
cântat mai ales în bisericile catolice și conceput în Evul Mediu cu versuri extrase direct din
Evanghelia dupa Luca, sunt două dintre cele mai vechi cântece christice33.
Clasificarea colindelor poate fi făcută în general după sfera lor tematică. În practică
însă, se deosebesc anumite funcții, corespunzătoare destinatarului colindei (și anume unei
felte, sau unui băiat, sau unui negustor, sau unor tineri însurăței, sau unor tineri logodiți), a
locului de desfășurare (fie la intrarea și la plecarea din casă), sau a momentului (de doliu, de
zori). Pornind de la rolul normativ binecunoscut al acestora, se pot descifra mai multe funcții
secundare subordonate funcției de bază, care este urarea. Între funcțiile secundare cele mai

31
www.Wikipedia.ro
32
Ibidem
33
Ibidem

14
des întâlnite sunt cele de: comunicare, inițiere, întărire a coeziunii grupului social, protecție,
normare, manifestare a sacrului și experimentare a acestuia, onomastice sau catharetice.
Peste unele colinde s-a impregnat mai ales elementul creștin, element ce se regăsește
de cele mai multe ori mai ales refren, însă acest fapt s-a petrecut abia în Evul Mediu, sub
influența Bisericii. Acestea conțin o sumedenie de scene apocrife, suprapuse peste elemente
mai vechi
Frumusețea colindelor nu poate fi explicată, și din acest motiv cel care vrea să le
interpreteze sau să le înțleagă adevăratul sens are datoria de a la asculta cu multă atenție în
momentele în care acestea sunt recitate ori cântate. Colindele de multe ori pot conține
înțelesuri ce fac referire la preot, la dete și feciori de însurat, altele la păstori, la morari, la
vânători, la pescari, lucru care trebuie să îl facă pe ascultător să la trateze cu maximă atenție
pentru a e înțelege adevăratul sens sau mesajul ce se vrea a fi transmis.
Dacă vom încerca să dăm colindului sau obiceiului colindatului o clasificar, aceasta ar
fi următoarea:
-Colinda protocolară, o colindă în care sunt redate cântece ce îndeamnă gazdele la
ospitalitate, la atenție față de colindători. Aceștia pot cere prin acest gen de colindă să fie
primiți în casă, să li se acorde atenție mai multă și să fie ospătați cu bucățile pregătite de către
gazdă, acest lucru demonstrând și hărnicia impletită cu dărnicia de care dă dovadă gazda.
-Colinda profesională; în acest gen de colinde sunt evidențiate trăiri ale gazdei ce le
are față de meseria pe care o desfășoare ( de exemplu încercările prin care trece un cioban
atunci când încearcă să își păzească oile sau când încearcă să le conducă la o pășune mai
îmbelșugată), dar și satisfacția de care beneficiază atunci când își face cu multă dedicare
meseria. Tot în acest gen de colinde mai sunt redate stări de tristețe trite din cauza pierderii
oilor (precum Miorița);
-Colinde de fată- colind în care se evidențiază elogiile înălțate fetelor care se lasă
curtate prin acest gen de colindă;
-Colinde de june-colinde în cadrul cărora se observă dificultăție întmpinate de tinerii
băieți, flăcăii satului, în încercarea lor de a se căsători;
-Colinde familiale- sunt acele colinde care descriu viața de familie, discuțiile purtate
de soț cu soția în încercările de a ghida familia pe drumul cel bun;
-Colinde edificatoare sau moralizatoare.

15
 Cu siguranță acestor clasificări le sunt adăugate și colindele religioase, adică acele
colinde prin care se vestește Nașterea Domnului din Fecioara Maria cu scopul mântuirii
neamului omenesc.34

1.2 Colinda creștină – analize muzicale

Universul colindei românești pe cât de vast pe atât de profund, cu origini și
semnificații a căror izvoare le întâlnim în mentalitatea arhaică a poporului român dă dovadă
de existența unor bunuri spirituale incă active valoric, sedimentate în memoria pasivă a
colectivității care le-a favorizat apariția și le-a perpetuat ăn timp. Forma specifică și funcțiile
dobândite de aceste relicve culturale, au determinat și alimentat cercetări științifice
comparative și interdiscplinare a melosului colindei. Concluziile confirmă și conferă dreptate
față de atenția acordată de către compozitori în ceea ce privește valorificarea valențelor
artistice ale genului. Suma acestor atitudini și eforturi convergente au contribuit la
fundamentarea și afirmarea unor aspecte ale culturii muzicale naționale, specifice universului
spiritual românesc.
Lucrarea de față propune o modalitate sintetică de tratare a problematicii colindei.
Pentru ilustrarea analizelor istorice propriu-zise, am utilizat exemple extrase din partituri
corale și colecții de colinde. Problematica propusă se structurează pe trei secțiuni în care
prezentăm circumstanțele evoluției colindei ca și specie reprezentativă a spiritualității
românești, analiza unor elemente de limbaj muzical aparținând colindelor folclorice și
modalități de înveșmântare armonico-polifonică a lor în creațiile corale.
Partea întâi
Cuprinde colindul descris ca și specie reprezentativă a spiritualității românești, parte în
care mentalitatea arhaică este definită ca spațiu spiritual al colindei.
Privit dintr-o nouă perspectivă, conceptul de mentalitate desemnează o relație între
funcția imaginarului, însumând reprezentări și simboluri culturale specifice unor popoare, și
funcția atitudinală, ce presupune consensul indivizilor față de acestea. Respectiva ecuație este
ilustrată de mituri și arhetipuri.
„Colindele, născute dintr-un nucleu arhetipal, sunt purtătoare ale unor elemente
relictuale aparținând unei mentalități arhaice. În evoluția ei diacronică, această mentalitate s-a
prelungit și s-a cristalizat prin stratificări succesive într-o mentalitate de tip folcloric, din care

34
Ioan Bocșa, Colinde Românești, Media Musica,Cluj-Napoca, 2003, p. 3-6

16
colinda, ca și datină, a preluat elemnte ale spiritualității romane și, ulterior, ale creștinismului
originar de expresie latină ”35
Cu timpul s-a făcut o tranziție dinspre calendele romane spre colindele românești.
Despre aceasta cercetătorii dau drept sursă care a alimentat geneza colindatului românesc
sărbătorile romane ce marcau sfârșitul și începutul unui an. În lumea romană ereditatea datinei
are la bază un ritual menit să valorifice forța magică a cuvântului care, odată rostit, devenea
faptă; deci putea influența favorabil ciclul temporal.De la faza ritualului magic, cu caracter de
simbol, s-a ajuns în timp la aceea în care practica era însoțită de o formulă-urare, urmată de
primirea unor daruri. Ulterior, prin hipertrofierea formulei-stereotip în defavoarea practicii
magice însoțitoare, s-a ajuns la o formă care, evoluând diacronic, a avut ca și rezultat colindul
real de tip roman. Modalitățile de obiectivare a datinei ca și manifestare socială converg spre
un singur scop și anume realizarea dorințelor la cote maxime, așa cum le prefigurază
colindele. Aceasta înseamnă că atât colinătorilor cât și colindelor li se atribuie virtuți magice.
Expansiunea Imperiului Roman a fost însoțită și de exportul tradițiilor spirituale.
Circumstanțele culturale care au contribuit la geneza colindei românești se află în perioada
formării limbii și poporului român, procese desfășurate în paralel și urmând aceleași etape.
Din punct de vedere etimologic principalii termeni care au o legătură directă cu datina
și genul, nu concordă sub toate aspectele. Dacă pentru colindă și crăciun originea lor latină
este certă, pozițiile cercetătorilor diferă în privința stabilirii filierei prin care au avut loc
împrumutul termenilor. Cele mai multe controverse le-a provocat stabilirea etimologiei lui
Ler. Autoritatea științifică a lui Alexandru Rosseti a impus o ipoteză acceptată inițial unanim,
dar contestată la sfârșitul secolului al XX-lea de alți cercetători care, totuși, nu au reușit să
susțină o altă teorie.
Atestările istorice spun că persistența tradițiilor folclorice prilejuite de marcarea
ciclului temporal este consemnată, în general, în unele documente ecleziastice, cronici sau
relatări, ale unor persoane cu statut diplomatic care au tranzitat țările române. Deși oficial
sărbătorile religioase creștine au fost supapuse prin forme edictuale celor păgâne, ele nu au
reușit să le înlocuiască. Documentele confirmă perpetuarea datinei colindatului, pe care nici
opiniile nefavorabile ale scriitorilor bisericești și nici atitudinilie radicale ale autorităților
clericale, nu au putut să le șteargă din tradiția populară.
Tematica genului de colindă este plină de relicve și simboluri care conduc spre ideea
că originea lor este una ritualică. Cronologic, creștinarea Daciei începe și se termină cu
etnogeneza poporului român. Alături de elementele mitologice arhaice ce au fost păstrate în
35
Ioan Bocșa, op. cit. , p. 10.

17
mentalul colectiv, influențele din partea popoarelor migratoare, a surselor eretice sau apocrife,
a scrierilor hagiografice bizantine, au contrbuit la constituirea treptată a unui „creștinism
popular românesc”, intes folclorizat, înrădăcinat mai mult decât la alte popoare. Aceste
fenomene de polisincretism au generat o religie țărănească, nedogmatică, pronunțat
mitologică și plină de superstiții, dar păstrând totuși reperele principale identificabile ale
teologiei oficiale. Așa se explică prezența în temele colindelor a unor elemente cosmogonice,
a motivelor și imaginilor astrale și cosmice, despre regenerarea timpului și sacrificiului
regenerativ, motive mitico-rituale ale vânătorii inițiatice. Divinitățile religiilor dispărute au
devenit personaje folclorice, iar miturile cărora le aparțin s-au transformat în creații populare.
Partea a doua- elemente de limbaj muzical în colindele folclorice
Aspectele etnogenezei folclorului muzical românesc demonstrează că fenomenul
protomuzical este un demers dificil și complex, întrucât distanța în timp, de ordinul mileniilor,
de formele muzicale primare, precum și conceperea târzie a unor sisteme de notație, privează
cercetarea științifică de datele necesare prospectării spațiului sonor arhaic. Totuși, pe baza
unor surse indirecte și a asociațiilor deductive, muzicololgi precum Geroge Breazu și
Octavian Lazăr Cosma avansează ipoteza conform căreia în protoistoria muzicii se poate
vorbi despre comuniunea unor trăsături structurale globale, răspândite pe un areal geografic
larg, fapt ce ar putea oferi o explicație pentru păstrarea unor idiomuri stilistice, comune în
muzica unor popoare balcanice și chiar mijlociu-orientale sau nord-vest africane și sud-est
europene.
„Cu privire la muzica populară românească, cercetătorii afirmă că aceasta a luat
naștere concomitent cu procesul de formare și cristalizare a limbii și poporului român.
Etnomuzicologul Gheroghe Ciobanu, aplicând metoda comparată, a constatat că există mai
multe legături puternice între folclorul românesc și cel al slavilor balcanici, ceea ce confirmă
existența și prioritatea fondului muzical tracic în raport cu cel grec și ilirc. O altă observație se
referă la modul de organizare structurală a elementelor ritmico-melodice și de versificație,
diferit în folclorul românesc față de cel al popoarelor vecine și determinat de structura limbii
moștenită din latina populară. Posibilitățile de organizare melo-ritmică, structura arhitectonică
flecibilă, sistemul modal de natură diatonică, au generat un tipar propriu pentru trafiția
muzical folclorică românească, și care a permis asimilarea împrumuturilor de la alte popoare.
Așadar, prin etosul muzical moștenit, muzica populară românească este dacică, iar prin modul
de organizare structurală a melodiei și ritmului este latină, ca și limba”36.

36
Al. Î. Amuzescu, op. cit. , p. 52.

18
 Despre principiile versificației putem afirma că poetica folclorică remarcă drept
consecințe ale oralității polisemantismul unor creații, expresivitatea lor, figurile de stil,
prezența versurilor și formulelor tipice, repetarea și fracționarea versurilor, refrenele.
Acțiunea colindelor are loc într-un cadru idealizat care determină un înalt grad de
transfigurare poetică. La conturarea atmosferei edenice contribuie elementele stilistice:
epitetul encomiastic, elogios; metafora cu valoare de simbol, alegoria, care redă aspecte
culminante și forme superlative fără comparație în cotidian; hiperbola folclorică, prin care
anumite însușiri ating fantasticul, dar sunt raportate mereu la baza teologică terestră; „d”-ul
eufonic, fenomen caracteristic vechilor cântece rituale create în grup; fracționarea versurilor
prin rime interioare în emistihuri și pseudostrofele, impică relația text-melodie.
Structura versului românesc cântat- începând cu vechile cântece rituale- se bazează pe
două tipuri de vers: octo și hexasilabic, cu formele lor catalectice hepta și penta silabice.
Stabilitatea în timp a sistemului de versificație se bazează pe particularitățile gramaticale și
fonetice ale limbii din care derivă. Versurile populare autentice sunt izometrice, ceea ce
favorizează o anumită simterie frazală. Oragnizarea metrică se adaptează ritmului rândului
melodic, prefigurând-o. Accentul metric prevalează față de cel lexical și, prin preponderența
amplasării lui, determină organizarea seriilor ritmice și metrice. Gheorghe Ciobanu a constatat
că, pe lângă stuctura tetrapodică de bază a versului popular românesc, există și altele pe care
le numește „suprastructuri” , formate prin „ întărirea” numai a unora din accentele metrice
existente.
Elementele lexicle apărute în cadrul tiparului metric favorizează adaptarea de către o
melodie a unor texte poetice diferite, cu condiția păstrării tiparului metric comun, dar și pe
baza înrudirii de conținut. Refrenul - ca entitate poetică și melodică – este în relație directă cu
melodia, care îi determină dimensiunea, numărul de silabe și amplasarea. El are un rol de
propulsor în transmiterea cântecelor, pe care le însoțește, constituie punctul de plecare și de
încheiere ăn formele bazate pe principiul alternanței, având ca și secțiune muzicală o funcție
tematică.
Sub aspect melodic, studiul începutului organizărilor sonore și întemeierea structurilor
sistemice, a condus la o pluralitate și complementaritate a concluziilor, fapt ce nu poate oferi
soluții standard, univoce. În succesiunile spațio-temporale, înălțimile, duratele și accentele de
intensitate au un rol important în determinarea modului în sens de „ sistem sonor”.
„Melodiile colindelor analizate scot în evidență predominanța structurilor penta și
prepentatonice, ambiguitatea funcțională a treptelor, mobilitatea pienilor, amplificarea în
interior prin tendința lor de afirmare și în exterior prin extensie melismatică la trepte vecine

19
sau prin salturi intervalice. Alterarea superioară a bazei picnonului ( Gis) sau alterarea
inferioară a sunetului din mijloc ( As) au drept consecință efectul tensionat al secundei mărite.
Din șirul „ –toniilor ” , mai numeroase sunt pentatoniile cu rol important în apariția unor
structuri superioare. Se remarcă frecvența pentatonicului patru și cinci. Structurile cromatice
care apar sunt îndeosebi cele de tip cromatic”37.
Un fenomen frecvent întâlnit în folclorul românesc este schimbarea caracterului
modal, fapt datorar interferențelor zonelor modale sau fluctuațiilor intervalice raportate la
fundamentală, care pot fi oscilante, sau cu caracter definiv, în funcție de instabilitatea pienilor
și de tendința lor de afirmare.
Ambitusul colindelor, care au un element determinant prin amplitudinea și ponderea
anumitor sunete, delimitează, de regulă, un cadru octaviant, depășirea lui fiind cauzată de
tendințele de extindere ale sistemelor dincolo de limitele scalare.
În relațiile cadențiale se manifesta aceeași ambiguitate funcțională, numită de
Constantin Brăiloiu „ indiferență funcțională ”. Evoluția melodiilor nu tinde mereu spre un
sunet-pilon din registrul grav al scării, cu funcție de fundamentală. Conturul permite
cadențarea și pe alte trepte decât prima. Ambiguitatea funcțională remarcată în sistemul
cadențial cauzează uneori o oscilație în interpretarea apartenenței la un sistem sau altul, ceea
ce dovedește că ele sunt permisive și oferă posibilitatea încadrării diferitelor structuri.
Studiile referitoare la tipologia folclorului muzical scot în evidență un caracter
sincretic alcătuit din triada muzică-poezie-dans, în cadrul căreia punctul de incidență este
ritmul, văzut ca și un element morfologic preponderent. Datorită felului structurii se poate
vorbi despre un sistem ritmic propriu muzicii populare românești. Acestea sunt determinate,
în principal, de organizarea prozodică a ritmului în rânduri melodice structurate, invariabil, pe
tiparele metrice octo și hexasilabice, aplicate în versul popular românesc, cântat indiferent de
sistemul ritmic în care evoluează melodia.
În ceea ce privesc structurile formale ca entitate melo-ritmică cu formă fixă, colinda se
bazează pe posibilitățile îmbinării unităților sintactice, de la podie la melostrofă. În cadrul
modelului general se realizează un contrast între cele două unități specifice modelului
tipologic țărănesc, rândul melodic și refrenul. Suplimentarea numărului de rânduri melodice
este un semn al contaminărilor cu elemente extrafolclorice. Repetarea lor este identică sau
variată melodic, ritmic sau ritmico-melodic.
1.3 Colinda și colindatul pe zone și regiuni

37
Ibidem, p. 54.

20
 Colindele întâlnite pe teritoriul țării noastre sunt de o bogăție profundă. Dar este
bineștiut faptul că fiecare zonă din țară are particularitățile ei în tot ceea ce privește fenomenul
colindei, începând de la muzicalitate și versuri și finalizând cu gazda sau persoana căreia îi
este adresată colinda. În cele ce urmează încercăm să evidențiem modalitatea în care se
practică obiceiul colindatului în fiecare zonă din țara noastră, mai concret în Transilvania,
Crișana, Maramureș, Muntenia,Oltenia, Banat, Dobrogea, Moldova, Bucovina și Basarabia.38

1.3.1 Colinda în Transilvania

Acestă parte a țării este una ce are o întindere destul de generoasă. Județele întâlnite în
cadrul acestei zone de pe teritoriul țării noastre sunt Cluj, Mureș, Hunedoara, Sibiu, Sălaj,
Alba, Sibiu, Brașov, Covasna Harghita și Bistrița-Năsăud.
În cele ce urmează încercăm șă prezentăm cum se desfășoară colindatul în zonele
reprezentative ale Transilvaniei. Este de menționat faptul că atunci când facem referire la
zona Transilvaniei înţelegem o zonă etnografică care depăşeşte cu mult hotarele geografice
ale acestei regiuni, aici fiind incluse şi zonele Bihorului, Crişanei dar și cele ale
Maramureşului.
În aceste regiuni forma tradiţională a colindatului presupune participarea nu doar a cîteva
persoane la acest obicei,ci cea a întregii comunităţi: o parte situându-se în postură de
colindători, iar altă parte fiind în postură de colindaţi. Protagoniştii obiceiului sunt în special
copiii, dar pot fi și feciorii şi bărbaţii până la o anumită vârstă (mai rar însă femeile),
organizaţi în cete (grupări organizate şi unitare) uneori în anumite zone însoţite de mici
formaţii instrumentale. De obicei, copiii încep să colinde undeva în jurul după-amiazei
ajunului Crăciunului, iar feciorii, fetele şi bărbaţii căsătoriţi merg la colindat în seara ajunului
dar şi în noaptea de Crăciun.
În multe sate transilvănene se alcătuiește câte o ceată în fiecare sat sau uneori două sau
chiar mai multe. Cetele colindă până noaptea târziu, uneori chiar şi până dimineaţa. Copiii şi
feciorii merg din casă în casă, pentru a căpăta mai mulţi covrigi, aceștia fiind făcuţi anume
pentru acest motiv, dar se oferă şialte daruri, precum bani, iar oamenii maturi merg la colindat
cel mai des pe la rude şi la familiile prietene. Se practică două forme de colindat:
a) Colindatul propriu-zis, adică cel al copiilor şi adulţilor. Acest tip de colindul este unul cu
mesaj religios sau augural, adică de prevestire, de felicitare şi urare. Acest tip de colind fiind

38
Elena Niculiță Veronica, op. cit. , p.62 .

21
și cel mai întâlnit, el păstrând cu adevărat originalitatea colindului și este tipul de colind care
menține fixă traiectoria colindului;
b) Colindatul cu măşti (cu semnificaţia de invocare a divinităţilor vegetaţiei şi fertilităţii,
întru asigurarea sănătăţii şi bunăstării colectivităţii). Este și acest gen destul de practicat, însă
mai puțin popular, neavând prea mult conținut teologic sau de vestire al mesajului divin, ci
mai mult unul mistic, de alungare a fuhurilor rele sau de invocare a anumitor divinități. Prin
felul acesta de colinde se evidențiază mai mult caracterul moștenit de la părinții noștri de
origine păgână, având menirea de a păstra această cultură.
Începând cu ziua Crăciunului și până în ziua de Sfântul Vasile, există obiceiul ca
flăcăii să umble cu capra sau țurca. În unele locuri, ceata repetă colindele acasă la șeful cetei
sau la unul dintre cei care fac parte din ceată. Repertoriul de colinde este ununl care variază
destul de mult de la un loc la altul. Costumul purtat de către colindători peste tot era unul care
scotea în evidență starea de sărbătoare, iar în acelaș timp obiceiul impunea ca în ziua de
Crăciun oamenii să se îmbrace cu haine noi, mai ales cei care se porneau la urat. Fenomenul
descolindatului cuprinde o arie largă de rituri şi practici, care se află într-o strânsă legătură cu
obiceiul colindatului. De aceea ne vom opri şi asupra acestui aspect. Refuzul gazdei de a
primi colindătorii era un gest care avea efecte nocive asupra întregii comunităţi și din acest
motiv colindătorii anulau urările de bine şi le transformau în formule şi practici cu efecte
negative. Cel care nu respecta tradiţia colindatului trebuia pedepsit. Astfel, descolindatul este
un ritual inversat, ce urmăreşte efectul invers al colindei, al urării de bine. Urarea se
transformă în acest caz, în anti-urare, cântecul în descântec şi colindele în parodii. O primă
clasificare a repertoriului poetic al colindatului o face Atanasie Marienescu pe la mijlocul
secolului al XIX-lea. Aceasta va influenţa generaţii întregi de folclorişti. „Colindele sunt
religioase şi lumeşti.” Dintre specialiştii, acum, clasici ai colindatului, doar Petru Caraman s-a
ocupat, propriu-zis şi de o clasificare a repertoriului poetic al ritualului. El împarte colindele,
în funcţie de locul comiterii lor, în două grupe: I. Colinde cântate afară, la fereastră, care au
caracter general şi II. Colinde cântate înăuntru, „închinate”, „speciale”. Precum colindatul
domina sărbătoarea Crăciunului, uratul cu pluguşorul şi jocurile cu măşti domină sărbătoarea
Anului Nou.39

1.3.2 Sărbătoarea Crăciunului în Maramureș- despre colinde și tradiții

Maramureșul este un jufeț cu o întindere teritorială relativ mai mică față de alte
regiuni, însă este una destul de bogată în istoriiși tradiții, acestea fiind și principalul punct de

39
Irina Nicolau, op. cit. , p. 95.

22
interes al numeroșilor turiști care anual îi calcă pragul. Teritorial aceată regiune cuprinde două
județe și anume Maramureșul, cu orașul de reședință administrativă la Baia Mare, și județul
Satu Mare, cu reședința în orașul cu acelaș nume.
Maramureşul înglobează toată viaţa rurală neschimbată, obiceiurile ţăranului român şi
modul lui de viaţă. Orice musafir, drumeţ sau turist ce poposeşte prin zonă, are oportunitatea
de a face un pas înapoi în timp şi de a fi martorul unei vieţi simple, trudite pe acest meleag.
Crăciunul continuă să fie în acest loc o sărbătoare la care tradiţiile şi obiceiurile se
păstrază cu sfinţenie, cel mai bine acestea putând fi văzute la sate. Aici Crăciunul nu
înseamnă doar cele trei zile. Sărbătoarea are trei etape: o perioada de pregătire, postul şi toate
celelalte acţiuni și anume curăţenia casei şi a curţii, o perioada cuprinsă între Ajunul
Crăciunului (23 decembrie) şi Ajunul Anului Nou (31 decembrie) o perioada dintre Anul Nou
şi Bobotează. Maramureşul mai păstrază încă vii multe din trediţiile şi obiceiurile care se
practică de sărbătorile de iarnă. Cu o zi înainte de Crăciun, sătenii pun într-o găleată cu apă o
potcoavă. Primul va bea gospodarul, apoi o va da vitelor, pentru că acestea să fie tari ca fierul.
Găinilor li se va da de mâncare din ciur sau sită, ca în anii următori să facă ouă mai multe.
Ciobanii aşează sub pragul casei un drob de sare învelit, pe care îl lasă în acel loc până la
„Alesul oilor”. Atunci îl scot, îl macină şi îl amestecă cu tărâţe, după care îl dau oilor, pentru
ca turma să sporească.
În Ajunul Crăciunului, în satele din Maramureş, primii care pleacă la colindat sunt
copiii. Cu trăistuţele la gât, aceştia merg pe la case ca să anunţe marele eveniment care se va
produce, iar în schimbul colindei lor se obişnuişte să se ofere colaci, nuci, mere iar acum, din
ce în ce mai des, se dau bani, motiv pentru care copiii sunt și mai determinași să facă în așa
fel încât să își dorească să fie continuatorii acestui frumos obicei. Din fericire Maramureşul
este și nădăjduim că pentru mult timp va fi un loc în care se pot auzi glasurile copiilor şi
tinerilor, dar şi ale celor bătrâni care vestesc Nasterea Domnului Iisus, dar întâi de toate
întreabă: “Slobodu-i a colinda?”. Lectorul universitar doctor Delia Şuiogan de la
Universitatea de Nord Baia Mare este de părere că atât timp cât colinda şi colindatul nu vor
pieri, sărbătoarea Crăciunului nu îşi va pierde farmecul in Maramures. ”Colindatul în comun
este un ritual străvechi cu funcţionalitate magicosimbolică foarte complexă. Ceremonialul
conţine elemente de cult al soarelui, elemente de cult al morţilor, dar şi elemente de cult
agrar”40. Se umblă cu Steaua şi cu Viflaimul, cel din urmă fiinde un obicei precreștin ce
conține multe elemente laice. Viflaimul este o piesă de teatru popular cu o temă sacră, care
abordează mitul nașterii, aici apar personajele biblice care au legătură cu momentul Naşterii
40
Vasile Popovici, în studiul „Revista Memoria Ethnologică” , nr 4, Iulie 2005, p. 5.

23
Domnului. Cei care îl joacă denunță asuprirea și exploatarea, satirizând aroganța, minciuna,
ipocrizia, nepăsarea și lipsa de omenie a celor bogați față de cei săraci. În Maramureş, de
Crăciun lumina nu se stinge toata noaptea şi nicio casă nu rămâne necolindată. În dimineaţa
de Crăciun în Maramureş se zice că e bine să ne spălăm pe faţa cu apa curgătoare, în care
punem şi o monedă de argint pentru ca tot anul să fim curaţi ca argintul, feriţi de bube şi
beteșuguri, care vor merge pe vale în jos. Din seara de Crăciun, până la Anul Nou, fetele care
doresc să-şi cunoască viitorul lor ursit iau puţină mâncare şi o pun într-o ulcică. Apoi, în seara
de Anul Nou, înconjoară casa de nouă ori, iar a noua oară, uitându-se pe fereastră, îl văd pe
cel sortit mâncând din ulcică. Există însă şi superstiţii de Crăciun. Amintesc câteva dintre ele:
nu se dă cu mătura de Crăciun, cum de altfel un creștin autentic nu trebuie să facă în nicio
sărbătoare, nu se spală rufe şi nu se dă nimic cu împrumut. De asemenea, se dă de mâncare pe
săturate animalelor din gospodarie, inclusiv câte o bucăţică de aluat dospit, despre care se
crede că le va feri de boli. În unele zone, se spune că dacă în seara de Ajun, animalele se culcă
pe partea stângă, e semn că iarna va fi lungă şi geroasă. Mai există şi credinţa ca acei care
plâng în Ajun vor plânge tot anul care vine.

Masa de Crăciun este momentul magic al sărbătorii. Cel mai important este ca de Crăciun
casa să fie curată şi împodobită de sărbatoare, iar masa să fie plină, pentru că adunarea
membrilor familiei în jurul mesei şi al bradului este elementul cel mai bine conservat.
Superstiţiile din prima zi a Anului Nou erau nenumărate în satele din Maramureş, iar ţăranii
nu le încălcau de teamă să nu aibă ghinioane şi să fie feriţi de boli şi sărăcie. Multe dintre ele
se păstrează încă, fiind mai prezente în viaţa comunităţii decât alte tradiţii populare, o
explicaţie fiind şi aceea că oamenii nu îşi doresc un an nou în cafrul căruia să se condrunte cu
necazuri.
În prima zi a anului, pentru atragerea belşugului, copiii mai mici umblă cu sorcova, iar
în schimbul urărilor trebuie răsplăţi numai cu bani. Oamenii se salută cu "An Nou fericit".
Pentru că e un ţinut magic Maramureşul are şi practice magice. La miezul noptii de Anul Nou,
bătrânii puneau pe vatra cuptorului câte 5-6 boabe de porumb, de grâu, de orz sau ovăz. Pe
fiecare se aşeza un cărbune aprins, iar care dintre cereale făcea mai multă cenuşă era
considerată bună, spunându-se că din aceea, recolta va fi bună. Un alt obicei practicat era
"calendarul de ceapă”, prin care se prognoza vremea pentru noul an. Astfel, se tăia o ceapă în
două, iar în 12 dintre foile de la mijloc - pentru fiecare lună a anului - se punea sare în
cantităţi egale şi se lăsa peste noapte.În care foaie de ceapă era mai multă apă era semn de
vreme ploioasă în luna corespunzătoare. De asemenea, tot legat de pronosticurile

24
meteorologice, se mai spune ca dacă e zăpadă de Anul Nou atunci va ninge primăvara şi că
dacă e ceaţă şi viscol vor fi războaie. În noaptea Anului Nou, în Ţara Chioarului, fetele ies în
ogradă şi numără nouă stele şi dacă a noua stea este mai strălucitoare înseamnă că şi ursitul ei
va fi frumos, va fi voinic, apoi o roaăa pe stea să-i aducă ursitul. În multe zone din
Maramureş, pentru ca familia să fie unită şi vitele să nu fie atacate de fiarele pădurii, se
obişnuia "legatul mesei", care se făcea cu un lanţ trecut încruciş printre picioare. De
asemenea, se punea puţin fân sub masş. Apoi, pentru fiecare vită se făcea un colăcel mic din
grâu, care era pus sub fânul de sub masă. Toate erau lăsate aşa până la ieşirea de la biserică în
ziua de Anul Nou, când colăceii erau daţi hrana vitelor. Masa era lăsată legată până la
Bobotează. Între Anul Nou si Bobotează se umblă cu crucea. Alaiul bisericesc este format din
preot, cantor şi făt, uneori şi un curator. Preotul ”umbla cu crucea” ca să sfinţească
gospodăriile.Alaiul este precedat de un grup de copii, îmbracaţi in alb, scuturând o curea pe
care sunt legaţi mai multi clopoţei. De la o casa la alta strigau: "Tiralexa, Doamne".
Boboteaza, sărbătorită pe 6 ianuarie, când se consideră ca a avut loc botezul lui Iisus Hristos,
încheie, alături de sărbatoarea Sfântului Ioan (7 ianuarie), perioada celebrării naşterii
Mântuitorului. Sărbatoarea marchează Botezul Domnului şi se mai numeste Epifanie, adică
Arătarea lui Dumnezeu şi Mântuitorului în lume. De Bobotează se împarte agheasma
Practicile sunt mult mai numeroase, în această zi spunându-se că se pot face farmece,
preziceri, se poate afla ursitul şi dacă anul va fi unul bun sau nu. Tot de Bobotează, se fac
descântece pentru alungarea spiritelor rele. Tradiţiile ocupă un loc important în sufletul şi în
viaţa acestui tinut şi de aceea aici se trăieşte intens fiecare sărbatoare fie, ea laică sau
religioasă.
1.3.3 Colindele în Banat

Regiunea Banatului cuprinde în general zona jufețului Timișoara, dar mai cuorinde și
localități din jufețele Mureș, Arad, Hunedoarasau Mehedinți. De asemenea trebuie menționat
faptul că în această regiune trăiesc destul de multe comunități ale sârbilor ce săau stabilit pe
teritoriul țării noastre.
Sărbătoarea Naşterii Domnului este celebrată de creştinii din întreaga lume, fiecare
ţară având însă propriile datini şi obiceiuri. Semnificaţia sau originea multora dintre ele s-au
pierdut în negura vremilor, dar frumuseţea lor dau un plus de mister Sărbătorilor de iarnă.
Spaţiu prin excelenţă multicultural, Banatul ne surprinde prin multitudinea de tradiţii
şi obiceiuri înrădăcinate în zonă. Excepţie nu face nici Sărbătoarea Crăciunului, de care sunt
legate credinţe populare vechi specifice fiecărei etnii ce coabitează aici.

25
 Colindatul, obicei străvechi pentru români. Acesta este considerat ca fiind printre cele
mai importante festivităţi ale Crăciunului românesc. În unele sate din Timiş, tradiţiile vechi de
secole se mai păstrează şi astăzi, aşa că la colindat, din casă în casă, merg nu doar copiii, ci şi
cetele de tineri, numiţi “piţărăi”. 41
În prima zi de Crăciun, colindătorii merg cu „Steaua”, amintind de astrul pe care l-au
urmat Cei Trei Magi pentru a ajunge la locul unde s-a născut Pruncul Iisus.
Un alt obicei este cel al „Viflaimului” sau „Irozii”, reprezentând o scenetă prin care
copiii refac, în casa sau în curtea gazdei, piesă în cadrul căreia se pune în joc povestea naşterii
lui Iisus. Tradiţia spune că cel care primeşte colindul va fi binecuvântat şi va avea numai
noroc în anul care vine, un semn de bunăstare fiind şi dacă prima persoană care intră în casă
de Crăciun este un bărbat.
În unele sate se păstrează şi un alt obicei: cel mai în vârstă membru al familiei trebuie
să arunce în faţa colindătorilor boabe de grâu şi de porumb. Bătrânii spun că, dacă boabele
peste care au trecut colindătorii vor fi amestecate cu sămânţa pe care o vor pune în brazdă, vor
avea o recoltă foarte bună în anul următor.
Tot în Banat, există şi obiceiul ca sub faţa de masă pe care să fie aşezate bucatele
cuvenite zilei de sărbătoare, să se pună fire de fân şi seminţe de grâu, porumb sau floarea-
soarelui, care se dau apoi la vite, ca să aibă casa linişte şi bogăţie.

Este binecunoscut faptul că pe teritoriul Banatului de-a lungul vremii s-au stabilit mai multe
familii de sârbi, care, odată stabiliți în țara noastră, au implementat, sau mai degeabă au
păstrat, anumite tradiții și obiceiuri moștenite le la moșii și strămoșii, sau de la părinții lor.
Aceste sunt de o frumusețe aparte și multe dintre ele sunt legate de sărbătorile de iarnă. În
primul rând trebuie menționat faptul că sărbătoarea lor se ține conform calendarului
gregorian, adică ei își sărbătoresc Crăciunul când noi sărbătorim Botezul Domnului, adică pe
6 Ianuarie.
Una dintre tradiţii este aprinderea Badnjakului – adică a unui tânăr trunchi de stejar–
în cuptorul casei sau, mai nou, în curtea bisericii. Acest lemn tânăr îl simbolizează pe Însuși
Mântuitorul şi intrarea Sa în lume, iar arderea Badnjakului reprezintă căldura iubirii lui
Hristos. Se spune că numărul mare al scânteilor provocate de arderea lemnului semnifică şi
partea destul de conistentă de bogăție adusă odată cu anul care stă să înceapă.42
Un alt obicei al sârbilor de Crăciun este ca gospodinele să aducă în casă paie, care
semnifică ieslea Pruncului Iisus. Primul musafir de Crăciun trebuie să fie bărbat. Asupra
41
Irina Nicolau, op. cit. , p. 60.
42
Ibidem, p. 62.

26
acestuia se aruncă grâu, iar el trebuie să adune nucile pe care gazda le aruncă în cameră și să
le așeze printre paiele prezente în încăperea respectivă.
1.3.4. Obiceiul și istoria colindatului în zona Crișanei
Regiunea Crișanei cuprinde pe teritoriul său întregul județ Bihor. Timpul a făcut ca și
în această zonă a țării frumusețea colindelor să se păstreze din moși strămoși și să fie
transmise pe mai departe generațiilor viitore.
Dorința de reconstituire a tradițiilor culturale europene a fost posibilă și datorită
colindelor întâlnite în această regiune a țării. Acestea sunt considerate a fi mărturii
excepționale datorită bogăției repertoriului din care fac parte, mărturii de o complexitate și
intergritate a semnificațiilor deosebită. După cum susține Mircea Eliade, analiza corectă a
universului imaginar al colindelor este capabilă să dezvolte experiențe religioase și de
creativitate mitologică, acestea fiind valabile nu doar la comunitățile rurale românești, ci și în
cadre mult mai largi, pentru a se încadra în spații istorice globale și de lungă durată a
spiritualității tradiționale europene.43
Scoase într-o bună lumină cu ocazia solstițiului de iarnă, moment de maximă
concentrare rituală din ciclul calendaristic, cântecele colindatului de ceată se poziționează la
răscrucea numeroaselor strate culturale și sisteme simbolice care au influențat, de-a lungul
timpului, viața și mentalitatea oamenilor din satele românești cu tradiție. Colindele, datorită
textelor și ceremonialului lor specific, alcătuiesc în această parte a țării o cultură populară, în
care se întâlnesc și viețuiesc împreună tradiții spirituale, și mitologii cu diferite origini. În
interilorul acestora se îmbină, și de foarte multe ori se înfruntă, o gamă largă de motive
religioase și rituale, folclorice și culte, creștine, dar și necreștine. O mai bună clasificare a
semnificațiilor impune o analiză completă și complexă care să țină cont de polurile de
opoziție și de mizele ideologice ale unei societăți urmărite în ritmurile lente și statornice ale
timpului folcloric.
Colindatul apare în această regiune ca fiind înrudit cu toate festivitățile legate de acest
moment critic al solstițiului de iarnă, fiind adânc înrădăcinate în istoria mai îndepărtată a
omenirii, dar fiind prezente la toate popoarele și civilizațiile europene și din Orientul
Apropiat.
La baza numeroaselor manifestări de viață religioasă din această perioadă a anului, si anume
credințe, mitologii, activități rituale, stă marea sărbătoare a Anului Nou.

43
Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, Vol. III : De la Mahomed la Epoca Reformelor,
Universitas, Chișinău, 1994, p. 239.

27
 Sărbătorită prima dată la începutul primăverii, trecerea de la Anul Vechi la Anul Nou
s-a deplasat apoi, urmărind noua organizare a timpului introdusă de calendarul roman și de cel
al Bisericii Creștine, în perioada solstițiului de iarnă. În ciuda numeroaselor schimbpri de
dată, sărbătoarea a menținut, în obiceiurile sale tradiționale, sensul originar de moment care
marchează reînființarea ciclului vital sau, după cum afirmă Mircea Eliade, regenerarea
periodică a timpului. Acesta este orizontul cultural și religios ancestral caruia aparțin și
colindele românești.
Studiile de folclor comparat ale lui Petru Caraman au demonstrat răspândirea
colindarului pe o arie destul de lărgită, care cuprinde toată partea răsăriteană a Europei,
obiceiul fiind prezent la români, bulgari, ucraineni, greci, polonezi și alte popoare
învecinate.44
Putem să observăm pe de altă parte că obiceiul colindatului este în esența sa și în
această zonă tot o datină creștină, adică o importantă manifestare spirituală a unei societăți
izvorâte dintr-o lungă și neîntreruptă tradiție creștină. Creștinismul întâlnit în colinde nu poate
fi considerat ca făcând parte dintr-un strat mai recent ce s-ar fi intercalat în cadrul și interiorul
credinței ce a existat din vremuri mai îndepărtate. Componenta creștină este considerată a fi
elementul de bază din dimensiunea religioasă și rituală a colindului românesc care a
reînsuflețit și a salvat materialele simbolice și spirituale ce au existat dintotdeauna, dar în
acelaș timp imprimând noi perspective și semnificații asupra vechilor imagini și credințe,
integrându-le apoi într-o realitate istorică și sacramentală cu totul diferită. În această direcție
este foarte veridică afirmația Sabinei Ispas, care vorbește despre faptul că „ ceea ce este numit
mai recent de către specialiști, atunci când ei se referă la stratul creștin, nu se rezumă în fapt la
câteva sute de ani, ci la mai mult de un mileniu și jumătate. Și atunci trebuie să recunoaștem
că se modifică dimensiunile temporale și implicațiile creștinismului în structurile și
semnificațiile așa-numitei culturi populare tradiționale și folclorice”.45
Colindele românești, dar și cele ale zonei Bihorului, pot fi considerate una dintre cele
mai spectaculoase realizări ale creștinismului rural european, în interiorulacestora istoria sacră
a Mântuirii fiind împletită cu credințele mitologiei populare, iar ciclul liturgic creștin s-a

44
Petru Caraman, Colindatul la români, slavi și alte popoare , p 170-198.
45
Sabina Ispas, Maria –  Maică a Domnului, Maică   a întregii umanități, în sens ontologic, «Anuarul Institutului
de Etnografie şi Folclor “Constantin Brăiloiu”» 5, 1994, p. 114. Acest studiu, împreună cu alte fundamentale
analize despre semnificaţiile creştine ale colindelor româneşti, poate fi citit acum în Constantin Brăiloiu, Sabina
Ispas, Sub aripa cerului. Comentarii etnologice asupra colindei şi colindatului, Bucureşti, Editura Enciclopedică ,
1998, p. 140.

28
suprapus cu calendarul tradițional, dar și cu festivitățile sale legate de alternanețele și
momentele critice din ciclul anotimpurilor.
În repertoriul narativ al colindatului este cuprins înntregul kerygma creștin, adică
conținuturile fundamentale ale predicării facută de către apostoli. Colindătorii din această
zonă sunt considerați ca fiind cei care aduc în casele creștinilor vestea cea bună a Nașterii
Domnului, dar introduc în cântecele lor întreaga istorie sfântă, de la Întruparea Domnului
până la Răstignirea și Învierea Sa și anume Nașterea, Botezul și Patimile lui Iisus, Dumnezeu
și sfinții Săi, Maica Domnului cu pruncul în brațe, judecata lui Adam, incluzând și anumite
elemente liturgice precum grâu, Mir și vin, ele făcând parte împreună cu multe alte motive de
origine creștină, din repertoriul de bază deținut de către colindătorii creștini. Acest vast
material poetic, de tradiție orală, și cu factură pur populară, elaborează astfel, într-o formă
extrem de originală și coerentă cu cerințele rituale ale genului folcloric, episoade biblice,
canonice și apocrife, legende creștine populare, povestiri hagiografice și texte liturgice,
antrenând în semnificațiile sale întregul sistem simbolic al credinței noastre creștine. Chiar
protocolul ritual și practicarea concretă a acestui obicei au legături solide și organice cu
marile sărbători creștine ce au loc în acest interval de timp de 12 zile, în cadrul cărora
întregilie comunități creștine celebrează Nașterea, Tăierea Împrejur și Botezul Domnului.
Obiceiul colindatului dă dovadă că este el însuși o formă de Liturghie populară,
această formă fiind situată într-un raport direct de emulație cu practica liturgică a Bisericii,
aceasta fiind asimilată și prelucrată în interiorul sistemului retoric și simbolic al ceremoniei
folclorice.46
Elementele mai vechi ce sunt întâlnite în mitologia populară, precum simbolurile,
narațiunile și credințele, sunt profund înrădăcinate în imaginarul ancestral al satului românesc.
Ele nu doar că au decăzut, ci s-au și păstrat și mai bine, dezvoltându-se prin obiceiul
colindatului, fiind întărite de prestigiul și forța puternică ce era întâlnită în cadrul noii
credințe, fiind integrate de către aceasta în propriul ei orizont de sens.
Bihorenii consideră colinda ca fiind un act sfânt, deoarece se în colind Însuși
Dumnezeu se coboară printre colindători și cântă alături de ei din casă în casă; la omul care
este bun vine cu acest prilej să îl răsplătească pentru faptele sale, acest trăind prin colind o
adevărată comuniune cu Dumnezei și cu sfinții săi Maica Doamnului, însărcinată, aduce pe
lume pe Fiul Sfânt sub ramurile ocrotitoare ale Tisei. În textele colindei din această zonă se
remarcă regretul Duminicii care nu a reușit să ajungă la Botezul Domnului, se mai observă

46
Pr. Jan Nicolae, Taina Euharistiei, a Paharului ritual și Omului euharistic în colinda tradițională românească,
Cluj – Napoca, Edit. Fundației pentru Studii Europene, 2009, p. 429-453.

29
cum un june se luptă cu un leu pe care în cele din urmă îl prinde și îl aduce în sat legat cun un
fir de mătase; șapte frați vânători au băut din urma lăsată de un cerb mare și la rândul lor
aceștia se transformă în cerbi, iar când tatăl lor le poruncește să se întoarcă acasă, fii îl
amenință cu moartea; doi ciobani vor să inițieze o lege prin care să pună în dificultate viața
unui alt cioban, văr de-al lor, mai mic și mai străinel, punând asupra lui gândul de a-l ucide.
El îi roagă să nu îl ucidă, ci doar să îi taie capul. Se observă cu ușurință repertoriul tematic al
colindelor, adică conținutul acestora, fiind create în acest conținut mai multe imagini mai
veche, de dinainte de existența creștinismului, obiceiuri ce se vor a fi reânviate odată cu
prilejul solstițiului de iarnă, obiceiuri ce au fost păstrate în mai toate zonele țării cu mult mai
bine decât la alte popoare europene, obiceiurile fiind ocrotite și transmise pe mai departe prin
intermediul Bisericii noastre creștine. Însă la rândul lor și temele creștine au căpătat aspecte
care au surprins plăcut, fiind adaptate și prelucrate de către imaginarul și spiritualitatea
comunităților sătești păstrătoare ale tradiției.
Culegători de folclor din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și din primele decenii
ale secolului următor, au identificat în textele colindelor de ceată o formă care încă mai
reprezintă trăsăturile nobile și de mare solemnitate ale poeziei orale de tradiție sau medievală.
Spre vechimea colindelor suntem conduși de aspectele esențiale ale textelor, precum
întrepătrunderea organică dintre religie și tradiție, dintre semnificțiile creștine și riturile
tradiționale, rafinata formă metaforică a imaginilor ș complexa structură alegorică a tiparelor
narative, și nu în ultimul rând existența unor asemănări destul de conostente și a unor
răsfrângeri și coincidențe tematice între colindele românești și poezia medievală întâlnită în
zona Europei Occidentale. Din această perspectivă Mihai Pop a afirmat că poezia colindelor
ar fi păstrat până astăzi „ ceea ce a creat mai degrabă literatura românescă medievală, înainte
de a apărea primele texte literare”.47 Mărturiile poetice cu tradiție veche ce au fost consevate
în colindele noastre de ceată se încadrează în lunga istorie de schimburi și influențe reciproce
ce au marcat în totalitate dezvoltarea culturlă a diverselor regiuni europene, acestea fiind
considerate un liant dintre Europa Occidentală și cea Orientală, legătură ce s-a făcut prin
intemerdiul căilor obscure și de foarte multe ori imprevizibile din cadrul tradiției orale.48
Fiind crescută în dimensiunea receptivă și fluctuantă a oralității, colinda din zona
Crișana reprezintă pe de o parte o sursă de neânlăturat prin intermediul căreia poate fi
reconstituită mentalitatea, viața spirituală și universul de valori și credințe ale comunităților

47
Mihai Pop, Obiceiuri tradișionale românești, București, Editura Institutului de Cercetări Etnologice și
Dialectologice, 1976, p. 43.
48
Lorenzo Renzi, Incontritri occidental-orientali nel mondo della fiaba, în Itinerari di idee, uomini e cose fra Est
ed Ovest Europeo, Udinie, Aviani, 1991, p. 269-280.

30
noastre rurale de-a lungul secolelor, începând cu Evul Mediu și finalizând cu Epoca Modernă.
Textele obiceiului colindatului de ceată din zona Bihorului au o însemnătate ce depășește
limitele locale și naționale, permițând reconstruirea unei imagini și narațiuni ce era
considerată ca fiind pierdută, Acestea făcând parte din fondul cel mai vechi al mitologiei
populare și al memoriei simbolice europene.
Ținutul Bihorului poate fi considerată cea mai vitală zonă, în cadrul acestei zone
practica colindului putând fi surprinsă în forme complexe și foarte bine dezvoltate.49

1.3.5 Obiceiul colindatului dar și alte tradiții din zona Olteniei în perioada Crăciunului

Sărbătoarea Nașterii Domnului este momentul dezvăluirii unor reminiscențe ale tradițiilor
și obiceiurilor, respectate cu sfințenie în Oltenia de altădată. Datinile și obiceiurile populare
abundă la sfârșitul lunii decembrie, momentul trecerii către Anul Nou, până aproape de
Bobotează și praznicul Sfântului Ioan Botezătorul.
Rătăcind pe cărările aducerii-aminte, ne trec pe dinainte crâmpeie din minunata
copilărie, cu mirosul aromat al cozonacilor, al cetinii de brad, sub lumina licărind a făcliei de
ceară. La geam se aud urările colindătorilor, vestind nașterea Pruncului Iisus în ieslea din
Betleem. Toate aceste obiceiuri și tradiții îi strâng laolaltă pe cei mari și pe cei mici, în prag
de sfântă și binecuvântată sărbătoare: Nașterea Domnului. Această adunare are drept scop
vestirea acestui eveniment minunt petrecut în istoria mântuirii și de folos tuturor oamenilor.
Sărbătorile Crăciunului se întind între 24 decembrie și 7 ianuarie, având un repertoriu
bogat: colindele propriu-zise, colindele de copii (urările de belșug și recoltă bogată) cu
plugușorul și cu buhaiul, urarea cu sorcova, zorile (urare făcută în zorii zilei de Crăciun și
Anul Nou), jocurile cu măști, cântecele de stea, irozii, precum și alte obiceiuri prilejuite de
tăiatul porcului, datul la grindă sau alungarea duhurilor rele în anul următor.
Din Bucovina și până în Oltenia, din Dobrogea și până în Banat, obiceiul popular al
colindelor trăiește intens chiar și astăzi. Din Ajunul Crăciunului și până în ziua de Anul Nou,
colindătorii pornesc în alai, oprindu-se la casele oamenilor pentru a le vesti Nașterea
Domnului și a le face urări de sănătate și belșug. În Oltenia, în majoritatea regiunilor,
colindatul tradițional se exercită prin intermediul unui grup, denumit ca și în regiunile
Maramureșului sau ale Banatului „ceată”. Cetele se diferențiază în raport de componența și

49
George Navrea, Colinde din Bihor , afunate din Voievozi și Cuzap, Academia Română, Centrul de Studii
Transilvăne, Cluj-Napoca, 2012.

31
modul lor de organizare: ceata tinerilor necăsătoriți, ceata alcătuită din flăcăi și maturi, ceata
feminină. Cea mai cunoscută și bine structurată este ceata flăcăilor.
Colindatul se face în Ajunul Crăciunului, seara. În general, cetele sunt formate din
copii de la 6 până la 15 ani, majoritatea băieți (în tradiția oltenească, fetele merg mai rar la
colindat). Aceștia nu au urări lungi și, de obicei, colindă „cu Steaua” sau cu „Moș Ajunul”.
De la gazde primesc bani și colindeți: covrigi, colăcei, mere, nuci, iar uneori și un păhărel de
vin. Adesea, băieții poartă cu ei o sticluță cu parfum (sau făină de grâu) și stropesc fata cu
care și-ar dori să fie tot anul următor. În dimineața de Crăciun, umblă cu colindatul copiii mai
mici.
În spațiul etnografic oltenesc, în fiecare gospodărie se pregătesc „colindele” – niște
bețe de alun curățate de coajă. Acestea se taie înainte de Ignat, sau sărbătoarea Sfântului
mucenic Ignatie, se pun la uscat până în seara zilei de Ajun (23 decembrie) și se ornamentează
prin afumare cu romburi albe și negre, dispuse alternativ. Ele reprezintă opoziția dintre lumină
și întuneric, viață și moarte. Seara, femeia aprinde atâtea lumânări câte „colinde” are și tot
atâția colaci sunt pregătiți. În dimineața zilei de Ajun, “colindele” se înfig în morminte de
către copii, ca liant între „lumea cu dor” și cea „fără dor”.
Tradiția românească nealterată se mai păstrează în multe regiuni ale Olteniei. Astfel,
porcul este sacrificat cu câteva zile înaintea Crăciunului, mai precis de Ignat, în 20 decembrie.
Încă de dimineață, sătenii își pregătesc cele necesare pentru tăierea și pregătirea preparatelor
din carne de porc. Deși e agitație mare, cei mai fericiți sunt copiii, căci ei vor fi urcați pe
porcul gata pârlit și curățat, pentru a fi voioși tot anul. În unele sate, ei sunt însemnați pe
frunte cu sângele animalului, în semnul crucii, pentru a fi feriți de boli de-a lungul anului
următor. Chiar înainte de a se începe lucrul, animalul sacrificat este însemnat cu o tăietură în
formă de cruce la frunte și pe spate, zicându-se: ‘În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului
Duh. Amin!’. Preparatele din carne de porc cunosc o mare diversitate de la o zonă la alta, atât
ca denumire, dar și ca mod de preparare.
În multe sate românești, în seara de Crăciun se ung cu usturoi vitele și grajdurile,
pentru a le feri de duhurile necurate. Usturoiul se pune între coarne, pe frunte, pe spate,
făcândulise vitelor semnul sfintei cruci. În dimineața de Crăciun e bine să ne spălăm pe față
cu apă curgătoare, în care punem și o monedă de argint, pentru ca tot anul să fim curați ca
argintul, feriți de bube și beteșuguri.
Femeia care face colacii pentru Crăciun se duce în grădină cu mâinile pline de aluat și
zice către fiecare pom așa: „Măr (păr, prun etc.), astfel de rodnic să fii cum stă aluatul pe
mâinile mele”. După ce au fost pregătiți, colacii se împart în dimineața zilei de Crăciun,

32
înainte de plecarea la biserică. Cea mai vârstnică din casă ia un colac, o lumânare și o
„colindă”, zahăr, bomboane, nuci și dă de pomană membrilor familiei, numind câte un
înaintaș trecut la Domnul. Apoi, cei mici pleacă la colindat, iar cei mari, la biserică. Fiind
mare isărbătoare de Crăciun, în anumite localități, vinul nu se bea cu orice pahar, ci cu
„paharul de zile mari”. Este de reperat expresia derivată din obicei: „Dați-mi paharul
Crăciunului”. Acest pahar se dă mai întâi preotului când vine cu Crăciunul (icoana Nașterii
Domnului), apoi beau și oaspeții. Paharul este ornamentat cu desene, reprezentând pâinea și
vița-de-vie.
1.3.6. Colindul în zona Munteniei
Regiunea Munteniei este una destul de extinsă, ea având în componență mai multe
județe și anume Argeș, Brăila, Buzău, Călărași, Dâmbovița, Ialomița, Ilfov, Prahova și
Telorman.
De-a lungul vremeii colindele au reprezentat și în această zonă o sursă din care a
izvorât mesajul divin al Nașterii Domnului, mesaj care a adus multă bucurie creștinilor cărora
le era vestit. Obiceiul colindatuluiau reprezentat un real punct de acroșaj al societății
contemporane față de cea medievală în care a evoluat. Elementele întâlnite în textele din
colinde pot să scoată și sa definească trecutul istoriei noastre la o nouă lumină, redând
adevărate povești ale străbunilor noștri, așa cum au fost văzuți aceștia, în perioadele de timp
în care au trăit.
Elementele străvechi de obiceiuri ale colindelor au fost prezente nu doar în zona
Munteniei, ci pe întregul teritoriu al țării noastre, ceea ce demonstrează că acest obicei a ajutat
extraordinar de mult și în această zonă la continuitatea acestui neam, perpetuându-se chiar și
în zilele noastre, în gândirea exercitată în mintea oricărui român creștin iubitor de țară, de
neam și de credința pe care o poartă.
Se poate lesne constata faptul că multe dintre obiceiurile din țară ce erau legate de
colinde au fost pierdute, lucru care s-a întâmplat și în regiunea Munteniei. Avem astăzi foarte
puține informații care să ne ajute să avem o perspectivă cât mai clară asupra originilor
precreștine al e daco-romanilor sau ale începuturilor creștinătății din nordul Dunării. Tradițiile
puternic înrădăcinate în lumea satulului pot fi observate prin intermediul toponimiei
așezărilor, unele dintre ele fiind cele care poartă numele vechilor fondatori.50 Mentatlitatea
celor din această zonă era aceea de obște, în ceea ce privește organizarea socială de bază. 51 În
acest context se poate aminti de focul lui Sumedru, obicei care este în fiecare an, la începutul
50
I. Iordan, Toponimia Românească, Edit. Academiei, București, 1963, p. 154-155.
51
P. P. Panaitescu, Obștea tărănească în Țara Românească. Orânduirea feudală, Editura Academiei,
București,1967, p 27.

33
iernii, mai exact în noapte de 25 spre 26 Octombrie, acest obicei fiind prezent în mai toată
această parte țării. Obiceiul își are originea în sărbătorirea Sfântului Mucenic Dimitrie
Izvorâtorul de Mir și Ocrotitorul orașului Topoloveni din județul Argeș, această tradiție fiind
o festivitate populare ce are un caracter puternic funerar. Originile tradiției sunt păgâne, în
cadrul ei fiind regăsite elemente din sărbătorirea morții și a renașterii prin ardere. Au fost
adăugate în cadrul sărbătorii elemente creștine care să dea și un caracter sacru al tradiției
printre care și citirea acatistului Sfântului Mucenic Dimitrie.
Toate tradițiile și obiceiurile din aceste locuri sunt strâns legate de spiritualitatea
românească, strălucirea acestora fiind una tainică dar care ajunge până în zilele noastre. În
aceste tradiții pot fi auzite glasurile aproape stinse ale unor oamneni care puneau pe aceeași
treaptă ideea de divinitate și natură, oameni care identificau obiectul adorației lor cu fericirea
cugetării libere în care supranaturalul putea fi îmbunat sau schimbat, prin păstrarea temeinică
din generație în generație a unor obiceiuri.
Un exemplu de obicei laic, dar care are și anumite elemente în unele situații cu
caracter religios, care are rădăcini chiar în originile dacice ale poporului român este „frăția de
cruce”, care s-a răspândit în toate teritoriile ocupate de românii din sudul și din nordul
Dunării.52Acest aspect este amintit și de călătorii străini în menționările avute de ei, în tot
spațiul românesc, încp din secolul al XVI-lea, până spre sfârșitul celui de-al XIX-lea. 53 Este
de menționat că această datină are diferite ritualuri în România, de cele mai multe ori fiind
legată de cultul morților, însă este o deosebire ce se regăsește în zona Muscelului, unde se
arată că tinerii din sat se înfrățesc, sau, în cazul fetelor, se însurățesc, ocazie cu care își
dăruiesc unul altuia farfurii înfrumusețate cu flori, umplute cu pâine și colivă în care erau
puse lumânări.54
În Duminica Rusaliilor sau Duminica Moșilor, acaestă înfrățire avea loc în trecut, în
biserică, preotul întărind obiceiul prin rugăciuni pe le citea pentru acest lucru. Prin aceasta se
arată că astfel de obiceiuri aveau ținere locală, originea lor fiind una păgână, care avea
anumite corelații cu acestea, ortodoxia română urmărind asumarea acestora, pentru un mai
bun control asupra societății.55
Scopul tuturor obiceiurilor și tradiților din zona Munteniei este acela de a înțelege
aspectele nevăzute ale vieții, fiecare dintre ele fiind diferită în felul său. Există diferențe între

52
Petru Caraman, Studii de folclor, vol. III, Editura Minerva, Bucureşti, 1995, p. 211 – 259.
53
Johannes Sommer Pirnensis, Viaţa lui Iacob Despot, principele moldovenilor, Editura. Traian Diaconescu, Iaşi,
1998, p. 56.
54
Petre Caraman, Studii de folclor, p. 214.
55
Jean – Pierre Deconchy, Credinţe şi ideologii, Editura Polirom, Bucureşti, 2010, p. 10.

34
viața de la sat și cea de la oraș, există diferențe de la o familie la alta, sau de la o comunitate la
alta, cea mai importantă afirmație a acestui aspect fiind celebra vorbă românească, „Câte
bordeie atâtea obiceie”, prina acest proverb fiind definit și efortul de culegere al tuturor
datinilor și fiind evidențiat faptul că istoria folcloristicii este și o istorie a neîmplinirilor.56
Societetatea medievală românească munteană vedea în datinile și tradițiile sale drept
un act de comunicare, prin acest act fiind întărit contextul social și cultural al comunităților.
Părțile componente ale unei datini par de foarte multe ori greu de înțeles, dar, la o mai bună și
atentă analiză, poate fi observată simplitatea, aceasta fiind punctul principal care inițiază
aproape toate credințele populare. Obiceiul colindului din această zonă deschide o nouă
înțelegere a perspectivei culturale, fiind observat faptul că prezența unor călători pe acest
spațiu atrage pe lângă ideologii religioase sau sociale și anumite principii culturale aduse de
către aceștia . În acest context pot fi remarcate informațiile observate de către cei care au
călătorit prin aceste regiuni ale țării, informații văzute în hrisovele localităților vizitate, în
acestea fiind remarcate simplitatea oamenilor și modul în care aceștia își umplu timpul,
precum agricultura și creșterea vitelor, dar și construcția caselor în care locuiesc sau ale altor
locașuri, printre care și construcșia bisericlior. Aceste activități ale oamenilor conduc la ideea
de preocupări colective.
Zona Munteniei a fost considerată din cele mai vechi timpuri un centru al culturii,
cercetările etnografice culegând din acest loc peste 500 de obiceiuri de iarnă. 57Perioada
secolului XVI est o perioadă în care întâlnim anumite informații furnizate de către genovezul
Franco Sivori, acesta descriind aspecte din societatea românească din acele timpuri, el
menționând că obiceiurile românilor din această perioada crăciunului au un caracter colectiv,
prin care societatea este uniformizată, deoarce și boierii și oamenii de rând urmau aceleași
datini.58 Franco Sivori spune despre perioada crăciunului că oamenii o sărbătoresc în chip
deosebit, făcându-și daruri unl altuia, iar dușmanii se împacă. În perioada sărbătorii oamenii
stau la biserică la slujbe, aici sărutându-se unul cu altul în semnul iertării, iar apoi petrec serile
in ospețe.59
În această perioadă cel mai însemnat obicei este cel al colindatului, obicei care cu
timpul s-a conservat în anumite zone. De exempu în zona Muscelului colindul a fost conservat

56
Elena Niculiţă – Voronca, Datinile şi credinţele poporului român, adunate şi aşezate în ordine mitologică, vol.
I, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2008, p. 5.
57
 Dumitru Pop, Obiceiuri agrare în tradiţia populară românească, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1989, p. 16.

58
Maria Holban, Călători români în țările străine, vol III, Editura Științifică, București, 1971,
p. 11.
59
Ibidem.

35
în forma sa arhaică, aici bărbații neînsurați sau flăcăii cei mari de la horă erau printre singurii
care aveau drept de colindă. Pentru faptul că aceștia alcătuiau o ceată iar timpul nu era unul
care să le permită să viziteze întreaga comunitate spre a o colinda s-a mai format încă o ceată
care avea rolul de a ajuta ceata cea dintâi. Conservarea acestor obiceiuri s-a făcut în primul
rând cu ajutorul bătrânilor satului, aceștia fiind cei care vegheau atent la păstrarea obiceiurilor
în forma lor autentică și pedepsind într-un anume fel pe cei care călcau strâmb. Așa se face că
cetele de colindători care deviau de la tradiția originală nu erau primiți de către comunitate la
colindat.
Un alt obicei din zona Argeșului este Brezaia sau colindatul cu măști. Acest
ceremonial este unul străvechi care se mai păstrează chiar și în zilele noastre în forma
autentică în această zonă dar și într-o formă un pic alterată în zona Olteniei.60
După ce se termină colindul flăcăilor începe colindul fetelor, acest obicei fiind unul ce
are loc un pic mai târziu, adică de ziua Anului Nou sau a Sfântului Vasile. Acest obicei poartă
numele de răscăvăit sau cântece de fereastră. Acest obicei reprezintă vechi preactici augurale
de primăvară, prectici ce au o strânsă legătură cu atât cu începerea ciclului agrar cât și cu un
cult al fertilității, în perioada când în această perioadă începea primăvara, acest obicei cobora
până la civilizațiile de tip matriarhal.61
Este destul de plauzibilă ideea care ne duce pe noi cu gândul la faptul că credințele
populare au modelat într-o anumită măsură societatea romînească, doctrinele acestora de cele
mai multe ori fiind finalizate cu o afurisenie sau cu un blestem ce va cădea asupra celui care
v- îndrăzni sub vreo formă oarecare să încalce aceste tradiții.
1.3.7. Colindele în Dobrogea
De o foarte mare importanță sunt și colindele întâlnite în zona Dobrogei, zona alcătuită
de județele Constanța și Tulcea, județe cu iesșire la Marea Neagră. Această zonă este una
destul de bogată în informații istorice cu caracter religios datorită faptului că în această zonă a
țării a fost prima care are anumite atestări documentare ale unei forme de viață creștină.
În sudul Dobrogei, cercetătorii au identificat un adevărat „regulament“, care a făcut
obiectul unui studiu semnat de dr. Maria Magiru și Călin Sabin și publicat în volumul
„Dobrogea, studiu etnografic. Volumul I. Românii autohtoni”, editat de Muzeul de Artă
Populară Constanța. „Pentru a fi primit în ceata de colindători, tânărul trebuia să fie creștin, să
fie flăcău cu trecere și nume în sat, să aibă armata făcută (criteriu valabil doar în anumite
așezări), să știe să scrie și să citească, să fie bun cântăreț, să nu fie divorțat sau văduv, să nu fi
60
Cf. Traian Herseni, Forme străvechi de cultură poporană românească – Studiul de paleontologie a cetelor de
feciori din Ţara Oltului, Cluj – Napoca, 1977, pp. 10 – 11.
61
Cf. Petru Caraman, Colindatul la români, slavi și alte popoare, pp. 486 – 490.

36
necinstit vreo fată, să nu fie bețiv, să nu fie hoț, să nu aibă vreun defect fizic sau psihic și să
locuiască în sat. De asemenea, membrii cetei trebuiau să dea ascultare șefului de ceată, să nu
se îmbete și să nu producă scandaluri în sat“, conform specialiștilor Muzeului de Artă
Populară Constanța care vorbesc de un adevărat cod deontologic al colindătorului.
În vremurile mai îndepărtate obiceilului colindatului i se acorda o foarte mare
importanță, colindul era spus în întregime,și nu fracționat, cum se întâmplă din păcate astăzi,
nu se admiteau colinde prescurtate sau un scurt refren repetat aproape la nesfârşit. Era
considerat mare păcat să intervii în textul colindei, fapt sancționat de gazde. „Într-o colindă nu
se schimbă nici un cuvânt, iar dacă (n.r. colindătorii) greșesc, gazda colindată se crede prin
aceasta insultată și le face observații, iar uneori chiar îi gonesc“, spunea în 1896 învățătorul
Constantin Măldărescu din comuna constănțeană Oltina ca răspuns la Chestionarul lui Nicolae
Densușianu.
În unele zone ale ţării, precum Dobrogea, colindele erau specializate. Aici se cântau
colinde: de fată, de tineri căsătoriți, de mort, de străin, de cioban, de pescar ș.a. Interesant este
că în această parte a ţării, elementul religios nu este foarte pregnant, aproape că lipseşte, în
special în aceste colinde specializate. Explicația este oferită în studiul mai sus amintit din
volumul „Dobrogea, studiu etnografic. Românii autohtoni”, editat de Muzeul de Artă
Populară Constanța: „Deși Dobrogea a fost primul pământ românesc creștinat, totuși prezența
colindelor religioase, inclusiv a elementelor și termenilor de origine creștine în colinde este
mult mai redusă decât în celelalte provincii datorită condițiilor mai puțin prielnice practicii
bisericești pe care acest ținut le-a oferit“. Nici nu ar putea fi altfel, pentru că această
sărbătoare celebrează nașterea, iubirea, familia și generozitatea. Practic, tot ce este mai bun și
mai frumos în noi, iese la lumină de Crăciun.
În Dobrogea, la fel ca în restul țării, aceasta este perioada în care întâlnim cele mai
multe obiceiuri populare, în care este implicată întreaga comunitate. Casele erau împodobite
cu ștergare, nu cu luminițe și beteală.
Pare greu de crezut, dar în cadrul satelor de pe teritoriul Dobrogei, împodobirea în
mod festiv a casei însemna etalarea lucrurilor de preț. Țăranii nu aveau brad cu luminițe, nici
globuri sau beteală. Dar casa era curată lună și decorată în mod tradițional, cum știau
gospodinele mai bine. Exista obiceiul pregătirii casei, iar în camera curată erau expuse cele
mai frumoase obiecte de decor pe care le aveau gospodarii. Pe colțul cu patul era așezată cea
mai frumoasă scoarță și faimoasele țesături tradiționale dobrogene, realizate din borangic. Pe
masă se întindea cea mai arătoasă față de masă din borangic. Acesta era țesută cu motivul
viței de vie, care ține de cultul creștin sau cu motivul tradițional din Dobrogea, ruja sau

37
trandafirul. Colțul cu icoana era și el împodobit, în special dacă se găsea o icoană
reprezentând nașterea Mântuitorului Isus. Este acea icoană cu care vine și preotul satului să
anunțe ajunul Crăciunului, în gospodăriile țărănești. Alături de icoană era etalat un ștergar din
borangic.62
În lumea satului tradițional, niciuna dintre sărbători nu are atât de multe obiceiuri
populare care să angreneze întreaga comunitate, așa cum sunt Crăciunul și ziua Anului Nou.
Și aceasta, pentru că cele 12 zile care încep cu ajunul Crăciunului și se termină la Bobotează
sunt încărcate de foarte multă spiritualitate. Sunt numeroase manifestări care pregătesc nu
numai spațiul interior al casei, dar este purificat și spațiul interior al fiecăruia dintre membrii
comunității, prin postul pe care îl țin. În plus, în ajunul Crăciunului, copiii colindau cu ”Bună
dimineața la Moș Ajun” sau ”Foaie verde portocală”. Cei mici mergeau dimineața din casă în
casă, pentru a vesti sărbătoarea. Ei cereau întotdeauna daruri, care, în mod tradițional erau
nuci, mere și covrigi.
În Dobrogea există două colinde tradiționale atestate de peste un secol, la Rasova și la
Oltina, am aflat tot de la muzeograful Ioana Tompe. Este vorba de ”Raza soarelui” și de
”Chiti-Mitii”, care  se mai păstrează chiar și în zilele noastre în aceste localități. Acesta din
urmă are o denumire care ne duce cu gândul la desenele animate. Dacă sunteți curioși, acesta
este textul original: ”Chiti-mitii după sac/ Zgârii ochii la colac/ Dați colacu și hornacu/ Că
plecăm la altă casă/ Că e fata mai frumoasă/ Și slănina mai gustoasă”. Tot în ajun se colindă și
cu ”Florile dalbe” și cu ”Steaua”, pentru a vesti Nașterea Domnului.
În Dobrogea, copiii cântă în dimineața de Ajun, iar flăcăii colindau după-amiaza. În
unele sate, bătaia clopotului ce anunța sfârșitul slujbei de la biserică era semnalul că tinerii pot
vesti Nașterea Domnului, în timp ce în alte localități cetele mari colindau de seara până în
zorii zilei de Crăciun. ”Alături de colindele cunoscute în toată țara, ”Astă seară-i seară mare”
sau ”Deschide ușa creștine”, există și colinde la cerere, care se cântau pe plan local. Există
foarte multe diferențe între zonele etnografice. Este vorba despre colinde specializate pe
meserii sau pe poziții sociale.
Ceata mare începea colindul în Ajunul Crăciunului de la casa preotului. Exista un text
referitor la activitatea preotului satului și la harul cu care el adună creștinii în jurul bisericii
din localitate. Erau, de asemenea, ”colinde pentru feciorii plecați în armată”, cântate în casele
în care existau băieți care își făceau stagiul militar. Un alt colind cântat la cerere era cel ”de
fată mare”. ”În momentul în care se intra în casa gospodarului, colindătorii întrebau gazdele
ce anume să cânte, în afară de ”Astă seară-i seară mare” și ”Deschide ușa creștine”, lucru care
62
Ibidem, p. 492.

38
astăzi nu se mai întâmplă. Gazda indica un anumit tip de colind, fie pentru fata mare, care
urma să se mărite, fie pentru tinerii căsătoriți sau pentru copilul mic. Acestea sunt colinde
specializate care astăzi nu se mai întâlnesc.
În mediul rural exista colindul generalizat, pentru gospodari. El lăuda vrednicia
gospodarului, implicarea lui în activitățile comunității, dar elogia și vrednicia femeii care ține
gospodăria curată și consolidată. De asemenea, existau colinde pentru diferite activități în care
erau angajate gazdele respective: colindul de cioban, colindul de pescar, de vânător și așa mai
departe. Nu era ca în ziua de astăzi, un text simplu, era un repertoriu care se practica în funcție
de gospodăria care era colindată.63
Acum, aceste manifestări tradiționale nu se mai realizează în mediul rural, chiar dacă
ele aduceau tihnă, spor și ordine în lumea satului. Manifestările acestea au trecut din sfera
tradiționalului în cea a spectacolului și se fac la căminele culturale din mediul rural dar și în
mediul urban, care promovează aceste obiceiuri tradiționale, însă, doar sub forma
spectacolului. Nu mai există întrunirea cetei, învățarea colindelor și colindatul gospodarilor în
funcție de statutul social și de preocupări.
Colindul nu se făcea în orice condiții, ci în unele specială, astfel că aceia care mergeau
la colindat trebuiau să se îmbrace într-un anume fel. Colindătorii cetei mari aveau o anumită
ținută când mergeau să vestească Nașterea Domnului. În Dobrogea, deși a existat un port
popular tradițional, se folosea mai mult în cadrul sărbătorilor legate de nuntă. Ceata de
colindători era compusă numai din flăcăi, iar vestimentația lor era axată pe culori închise.
Pantalonul era din lână de culoare închisă, iar haina din postav. Pe dedesubt se purta cămașa
din lână, iar pe cap căciula din astrahan. Ca accesorii speciale, colindătorii nu aveau decât o
bâtă, în vârful căreia fixau primul colac pe care îl primeau drept dar. Căciulile flăcăilor în
satele dobrogene erau împodobite cu coronițe din flori nemuritoare sau din hârtie creponată,
pentru că fiecare fecior își avea logodnica în sat. Astfel, când ajungeau să colinde la casa
iubitelor lor, ei primeau o coroniță din flori colorate, pe care o purtau la căciulă.
Dacă acum, atât fetele cât și băieții merg cu colindul, în trecut fetelor și femeilor le era
interzis să colinde în cetele mari. Acesta era un atribut al masculinității. Lor le era îngăduit să
colinde doar la ceata mică, dacă aveau vârsta de până la 8-9 ani. Chiar și la jocurile cu
mascați, unde apar personaje feminine, cum este mireasa sau țiganca, în spatele celor
costumați în personaje feminine erau întotdeauna bărbați. Era, de fapt, o activitate inițiatică,
pe care aceștia o desfășurau înaintea momentului colindări64.

63
Cf. Irina Nicolau, op. cit. , p.85.
64
Ibidem, p. 88

39
 Există anumite tradiții legat și de împodobitul bradului. Tradițional, bradul se
împodobește în Ajunul Crăciunului. Chiar și în legendele și poveștile pentru copii scrie că
bradul este împodobit înaintea sărbătorii, pentru ca Moș Crăciun să lase darurile sub el. Este
un alt obicei care a apus, probabil pentru că marile magazine împodobesc pomul cu mult timp
înainte de începerea sărbătorilor de iarnă din motive comerciale, iar noi, ne grăbim, la rândul
nostru.
  În mod tradițional, în casele dobrogene nu existau pomi de Crăciun. Asta și pentru că
în zonă era foarte greu să găsești brazi și era și mai greu să îi cumperi din cele câteva târguri
din mediul urban. Astfel, bradul de Crăciun a fost cunoscut mai mult în casele orășenilor și a
avut o evoluție în timp. S-a pornit de la împodobirea lui cu ornamente realizate tradițional,
conuri de brad, nuci îmbrăcate în staniol, beteală confecționată acasă din hârtie creponată sau
glase. Obligatoriu în vârful bradului de Crăciun era instalată steaua, care face trimitere la
steaua care a condus cei trei magi către locul nașterii lui Isus. Apoi au apărut decorurile din
magazine, acele fermecătoare globuri de sticlă și așa au evoluat împodobirea brazilor.
Există în Dobrogea o tradiție destul de important în ceea ce privește servirea mesei. În
ziua de Crăciun, cea mai mare bucurie este reunirea familiei în jurul mesei. Masa de Crăciun
este locul care reunește în mod fericit toți membrii, unii chiar plecați foarte departe, dar care
se întorc acasă de sărbători. Toată familia participă la masa de Crăciun, unde sunt servite
bucate tradiționale preparate din porcul sacrificat în ziua de Ignat. În zilele următoare încep
vizitele la nași și la fini.
Salata boeuf nu este o rețetă tradițioanală. În mod tradițional, preparatele din carne de
porc sunt nelipsite de pe masa de Crăciun. În mediul tradițional era foarte bine delimitat
postul alimentar, când era interzisă cu desăvârșire consumarea alimentelor pe bază de carne
sau lactate. Astfel, de Paște se mânca doar carne de miel și de Crăciun numai preparate pe
bază de carne de porc. Acum, în vremurile moderne au fost introduse foarte multe rețete. Se
pune un accent deosebit pe salata de boeuf, care, este prezentată ca fiind o rețetă tradițională
pe masa de Crăciun a românului. Ei bine, nu este o rețetă tradițională, ea provine din bucătăria
franțuzească și este un atribut al mediului orășenesc, care își îmbogățea masa de Crăciun cu
fel de fel de preparate din bucătăria interanțională. Însă, pe masa tradițională a satului
românesc existau cârnații, slănina, toba, caltaboșii, lebărul, friptura, sarmalele, cozonacul și
colacii.

1.3.8. Obiceiul colindatului în Moldova

40
 O foarte importantă zonă din țară în ceea ce privește colindul este zona Moldovei.
Această parte a țării cuprinde mai multe județe și anume Galați, Vaslui, Iași, Bacău, Neamț,
Botoșani, și Suceava, ultimul județ alcătuind o regiune distinctă a țării numită Bucovina.
Obiceiul colindatului a fost consemnat în Moldova încă din secolul al XVII-lea, în
scrierile de călătorie ale clericului sirian Paul de Alep. Păstrată cu rigoare în satul tradițional,
datina a intrat în declin după instalarea regimului comunist. Astăzi se mai intonează colinde în
formele arhaice, nealterate, în partea de sud a județului Vaslui și în zona de munte a Sucevei.
Etnografii fac o distincție în ceea ce privește zonele de colindat. În partea de nord a
Moldovei, denumirea folosită este „colinda”, pe când în sud este uzitat termenul de „colind”.
De asemenea, în jumătatea nordică a regiunii, flăcăii obișnuiau să colinde numai la casele de
fete mari, pe când în sud se colinda la fiecare casă.65
Colindele cu tematică religioasă, creștină, sunt mai des întâlnite în Moldova de Nord și
în mod cu totul particular în zona de munte (Suceava, Neamț, Bacău, Vrancea), pe când cele
alegorice, extrem de expresive din punct de vedere literar și artistic, sunt specifice Moldovei
de Sud.
Merită amintite, spre exemplu, zonele Berezeni și Pogonești, din sudul județului
Vaslui, acolo unde este încă prezent colindul de ceată bărbătească, dar și cele din județele
Vrancea și Galați. „La noi încă se păstrează câteva colinde arhaice, pe care, cu cei din grupul
Răzeșii din Pogonești, încă le cântăm în ajunul Crăciunului: «Leroilea», «Ieșit-am joia la
vânat» și «Strânsu-ne-am ceată de voinici». Toate au ca tematică sărbătorile de iarnă”, a
apreciat învățătorul Dumitru Andrei, coordonatorul Ansamblului Răzeșii din Pogonești-
Vaslui, un pasionat culegător de colinde și cântece vechi din zona sa de baștină.
Dintotdeauna, obiceiul colindatului a fost nelipsit din noianul de datini legate de
sărbătorile sfârșitului de an vechi și începutului de an nou. Tocmai de aceea „umblatul cu
colinda” nu este specific numai Crăciunului, ci și Anului Nou, dar și Bobotezei și sărbătorii
Sfântului Ioan.
Cel mai frecvent însă se întâlnește și astăzi, ca și odinioară, colindatul în ajunul
Crăciunului. Se colindă apoi în primele două zile de Crăciun, ca o extindere a obiceiului din
ajun, și tot în zilele de Crăciun există și obiceiul mersului „cu Steaua”. Colindatul în zilele de
Crăciun se practica, în vechime, mai ales în zona județului Botoșani, dar și în cea a județului
Suceava. Astăzi, în Moldova de Sus, obiceiul colindatului aproape că a dispărut. Însă după
1990 a fost reluat mersul „cu Steaua”, obicei practicat în perioada interbelică.
65
Petru Caraman, Studii de folclor, p. 220.

41
 În zonele din județul Vaslui în care se mai colindă, acest lucru se petrece în ajunul
Crăciunului seara. Apoi, în primele două zile de Crăciun, până în prânz, se umblă cu Steaua.
În ajunul Crăciunului, dar mai cu seamă chiar în ajunul Anului Nou, se intonează colinde
vechi, cu origine bizantină, care în județul Vaslui s-au mai păstrat până în ziua de astăzi la
Pogonești, la Ivești și la Berezeni. Au existat și în alte zone ale județului, la Miclești,
Chircești, Dumești, Bogdănești sau Vutcani, dar s-au pierdut începând cu anii â50 ai secolului
trecut, când au fost interzise.
Potrivit cercetătoarei Lucia Cireș, autoarea lucrării monografice Colinde din Moldova,
cetele de colindători, compuse în mod special din flăcăi, purtau denumiri unice, ca un specific
al zonei. Spre exemplu, la Berezeni, în județul Vaslui, loc în care și azi se mai păstrează
colindul de ceată bărbătească, cetele poartă denumirea de „cămărășie”.
În unele părți ale Sucevei, cum ar fi zona Fundu Moldovei, loc în care Dimitrie Gusti a
derulat una dintre campaniile sale de cercetare sociologică, o astfel de ceată de colindători
purta denumirea de „partie”, păstrată, la fel ca obiceiul în sine, până în zilele noastre. Cetele
bărbătești porneau în ajunul Crăciunului, iar fetele așteptau, acasă, să fie colindate. Aceste
colinde invocau și belșugul pentru noul an, căci în vechime cuvântul avea valoare magică.
Exista colindul de fată mare, colindul de flăcău, colindul vânătorii, colindul cerbului, colindul
ciutei. În colindele vechi apare pomul vieții – bradul și patul - sub pomul vieții, ambele
simboluri îngemănate în așa-numitul colind pentru gospodari.
În întreg arealul Moldovei se întâlneau, în vechime, diverse tipuri de colinde:
protocolare (cele ale căror versuri se adresau gazdelor), cosmogonice (în care erau prezente
motivul soarelui, cel al facerii pământului, prezența sau, dimpotrivă, absența astrelor de pe
cer). Un loc aparte în tipologia colindelor îl ocupau așa-numitele colinde profesionale.
Acestea sunt colindele care se cântă la anumite persoane, în funcție de situația lor
profesională, de starea civilă sau de statutul social.
De asemenea, în funcție de ocupația gazdelor, există colinde pentru pescari, colinde
pentru ciobani, colindă de primar, colindă de preot. Sunt și anumite texte specializate, cum ar
fi colindele de felicitare, care au o narațiune alegorică. Foarte des întâlnite erau colindele de
flăcău, de fată, colindele familiale, colindele moralizatoare, dar și colindele-baladă.
Mai jos redăm două colinde vechi, una din zona de nord a Moldovei, din județul Iași,
cealaltă din zona de sud a Moldovei, din județul Vrancea, ambele culese în anii ʹ70 ai
secolului trecut, când obiceiul colindatului, cenzurat de autoritățile comuniste, cunoscuse deja
un regres considerabil.
După dealul cel mai mare

42
După dealul cel mai mare
De unde răsare-un mândru soare
Hăi, hăi, hăi,
Nouă uși, nouă altare
Și nouă mărgăritare.
Măicuța cu fiu-n brață
Fiu-ncepe a lăcrăma,
Iar Măicuța-i cuvânta:
- Taci, fiule, nu mai plânge
Căci măicuța ții ți-aduce
Luminița soarelui
Și cheița raiului.
Raiule, grădină dulce,
Din tine nu m-aș mai duce
De mirosul florilor,
De cantata cucilor,
De fluierul șerpilor.
Busuioc bătut pe masă,
Rămâi, gazdă, sănătoasă.66

Crăciun călare

Bună seara, Moș Crăciune,

Lerului mărului
Vine Moș Crăciun călare
Pi-un cal galben, gălbior,
Și nu-I galben de făptură,
Și-I galben de-alergătură.
Alergate-ntr-alergate
Pe Dumnezeu ca să-l cate,
L-a cătat și l-a găsit
La chilia de tămâie,

66
(Colindă culeasă din Muncelul de Sus, judeţul Iași, în 1979, și cuprinsă în volumul Colinde din Moldova.
Cercetare monografică, autor Lucia Cireș, Iași, 1984).

43
La fereastra cu gutuie.
Și la ușa cerului
Șade Maica Domnului
C-un pahar de-argint în mână,
Strop pe casă, strop pe masă,
Strop în cinstea dumneavoastră.
Busuioc verde pe masă,
Rămâi, gazdă, sănătoasă!67

1.3.9 Obiceiul colindatului și tradiții de Crăciun din Bucovina

Dintre toate locurile din țară Bucuvina este bucățica de Romnânie unde tradițiile s-au
păstrat aproape integre fără să fie alterate de timp sau de schimbarea principiilor în ceea ce
privește tradiția. Acest lucru s-a întâmplat și mai accentuat atunci când vorbim de tradițiile
privitoare la colindat. Acest obicei care are loc cu precădere în perioada Crăciunului, perioadă
în care este vestită Nașterea Domnului. Acest praznic are o importanță deosibită, în Bucovina,
ca în mai toate zonele țării fiind considerat o sărbătoare în cadrul căreia se reîntâlnește
familia, fiind aduntați în acelaș loc și părinții, și bunicii dar și copiii.
Bucovinenii au înțeles că trebuie să trăiască sărbătoarea crăciunului într-un mod
aparte, și au consacrat acestei mari sărbători mai multe tradiții, oferind astfel acestui
eveniment o frumusețe aparte. Cea mai veche semnificație a acestei sărbători este ce de
Crăciun, care înseamnă creație, descoperire, facere.68
Unele legende populare vorbesc despre faptul că Moș Crăciun era un bătrân care era
un pic mai răutăcios față de ceilalți oameni, fiind soția Crăciunesei, femeia care a găzduit-o pe
Fecioara Maria un loc unde să nască pe pruncul Iisus. Pentru că se temea de bărbatul său,
Crăciuneasa a oferit Maicii Domnului un loc în grajdul în care îți ținea animalele, mai exact în
iesle. După ce Maica Domnului a adus pe lume pe pruncul Iisus, întreaga curte a femeii a fost
cuprinsă de o lumină foarte puternică, iar când soțul femeii s-a întorsc acasă și vazând lumina
puternică a crezut că este vorba de un incendiu, însă văzându-ți fetele pe care le schilodise că
acum sunt sănătoase, a cunoscut că este vorba de o minune, deoarece acelea aveau acum
mâinile la loc și vederea le era recăpătată. În semn de recunoștință Crăciun a luat un sac cu
mere, cu nuci și cu covrigi pe care le-a împărțit copiilor din sat, pentru a-și arăta schimbarea
dintr-un om rău într-unul bun. De aici a rămas și tradiția ca de Crăciun fiecare copil să fi
67
Colind cules din Șindrilari – Vrancea, în anul 1972, cuprins în volumul Colinde din Moldova. Cercetare
monografică, autor Lucia Cireș, Iași, 1984, p. 15.
68
Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1975, p.172

44
vizitat de către Moș Crăciun și să primească de la acesta un cadou, cu scopul de fi adusă pe
pământ bucurie multă odată cu Nașterea Domnului. Există și un colind care explică destul de
mult toată această întâmplare, colind ce este specific acestei zone din Moldova, și anume
Colindul lui Moș Crăciun, colind interpretat de un cor de maici de la Mănăstirea Cămârzani,
din jud. Suceava.69
Crăciunul petrecut în zona Bucovinei este deosebit, deoarece aici tradițiile sunt
păstrate și respectate un pic mai strict față de alte zone ale țării, ceea ce dă Crăciunului o notă
mai deosebită. Există obiceiul ca în această perioadă să fie restituite lucrurile împrumutate de
prin sat, pentru că se consideră că nu este bine să ai în casa ta în perioada crăciunului lucruri
împrumutate.
În ziua de ajun, femeile obișnuiesc să ascundă fusele de la furca de tors sau să
introducă în interiorul cuptorului în care coc de obicei cozonac, sau colăcei, sau alte bunătăți,
o piatră, crezând că prin această practică vor îndepărta de la ele din gospodărie șerpii. În
dimineața aceleiași zile se obișnuia până nu demnult ca gospodina să iasă afară, prin curte, cu
mâinile pline de aluat, pentru a merge în livadă ca să atingă fiecare pom și să zică: ,, cum sunt
mâinile mele pline de aluat, așa să fie pomii încărcați cu rod la anul ”.
Sărbătoarea Crăciunului este un binecuvântat prilej pentru ca fiecare gospodină să își
înfrumusețeze casele în care locuiesc, ele punând acum sub streșini diverse plante aromate
( ochișele, mintea creață, busuioc sau maghiran), plante care vor rămâne expuse în acel loc
pentru o mai lungă perioadă de timp din anul ce va veni.
Datinile din acestă zonă încep să fie pregătite odată cu primele zile de post din timpul
postului crăciunului ( 15 Noiembrie), acest moment fiind cel în cadrul căruia încep să se
formeze cetele de colindători, aceștia începând să învețe colindele ce le vor cânta în cadrul
marii sărbători.
În această zonă, colindul a devenit o adevărată instituție, care conține anumte legi și
reguli binedefinite și care trebuiesc păstrate cu maximă rigurozitate. Copiii și tineri se
întrunesc cu mult timp înainte în cete sau grupuri de câte 6 persoane, selecția fiind făcută în
funcție de categoria socială, de afinitățile personale, de calitățile morale sau în funcție de
gradele de rudenie. Tot din timp se alege și un conducător care să reprezinte acel grup, acesta
fiind numit vătaf, calfa sau turc. Cel ales trebuie să fie un bun conducător și organizator, fiind
foarte necesar să aibă asupra tinerilor o autoritate puternică și o conduită morală ireproșabilă,
dar să fie și un bun dansator.

69
www.versuri.ro/versuri/corul-maicilor-de-la-manastirea-camarzani-povestea-lui-mos-craciun.

45
 Locul în care se fac pregătirile pentru colindat este casa fiecărui tânăr din grupul de
colindători, dar aceștia se mai pot întâlni și la biserică, sau în cadrul șezătorilor.

Capitolul al II-lea

COLINDA ȘI COLINDATUL ÎN EUROPA

2.1. Colindul în țările din Europa Centrală

În istoria creştinismului, primele cântări de Crăciun au fost scrise în sec. al IV-lea:

primul imn, Jesus refulsit omnium, datează din anul 368. Unele colinde, precum "Adeste
fideles", "Petit papa Noël", "Jingle Bells", au devenit foarte cunoscute în întreaga lume, dar
nici unul nu se bucură de faima şi răspândirea colindului austriac "Stille Nacht" (în trad.,
"Noapte tăcută"; versiune română se intitulează "Noapte de vis"), compus de Franz Gruber.
Colindele de Crăciun sunt un mod de a reflecta mai profund şi totodată mai simplu asupra
misterului Naşterii Mântuitorului, şi de a exprima bucuria şi recunoştinţa noastră faţă de
Dumnezeu care s-a făcut om spre mântuirea noastră.
Colindatul la Crăciun şi Anul Nou e o datină adînc înrădăcinată în întreaga Europă şi
peste graniţele Europei, pretutindeni pe unde s-au aşezat colonişti europeni. Am putea spune
că e una din datinele ce nu au patrie, o datină universală, cu al cărei început nu se poate
glorifica nici una din naţiunile ce azi o cultivă. „Ea e însă în acelaşi timp şi o datină creştină,
precum o arată toate aparenţele, căci o găsim, numai la popoarele creştine şi anume avînd loc
cu prilejul uneia din cele mai mari sărbători creştine: Crăciunul.” 70 În tot spațiul creștin-
european colindătorii sunt primiți în casele oamenilor ca vestitori ai Domnului.
Colindele au fost lăsate pe lume de către Dumnezeu pentru ca în fiecare an, de
Crăciun, să fie pomenit numele sfânt al Domnului, ca el să fie auzit de către toți oamenii și
astfel ei să fie feriți de păcate. Colindele, în esența lor de natură religioasă, “vestesc nașterea
lui Iisus și preamăresc venirea Sa pe lume. Oameni și îngeri se întâlnesc în cântec, cuprinși

70
Caraman, Petru, Colindatul la români, p. 13.

46
deopotrivă de bucuria miraculosului eveniment”71. Colindele “sunt o parte integrantă a
spiritualității ortodoxe românești, dar și a folclorului nostru, vechi ca și poporul. Ele formează
un tot unitar cu doinele, baladele etc.”72
Datina colindatului se prezintă astăzi sub cele mai diferite forme la unul şi acelaşi
popor şi fireşte cu atît mai mult se va deosebi de la popor la popor.
Cele mai vechi sunt colindele laice, care indirect, în mod hiperbolic, prezintă aspecte
legate de muncă și viața unei familii. Aceste texte sunt individualizate, diferențiindu-se după:
vârstă (colinde de copii, de tineri, de bătrâni), sex (de fată, de băiat), profesie (de vânător,
cioban, agricultor, pescar), categorii sociale (preot, văduvă, tineri căsătoriți, gospodar,
logodnici etc.).
În Polonia, colinda, în sens original, era un cântec de anul nou în cinstea gospodarilor,
prin care se transmiteau urări de fericire și succes. Mai târziu, între secolele XVIII și XIX, a
început să însemne „cântec de Nașterea Domnului”, „vizită pastorală la domiciliu”, dar și
„datină populară legată de vizitarea caselor, colindarea, prezentarea ieslei”. 73 De aceea, în
vechea Polonie, înaintea sec. XIX, cântecele de Crăciun erau denumite nu colinde, ci
„kantyczki” de la latinescul „canto” – „cânt”. Conform tradiției, colindele încep să fie cântate
după cina festivă din ajunul Crăciunului, iar la liturghii de la prima liturghie de pe 25
decembrie care începe la miezul nopții, așa numita „Pastorală”. Se colindă până pe data de 2
februarie când este Sărbătoarea Întâmpinarea Domnului, iar în biserică se sfințesc lumânările
pe care credincioșii le aprind în caz de calamități.
Colinda este semnul bucuriei și al înțelegerii, al unității – pe care o cântăm la masa de
Ajun împreună cu familia, dar și în biserică cu credincioșii. Pastorałka este o altfel de colindă
care, pe lângă elementele religioase, cuprinde și elemente personale din viața cotidiană – cel
mai adesea păstorești, de aici și denumirea acesteia. Cea mai veche colindă cunoscută nouă
este traducerea cântecului ceh „Zdrow bądź Krolu Anjelski” din anul 1424. Colindele cuprind
în sine și elemente de profunzime teologică deoarece ele cuprind trei adevăruri de bază: Isus
este Dumnezeu adevărat, este Om adevărat, mama lui este Fecioara Maria.
Un alt colind polonez cunoscut este “Bóg się rodzi”. Textul acestei colinde este o
creație cunoscută a lui Franciszek Karpiński cu un titlu original „Cântec despre Nașterea
Domnului”. Textul a luat naștere în localitatea Dubiecko pe San, iar colinda a fost cântată

71
Elena Niculiţa Veronica, Op. cit. , Cernăuţi, 1903, p.57.
72
Vasile Voinicelui, Elemente de etnografie în Izvorul, Revista de etnografie și folclor, nr. 36, Giulia, 2015, p.
6.
73
Ovidiu Vasile în Revista Polonus, nr. 231, Uniunea Polonezilor din Romania, 2015.

47
pentru prima dată în anul 1792, în vechea biserică parohială din Białystok. Sublimele versuri
dau cântecului un caracter național, ce îl diferențiază de colindele populare.
Colindătorii cîntă două feluri de colinde complet diferite: colinde religioase
(kantyczkowe) şi laice. Colindele laice se cîntă numai acolo unde sînt fete tinere, iar acolo
unde nu sînt fete în casă se cîntă numai colinde religioase. De aici se vede că printre colindele
laice cel mal important şi mai preferat este colindul pentru fete. Jan Swiştek spune că dacă
vreunul dintre copiii gospodarului e ocolit de colindători, în orice caz nu poate fi fata cea mai
mare, mai ales cînd nu este măritată, fiindcă ar fi cea mai aspră pedeapsă pentru ea dacă
părinţii n-ar cere să fie colindată.74
Şi la polonezi, colindătorii sînt primiţi cu o atenţie deosebită în casele în care sînt fete
mari şi sînt cinstiţi cu mîncâruri şi băuturi, iar ei petrec şi dansează cu fetele gazdei şi cu cele
venite în vizită: „colindătorii sînt primiţi peste tot cu bucurie ; unde locuinţa este mai mare,
acolo se şi dansează. Sînt cinstiţi cu colaci şi băutură...".75 La polonezi există şi un personaj
comic, Michonosz: „îşi iau un worowego, un personaj comic ducînd un sac; de obicei este un
ţăran bătrîn, mai sărac, dintre cei care ştiu să spună snoave, uni om hîtru şi bun de farse... cu o
haină jerpelită, încins cu un curmei şi uns pe faţă cu funingine". 76 Acest component al datinei
poloneze este fără îndoială foarte vechi. Invăţarea colindelor cere o pregătire de lungă durată,
în perioada celor patru săptămîni de dinainte de Crăciun: „...pentru asta au exersat mult; se
adunau în mai multe seri la unul dintre gospodari şi învăţau diferite colinde, nu din culegeri
religioase, ci din tradiţia orală, trecute din tată în fiu...".77
După ce au primit darurile, colindătorii le spun gazdelor: „Domnul să te răsplătească,
gospodare, pentru ăst colind,/ Și dumitale, gospodino, așa să ți se întâmple:/ În casă și pe
câmp, în grădină, pe ogor,/ Fiecare văcuță să vă fete, o doniță de lapte să vă dea,/ Fiecare
găinușă de trei ori să cadă cloșcă,/ Porcii și purceii, mieii, vițeii/ Să vi se înmulțească, să fie
grași...”.78
În Austria cel mai cunoscut colind este „Noaptea liniștită, noapte sfântă!” (Silence
Night), care este o expresie a celei mai profunde reflecții și a dorului spiritual de pace.
Cuvintele colindului au călătorit pe aripile muzicii, dar oricine îl ascultă va recunoaște
încântarea fericită a minunatului secret al nașterii.

74
Caraman, Petru, Colindatul la români, p. 101.
75
Ibidem, p. 107.
76
Ibidem, p. 107.
77
Ibidem, p. 108.
78
Ciprian Voicilă, Colindele Nașterii Domnului, un obicei creștin al Europei , în Ziarul Lumina, 16 decembrie,
2018.

48
 Colindul în Ungaria. Colindatul există şi la ei, dar se vede clar că nu este un produs
autohton, ci împrumutat. Aceasta se constată şi pe baza terminologiei: koleda, holhida,
folosită de unguri în denumirea cântecelor de datină: primul termen este cunoscut tocmai în
zonele din vecinătatea popoarelor slave, iar al doilea în localităţile învecinate cu cele
româneşti. Deci datina este împrumutată de la români şi slavi. Viciu spune că în Transilvania
maghiarii merg cu colinda numai în acele zone în care sînt amestecaţi cu românii, acolo unde
sînt vecini cu ei79. El mai susţine că a auzit pe maghiari cîntînd colinde de Crăciun, dar erau
exclusiv cântece religioase. Alexici80 crede la fel că datina colindatului la maghiari este un
împrumut târziu. În privinţa aceasta nu poate fi nici o îndoială. Când maghiarii, la sfîrşitul
secolului al IX-lea, s-au aşezat pe cîmpiile de lîngă Tisa, datina colindatului la slavi şi la
români era de mult constituită şi reprezenta tipul ucrainean-bulgar-român în stadiul celei mai
mari înfloriri. Maghiarii puteau să fie numai primitorii obiceiului, ei n-au contribuit la
formarea datinei. împrumutîndu-1 parţial, n-au ajuns să-i imprime vreun caracter naţional,
cum s-a întîmplat în alte părţi.

2.2 Colindul în țările de pe lângă Marea Mediterană

În Grecia, colindatul nu mai este o tradiție atât de puternică, dar în timpuri mai
vechi, cântecele ritualice de sărbători se caracterizau printr-o mare varietate și bogăție.
Colindatul la greci se leagă de Crăciun, de Anul Nou și de Bobotează și este lăsat, în mare
parte, în grija copiilor, în timp ce la noi, la români, merg la colindat copii, tineri și oameni
maturi, deopotrivă. La greci aflăm obiceiul de a colinda foarte bine reprezentat. În Grecia,
datina colindatului cade în general în grija copiilor de ambele sexe, de diferite vîrste.
Vom întâlni la greci de asemenea două categorii foarte distincte de colinde:
colindele religioase, care reprezintă în datină o etapă mai recentă, de suprapunere, datorită
influenţei bisericii ortodoxe, şi colindele profane, care reprezintă colindele de tip vechi.
De obicei, la greci colindătorii cîntă mai întîi o colindă religioasă, care, în
succesiunea momentelor ceremoniale, marchează începutul. Iată ce ne spune Fauriel, cel mai
vechi culegător de colinde greceşti: „...tinerii colindători greci ai Anului nou, intrând într-o
casă preludează colindele lor cu un cîntec în onoarea sfîntului Vasile..." 81 Această colindă în

79
Alexiu Viciu, Colinde din Ardeal. Datini de Crăciun şi credinţe poporane, culegere cu anotaţiuni şi glosar de
Alexiu Viciu, Editura Socec, Bucureşti, 1914, p. 17.
80
Gheorghe Alexici, Texte din literatura poporană română, t. I ; Poezia tradiţională, Budapesta, Editura
autorului, 1899 (Alexici, Texte), pag. 288.
81
Fauriel, C., Chants populaires de la Greece Moderne, vol. 2, University of California Libraries, 1824, p. 28.

49
uz la Anul nou, foarte răspîndită pretutindeni, are ca subiect o legendă apocrifă inspirată din
Vechiul Testament. În ea se povesteşte despre sfîntul Vasile, al cărui toiag a înfrunzit şi a
înflorit, iar pe crengile lui vin să s-aşeze păsări care cîntă ( Cartea Numerii, cap. XVIII- avem
a face aici cu legenda biblică a toiagului lui Aaron aplicată, printr-o destul de curioasă
adaptare, sfîntului Vasile. Această colindă religioasă pare a fi tipică datinei greceşti, fiindcă
nici la popoarele slave, nici la români n-o cunoaştem).
Dar colindatul având ca dată şi alte sărbători ale ciclului de iarnă, după regiuni, se-
nţelege de la sine că în colinde se vor reflecta caracterele distinctive ale acelor sărbători.
Astfel, colindătorii care umblă la Crăciun au o colindă religioasă, al cărei subiect este naşterea
lui Iisus cu închinarea magilor, persecuţiile lui Irod împotriva pruncului divin, fuga Sfintei
Fecioare... etc. Această colindă începe de obicei cu vestirea naşterii: “Hristos se naşte astăzi
în oraşul Betleem, Cerurile se veselesc, toată suflarea se bucură. El vine pe lume în peşteră,
în ieslea cailor..”.82 Colinda religioasă a Bobotezei, de asemenea, va cînta botezul lui Iisus în
Iordan şi rolul pe care 1-a avut cu acest prilej - după tradiţia creştină - Sfîntul Ion
Botezătorul.83 Dar această colindă cu motive religioase apocrife - precum am amintit deja -
este numai introducerea în datină. Prin ea colindătorii nu fac decît să anunţe solemn gazdelor
evenimentul religios sărbătorit în ziua aceea, exprimînd astfel totodată pioasa lor bucurie; căci
îndată după aceasta urmează o altă parte a datinei, cu mult mai dezvoltată, care nu mai conţine
absolut nimic religios în ea. Sînt colindele profane.
Fauriel, în al său cuvint introductiv, cu care el şi-a precedat importanta şi vechea sa
colecţie ne vorbeşte mai mult şi mai clar despre colindele profane: „în această serie de cîntece
este mai întîi unul în onoarea stăpînului casei, pe care o vizitează tinerii colindători şi care i se
adresează direct lui. Un al doilea este cîntat pentru gospodină, apoi pe rînd atîtea altele cîte
persoane sînt de felicitat în familie. Dacă se află la o casă un fecior în vîrstă de flăcău, el are
cîntecul lui special; iar surorile sale, în caz cînd are, de asemenea nu sînt uitate. Pînă şi
membrii absenţi ai familiei îşi iau partea lor în pomenirile şi urările poetice ale colindătorilor;
se cîntă totdeauna privitor la ei cîteva versuri graţioase, de compătimire, adresate acelora
dintre rudele lor care sînt prezente..."84
De multe ori, colindatul la greci cuprinde ;i o urare pentru casă sau gospodărie, mai
ales la gospodăriile oamenilor mai înstăriți, cărora colindătorii vor să le arate un respect
deosebit. Într-o colindă de gospodar, i se urează acestuia: “Câte stele sunt pe cer și câte frunze

82
M. de Marcellus, Chants du peuple en Grece, Jacques Lecoffre & Cie, Paris, 1851, p. 158.
83
Kalligeropoulos, Ta kalanda holes tes Ellcdos, Athena, 1923, p. 35.
84
Fauriel, C., op. cit., p. 26.

50
sunt pe copaci/Atâția bani are boierul nostru, atâția galbeni și atâția piaștri” 85, iar dacă acesta
are fată de măritat, pentru ea se urează “măritiș cu noroc” și “zestre mare”. Cetele de
colindători, fiecare având un conducător, pornesc de la casa preotului, căruia îi adresează
îndemnuri de felul: “Sus cucernice părinte, scoală-te și nu dormi ața de greu/Căci însuși
Dumnezeu trage clopotele de răsună pământul și cerurile”.86
Colindatul la greci începe cu formule caracteristice, prin care se cere permisiunea de
a colinda: “Dacă e cu voia dumneavoastră să spunem colindele…”, “Bună seara la
dumneavoastră, noroc bun la dumneavoastră…”, “Bine v-am găsit sănatoși, cinstiți boieri”
ș.a.m.d., iar la final, vin urările directe și cererea de daruri: “Stăpânul să trăiască mulți ani/Să
trăiască o sută de ani/Ba chiar să-i și întreacp…” sau “Dezleagp, boierule, punga de argint,
dar nici galbenii de aur să nu lipsească…”87
La începutul epocii creștine, Sărbătoarea Crăciunului era întâmpinată cu vase de
lemn, împodobite cu lumânări aprinse, care semnificau sfârșitul iernii, dat fiind faptul că
Nașterea Domnului, la 25 decembrie, s-a suprapus, ca dată, peste sărbătoarea precreștina a
zeului Mithra. Mai târziu, în timpul colindatului la greci, în loc de vase de lemn, se purtau, în
brațe, corăbii miniaturale, cântându-se “Kalanta”, un imn de întâmpinare a Sfântului Vasile.
În prezent, colindatul la greci, ca peste tot, de altfel, și-a mai pierdut din caracterul
ritualic și sărbătorile s-au contaminat, mai mult sau mai puțin, de dimensiunea comercială a
perioadei de sfârșit de an. Totuși, în fiecare familie, de la Crăciun, până la Bobotează, în casă
se păstrează o creangă de măslin înfiptă într-o pâine specială, în forma unei cruci, se pregătesc
bunătăți tradiționale, prăjituri și plăcinte, cu diferite însemne, de la vultur (simbolul
Bizanțului), până la palma gospodinei imprimată în aluat (ca semn al binecuvântării divine).
De asemenea, în ziua de Anul Nou, adică de Sfântul Vasile, pentru a-i merge bine
tot anul care vine, fiecare trebuie să mânânce “vassilopitta”(“pita Sfântului Vasile”), plăcintă
în care se sprijină creanga de măslin și, dacă mai gasești ascunsă în pâine și un bănuț de aur
sau de argint, atunci, anul chiar va fi de excepție. Originea acestui obicei se află într-o legendă
despre Sfântul Vasile care, după ce a strâns bani de la locuitorii Cezareei Capadochia 88, ca să
salveze orașul, vrând să-i înapoieze, nu a mai știut ale cui sunt monedele și a hotărât să se facă
“pită”, în care să se pună bănuții și să se împartă oamenilor.

2.3 Colindul în alte țări ale Europei

85
Caraman, Petru, Colindatul la români, p. 152.
86
Ibidem, p. 155.
87
Kalligeropoulos, op. cit. , p. 49.
88
Sinaxarul Sfinților Capadocieni, Editura Cuvântul Vieții, București, 2009.

51
 Ucrainenii, bulgarii, precum și rușii de rit vechi, cunoscuți ca staroveri sau cațapi,
sărbătoresc Crăciunul și celelalte sărbători de iarnă pe stil vechi, păstrând tradițiile specifice
fiecărui popor. Rușii de rit vechi intonează cântece duhovnicești, ucrainenii oferă un spectacol
frumos cu Malanca, iar în unele sate bulgărești colindatorii „joacă ursul”. În alte sate
bulgărești colindătorii formează un grup de oameni, care joacă mai multe roluri, cum ar fi cel
al medicului, polițistului, ghicitoarei. Totuși, principalul personaj este ursul. Pe vremuri, cel
care acum are rolul polițistului reprezenta un alt personaj – cel al îmblânzitorului de urși.
Ursul dansează și sare pe oameni, iar apoi cade și stă culcat, iar medicul îl ajută să-și revină.
Potrivit cercetătorilor, ritualul, prin acțiunile sale haotice ale personajelor, reprezintă crearea
lumii și transformarea din starea de haos în una de logos.
Să vedem cum se organizează colindătorii: “...încă de la Ignazden se adună flăcăii ce
doresc să colinde şi-şi aleg un glavatar-uczitel' numit cu acest prilej stănenik”. Acesta e
însurăţel şi ştie bine colinde şi urări. Alegerea şefului se face cu deosebită solemnitate:
„umplu plosca cu vin şi toţi împreună se duc să-1 poftească să le fie stănenik". 89 E cunoscută
în popor prezentarea ploscii cu vin ca semn al invitării la nuntă îndeosebi. Acelaşi lucru se
petrece la ucraineni, unde de asemenea e ales ca bereza cel mai bun cunoscător de colinde;
poate fi chiar om sărac, nebăgat în seamă tot timpul anului, însă la Crăciun se bucură de o
deosebită atenţie. La bulgari toţi colindătorii dintr-un sat îşi au ca şef suprem pe stânenik.
Dacă satul e mai mic şi pot dovedi să viziteze toate casele, atunci umblă toţi la un loc într-o
singură ceată. Dacă însă satul e prea mare, atunci stânenik îi împarte în ceti sau kudi de cîte 7
sau 5 inşi şi la fiecare ceată rînduieşte cu cetnik sau kudâ-başiia. Acesta e şeful cetei. El
conduce cântecele şi comandă colindătorilor acelei cete, care se supun ordinelor lui. 90 Afară
de colindătorii propriu-zişi, cei ce cîntă colindele, mai avem încă ajutătorii lor, cei ce poartă
darurile şi care de obicei sînt flăcăi mai tineri. Ei primesc daruri de tot felul în saci sau traiste
mari. Aceştia poartă numiri speciale:
trochober „cel ce poartă colacii" şi magare „cel ce poartă slănina". 91 La aceştia se mai adaugă
92
măscăriciul, care e numit mace fiindcă miaună ca mîţa. Rolul acestuia e de a provoca rîsul
prin diferite năzbîtii şi glume. E interesant ceea ce ne comunică Marinov despre aceşti din
urmă membri ai cetei, din gura unor bătrîni, anume că purtătorii de daruri odinioară n-ar fi

89
Marincv, Narodna vera i religiozni norodni obiciai, Akademia na naukită v Sofia, kniga XXVIII, Sofia,
1914, p. 309.
90
Ibidem, p. 310.
91
Ibidem, p. 310
92
Ibidem, p. 310.

52
existat, fiindcă darurile lor erau puse deoparte la fiecare casă şi colindătorii mergeau a doua zi
să şi le strîngă de la toate casele unde colindaseră. Iar despre măscărici, după mărturia
aceloraşi bătrîni, se spune, că n-am fi existat, de asemenea, în trecut. 93 Că nu au existat
purtători de daruri nu se poate susţine, de vreme ce ei există şi la alţi slavi şi la români. Despre
măscărici însă, s-ar putea crede, conform acestei mărturii, că a venit să se contamineze cu
colindatul propriu-zis de aiurea, din datinele mascărilor, care adesea se unesc cu desăvîrşire
cu colindatul.
Colindătorii la bulgari poartă fiecare cu sine ca un semn distinctiv un băţ mare, al
cărui capăt e împodobit cu mărgele şi cununi şi se numeşte krivăk.
Colindătorii bulgari încep cam pe la miezul nopţii, la români de obicei după ce se
înnoptează bine. La ucraineni, colindatul are loc în prima zi sau în a doua zi de Crăciun, după
ieşirea de la biserică. Iar pe alocurea, la aceiaşi „colindatul începe din seara primei zile a
Crăciunului şi se prelungeşte pînă la Bobotează". 94
La ucraineni, de asemenea avem o ceată de colindători, care, dacă e satul mare, se
împarte în cete mai mici de cîte 6-10 colindători ce se numesc tabory, fiecare tabor avînd în
frunte cîte un şef: bereza. Intre colindători bereza îşi alege pe unul care ştie să sufle bine din
12 trîmbiţe, pe altul ca scripcar şi încă unul drept cal, adică cel care va căra griul şi pîinea
primite la colindat. Calul este de obicei un flăcău molîu, mai tont, pentru a stîrni rîsul; în afară
de asta, mai aleg dansatori - plesanniki - , fiecare dintre ei avînd cîte un toporaş. Colindătorii
au şi cîte un clopoţel legat de mîna dreaptă.95
Privind acum asupra organizării colindătorilor la aceste popoare ne izbeşte
uimitoarea asemănare sau mai curînd identitatea ce-o aflăm la toate: aceleaşi împărţiri în cete,
acelaşi şef ales din vreme, acelaşi purtător al sacului de daruri, numit aproape exact la fel cu
aceeaşi metaforă huraoristică: magare, kin, cal sau iapă, apoi muzicanţii şi jucătorii.
Pregătirea pentru colindat la români, bulgari şi ucraineni e o adevărată şcoală. 96 Am
văzut că stabilirea şefului, care-şi organizează cetele alegîndu-şi colindători, se face de pe la
începutul postului Crăciunului; aceasta tocmai pentru a avea timpul trebuitor învăţatului
colindelor. Se fac seara adunări regulate, de obicei la casa şefului sau chiar şi aiurea, la vreo
gazdă aleasă sau (la români) şi la şezători, unde, sub conducerea şi instrucţiile şefului, învaţă
colindele. Nu numai colindele se învaţă, însă şi jocuri şi cîntatul din trîmbiţă şi în fine tot ceea

93
Ibidem, p. 310
94
P. P. Ciubinski, Trudi etnograficesko-statisticeskoi expediţii v zapadno-russkii krai, t. III, S. Peterburg, 1872
(Ciubinski,), p. 264.
95
Caraman Petru, Colindatul la români, p. 15
96
Marinov, op. cit., pag. 309.

53
ce poate asigura: o bună reuşită colindatului. Învăţatul are loc în chipul cel mai serios, iar
Crăciunul e aşteptat cu înfrigurare de colindători, căci pentru ei şi pentru şef, în special, este
un greu examen faţă de opinia publică a satului şi faţă de cea a fetelor îndeosebi. De aceea ei
pun toată ambiţia ca pregătirea să se facă în cele mai bune condiţii.
Colindatul celor vîrstnici la bulgari şi la români are loc în noaptea dinspre Crăciun.
Colindătorii bulgari încep cam pe la miezul nopţii, la români de obicei după ce se înnoptează
bine.
Interesant, în legătură cu acelaşi rol al datinei, e că atîât la bulgari cât şi la români şi
ucraineni, fiecare casă e colindată numai o singură dată de colindătorii vîrstnici, care
săvârşesc adevăratul, seriosul colindat ceremonie. De aceea, pentru primirea lor se
fac pregătiri speciale. La bulgari fetele şi nevestele pregătesc masa pentru colindători: «...Şi
puseră pe masă „un colac răsucit-împletit" şi un clondir cu vin...». 97 Iar la români şi la
ucraineni, în special la casele unde sunt fete mari, de asemenea îi aşteaptă masa încărcată cu
mâncăruri şi băutură şi cu nelipsitul colac; aici ei sînt invitaţi înăuntru de gazde, după cîntarea
colindelor de rigoare la fereastră.98 După ce au fost colindaţi de-abia, oamenii din popor
consideră sărbătorile ca începute.
La ucraineni colindatul începe de la biserică după ce se termină slujba. Preotul e cel
care împarte satul în atâtea părţi cîte tabory sînt, destinînd cîte una pentru fiecare tabor, spre a
nu fi ceartă între colindători; iar cînd ei nu se înţeleg la alegerea şefilor, tot el intervine şi
„după slujbă citeşte pe cei aleşi". Deci la ucraineni trec asupra preotului o parte din atributele
şefului suprem, care la bulgari este stânenik. „După slujbă, oamenii ies din biserică şi cei
fruntaşi din toate satele merg înaintea tuturor cu clopoţei în mînă şi înconjoară biserica de trei
ori, colindînd, iar în urma lor ceilalţi colindători, în grupuri, colindă şi ei..." 99 Acest început îl
numesc ei „începutul colindatului". Apoi se aleg şefii şi cei mai buni colindători şi pornesc la
popă să colinde. El este cel dintîi colindat în sat sau, cum ne relatează Hnatiuk, în descrierea
ce ne dă în graiul huţul despre colindat, „în timp ce se înconjoară biserica de trei ori, cei mai
de seamă şi mai buni colindători se iau cîte unul din fiecare ceată, merg pînă în faţa popii şi
încep să-1 colinde...".100 Vedem că şi această cinste de care se bucură preotul la ucraineni, ca
şi la români, de a fi colindat primul în sat şi de toate cefele întrunite, e la origine cuvenită
şefului suprem al colindătorilor şi numai într-un timp tîrziu a trecut de la acesta la preot.

97
Ibidem .
98
Alexiu Viciu, op. cit., p. 9.
99
Petru Caraman, Colindatul la români, p. 17.
100
Ibidem, p. 18.

54
 La bulgari, colindătorii îmbrăcaţi în haine de sărbătoare se adună acasă la stănenik,
de unde pornesc la colindat prin sat. Odinioară plecarea de la casa şefului era vestită prin
focuri ele puşcă." La auzul lor, cei treji, care păzesc focul, deşteaptă pe cei ce dorm; „iată, au
pornit colindătorii !" Mai ales dacă e o fată în casă, o deşteaptă să aştepte colindătorii, printre
care poate e şi iubitul ei, căci fiecare colindător are grijă să fie în ceata aceea unde e casa
iubitei lui.101 Şi se mai îngrijesc încă, ca nimeni dintre colindători să nu meargă în ceata aceea
unde e casa tatălui său. adică propria casă. Aceasta va fi fiind desigur în legătură cu rolul de
polozajnik, ce trebuie să fie străin, rol care trece şi asupra colindătorilor ce sunt consideraţi
ca aducători de noroc.
Primul colind îl cîntă colindătorii la casa şefului. După aceea, stănenik îi cinsteşte şi
îi împarte în cete, iar fiecărui cetnik sau kudă-başiia, ca semn distinctiv al rangului său între
ceilalţi, îi dă o ploscă cu vin şi împodobită frumos. Apoi dîndu-le cele din urmă instrucţiuni,
deşteptîndu-le ambiţia şi încurajîndu-i totodată, îi porneşte la colindat. Uneori stănenik
însoţeşte şi el una din cete, însă rar, de obicei el rămîne acasă, mai ales cînd e om mai în
vîrstă. Rolul lui e acela de învăţător şi de organizator.
Un exemplu de colind la bulgari este un colind cântat la poartă:
“Scoală, scoală, gospodine, colinda mea, colindă !
Gospodine, bun de glume,
Scoală-te de-ai adormit,
Trezeşte-te de-ai băut,
Şi deschide vechea poartă,
Vechea poartă luminată,
Că-ţi vin oaspeţi urători,
Oaspeţi dragi colindători...” 102
În această primă parte a colindului, colindătorii îşi vestesc venirea şi deşteaptă din
somn pe gospodar să le deschidă. Apoi colindul continuă:
Şi-ţi aducem vestea bună:
Domnul s-a gîndit să-ţi vină...103
Ceea ce constituie cea mai mare cinste pentru gospodar şi, fireşte, şi cel mai mare
noroc, fiindcă Dumnezeu, venind la el oaspete, îi umple casa şi gospodăria de bogăţie şi
fericire. Ei nu numai îşi vestesc sosirea lor, însă se dau drept vestitori ai lui Dumnezeu, drept
soli trimişi de el înainte, la gazdă, spre a se pregăti de primit oaspeţi aşa de înalţi, Dumnezeu
101
Marinov, op. cit., p. 312.
102
Marinov, op. cit.., p. 312.
103
Ibidem, p. 315.

55
şi îngerii şi cu ei, fireşte, şi trimişii lui Dumnezeu, colindătorii. Ei îşi pregătesc prin aceasta o
bună primire din partea gazdei.
La ucrainieni, fiecare grup de copii îşi începe colinda doar după răspunsul dat de
gazdă la întrebarea: "Mojna kolieaduvaty”, adică primiţi colindătorii.  După răspunsul
afirmativ al gazdei, copiii încep colinda, iar după terminarea colinzii gazda îi invită în casă,
unde sunt  serviţi  cu cozonac, suc,  pentru colindă oferindu-le o răsplată în bani. La ucraineni
6 ianuarie este ultima zi din postul Crăciunului, de aceea bucatele de pe masa din ajun sunt tot
de post. Se spune că pe masă seara trebuei să fie 12 feluri de mâncare de post, în cinstea celor
12 ucenici ai lui Hristos, între care coliva tradiţională – un desert gustos, de post, care poate
face deliciul oricui iubeşte cerealele şi nucile.
Din datina expusă mai sus în linii generale, să privim mai de aproape colindele.
Acelaşi tip de colinde găsim la bulgari, români şi ucraineni, colinde pe care le putem despărţi
în două grupe distincte, după cele două momente mai însemnate ale colindatului.
- Colinde cîntate afară, de obicei la fereastră, care au mai totdeauna un caracter general.
- Colinde cîntate înăuntru, pe care le putem numi închinate sau speciale.
Din prima categorie întîlnim la bulgari:
a) colinda prad vratniţata sau prad starit vrata na konşea.
b) colinda na konşea.
La români le corespund:
a) colindul de fereastră sau colindul la uşă afară.
b) colindul casei numit şi colindul cel mare.
La ucraineni poartă diferite numiri, după localităţi:
a) podvirna koleadka.
b) pidstinna koleadkain, pidvikonna koleadkam sau piufco-leaclka.
Colindele din categoria a doua sînt de aceleaşi specii la toate aceste popoare. În
genere ele se împart după rangul ce ocupă cel colindat în familie, după ocupaţie, vârstă, sex şi
diferite alte împrejurări.
Această diferenţiere între colindele acestei categorii era cu mult mai dezvoltată în
trecut şi mai respectată. Astăzi, ca urmare a decadenţei datinei, ea se păstrează fidel numai pe
alocuri, atît la bulgari şi români cît şi la ucraineni. Iată ce culege Marinov din gura unui bătrîn
bulgar, fost colindător, cu privire la aceasta: .,în familiile patriarhale de altădată existau:
bunicul, bunica, fata de măritat, flăcăii, nora proaspăt căsătorită, mai era şi copilul nou născut,
de asemenea păstorul turmei şi un cioban. În sate erau: primarul, popa, bogătaşul satului, şi
cel slăvit, adică cel care mergea la Sfîntul Munte ş.a.m.d.". La bulgari există pînă şi colind

56
pentru fraţi gemeni. La români, de asemenea, împărţirea este foarte bogată; astfel, după
vârstă, începînd cu pruncul de leagăn pînă la bătrîn: colind de băiat, de fetiţă, de flăcău, de
fată mare, de însurăţei fără copii, de gospodar in vîrstă cu copii, de gospodină. După ocupaţie:
de popă, de pescar, de cioban, de vînător, de negustor (şi-n vremurile mai noi, pentru un
profesor de şcoală, soldat etc). După alte împrejurări: de văduv, văduvă, mort, moartă, voinic
străin etc. La ucraineni la fel: colinde de gospodar, gospodină, văduvă, de bătrîni, de flăcău,
de fată, de popă, de morţi etc. Aceasta este împărţirea practică, pe care o dă însuşi poporul
colindelor sale, împărţire care, precum am văzut, e strîns legată de momentele colindatului.
Ceata de colindători intrată în ograda gazdei va cînta un colind ce corespunde acestui
moment, de exemplu un colind de fereastră. Colindătorii invitaţi în casă şi avînd de colindat
pe fiecare membru din familie, au pentru fiecare din ei colind aparte. Mai mult încă, ei au
pentru fiecare specie mai multe colinde deosebite şi şeful alege din ele pe aceea care în
anumite împrejurări, la anumită gazdă, crede el că se potriveşte cel mai bine. Păstrăm această
împărţire a poporului, atît pentru comoditatea ce oferă în simplitatea ei, cît mai ales însă
pentru faptul că ea îşi are raţiunea puternică de a fi, rezultând din însăşi desfăşurarea datinei.
Pentru a încheia colindele, avem încă de cunoscut finalurile lor. În formă, aceste
finaluri, făcînd parte integrantă din colinde, deşi nu şi în fond, vom avea, în principiu, şi aici
exact aceeaşi împărţire, aceleaşi categorii pe care le-am cunoscut la colinde. Cu toate acestea,
le tratăm aparte datorită spiritului lor diferit de al colindelor propriu-zise, care face să se
observe foarte uşor lipsa de omogenitate între ele şi colind, precum şi din cauza caracterului
lor general în comparaţie cu colindele propriu-zise.
Finalurile de colind sînt formule stereotipe, care trec cu neînchipuită uşurinţă de la
un colind la altul, nu numai în interiorul aceleiaşi specii, ci şi, de la o specie la alta.
Diferenţierea între aceste finaluri nu merge aşa de departe ca în colinde; ele urmează
împărţirea centrală a colindelor, după vîrstă şi ocupaţii. Avem, deci, finaluri de colinde de
gospodar, de gospodină, de flăcău, fată, copil, morţi. Pe lîngă acestea, trebuiesc distinse aparte
finalurile colindelor de fereastră, care, deşi de obicei sînt asemănătoare celorlalte, totuşi
uneori, au elemente proprii numai lor şi în legătură cu rolul colindului şi momentul
ceremonial de care sînt legate. La români şi bulgari, finalurile colindelor în genere se reduc la
cîteva versuri; la ucraineni, însă, ele iau dezvoltare cu mult mai mare şi poartă numele în
popor de pokoleade, adică versuri ce se cîntă după isprăvirea colindelor, de unde numele.
Aceasta înseamnă că poporul e conştient de deosebirea ce există între colindul propriu-zis şi
final.

57
 La români şi bulgari nu găsim numiri speciale pentru el ca la ucraineni. Finalul
oricărui colind este cu necesitate o urare, aproape totdeauna. Sfîrşindu-se colindul, ea vine să
întărească cuprinsul lui sau, mai curînd, să-1 explice şi să-1 întregească. El merge paralel cu
cele exprimate în colind, rezumînd in abstracto ceea ce colindul ne-a prezentat in concreto.
Astfel, în colindul de gospodar, care cîntă casa (adică familia), gospodăria şi cîmpul gazdei,
arătîndu-le în cea mai prosperă stare, finalul are de obiect aceleaşi lucruri104. De exemplu:
Şi după acest cuvînt, să fii sănătos,
Să fii sănătos, dragă gospodare,
Dar nu singur din gospodărie,
Din gospodărie, ci cu toţi curtenii,
Şi cu fiii şi cu fiicele, Şi cu toate rudele, cu tot ocolul!
Dă, Doamne, pe cîmp recoltă,
Pe cîmp recoltă, hambarele pline,
În hambar grîne, în obor vite,
în casă veselie, spre slava...105
sau
Dă, Doamne, în casă sănătate, în casă sănătate, la toţi ai ei, Şi fericire şi vite, Pe
cîmp recoltă, cereale, grîu, Cereale, grîu pe fiecare ogor. 106
În aceste versuri colindătorii îşi spun în chip direct urările lor gospodarului, dorindu-
i sănătate şi fericire în casă, noroc la vite şi roadă îmbelguşată la cîmp, adică, în rezumat,
tocmai ceea ce am văzut că tratează pe larg şi sub altă formă colindele de gospodar. La fel în
colindele de flăcău, care cîntă foarte frecvent însurătoarea eroului, finalul va cuprinde mai
totdeauna urare de noroc la însurat, afară de urări de sănătate şi fericire, comune tuturor
colindelor: Mîndrului tînăr, pe nume..., Ţie ne plecăm, pe tine te stimăm, Pe tine te stimăm,
ţie îţi urăm: Fericire, sănătate si numai bine, Şi tatei şi mamei şi la toţi din casă, Şi alesei tale
dragi, In oraş verdeaţă, în curte veselie, In oraş verdeaţă, în curte bucurie... 107
sau: Te felicităm, cu fericire, sănătate, Fericire, sănătate, cunună verde, Cunună verde, fete
frumoase, Fete frumoase şi o soartă bună !108

104
Ibidem, p. 320
105
Petru Caraman, op.cit., p. 86.
106
Ibidem, p. 87.
107
Ibidem, p. 87
108
Ibidem, p.88

58
 Capitolul III
Colinda și colindatul astăzi – o evaluare creștin-ortodoxă
3.1. Colindul românesc vs. Colindul european
Colindele, la noi la români, sunt expresia Scripturii, a adevărurilor teologice, sunt
teologhisirea (explicarea) patristică a îndumnezeirii omului purtată prin viu grai, din tată în
fiu, drept şi adevărat, neştirbită cu nimic, purtată de vestitorii întrupării Fiului lui Dumnezeu.
Sunt vestite în graiul poporului de copiii nevinovaţi, pe la casele credincioşilor, pe la vatra
părintească, auzind si citind înţelepciunea şi lucrarea Duhului Sfânt în Cuvântul întrupat, în
Logosul întrupat. Aşa vestesc ei, ca şi îngerii, din poartă în poartă, de la fereastră la fereastră,
aceste străvechi şi neîntrecut de frumoase colinde, neîntrecut de armonioase şi, în acelaşi
timp, exprimând feluritele nuanţe culturale ale poporului român de pretutindeni.
Poporul român a păstrat un sens adânc al călătoriei spre Betleem a magilor de la
Răsărit şi al închinării păstorilor; transpunându-l într-unul dintre cele mai frumoase obiceiuri,
acela al colindatului. Mergând din casă în casă pentru a-L vesti tuturor pe Hristos, colindătorii
devin apostoli, martorii împlinirii făgăduinţei trimiterii lui Mesia în lume, spre mântuirea
întregii făpturi. Obiceiul de a merge la fiecare casă şi de a vesti prin cântec Naşterea Pruncului
Ceresc se păstrează în viaţa românilor, în modul specific în care ei serbează apropierea
Crăciunului. Colindatul, chiar şi în mediul urban, a rămas o sărbătoare a comunităţii, a
copiilor şi tinerilor care colindă, ca şi a celor care primesc colindătorii şi răsplătesc cu daruri
osteneala lor.
Acest obicei este însă şi o reînnoire a chemării fiecărui creştin de a fi apostol al lui
Hristos în lume, de a-L primi, dar şi de a-L vesti celorlalţi oameni pe Mântuitorul.
Colindătorii străbat şi un itinerariu spiritual, la care este chemat şi sufletul fiecărui creştin,
acela de a călători permanent spre Dumnezeu şi, mai ales, de a împlini călătoria vieţii

59
pământeşti purtându-L pe Domnul în suflet cu căldura cu care Maica Domnului L-a purtat pe
Pruncul nou născut.
Colindul de Crăciun și Anul Nou este o datină specifică întregii Europe și, totodată,
o datină creștină fiindcă - potrivit afirmației etnografului Petru Caraman - „o găsim numai la
popoarele creștine, și anume având loc cu prilejul uneia din cele mai mari sărbători creștine:
Nașterea Domnului”.109 Etnografii au identificat opt tipuri de colinde care se cântau pe
teritorul României, care, în marea lor majoritate, au supraviețuit în timp. În primul rând,
colindatul propriu-zis, care se desfășoară fie în noaptea de dinaintea Crăciunului, fie în cele
trei zile ale Nașterii Domnului. Apoi, colindatul copiilor, care are loc în ajunul Crăciunului,
colindele micuților fiind, în fapt, urări scurte, percutante. Al treilea fel de colind este
Plugușorul, care se cântă la Anul Nou și are ca scop influențarea benefică a recoltei care va fi
obținută de gospodari în anul ce vine. Vine la rând umblatul măștilor, acestea însoțind de
Anul Nou fie plugușorul, fie cetele de colindători. Vasilca reprezintă un obicei dispărut astăzi,
în care se mergea cu uratul din casă-n casă, fie în dimineața Anului Nou, fie în ajun, cu o tavă
pe care se găsea un cap de porc (tăiat de Ignat, pe 20 decembrie) ornat cu flori, fructe, panglici
și oglinzi. Sorcova a rămas un obicei păstrat. De obicei, copiii între 3 și 9 ani colindă casele,
în dimineața Anului Nou. În timp ce le urează să aibă spor și sănătate, micuții îi ating ușor pe
cei mari cu mlădițe proaspăt înmugurite, înverzite sau chiar artificiale, cum am văzut că au
apărut în ultimii ani. Cu Steaua merg tot copiii, fie în cele trei zile ale Nașterii Domnului, fie
de la Crăciun la Bobotează. Ultima categorie de colinde, Vicleimul sau Irozii, este un teatru
religios cu care se colindă, în anumite zone etnografice, satele, de la Crăciun până la
Bobotează.
Nașterea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos este înfățișată în Sfânta
Scriptură ca eveniment istoric și ca taină dumnezeiască. Puține popoare din lume au
întâmpinat venirea Fiului lui Dumnezeu în lume cu atâta caldă îmbrățișare și au exprimat-o cu
atât de bogată comoară cum sunt colindele noastre religioase. Cei vechi ai noștri aveau o mai
dreaptă înțelegere a Crăciunului decât o avem noi, mulți dintre cei de azi. Copleșiți de atâta
simț al istoriei, suntem tot mai aplecați să observăm pe un Iisus al ei, care S-a născut cândva
cu peste 2000 de ani în urmă, odată pentru totdeauna, a cărui Întrupare o celebrăm printr-o
amintire liturgică și eventual, printr-un ospățla care El nu a fost poftit.
Imnografii Bizanțului știau mai mult decât pricepem noi din cântările lor, și anume
că Nașterea Domnului anuală e mai mult decât o comemorare, mai mult decât un praznic, mai
mult decât o noapte festivă; ea este nu numai amintirea evenimentului, ci evenimentul însuși,
109
Petre Caraman, Colindatul la români, p. 40.

60
tot atât de real ca și acela din Vifleem, petrecut acum la măsura transfigurărilor inaugurate de
Înviere. Misterul euharistic presupune mai întâi prezența pâinii ce se preface în Trup; nu în
zadar proscomidiarul are chipul Peșterii și nu fără un înțeles al Întrupării este purtată pâinea
încă nesfințită, în procesiune solemnă, ca un Trup în devenire. Când Roman Melodul 110 cânta:
„Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște”, el credea în acel astăzi ca într-un moment
în care Întruparea se repetă aidoma, pentru noi, la modul tainic, dar nu mai puțin real.
Imnografia Nașterii Domnului abundă în asemenea limpezimi. Fără îndoială, colinda
românească poartă cu sine mărturia vremii în care s-a format.
Deosebindu-se de un simplu cântec de stea, ea cuprinde în structura ei arhaică o
adevărată vistierie de idei teologice, simboluri și explicații religios-morale. Originea acestora
este apostolică și patristică. Spațiul nu ne permite să demonstrăm cu documente acest adevăr.
Trebuie totuși să spunem că, în mod evident, colinda conține urmele unei catehizări
mistagogice ce se făcea în Biserica primară pentru neofiți înainte și după primirea Botezului.
Să ne referim astfel la un fragment de catehizarede o categorie specifică vremii și mentalității
credincioșilor din această perioadă păstrată în colindă. „Câte flori sunt pe pamânt / Toate
merg la jurământ/ Numai spicul grâului/ Și cu vița vinului / Și cu lemnul Domnului / Stau
înaltul cerului/ Și judecă florile / Unde li-s miroasele”. Se poate observa ușor că e vorba de
felul în care se pun în lumină elementele euharistice: pâinea și vinul, la care se adaugă
untdelemnul Mirungerii prin mijlocirea unei „Judecăți a florilor “.
Colinda de Crăciun își toarce versurile din caerul de taină al ființei noastre
românești. Puține popoare au fost atât de greu încercate ca poporul nostru. Rânduit de soartă
la o răscruce de drumuri, de două mii de ani a stat în calea furtunilor, apărându-se cu puterile
sale proprii. În vremi de restriște, cheagul care a ținut pe strămoși pe locurile lor de obârșie a
fost, pe lângă dragostea de glie, limba și credința. Limba i-a învățat să rostească și să cânte
speranțele de mai bine, iar credința le-a plămădit în datini și rânduieli sfinte, existența ca
neam. Făcând parte din aceste datini, colindele sunt și rămân o grădină de rădăcini românești.
Ascultând colindele, simți fiorul de sfințenie ce vine de undeva de departe prin
veacuri și trece din casă în casă și din suflet în suflet. Colindele nu sunt altceva decât
prelungiri firești ale cântărilor de la strană, îmbrăcate în formă populară de melozii anonimi.
Astfel, în Catavasierul de la Râmnic din 1747 citim: „aicea la sfârșitul cărții puserăm și
stihurile ce cântă copiii când umblă cu steaua în seara Nașterii lui Hristos. Și cetitorule ce vei
citi să știi că noi precum le-am găsit așa le-am tipărit după cum s-a obicinuit a se cânta și n-
110
Sfântul Roman Melodul, Imnele Sfintei Scripturi, traducere de Alexandru Prelipcean, Alexandru Iorga,
Editura Doxologia, 2013, p. 25.

61
am umblat a le schimba”. Astfel stau îngemănate cântul sfânt de la strană cu colinda, pentru
că împreună se și adapă din aceeași tradiție sfântă, din același izvor al Revelației: Nașterea
Dumnezeu-Omului, Hristos Iisus pe pământ. 111
În colinde găsim cele două coordonate ale istoriei: planul orizontal cu referințe la
mediul istoric și geografic românesc, și linia verticală sau dimensiunea ontologică a istoriei
mântuirii. Cu toate că nucleul colindelor religioase îl constituie Nașterea Mântuitorului, totuși
tezaurul colindelor cuprinde referințe la: crearea lumii, starea protopărinților în Rai, păcatul
strămoșesc, așteptarea unui Mântuitor și în sfârșit Venirea Lui. Cât privește adevărurile
religioase exprimate în colinde, creatorul anonim respectă cele două izvoare ale revelației:
Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Prin frumusețea lor stilistică, prin caracterul arhaic, prin
simplitatea explimării prin adevărurile creștine exprimate, colindele vor rămâne icoane de
mare preț în altarul spiritual al fiilor Bisericii Ortodoxe Române, la care îngenunchem și noi
cu evlavie legându-ne cu duhul creștin ortodox al strămoșilor şi cu credința primelor veacuri
creștine.
Se spune că de sărbători, de la Crăciun și până la Bobotează, cerurile sunt deschise.
Este o perioadă a împăcării cu sine și cu cei din jur. Oamenii devin mai buni, mai evlavioși,
mai cumpătați și trăiesc cu frica lui Dumnezeu. Chiar dacă este vorba de un interval de timp,
cel mai important din punct de vedere al concentrării de sacralitate, nu trebuie neglijat faptul
că acesta coincide cu practicarea unor ceremoniale ocazionate de moartea și renașterea
simbolică a Noului An, ce duc la refacerea timpului primordial, al timpului pur. Ajunul
Crăciunului reprezintă practic, ultima zi de post. Treburile din gospodărie sunt aproape gata,
bucatele făcute, casa curată, hainele de sărbătoare pregătite. Este ziua în care trece preotul cu
icoana pentru a sfinți casa şi masa de Ajun. 112
Se spune că în ziua de 25 decembrie, Dumnezeu coboară printre oameni și este tot
una cu creația Sa, iar morții, prin colacii ritualici pregătiți pentru colindători sunt și ei lângă
noi. Cred că sărbătoarea a fost de mult transformată. Nu toată lumea este dispusă să trăiască
după norme tradiționale, chiar și la sate, lumea s-a amestecat, s-a schimbat. Sărbătoarea este
un timp împrumutat timpului, este expresia unei lumi mitice de dinaintea istoriei, civilizației,
legilor și obiceiurilor. Este purtătoare de speranță, simulând eternitatea. La sat se colinda
noaptea, timp considerat magic, al morții și al învierii, timp al inițierii ceremoniale. Odinioară
colindătorii începeau de la prima casă dinspre Răsărit. Acum prima casa colindată este cea a
preotului. Se spune că atunci când colindele nu se vor mai auzi pe pământ vor ieși diavolii și

111
Cf. Petre Caraman, Colindatul la români, p 250.
112
Cf. Ibidem, p. 245.

62
lumea va încăpea pe mâna lor. Trecerea colindătorilor pe ulițele satului constituie un parcurs
magic, adevărat brâu protector ce cuprinde întreaga comunitate. Pe drum se colindă, se joacă,
se îngână timpul și lumea.
Colinda îndeplinește rolul unui cântec – urare, care se repetă și reactualizează la
fiecare casă. În unele sate, ce-i drept tot mai puține, mai putem întâlni aceste lucruri. La orașe,
obiceiul s-a desacralizat, oamenii umblă de la unul la altul pentru a se vizita. Tot aici
colindatul a devenit un fel de cerșit. Darurile nu mai sunt colacii, merele, nucile, colindătorii
umblă după bani sau și mai rău să se vadă la televizor. Ei exploatează de multe ori nevoia
oamenilor de a auzi colinde. Grigore Leșe crede că autenticitatea cântecelor ritualice poate fi
trăită și cântată numai în vatra satului, în vârf de munte sau în gura văilor – colindele
autentice rămânând vii în mediul lor, în vatra care le-a născut. Artistul și doctorul în muzică
Grigore Leșe, vorbește adeseori în acest fel de „patrimoniul viu” care păstrează cântecul în
coordonatele lui primare, arhaice, nealterate de suflul vieții moderne, urbane, de respirația
lumii laice, secularizate.

Termenul colindă este definit de Dicționarul explicativ al limbii române drept

„cântec tradițional cântat de cete de copii, de flăcăi sau de adulți cu prilejul sărbătorilor de
Crăciun şi de Anul nou.”113
Colindele au încetat de mult a mai fi simple formule tradiţionale, cu un anumit scop
practic, şi au devenit adevărate texte poetice. Ele, trebuie să subliniem aici, sînt un exemplu
clasic al felului în care un cîntec popular, printr-o evoluţie îndelungată, dintr-o formă de
tradiţie magică ajunge la o formă cu adevărat artistică.
Petru Caraman consideră că termenul colindă este de origine latină, fiind derivat de
la calendae şi în strânsă legătură cu sărbătoarea romană de la începutul anului, Calendae
Januariae. De asemenea, domnia sa menționează că obiceiul colindatului poate fi
privit sub două aspecte, profan şi religios, după felul elementelor conținute de textele ce îl
însoțesc. De aici şi împărțirea colindelor în două grupe, profane şi religioase: primele sunt
denumite aşa deoarece „rămân mereu de domeniul popular, împletindu-se în chipul cel mai
fantastic cu cele mai diferite elemente profane, şi, mai ales, fiindcă la origine ele n-au fost
decât profane”114; celelalte sunt considerate religioase deoarece conțin elemente creştine.
Primul care a clasificat colindele în două categorii, în funcție de conținut, a fost
Atanasie Marian Marienescu: „Colindele sunt religioase şi lumeşti. Cele religioase sunt

113
* * * Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1975, p. 172.
114
Petru Caraman, Colndatul la români, p. 9.

63
cântece populare de sine stătătoare; dar apar şi ca nişte fragmente de legende religioase.” 115
Spre deosebire de acestea, „colindele lumeşti îşi au fonțile în obiect lumesc, - despre onoare,
eroitate şi naționalitate, şi seamănă mult cu baladele sau sunt chiar şi tradițiuni.”116
Din păcate, distincția făcută de domnia sa nu este foarte clară, deoarece colindele cu
temă mitologică sunt incluse atât în categoria colindelor religioase, cât şi în a celor lumeşti:
„Încât există această transformare sau chiar abatere, colindele religioase apar şi fabuloase,
mitice.”117 De asemenea, „în obiectul colindelor lumeşti aflăm suveniri mărețe chiar şi din
scenele istorice şi destinele străbunilor noştri încă din Italia! Ele ne aduc aminte despre
răpirea fetelor sabine, şi despre cursul cu cai (…), despre vânatul de fere sălbatice (…).”118
Pentru Ovidiu Bîrlea „colindele sunt urările de ceată, melodia diferențiindu-le
profund de alte urări recitate, cât şi de cele cântate de copii (Moş Ajunul, Sorcova)” 119.
Domnia sa observă existența unor denumiri diferențiate ale acestor cântece, în funcție de
zonă. Astfel, termenul colindă se întâlneşte în Moldova şi Transilvania, deşi în vestul şi
nordul Transilvaniei apare şi forma corindă. În Muntenia apare termenul colind, cu pluralul
colinde sau colinzi.120
În ceea ce priveşte împărțirea lor tematică în colinde religioase şi lumeşti, Ovidiu
Bârlea consideră că „distincția are valoare relativă, în primul rând pentru că există regional
numeroase oscilări, cu variante creştine şi necreştine ale aceluiaşi tip.”121
O poziție diferită față de această problemă este adoptată de Octavian Buhociu, care
menționează: „…le considerăm pe toate ca fiind magico-religioase, fiindcă asta e realitatea
lor, iar pe cele mai vechi dintre ele, de inspirație păgână şi laică, le considerăm moştenite de
la daco-geți; o a doua grupă este formată de colindele de inspirație creştină şi în genere
savantă (livrescă), iar o a treia categorie, „varia”, sunt colindele de amestec creştin şi
necreştin.”122
Pentru Andrei Oişteanu colinda este „un act ritual obligatoriu prin care Cosmosul
este menținut ad infinitum pe spirala ontologică.”123 Aceasta „reactualizează o dramă de
proporții cosmice. Dar nu este vorba pur şi simplu de relatarea unui eveniment petrecut într-

115
Atanasie Marian Marienescu, Poezii populare din Transilvania, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, p 514.
116
Ibidem, p. 515.
117
Ibidem, p. 514.
118
Ibidem, p. 515.
119
Ovidiu Bîrlea, Folclorul românesc, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1981, p. 303.
120
Ibidem, p. 303.
121
Ibidem, p. 362.
122
Octavian Buhociu, Folclorul de iarnă, ziorile şi poezia păstorească, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, p. 89.
123
Andrei Oişteanu, Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradițională românească, Iaşi, Editura Polirom,
2004, p. 20.

64
un timp indefinit (de tip „odată ca niciodată”) şi nici măcar într-un timp primordial (în illo
tempore). Drama se produce aici şi acum, chiar în locul şi în momentul relatării ei. Întreaga
comunitate a satului participă – fie în postură de „colindători”, fie în cea de „colindați” – la
această dramă, nu numai la rememorarea, ci şi la retrăirea ei.”124
De aici se poate observa caracterul sincretic al colindei, ea conținând atât elemente
religioase creştine, cât şi religioase precreştine, care se subscriu vechilor mituri. Dar recitarea
acestora în momentele sacre ale anului constituie o practică magică de atragere a bunăvoinței
divinității, fie ea creştină sau arhaică. De aceea, însăşi obiceiul colindatului dobândeşte efecte
magice. „Colindatului i se atribuiau în trecut efecte binefăcătoare: sporul recoltelor de grâu şi
cânepă, belşug, sănătate, prăsirea vitelor.”125
Petru Caraman menționează, de asemenea, caracterul magic al colindei, care provine
din urarea pe care o conține: „Urarea este dar una din elementarele forme ale magiei
cuvântului”.126 Domnia sa identifică însă magia cu vrăjitoria: „Urarea însă nu este altceva
decât o vrăjire, fiindcă avem a face cu pronunțarea unei formule cu scopul bine determinat de
a provoca realizarea celor ce acea formă exprimă şi fiindcă şi aici, întocmai ca şi în cele mai
multe vrăji, avem la bază acelaşi complex afect-dorință, însoțită de puternica credință că totul
se va întâmpla întocmai cum este exprimat în formulă.”127
Se poate observa astfel că poezia colindei este pusă în relație fie cu magia, fie cu
mitul şi mitologia, fie cu religia. Pentru a înțelege mai bine aceste corelații, considerăm
necesară o privire asupra diferitelor interpretări ale acestor termeni.
“Prin mijlocirea ritualului exemplar, care este colindatul, cei care celebrau și se
bucurau de sărbătoarea Crăciunului dobândeau acces la procesul de sacralizare al lumii și se
puteau implica într-o colaborare directă cu puterile cosmice.”128
Iată deci că unul dintre cele mai vechi  și mai frumoase obiceiuri este cel al
colindatului.
Academicianul Petru Caraman, în lucrarea ,,Colindatul la români, slavi și la alte popoare”, din
1983,  a structurat colindatul ca un obicei practicat în întâmpinarea Anului Nou, pe care au
fost altoite, mai târziu, de către biserică, adaosuri creștine, mai adânci în centrul și nordul
Europei și mai superficiale în partea sud-estică.

124
Ibidem, p. 21.
125
Monica Brătulescu, Colinda românească, Editura Minerva, Bucureşti, p. 21.
126
Petru Caraman, Colindatul la români, p. 363.
127
Ibidem, pp. 362-363.
128
Ispas Sabina, Colindatul tradițional românesc. Sens și simbol, Editura Saeculum, 2007, p. 55.

65
 Pentru a evidenția clar substratul roman al obiceiului colindatului, profesorul și-a
limitat cercetarea și a urmărit, comparativ, două categorii: – colindatul celor mici, ,,Moș
Ajunul”, ,,pițărăii”, – colindatul cetelor de flăcăi și maturi sau colindatul propriu-zis. Au fost
eliminate colindatul cu măști (,,capra”, ,,brezaia”, ,,ursul”), care are, probabil, obârșie
preistorică, dar și colindatul religios, posterior colindatului roman, organizat de Occidentul
medieval, de unde a radiat și spre răsăritul Europei (,,steaua”, ,,irozii”, ,,vicleiul”).
Cercetarea comparativă a evidențiat că și acest substrat roman se integrează în
datinile celelalte cu obârșie preistorică, al căror țel primordial era asigurarea propășirii
vegetației. Caracterul agrar al colindului se relevă și la celelalte popoare, elementul
semnificativ pentru această funcție agrară fiind colacul oferit colindătorilor pretutindeni și
obligatoriu, din prima recoltă, menit să asigure bogăția gospodăriei, dar și viitoarea recoltă,
printr-o serie de practici specifice.
Tema agrară e prezentă și la celelalte popoare, dar și în repertoriul românesc, cu
precădere în urarea sau ,,mulțămita” colacului, rostită ceremonial la primirea acestuia, fiind o
relatare ditirambică a muncilor agricole în toate etapele succesive, de la arat până la scoaterea
colacului cald din cuptor.
Sunt puse, de asemenea, în lumină, două aspecte primordiale ale obiceiului: obârșia
lui latină și locul central pe care îl ocupă patrimoniul românesc în contextul Europei
răsăritene.
Originea romană a obiceiului este dezvăluită, în primul rând, de numele lui derivat din
,,calendae”, ,,Calendae Ianuariae”, care denumea  ,,Anul Nou” al romanilor.  Astfel,
derivatele din vechiul slav ,,kolejda”, împânzesc tot teritoriul slavic, ultimele ramificații
nordice fiind atestate la lituanieni ,,kaleda” și letoni ,,kalada”.
De proveniență slavă – cum a arătat la începutul secolului Ovid Densusianu – sunt și
denumirile ,,colind”, ,,colindă”, făcând parte din categoria cuvintelor de origine latină preluate
de slavi și apoi reîmprumutate de români cu fonetismul lor slav, alături de alți trei termeni
cruciali din aceeași categorie: ,,Crăciun”, ,,Rusalii”, ,,Troian”. Însă, pe teritoriul românesc
apare și denumirea ,,corindă”, atestată până în zilele noastre în vestul Transilvaniei, îndeosebi
în Bihor.
Originea romană este confirmată și de aria de răspândire. Studiul comparativ al profesorului
Petru Caraman pune în lumină acest aspect. Autorul distinge un tip bulgar-român-ucrainean în
osatura obiceiului, dar și în structura repertoriului de colinde. Acest teritoriu ar constitui
nucleul colindatului, având formele cele mai bine păstrate și mai ilustrative pentru
semnificațiile lui. Obiceiul practicat de populația romanizată a fost transmis și ocupanților

66
slavi odată cu propagarea creștinismului. Dar, obiceiul a scăzut în amploare pe măsură ce s-a
îndepărtat de acest nucleu, atât spre nord, la polonezi, bieloruși și ruși, cât și spre sud și sud-
vest.
Bogdan Petriceicu Hașdeu  în ,,Curs de filologie comparată”: ,,colinda nu e un
slavism, la români, ci un românism  la slavi.”
Colindatul și-a menținut trăsăturile distinctive în zona nucleului central, adică la
bulgari, români și ucrainieni, dar a suferit și unele adaosuri, inovații naționale care le conferă
nota specifică.
Se știe că la români se colindă nu numai de Crăciun, ci și de Anul Nou, fapt ce
demonstrează că obiceiul a fost puternic ancorat de începutul anului, în concordanță cu
structura plăsmuită de romani. Dar, la niciunul din popoarele învecinate nu se observă o
bogăție tematică a colindatului ca la români: dacă celelalte popoare au colindele primordiale
de fereastră ( ,,a casei”, ,,a mesei”, etc.), apoi de gospodar, de nevastă, de flăcău și fată, la
români, repertoriul este extrem de bogat: de exemplu, în casele unde sunt mai multe fete sau
feciori, repertoriul se eșalonează, specializându-se pe vârste în două sau trei categorii, în afară
de colindele speciale pentru copil sau fetiță de leagăn, cărora li se urează ,,Crește-mi,
Doamne, crește-mi”, copilul să ajungă apt de a pleca la oaste, iar fetița de a merge la jocuri și
nedei; alt exemplu, colindele ce se zic în dimineața, în seara, uneori în noaptea de Crăciun,
acestea de obicei cu tematică religioasă.
În aceeași lucrare amintită,  Petre Caraman a subliniat existența câtorva tipuri de
colinde nemaiîntâlnite în repertoriile celorlalte popoare: de exemplu, tipul despre prinderea
leului de către voinicul colindat; colinda despre ciuta năzdrăvană care prezice măcelul
gigantic cu implicații rituale, în Moldova sudică și în Muntenia răsăriteană.
Din analiza comparativă a tipurilor principale de colinde – ,,de fereastră”, ,,de
gospodar”, ,,de gospodină”, ,,de flăcău” și ,,de fată” se observă numai o asemănare vagă,
tematică, impusă de funcția colindei, deci nu se poate vorbi de o influență directă. Ideea
generală e aceeași, însă componentele sunt altele, deoarece, ceea ce s-a împrumutat a fost
supus elaborării și s-a modificat. Asemănările evidente se întâlnesc numai la popoarele
învecinate, indicând aproape  mereu un împrumut relativ recent care nu a avut  timp să fie
prelucrat în concordanță cu matricea stilistică națională. La români, bulgari și ucrainieni, de
exemplu, bogăția fabuloasă a ciobanului e materializată de imaginea turmei asemănătoare
unui nor sau ceață, deoarece se oferea oarecum  singură în peisajul  montan.
În ceea ce privește trăsătura  primordială a speciei – refrenul – s-au observat  și aici
similitudini. Cel mai vechi pare a fi ,,aleluia”, la polonezi și bieloruși ,,hei leluia, leluia”, dar

67
la români cu  rotacismul specific ,,Alerui”, ,,lerui”, care e și cel mai răspândit la nivelul țării,
iar în chip excepțional fiind atestat în forma ,,aleluia” prin sudul Carpaților.
Specific românesc, este refrenul ,,Florile dalbe” sub forme  variate: ,,Flori dalbe de
măr”, ,,Linu-i lin și flori de măr”, etc., care pare să indice o practică dispărută din scenariul
colindatului: se pare că odinioară colindătorii din ceată aveau  mlădițe înmugurite, întocmai
ca urătorii cu sorcova, sau chiar o chită de flori, cu care atingeau masa încărcată cu darurile
pentru colindători în semn de belșug a casei colindate. Acest refren ocupă un loc central în
repertoriul românesc, fapt dovedit prin denumirea colindelor în Buzău  ca ,,flori”.
A fost evidențiat și existența ,,urării colacului” la celelalte popoare, dar se arată că
numai la români există urările pentru celelalte daruri (bani, carne, brânză, băutură, mare nuci,
etc.) întâlnite numai în Transilvania.129
Diferențierea între ,,urările” (,,mulțămitele”) românești și cele ale popoarelor slave
constă în nota de umor care le colorează cu o undă de șăgălnicie, trăsătură provenită din
înclinația pe care o are românul spre satiră și umor, dar și din îmbinarea solemnului cu
ilariantul.
Există o serie de aspecte care apropie repertoriul românesc de cel al vecinilor nordici, așa cum
există altă serie care îl apropie de vecinii sudici; mai numeroase sunt aspectele comune dintre
ucrainienii occidentali, îndeosebi huțulii, și particularitățile atestate doar în Transilvania. La
huțuli, desfășurarea colindatului e încărcată și de o serie de gesturi rituale, inexistente la cetele
de flăcăi și maturi din Transilvania, dar oarecum apropiate de cele ale pițărăilor, cu intenția de
a promova belșugul în grâne, bani, etc. La huțuli, sincretismul colindelor e global, deoarece
alături de text și melodie există figure coregrafice bizare. În Transilvania, dansul e distinct de
colindă, pe alocuri, în jurul Huedinului și Făgărașului, absorbind integral funcția colindatului,
deoarece nu se mai cântă nicio colindă. În Galiția, ca și în Transilvania, în unele locuri, ceata
colindătorilor se află sub patronajul bisericii, la huțuli fiind sporită dependent de aceasta.
Colindele ucrainiene sunt mai idilice și cultivă descripția cu elemente mirifice,
trăsătură evidentă în folclorul transilvănean.
Atât repertoriul bulgăresc, cât și cel românesc din sudul Carpaților au ca notă
comună amploarea epică în care e tratată  tema, în consonanță cu baladele românești din
această zonă, dar mai puțin cu cele bulgărești.
Justificarea colindatului prin puterea tradiției, prin ,,legea din bătrâni” e
caracteristică numai colindelor românești, prezentă în finalul unor variante:
,,La anul și la mulți ani!
129
Ibidem, p 234.

68
 Sănătate-n astă casă,
Bucurie dumneavoastră,
Fericiți să tot trăiți,
Și pe noi să ne plătiți,
C-așa este datina
De când s-a urzit lumea.”
În tot spațiul creștin-european colindătorii sunt primiți în casele oamenilor ca
vestitori ai Domnului. Într-un colind românesc se afirmă: „Cu colindul azi venim/ Și pe
Domnul vi-L vestim,/ Că S-a născut Domn frumos,/ Numele lui e Hristos”. Iar la sfârșit,
colindătorii le urează casnicilor să se împărtășească din darurile alese ale Domnului, bucuria,
pacea, sănătatea, izbăvirea de vrăjmași: „Să vă dea Hristos de toate:/ Bucurie, sănătate,/ Pace-
n casă și în țară,/ Și nici un dușm 130an pe-afară”. Iar într-un final de colind, celor care i-au
primit în bătătură li se urează: „Sus în poarta lui Hristos,/ Rămâi, om bun, sănătos/ Cu-ai tăi
frați, cu-ai tăi părinți,/ Ai lui Dumnezeu să fiți,/Să trăiți./ Să mărginiți,/ Ca stelele cerului,/ Ca
florile mărului”.
Rostul simbolic al colindatului este să aducă prosperitatea în casele și țarinele
oamenilor care îi primesc. Într-un colind ucrainean întâlnim un scenariu în care Dumnezeu
Însuși, prin intermediul colindătorilor, îi înmulțește gazdei animalele, grânele, iar în final
sănătatea: „Ei, panul nostru gospodar.../ Ia privește luna nouă,/ Domnu-ți calcă prin ogradă,/
Dă la vaci câte trei bolfe,/ Binecuvântând pe cele sterpe,/ Iar la anu care vine îți va da și mai
mult bine.../ (...) Domnu-ți calcă prin căsuță,/ Să ai spor, pânza-n trei ițe,/ Suveicile-n fire
patru.../ (...) Ei, vă calcă Domnu prin ocol,/ Ei, și să fiți toți sănătoși,/ Toți sănătoși, la mulți
ani”.
Aceleași urări le întâlnim la polonezi. După ce au primit darurile, colindătorii le
spun gazdelor: „Domnul să te răsplătească, gospodare, pentru ăst colind,/ Și dumitale,
gospodino, așa să ți se întâmple:/ În casă și pe câmp, în grădină, pe ogor,/ Fiecare văcuță să vă
fete, o doniță de lapte să vă dea,/ Fiecare găinușă de trei ori să cadă cloșcă,/ Porcii și purceii,
mieii, vițeii/ Să vi se înmulțească, să fie grași...”
Textele colindelor ne reamintesc un adevăr pe care îl uităm adesea: Întruparea
Cuvântului lui Dumnezeu este însoțită de prosperitate, de reînnoirea vieții. Noi, însă, nu
trebuie să ne fixăm atenția asupra bunăstării, riscând să devenim captivii ei, ci, după Cuvântul
Domnului, să căutăm mai întâi Împărăția Lui, iar toate celelalte ni se vor adăuga nouă.
130
Traian Herseni, Colinde și obiceiuri de Crăciun, Editura Grai şi suflet - Cultura Naţională, Bucureşti, 1997, p.
215.

69
 „Rostul colindatului în satele cu viață tradițională era ceremonial și ritual totodată,
felicitare cu rost îndatinat de bună-cuviință și urare de viață fericită și îmbelșugată, ca act de
proptiere.”131
3.2. Colindele în viața și spiritualitatea credincioșilor
Colindatul, acolo unde este el în floare, nu e numai o datină, el este o adevarată
instituție, cu legile și regulile ei, cu o anumită organizare cu totul aparte. Într-adevăr, nici o
altă din datinile anuale nu e cultivată cu mai mare interes decât colindatul Crăciunului și nici
alta nu se prezintă așa de organizat ca ea.
Sub raportul măiestriei artistice a versului și a melodiei, colindele ocupă un loc de
seamă în creația poporului nostru. Și nu numai. În vremea noastră colindele se situează, prin
valoarea lor literară și muzicală, în constelația artistică europeană. Colindele românești sunt
păstrate, gustate și apreciate pentru valoarea lor teologică.
Majoritatea colindelor au în centrul lor persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos,
descriind mai ales întruparea și nașterea Lui. Maica Domnului, care ocupă un loc central în
evlavia și în cultul ortodox, este prezentă, deasemenea, la tot pasul în colindele românești.
Românii au făcut din colinde o artă, ceva ce nu a reușit niciunul dintre popoare să
facă. Toate aceste colinde foarte frumoase aduc românului o teologie adâncă, pentru că
Dumnezeu atât de mult a iubit lumea încât L-a trimis pe Fiul Său aici pe Pământ să trăiască
împreună cu noi, Să ne învețe care este drumul înapoi acasă, să ne învețe lucrul neprețuit care
a schimbat lumea: iubirea. Aceasta este semnul Crăciunului: iubirea lui Dumnezeu față de noi.
Colindele religioase fac parte integrantă din spiritualitatea noastră ortodoxă
răsăriteană și nu sunt altceva decât prelungirile firești ale cântărilor de la strană. Poporul
nostru, împodobit cu o viețuire virtuoasă și sfântă, a preluat din cult ideile și le-a îmbogățit cu
trăirea lui religioasă, cu căldura și grija lui, bogăția de diminutive din colinde arătând
dragostea neostoită a poporului pentru Hristos Domnul.
Prin colinde ni se transmite mesajul Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Adevărul
dogmatic cu privire la Nașterea Domnului și la Maica Sa este bine precizat și cu multă
claritate și limpezime în colinde. În Sfânta Scriptură, pasajele evanghelice prezintă pe scurt
istorisirea Nașterii Domnului, apoi drumul la Betleem și călătoria în Egipt, dar poporul român
a înțeles că drumul este foarte lung și destul de anevoios pentru o femeie care e gata să nască
și de aceea în colinde a brodat o mulțime de întâmplări și fapte minunate. Colindele sunt
colorate literar cu descrierea împrejurărilor și a Ținutului Sfânt, Betleemul, apoi spun despre
venirea și închinarea păstorilor, a magilor, apoi auzim despre imnurile îngerești, mânia și
131
Mihai Pop, Obiceiuri traditionale romanesti, Editura Univers, Bucuresti, 1999, p. 49.

70
faptele înspăimântătoare lui Irod cu omorârea pruncilor, fuga în Egipt etc. În ele se arată grija
neobosită a credincioșilor pentru Pruncul Sfânt, Căruia Îi vorbesc blând, Îi caută un sălaș
călduros pentru naștere, precum și îmbrăcăminte împărătească.
În biserici nu se face priveghere în noaptea de Ajun spre Crăciun, pentru că vin
colindătorii care transformă întreg satul în biserică, repertoriul colindelor cuprinzând
comuniunea directă cu Cerul.
„Astăzi S-a născut Cel fără de-nceput…”132
Într-un fel, e adevărat că Mântuitorul S-a născut acum 2000 și ceva de ani; istoric
este adevărat, atunci a intrat El în istorie, dar El Se naște continuu, Se naște pururea, așa cum
glăsuiește un minunat colind:
„Mare-i seara de-astă seară,
Dar nu-i seara de-astă seară
Ci e seara lui Crăciun, lui Crăciun celui bătrân,
Când S-a născut Fiul Sfânt,
Fiul Sfânt pe-acest pământ”.133
Astfel, noi trăim o condensare a timpului și devenim contemporani cu evenimentul
Nașterii Domnului Hristos din Betleem, iar Hristos devine contemporan cu noi.
„Și-acum te las, fii sănătos și vesel de Crăciun…”134
Una dintre colinde ne îndeamnă astăzi îndeosebi să păstrăm dreapta credință și să
cultivăm dragostea față de semenii noștri, ca pe o dumnezeiască liturghie a iubirii lui
Dumnezeu, din neam în neam, din generație în generație:
Azi cu strămoșii cânt în cor
Colindul sfânt și bun,
Tot moș era și-n vremea lor
Bătrânul Moș Crăciun.
E sărbătoare și e joc
În casa ta acum,
Dar sunt bordeie fără foc
Și mâine-i Moș-Ajun.
Și-acum te las, fii sănătos
Și vesel de Crăciun,
Dar nu uita, când ești voios,
132
Traian Herseni, op. cit, p. 152.
133
Ibidem, p. 159.
134
Ibidem, p. 162.

71
 Române, să fii bun.135
Colindul românesc, prin forma sa simplă și prin mesajul pe care-l exprimă, este
glasul sfaânt al Sfintei Evanghelii și al Bisericii extins sau transmis în sufletele și în casele
dreptcredincioșilor creștini. Colindul reprezintă ecoul popular și artistic al cântărilor
bisericești liturghice.
Colindul este o neprețuită zestre spirituală pe care o moștenim din moși-strămoși. El
este sfânt pentru că transmite un mesaj ceresc, o veste de la Dumnezeu. Din vremuri vechi,
colindele, datinile și obiceiurile noastre de Crăciun au fost o adevărată școală de virtuți
morale, întărind simțămintele de bună înțelegere. În colinde, simplitatea, ușurința și
cursivitatea versului popular exprimă o mare bogăție de idei, este, de altfel, tot ceea ce dă
gingășie, frumusețe, farmec și duioșie colindelor.

CONCLUZII
Sărbătoarea Crăciunului a fost și va rămâne întotdeauna o sărbătoare a bucuriei, a
nădejdii și a faptelor bune, toate aceste motive fiind posibilie și cu ajutorul colindelor care
exprimă atât bucuria Nașterii Domnului, dar și nădejdea că venirea Lui pe pământ reprezintă
mântuirea întregului neam creștinesc.
În lucrarea prezentată am încercat să aducem la lumină valoarea consistentă a
colindelor în misiunea acestora de redare a mesajului salvator de mântuire. Dacă în țară
noastră am observat că felul în care ele sunt interpretate diferă de la o zonă la alta, existând o
diferență de percepere și din partea ascultătorilor sau a gazdelor, în lume ele sunt privite
diferit de la o țară la altă.
Pentru a descrie întreaga istorie a lor din cadrul fiecărei țări ar fi fost nevoie de cercetare și
mai amplă asupra tuturor, lucru ce nu ar fi fost posibil a fi încadrat într-o lucrare de un cuprins
atât de mică.

135
Pr. prof. Nicolae Cojocaru, „Crăciunul în Tradiția creștină”, Teologie și Viață, Anul IV (1994), Nr. 11-12.,
p.32

72
 În această lucrare am încercat să evidențiem în primul capitol, și anume în capitolul
care descrie felul în care se desfășoară obiceiul colindatului în viața creștinilor din țara
noastră, după ce au fost relatate anumite generalități, și muzicalitatea ce este folosită în
interpretarea colindelor, lucru care la rândul lui necesită un studiu destul de elaborat și de o
mai mare întindere. A doua parte a acestui capitol a conținut informații despre cum sunt
privite colindele în cadrul fiecărei regiuni din țara noastră. În cadrul acestei părți au fost
evidențiate colindele din zone al țării precum Maramureș,Banat, Ardeal, Oltenia, Muntenia,
Dobrogea, și cu un conținut mai bogat și mai elaborat au fost descrise și modalitățile în care
se colindă în zona Moldovei și a Bucovinei. Deși cea din urmă zonă este inclusă tot în cadrul
Moldovei, am ales să descriu și această parte a țării deoarece ea conține anumite particularități
față de întreaga regiune a Moldovei, particularități care într-o anumită măsură sunt de o
frumusețe deosebită și cu un specific aparte.
În cea de-a doua parte a lucrării am încercat să surprind anumite aspecte din cadrul
fiecărei țări pentru a încerca să înțelegem cum este perceput obiceiul colindatului în cadrul
țărilor ce au fost studiate pentru a observa felul în care se desfășoară acest fenomen. Astfel am
descoperit că fiecare țară are un specific aparte atunci când vine vorba de colind și în aceeași
măsură fiecare țară deține și colinde ce sunt întâlnite doar în acele țări. De asemenea în urma
studiului pentru redactarea acestui capitol am observat că prea puține colinde sunt „ de
circulație internațională”, adică să existe colinde care să fie traduse în mai multe limbi. De
aici putem constata că fiecare țară a avut propria contribuție în menținerea tradiției colindei și
această contribuție s-a manifestat doar pe plan național.
Al treilea capitol s-a dorit a fi un studiu a ceea ce reprezintă obiceiul colindatului în
zilele noastre. Acest capitol a fost alcătuit în două părți; prima conține un raport între
colindele din țara noastră și cele întâlnite în alte țări din Europa, acest lucru având rolul de a
evidenția importanța dată de creștinii țării noastre acestei sărbători. La noi colindele se
consideră a face parte din cultul nostru, iar cei care colindă sunt considerați apostoli care
vestesc Nașterea Domnului. Da altfel întregul repetoriu de colinde conține informații cu iz
creștin care redau un tablou care să ajute pe om să își imagineze cât mai ușor felul în care s-a
întâmplat nașterea Domnului. Observăm că asemănarea dintre noi și locuitorii europeni este
de faptul că în ambele tabere colinda are rolul de a aduna oamenii împreună, deci un rol
colectiv, simbioză din care întotdeauna rezultă o mare bucurie. Singura diferență dintre
popoare este dată de faptul că pentru unele popoare, printre care din păcate și la noi,
Crăciunul a început să aibă mai multe valențe consumeriste, ceea ce duce la pierderea esenței

73
sărbătorii, care în loc să fie una a bucuriei nașterii Pruncului Sfânt devine una a consumului
excesiv.
Tot în cadrul primei părți am realizat o împărțire a colindelor, în funcție de felul în care sunt
interpretate și de momentul în care se întâmplă acest lucru.
A doua parte a capitolului al treilea reprezintă un cumul de informații ce arată cât de
importante sunt colindele în spiritualitatea noastră creștin-ortodoxă. Ele sunt considerate a fi o
continuare a cântărilor realizate la strană în cadrul slujbelor, pe de o parte, dar în acelaș timp
sunt considerate și o extensie a Sfintei Scripturi, loc în care se descrie minunatul praznic al
nașterii, descriere ce este mai lesne de înțeles pentru ascultător a felului în care a fost Nașterea
Domnului.
Finalul lucrării îndeamnă, aidoma colindului menționat, la săvârșirea sau lucrare binelui.

„Acum te las fii sănătos, și vesel de Crăciun

Dar nu uita când ești voios române să fii bun”.

Bibliografie
I.1. IZVOARE
1. ***Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 2002.
2. Breazu, George, Colinde, culegere întocmită de G. Breazu, Bucureşti, 1938.
3. Caraman, Petru, Colindatul la români, slavi şi alte popoare,studiu de folclor comparat,
Ediţie îngrijită de Silvia Ciubotaru, prefaţă de Ovidiu Bârlea, Bucureşti, Editura Minerva,
1983.
4. Caraman, Petru, Studii de folclor, vol. III, Editura Minerva, Bucureşti, 1995.

74
Cireș, Lucia, Colinde din Moldova. Cercetare monografică, Caietele Arhivei de Folclor, Iaşi,
1984.
5.Ciubinski, P.P. , „Trudi etnograficescko-statisticeskoi expediții v zapodno-russkii, III, S.
.Petersburg,1872.
6 *** Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1975.
7. Ispas, Sabina,  Maria – Maică a Domnului, Maică  a întregii umanități, în sens ontologic,
Anuarul Institutului de Etnografie şi Folclor “Constantin Brăiloiu”», Editura
Enciclopedică, Bucureşti 2008.
8.***Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 2000.
9. Kalligeropoulos, Ta kalanda holes tes Ellcdos, Athena, 1923.
10. Marincv, Narondna Vera o reigiozni norodni obiciai, Akademia na naukită, Sofia, kniga
XXVIII, Sofia, 1914.
11.Marcellus, M. de Marcellus, Chants du peuple en Grece, Jaques Lecoffre & Cie, Paris,
1851.
12. Niculiță, Elena Veronica, Datinile şi credinţele poporului român, adunate şi aşezate în
ordine mitologică, vol. I, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2008.
13. Niculiță, Elena Veronica, Datinile şi credinţele poporului român, Cernăuţi,1903.
14. Pamfile,Tudor, Cerul şi podoabele lui, după credinţele poporului român, Bucureşti,
2012.
15.***Sfântul Roman Melodul, Imnele Sfintei Scripturi, Doxologia, Iași, 2013.
16. Simion, FIorea Marian – Sărbătorile la români. Studiu etnografic. vol. I, Cîrnilegile,
Bucureşti, 1898.
17. Sinaxarul Sfinților Capadocieni, Editura Cuvântul Vieții, București, 2009.
18. Viciu, Alexiu, Colinde din Ardeal. Datini de Crăciun şi credinţe poporane, culegere cu
anotaţiuni şi glosar de Alexiu Viciu, Editura Socec, Bucureşti, 1914.
II. LITERATURĂ DE SPECIALITATE
II.1. Cărți
19. Alexici,Gheorghe, Texte din literatura poporană română, t. I ; Poezia tradiţională, ,
Editura autorului, Budapesta, 1899 (Alexici, Texte).
20. Amzulescu, Alexandru. Î., Cîntece bătrîneşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1974.
21. Brătulescu, Monica, Colinda românească, Editura Minerva, Bucureşti,2008.
22.Bîrlea,Ovidiu, „ Colindatul în Transilvania, în „Anuarul Muzeului Etnografic al
Transilvaniei pe anii 1965-1967”, Cluj, 1969.

75
23. Bocșa,Ioan, Colinde Românești, Editura Media Musica,Cluj-Napoca,2003.
24. Buhociu, Octavian, Folclorul de iarnă, ziorile şi poezia păstorească, Editura Minerva,
Bucureşti, 1973.
25. Caillois, Roger, Eseuri despre imaginaţie, Editura Univers, Bucureşti,2005.
26. Ciubinski, P. P. , Trudi etnograficesko-statisticeskoi expediţii v zapadno-russkii krai, III,
S. Peterburg, 1872.
27. Deconchy, Jean – Pierre, Credinţe şi ideologii, Editura Polirom, Bucureşti, 2010.
28. Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, Vol. III : De la Mahomed la Epoca
Reformelor, Universitas, Chișinău, 1994.
29. Fauriel, C., Chants populaires de la Greece Moderne, vol. 2, University of California
Libraries, 1824.
30. Fochi, Adrian, Datini şi eresuri populare de la sjîrşitul secolului al XlXlea: răspunsurile
la chestionarele lui Nicolae Densuşianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
31. Herseni, Traian, Colinde și obiceiuri de Crăciun, Editura Grai şi suflet - Cultura
Naţională, Bucureşti, 1997.
32. Herseni, Traian, Forme străvechi de cultură poporană românească – Studiul de
paleontologie a cetelor de feciori din Ţara Oltului, Cluj – Napoca, 1977.
33. Holban, Maria, Călători români în țările străine, vol III, Editura Științifică,
București,1971.
34 Iordan, Ion, „ Toponimia Românească”, Edit. Academiei, București, 1963.
35. Ispas, Sabina, Colindatul tradițional românesc. Sens și simbol, Editura Saeculum,
București, 2007.
36. Mohanu, Constantin, Fîntîna dorului, poezii populare din Ţara Loviştei, Editura Minerva,
Bucureşti, 1975.
37. Mușlea, Ion, Tipologia folclorului, din răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu,
Editura Minerva, Bucureşti, 1970.
38. Navrea, George, Colinde din Bihor , adunate din Voievozi și Cuzap, Academia Română,
Centrul de Studii Transilvăne, Cluj-Napoca,2005.
39. Nicolae, Pr. Jan, Taina Euharistiei, a Paharului ritual și Omului euharistic în colinda
tradițională românească, Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj – Napoca, 2008.
40. Nicolau, Irina, Ghidul sărbătorilor românești, Editura Humanitas, București, 1998.
41. Oișteanu, Andrei, Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradițională românească,
Editura Polirom, Iaşi, 2004.

76
42. Panaitescu, Petre P. , Obștea tărănească în Țara Românească. Orânduirea feudală,
Editura Academiei, București,1967.
43. Pirnesis, Johannes Sommer, Viaţa lui Iacob Despot, principele moldovenilor, Editura.
Traian Diaconescu, Iaşi, 1998.
44. Pop, Dumitru, Obiceiuri agrare în tradiţia populară românească, Editura Dacia, Cluj –
Napoca, 1989.
45. Pop, Mihai, Obiceiuri tradișionale românești, Editura Institutului de Cercetări Etnologice
și Dialectologice, București 1976.
II.2. Reviste și studii
46. Cojocaru, pr. prof. Nicolae, Crăciunul în Tradiția creștină, Teologie și Viață, Anul IV
(1994), Nr. 11-12.
47. „Izvorul, Revista de etnografie și folclor”, nr. 36, Giulia, 2015.
48. Renzi, Lorenzo, „Incontritri occidental-orientali nel mondo della fiaba, în Itinerari di idee,
uomini e cose fra Est ed Ovest Europeo”, Udinie, Aviani, 1991.
49 „Revista Memoria Ethnologică”, nr 4, Iulie,2014.
50. „Revista Polonus”, nr. 231, Uniunea Polonezilor din Romania, 2015.
51. Ciprian Voicilă, Colindele Nașterii Domnului, un obicei creștin al Europei , în „Ziarul
Lumina”,16 decembrie, 2018,p 10.
III Resurse web
52. www.versuri.ro/versuri/corul-maicilor-de-la-manastirea-camarzani-povestea-lui-mos-
craciun.
53. www.wikipedia.ro

77