Plagiatul (în literatură)

Unicitatea unei idei există doar în măsura în care un individ se abandonează în

mediocritate după enunțarea acesteia. O idee nu poate rămâne unică atâta timp cât până și
propriul său creator o poate reintegra într-un șir de noțiuni. Orice nou concept este o
amenințare pentru statornicia ideii inițiale, motiv pentru care autorul însuși este un rival al
propriei creații. În clipa în care mintea autorului a creat un concept, orice altă reflecție asupra
acestuia, va distruge unicitatea întrucât propria gândire a autorului îl va sabota, sugerând noi
formulări și rezultate de la ideea inițială. Așadar, unica metodă de evitare a plagiatului este
aceea de a renunța la orice creație ulterioară.

Cazurile precum cel prezentat anterior, în care unicitatea este totuși atinsă, sunt rare.
Motiv pentru care gândul că, dintre aproape opt miliarde de minți, doar una ar reuși să
subordoneze creativitatea este unul pe cât de înfumurat, pe atât de egoist. Cu toate acestea, nu
este o acțiune imposibilă. Unicitatea este elementul ce transformă banalul în grandios. Mintea
umană este, însă, simplu de convins că o înșiruire anume de cuvinte îi aparține atât autorului,
cât și cititorului, sub aceeași formă și având aceeași esență, din dorința de a epata prin
înțelegerea unei minți strălucite. O reproducere a unei idei nu va avea nicicând impactul pe
care îl are ideea originală din simplul fapt că esența nu stă în cuvinte, ci în gândirea abordată
de autor. Astfel, plagiatul în literatură constă în repetarea unor noțiuni, fapt ce nu redă și
esența lucrării. În acest caz, plagiatul devine un mecanism de eliminare a emoțiilor transmise
într-un manuscris inițial, lăsând la îndemâna cititorului doar un dicționar zdruncinat, o
înșiruire aleatorie de cuvinte, fără chip, fără trup, fără expresie și suflet.