Sunteți pe pagina 1din 26

Descoperirea lui Dumnezeu

in inima omului
Serafim Rose

Parintele Serafim Rose(1934 - 1982)


INTRODUCERE

De pr .Damaschin

In luna mai a anului 1981, cu doar un an inaintea trecerii sale la cele vesnice,
parintele Serafim Rose a fost invitat sa tina o conferinta la Universitatea Santa Cruz din California.
Auditoriul sau era format din studentii facultatii de religie comparata, intitulata: “Religiile lumii in
Statele Unite”.

Orasul Santa Cruz fusese central cautarilor spiritual la scara nationala, care ajunsese la o
culme a activitatii sale la sfarsitul anilor 1960 si inceputul anilor 1970, iar urme ale acestei miscari
continuasera si in anii 1980. Tinerii care veneau sa asculte conferinta parintelui Serafim, umblau,
prin urmare, pe o vasta diversitate de cai spirituale. La mare trecere erau pe vremea aceea in Santa
Cruz diversi “guru”, care promiteau iluminarea discipolilor lor sau uimeau lumea cu miracolele lor:
Rajmesh, Muktananda, Sri Chinmoy si multi altii care ajunsesera la o notorietate de circumstanta.
Multi studenti ai universitatii, studiind disciplinele spirituale predate de acesti “guru”, cautau o
experienta religioasa directa prin intermediul substantelor halucinogene. Altii insa, nemultumiti de
saracia spirituala a culturii occidentale, cautau aflarea realitatii supreme in budismul de sorginte
tibetana, in religia Zen, sau in formele anglicizate ale samanismului indiano-american.

In fine, mai ramaneau cei ce doreau sa caute adevarul in mostenirea lor spirituala de
sorginte crestina. Crestininsmul occidental, insa se daspartise de multa vreme de plinatatea
traditiilor sale strabune, si in felul acesta si de constiinta principiilor metafizice, spirituale pe care era
fondat acesta. Cei care incercau sa promoveze crestinismul occidental, se simteau oarecum intr-o
stare de inferioritate fata de toate traditiile religioase popularizate ale rasaritului, acolo unde
propovaduitorii lor isi cunosteau foarte bine menirea, stapanind “la perfectie” toate aceste
cunostinte religioase.

Parintele Serafim venea in fata acestei varietati de curente spirituale cu ceva diferit de
afirmat, ceva de care cei mai multi dintre auditorii sai nu mai auzisera niciodata pana atunci. El
reprezenta crestinismul, traditia care inca(aproape inconstient), avea o influenta deosebita asupra
intregii culture occidentale, si totusi crestinismul sau nu era asemenea crestinismului superficial,
anemic de tip american pe care atatia adepti il parasisera pentru a cauta adevarul in alta parte. In
cuvantul sau el facea referiri la plinatatea descoperirii adevarului lui Hristos, lasat noua drept
mostenire de catre sfintii si de Dumnezeu luminatii Parinti ai Bisericii rasaritului de-a lungul ultimelor
douazeci de secole.

Crestinismul, dupa cum stia prea bine parintele Serafim “dobandise un nume rau” in
occident; si totusi cati oameni sinceri, care il cunoscusera in adevarata s alumina, nu ezitasera oare
nici o clipa sa-l imbratiseze?

Ca si studentii carora li se adresa, parintele Serafim fusese candva un tanar american idealist
aflat in cautarea adevarului. Dupa ce a respins hotarat religia protestanta a anilor sai de formare a
spiritualitatii orientale, invatand limba Chinei antice pentru a-i traduce textile sale religioase. Dar
sufletul, asa cum a inteles el mai apoi, cauta in chip firesc un Dumnezeu personal; si in felul acesta, el
a fost condus, aproape in ciuda voii sale, inapoi catre atotcuprinzatorul adevar al lui Hristos. Totusi,
aceasta convertire ar fi putut sa nu aiba loc niciodata, daca el nu ar fi descoperit Biserica ortodoxa a
rasaritului, care era aproape necunoscuta in societatea occidentala.

El a inteles de indata ca aceasta Biserica era cu adevarat Biserica istorica fondata de Hristos
si ucenicii sai, Sfintii Apostoli, fiindca numai ea singura pastrase continuitatea si puritatea
invataturilor crestine stravechi. Totusi, mai presus de orice nu a fost marturia istorica cea care l-au
facut sa imbratiseze credinta ortodoxa, fiindca si alte religii ar putea revendica atasamentul fata de
originile istorice; mai degraba, se poate spune ca doar Sfanta Ortodoxie i-a satisfacut setea fata de
adevar: ea l-a adus intr-o legatura vie cu harul lui Dumnezeu, i-a oferit o profunda disciplina in care
el putea creste si progresa duhovniceste, si in acelasi timp ii confereau principiile metafizice cu
ajutorul carora mintea sa patrunzatoare putea percepe universul ca pe un intreg plin de armonie.

Parintele Serafim si-a inchinat mai apoi intreaga viata cercetarii adevarului, iar atunci cand
l-a aflat s-a pus cu totul in sluba sa. Dimpreuna cu un alt crestin ortodox de un gand cu el, el a format
o comunitate frateasca misionara, o librarie si o revista (“Cuvant Ortodox”) la San Francisco. Peste
alti cativa ani, dorind sa paraseasca toata zarva acestei lumi si sa-L caute pe Dumnezeu in linistea si
pacea pustiei, comunitatea s-a mutat in muntii din nordul Californiei, unde acesta si-a continuat
activitatea misionara prin intermediul cuvantului tiparit. El si-a petrecut urmatorii 13 ani, tot ceea ce
i-a mai ramas din scurta sa viata, in pustie ca monah; si tocmai aceasta perioada de timp el a intrat
intr-un proces de transfigurare duhovniceasca aproape nemaiintalnita in zilele noastre. Aceasta
transformare launtrica s-a tesut in fiinta sa spirituala prin adancimea ciclului de rugaciuni si slujbe
ale Bisericii si prin studiul necontenit al Sfintilor Parinti.

Prin studierea atenta a textelor patristice cu scopul de a le pune in practica pentru cresterea
sa spirituala, el a putut sa gandeasca, sa simta si sa capete puterea credintei, asa cum numai Parintii
de odinioara le avusesera, pana cand in cele din urma el a ajuns ca unul dintre ei: un Sfant Parinte al
vremurilor noastre, unul dintre rarii transmitatori ai neschimbatoarei intelepciuni crestine catre
lumea contemporana.

Aceasta era statura duhovniceasca a omului care se afla dinaintea grupului de studenti ai
Universitatii Santa Cruz. Cu ochii sai patrunzatori, cu barba sa lunga si cu mantia sa neagra,
infatisarea sa era la fel de izbitoare cu cea a gurusilor la care se imbulzeau tinerii. Dar intentia sa nu
era aceea de a-i impresiona prin infatisarea sa exterioara: el stia ca, pentru a ajunge la plinatatea
adevarului, ceva mult mai profund trebuia sa se petreaca inlauntrul inimii fiecaruia dintre ei.

Parintele Serafim era perfect constient de insensibilitatea duhovniceasca a omului modern,


si mai stia ca oamenii aveau adesea nevoie de unele “fenomene” supranaturale, unele senzoriale dar
si de natura spirituala pentru a trezi reactia lor. Tocmai de aceea atat demulti tineri ii urmau pe
“sfinti” sau alte grupuri religioase pe baza miracolelor pe care ei le promiteau, precum si datorita
faptului ca medicamentele halucinogene, practicile oculte si asa numitele experiente “harismatice”
devenisera atat de la moda.

Parintele Serafim dorea sa le spuna studentilor ca aceasta dorinta de experienta sau de a


vedea ceva “spiritual”, ceva aflat dincolo de viata obisnuita de zi cu zi, nu reprezinta motivul corect
de a purcede pe calea cautarii adevarului.
Daca esti un om cinstit, nu vei cauta nimic altceva decat plinatatea adevarului (asa precum
procedase insusi parintele Serafim), si nu te vei opri la o stare in care este prezenta doar o parte a
adevarului, avand doar un simtamant insulator de satisfactie.

Este adevarat faptul ca parintele Serafim fusese martor la numeroase miracole de-a lungul
vietii sale. Unul dintre duhovnicii sai, arhiepiscopul Ioan Maximovici, fusese facator de minuni in
acelasi chip in care fusesera cei dintai apostoli. Parintele Seraphim obisnuia sa le vorbeasca
studentilor de unele dintre aceste minuni, dar facea acest lucru numai pentru a-i face pe acestia sa
ajunga la consideratii mai profunde. Tinta sa de capatenie, desigur, era acea de a-i trezi pe oameni la
ceea ce acestia doreau cu adevarat: Hristosul cel viu. El recunostea faptul ca, cu toata opacitatea
spirituala a omului occidental modern, procesul fundamental al convertirii sale nu era cu nimic
diferit de ceea ce se petrecuse in vremurile de odinioara. Convertirea are loc atunci cand ceva din
inima, o coarda anume este atinsa, atunci cand inima incepe “sa arda” atunci cand ea se afla in
legatura cu adevarul revelat de Dumnezeu. Inainte de a se putea petrece acest lucru, persoana
umana trebuie adesea sa simta absenta acestui adevar, si sa experieze in fapt suferinta, drept
consecinta a lispei sale.

Oamenii din aceasta tulbure lume occidental au arareori acest simtamant de supliciu
spiritual reprimat in constiinta lor, atat de preocupati fiind ei de mangaierile si stimuli fizici ai lumii
acesteia. Pe de alta parte in tarile in care oamenii duc lipsa libertatii si a confortului cotidian, foamea
spirituala a omului devine mai vie si mai acuta. Prin urmare, parintele Serafim a inteles ca oamenii
din lumea libera au de invatat o lectie importanta de la cei aflati dincolo de “Cortina de Fier” cu
privire la trezirea credintei religioase.

Dar ar putea cei dintai, care vietuiesc in ceea ce s-ar putea numi “paradisul nebunilor”, sa
traduca adevarata si esentiala experienta a celorlalti intr-o forma pe care ei sa poata macar sa
inceapa sa o inteleaga? Parintele Serafim nadajduia acest lucru, fiindca el stia ca, fara o cunoastere a
Golgotei si a Crucii, nu poti ajunge niciodata la o adevarata cunoastere a lui Hristos, Dumnezeul
nostru Cel intrupat.

Una dintre intentiile parintelui Serafim atunci cand le vorbea studentilor a fost aceea de a le
arata ca viata duhovniceasca nu era doar ceva de care sa te “bucuri”, ci era mai degraba un fel de
camp de lupta pe care sufletul se curateste prin suferinta.

Pentru multi dintre studenti acesta era un nou concept; caci cine dintre personalitatile
religioase ale zilei, dorind sa-si castige cat mai multi adepti, i-ar fi chemat pe oameni la un mod de
existenta de neincetata lupta si suferinta?

Totusi, aceasta a fost calea pe care Insusi Hristos a urmat-o si i-a indemnat si pe oameni s-o
faca. Iar parinteleSerafim, vorbind despre aceasta cale stramta in timpul conferintei sale, i-a
determinat pe unii dintre cei ce-l ascultau sa-si ia crucea si sa-I urmeze lui Hristos.

Din pacate, judecand dupa intrebarile ce i s-au pus dupa conferinta, majoritatea studentilor
parea a nu fi inteles esenta. El vorbise despre relaitatea palpabila a vietii crestine, ce inseamna sa fii
convertit in adancul inimii si sa fii transformat de catre Hristos. El numise cautarea adevarului “o
problema de viata sau de moarte”. In contrast cu aceasta stare de urgenta sufleteasca, multe din
intrebarile ce i s-au pus pareau sa fie motivate de ceva mai mult decat simpla curiozitate.
El a fost bombardat de intrebari legate de ceea ce credea el cu privire la felurite credinte
crestine, despre locul unde credea el ca se alfa Duhul Sfant si unde nu se afla, despre “cele un million
si una de diferente” dintre Ortodoxie si romano-catolicism, etc., de parca cei care ii puneau
intrebarile ar fi incercat sa catalogheze ceea ce spunea el, decat sa se lase impresionati si
impulsionati de spuse sale.

Ceea ce este interesant este faptul ca, chiar atunci cand a fost obligat sa raspunda la aceste
intrebari, el a continuat sa rosteasca “adevarul in duhul dragostei”, asa cum o facuse in tot timpul
conferintei si sa atraga mintile si inimile oamenilor catre o cale mai duhovniceasca de intelegere a
lucrurilor.
Descoperirea lui Dumnezeu in inima
omului

1.Cautarea

De ce studiaza omul religia?


Exista multe motive intamplatoare, dar
in fapt nu exista decat un singur motiv
adevarat daca omul este cu adevarat
serios: intr-un cuvant, e vorba de a veni
in contact cu realitatea, de a afla o
realitate mai profunda decat realitatea
cotidiana care se schimba atat de iute, se
degradeaza, nu lasa nimic in spatele ei si
nu ofera vreo fericire durabila sufletului
omenesc. Orice religie sincera incearca
sa stabileasca un contact cu aceasta
realitate. As dori sa spun astazi cateva
cuvinte despre felul in care crestinismul
ortodox incearca sa faca acest lucru, sa-l
puna pe omul credincios in legatura cu
realitatea spirituala.

Cautarea realitatii este o sarcina


periculoasa. Voi ati auzit istorisiri despre
felul in care tinerii din vremurile noastre de cautare “s-au ars” incercand sa descopere realitatea, si
fie ca au murit de tineri, fie ca duc o existenta searbada la un potential foarte scazut intelectual si
sufletesc. Eu insumi imi amintesc de un prieten de pe vremea propriilor mele cautari de acum 25 de
ani, cand Aldous Huxley tocmai descoperise presupusa valoare spirituala a LSD-ului si ii facuse pe
multi sa-l urmeze. Acest tanar, un tipic cautator religios care se pare ca ar fi luat parte la un astfel de
curs, mi-a spus: “Indiferent de ceea ce ai spune cu privire la pericolul drogurilor, trebuie sa fii de
accord cu faptul ca orice este mai bun decat viata americana cotidiana, care este moarta din punct
de vedere spiritual.” Am dezaprobat acest lucru, intrucat chiar atunci incepeam sa intrevad faptul ca
viata duhovniceasca se intinde in doua directii: il poate conduce pe om deasupra vietii cotidiene
plina de coruptie, dar il si poate cobori pe om, aducandu-i atat moartea spirituala, cat si pe cea fizica.
El a mers pe propria sa cale si inainte de a fi implinit varsta de 30 de ani era o epava de om
imbatranit, cu mintea ruinata, dupa ce abandonase orice cautare a realitatii.

Exemple asemanatoare ar putea fi descoperite la cei ce cauta felurite forme de experiente


psihice, experierea starilor de “iesire din trup”, intalnirile cu OZN-urile si alte asemenea. (Experienta
suicidului in masa de la Jonestown din anul 1980 este suficient spre a ne reaminti de pericolele
inerente cautarilor religioase).
Literatura noastra ortodoxa din ultimii 2000 de ani are doar cateva exemple de acest fel. Aici
voi cita doar unul, din viata Sfantului Nikita din pesterile Kievului, care a trait cu aproape 1000 de ani
in urma in Rusia:

“Plin de ravna, parintele Nikita l-a rugat pe staretul sau sa-i dea binecuvantarea spre a vietui
pustniceste. Staretul, (care atunci era Sfantul Nikon) i-a interzis acest lucru spunandu-i: << Fiul meu!
Nu-ti este de folos, tie, care esti atat de tanar, sa stai inactiv. E mai bine sa vietuiesti impreuna cu
fratii. Slujindu-i nu-ti vei pierde rasplata. Tu insuti stii cum parintele Isaaac a fost inselat de demoni in
pustie. Acesta ar fi pierit daca harul special al lui Dumnezeu, cu rugaciunile sfintilor nostri parinti
Antonie si Teodosie , nu l-ar fi izbavit>>.<<Parinte>>, raspunse parintele Nikita, <<nu voi fi niciodata
inselat de ceva asemanator, ci vreau sa ma impotrivesc inselaciunilor diavolesti si sa-L rog pe
Dumnezeu sa-mi dea darul facerii de minuni, ca parintele Isaac Sihastrul, care si acum savarseste
nenumarate minuni>>. <<Dorinta ta>>, spuse staretul din nou, <<iti depaseste puterile, pazeste-te ca
nu cumva din pricina acestei ravne exagerate, sa nu cazi. Eu dimpotriva, iti poruncesc sa-i slujesti pe
frati si vei primi atunci cununa de la Dumnezeu pentru ascultarea ta>>.

Nikita, manat de o nespusa ravna pentru viata pustniceasca, nu a avut nici cea mai mica
dorinta de a asculta ceea ce ii spuse staretul.

Si astfel isi duse la indeplinire planul pe care-l avea in minte. Incepu o viata de desavarsita
insingurare si continua se se roage fara a mai iesi din chilie. Dupa o vreme, pe cand se ruga, auzi un
glas rugandu-se impreuna cu el si simti o nemaipomenita mireasma. Inselat de toate acestea, el isi
spuse:<<Daca acesta nu ar fi inger, nu s-ar fi rugat imrepuna cu mine si nu as fi simtit mireasma
Sfantului Duh>>.

Nichita incepu sa se roage cu si mai multa ravna, spunand: <<Doamne, arata-ti fata Ta, ca se
Te pot vedea.>>

Atunci s-a auzit un glas care ii spuse: <<Nu ma voi arata tie, caci fiind prea tanar, inaltandu-
te, sa nu cumva sa-ti fie tie spre cadere>>.

Pustnicul raspunse cu lacrimi in ochi: <<Doamne, nu voi fi niciodata inselat, fiindca staretul
m-a invatat sa nu iau aminte la inselaciunile diavolesti, ci voi face mai degraba tot ceea ce imi
poruncesti>>.

Atunci, capatand putere asupra sa, sarpele cel distrugator de suflete spuse: <<Este cu
neputinta ca cineva aflat inca in trup sa ma vada. Dar iata, eu iti trimit ingerul meu spre a sta cu tine.
Sa ii implinesti toate voile>>.

Acestea fiind spuse, un diavol sub chip de inger de lumina aparu dinaintea pustnicului.
Nichita cazu la picioarele sale si I se inchina ca unui inger.

Diavolul spuse: <<De acum iniante sa nu te mai rogi ci sa citesti carti. In felul acesta vei intra
intr-un permanent dialog cu Dumnezeu si vei primi puterea de a oferi invataturi mantuitoare celor ce
vor veni sa te vada, iar eu ma voi ruga neincetat Creatorului a toate spre mantuirea ta>>.

Pustnicul crezu toate aceste cuvinte si fu pe mai departe inselat. El inceta sa se mai roage si
se puse pe citit. El vedea demonul rugandu-se neincetat si se bucura, crezand ca ingerul Domnului se
ruga pentru el. Apoi, incepu sa le vorbeasca mult din Scripturi celor ce veneau la el si sa
prooroceasca ca pustnicul palestinian.

Faima sa se raspandi printre oamenii din lume si ajunse pana la curtea marelui principe
mostenitor. De fapt, el nu proorocea, ci le spunea celor care veneau la dansul unde fusesera ascunse
anumite lucruri furate sau ce se intampla undeva, la mare departare, capatand aceste informatii de
la diavolul care-l supraveghea. Astfel, el ii vorbi marelui principe Iziaslav de uciderea principelui Gleb
din Novgorod si-l povatui sa-si trimita fiul sa ia in stapanire principatul si sa ocarmuiasca in locul sau.
Acest lucru a fost suficient ca mirenii sa-l socoteasca pe pustnic drept prooroc. Este notabil faptul ca
mirenii si chiar monahii care nu au discernamant duhovnicesc sunt aproape intotdeauna atrasi de
escroci, impostori, ipocriti si de catre cei aflati in stare de inselare diavoleasca, luandu-i pe unii ca
acestia drept sfinti si adevarati slujitori ai lui Dumnezeu.

Nimeni nu se putea compara cu Nikita in cunoasterea Vechiului Testament, dar nu putea


suferi Noul Testament, niciodata nu dadea exemple din Sfintele Evanghelii sau din epistolele
apostolice si nu ingaduia nici unuia dintre oaspetii sai sa-i pomeneasca ceva din Noul Testament. Din
pricina acestei ciudatenii strecurate in invataturile sale, parintii de la manastirea Pesterilor din Kiev
si-au dat seama ca era inselat de diavol. Pe vremea aceea erau multi monahi cu viata sfanta si
inzestrati cu daruri duhovnicesti si cu mult har in manastire. Acestia l-au alungat pe diavolul care-l
insela pe Nikita cu rugaciunile lor. Nikita nu l-a mai vazut.

Parintii l-au scos pe Nikita din insingurarea ce si-o impusese si-l rugara sa le spuna ceva din
Vechiul Testament. Dar el sustinea cu juramant ca nu citise niciodata acele carti pe care mai inainte
le stia pe dinafara.

S-a dovedit ca uitase chiar si sa citeasca, atat de mare fusese influenta inselarii diavolesti, si
doar cu mare greutate a invatat din nou sa citeasca.

Cu rugaciunile parintilor cu viata sfanta, si-a revenit in fire, si-a recunoscut si marturisit
pacatul, l-a deplans cu lacrimi amare si a ajuns la o inalta treapta de sfintenie, primind darul facerii
de minuni printr-o smerita viata dusa printre frati. Mai apoi, Sfantul Nikita a fost hirotonit episcop de
Novgorod.”

Aceasta istorisire ne scoate la iveala o problema in ziua de azi. Cum poate un om aflat pe
drumul cautarilor religioase sa evite capcanele si magirile pe care le intampina in cautarile sale?
Exista doar un singur raspuns la aceasta intrebare: cel ce se afla pe aceasta cale nu trebuie sa caute
experiente religioase, care pot duce la inselare, ci sa intreprinda toata aceasta cautare de dragul
adevarului. Tot cel ce studiaza religia in chip serios ajunge la aceasta provocare: ea reprezinta cu
adevarat o problema de viata si de moarte.

Credinta noastra crestin-ortodoxa in contrast cu cea occidentala, este adesea numita


“mistica”: ea se afla in legatura cu o realitate spirituala ce produce rezultate numite in mod obisnuit
“supranaturale” care se afla dincolo de orice tip de experienta sau logica pamanteasca. Nu e nevoie
sa cauti in literature veche spre a afla exemple, fiindca viata unui facator de minuni din zilele noastre
este incarcata de elemente mistice. Arhiepiscopul Ioan Maximovici, care s-a mutat la cele vesnice
doar cu 15 ani in urma a vietuit in California in calitate de Arhiepiscop de San Francisco, a fost vazut
intr-o lumina stralucitoare, inaltat de la pamant in timpul rugaciunii, era vazator cu duhul, savarsea
minuni de vindecare… Nici unul dintre aceste lucruri, nu este remarcabil in sine, oricare din acestea
poate fi imitate de falsie facatori de minuni. Cum stim noi ca el se afla in legatura deplina cu
adevarul?

2.Descoperirea

Daca arunci o privire intr-un


manual de teologie ortodoxa, vei vedea
ca adevarul nu poate fi aflat de catre
fortele neajutorate ale omului. Poti citi
Scripturile sau oricare alta carte sfanta si
sa nu intelegi macar ce spun acestea.
Exista o pilda de acest fel in Faptele
Apostolilor, in istorisirea Apostolilor Filip
si a eunucului etiopian:

“Si un inger al Domnului a grait


catre Filip, zicand: Ridica-te si mergi spre
miazazi, pe calea care coboara de la
Ierusalim la Gaza, aceasta este pustie. Si,
ridicandu-se, a mers. Si iata un barbat din
Etiopia, famen, mare dregator al
Candachiei, regina Etiopiei, care era
peste toata vistieria ei si care venise la
Ierusalim ca sa se inchine, se intorcea
acasa, si, sezand in carul sau, citea pe
proorocul Isaia. Iar Duhul i-a zis lui Filip:
Apropie-te si te alipeste de carul acesta.
Si alergand, Filip l-a auzit citind pe proorocul Isaia si i-a zis: Intelegi oare, ce citesti? Iar el i-a zis: Cum
as putea sa inteleg, daca nu ma va calauzi cineva? Si a rugat pe Filip sa se urce si sa sada cu el. Iar
locul din Scriptura pe care citea era acesta: <<Ca un miel care aduce spre junghiere si ca o oaie fara
de glas inaintea celui ce o tunde, asa nu si-a deschis gura sa. Intru smerenia Lui judecata Lui s-a
ridicat , si neamul Lui cine-l va spune? Ca se ridica de pe pamant viata Lui>>. Iar famenul,
raspunzand, a zis lui Filip: Rogu-te, despre cine zice proorocul acesta, despre sine, ori despre
altcineva? Iar Filip, deschizand gura sa si incepand de la scriptura aceasta, i-a binevestit pe Iisus. Si,
pe cand pe cale, au ajuns la o apa; iar famenul a zis: Iata apa. Ce ma impiedica sa fiu botezat? Filip a
zis: Daca crezi din toata inima, este cu putinta. Si el, raspunzand a zis: Cred ca Iisus Hristos este Fiul
lui Dumnezeu. Si a poruncit sa stea carul, si s-au coborat amandoi in apa, si Filip si famenul, si l-a
botezat.

Iar cand au iesit din apa, Duhul Domnului a rapit pe Filip si famenul nu l-a mai vazut. Si el s-a
dus in calea sa, bucurandu-se.”(Fapte 8:26-39)

Exista cateva elemente mistice, suprafiresti in aceasta istorisire: ingerul ii spune lui Filip unde
sa mearga(desi etiopianului i se pare doar o intalnire intamplatoare pe un drum in pustie), iar mai
apoi, dupa botez, Duhul Domnului il ia pe Filip, care dispare dinaintea ochilor eunucului. Dar nu
acesta este lucrul care l-a facut pe eunuc sa doreasca a fi botezat si sa devina crestin. A existat
altceva care l-a miscat profund: nu minunile, ci ceva anume din inima sa. Miracolele, desi il ajuta
cateodata pe om sa ajunga la credinta, nu reprezinta motivul corect de a accepta crestinismul. Tot in
“Faptele Apostolilor” aflam istorisirea lui Simon magul, care a vrut sa plateasca bani pentru a intra in
cadrul Bisericii si adobandi darurile Sfantului Duh, fiindca ele erau foarte impresionante si
miraculoase. El se indeletnicea cu vrajitoria cea atat de profitabila, intr-o vreme cand cu cat puteai
savarsi mai multe fapte suprafiresti cu atat mai multi bani si faima dobandeai, si cand astfel de
lucruri erau mult mai numeroase in cadrul crestinismului, decat in paganism. Asa cum stim din
“Faptele Apostolilor”, cererea lui Simon a fost respinsa de catre Sfantul Apostol Petru, iar Simon a
ajuns la un sfarsit rau, lasandu-ne cuvantul “simonie” care reprezinta conceptul de a incerca sa
cumperi harul lui Dumnezeu.

Prin contrast, atunci cand Filip i-a vorbit eunucului etiopian, ceva s-a schimbat in inima
eunucului. Se spune in “Faptele Apostolilor” ca el a ajuns sa “creada”, cu alte cuvinte, inima sa s-a
imnuiat prin adevarul care i-a fost grait. Cuvintele Scripturii sunt foarte puternice, si atunci cand li se
da interpretarea corecta, ceva din fiinta umana “se deschide” daca inima sa e pregatita. De aceea,
eunucul, l-a primit pe Hristos din toata inima sa; el a devenit un alt om. Acest lucru nu s-a intamplat
din pricina miracolelor, ci datorita a ceea ce a adus Hristos cel intrupat pe pamant.

Acelasi lucru poate fi observant in alt loc din Noul Testament, atunci cand doi dintre ucenicii
lui Hristos mergeau pe drumul catre Emaus(Luca, cap.24).

Hristos Insusi, chiar in ziua invierii Sale, li s-a alaturat si a inceput sa mearga alaturi de ei,
intrebandu-I de ce oare erau atat de tulburati. La randul lor, acestia au inceput sa-L intrebe daca nu
cumva El era singurul care nu stia ceea ce se intamplase in Ierusalim. Ei spusera ca era vorba de un
mare prooroc care fusese omorat si Care apoi inviase din morti, dar ei nu stiau ce sa creada. Hristos a
inceput apoi sa le deschida inimile si sa le explice ceea ce scria in Vechiul Testament in legatura cu
ceea ce avea sa i se intample lui Mesia. In tot acest timp ucenicii nu L-au cunoscut, fiindca El nu
venise la ei cu semne si minuni spre a-i uimi. Mai apoi, cand au ajuns la Emaus, Hristos S-a facut ca
merge mai departe, iar El s-ar fi despartit de ei fara sa fi recunoscut daca acestia nu L-ar fi rugat, din
simpla dragoste fata de un strain aflat la stramtoare, sa-si petreaca noaptea impreuna cu ei.

In cele din urma, cand El S-a asezat la masa impreuna cu ei si “a frant painea” asa cum o
facuse si la Cina cea de Taina, ochii lor s-au deschis, ei au vazut ca era Insusi Hristos, iar atunci El a
disparut chiar dinaintea ochilor lor. Ei au inceput sa-si puna intrebari si si-au amintit, ca tot timpul
cat fusese cu ei pe cale, inima lor le ardea inlauntru, chiar daca ei nu-L recunoscusera inca. Ceea ce i-
a facut sa-L recunoasca pe Hristos in sfarsit a fost aceasta “inima care ardea intru dansii”, si nu doar
simplul fapt ca el se facuse nevazut de dinaintea lor, fiindca si magicienii pot face acelasi lucru. De
aceea, nu minunile sunt cele care ni-L descopera unei inimi pregatite pentru aceasta. Aceasta se
intelege printr-o “inima care arde” si prin care cei doi ucenici au luat legatura cu Dumnezeu Cel
intrupat.

Aici vedem cum ceea ce se numeste “descoperire” are defapt, loc: inima este miscata si
transformata de prezenta lui Dumnezeu, sau de catre cineva care este plin de Duhul Sau, sau prin
simpla auzire a predicarii adevarului despre El. Tot astfel Apostolii au avut si ei puterea sa strabata
practic intregul pamant locuit, pana in India (si probabil chiar pana in China), pana in nordul Rusiei
unde locuiau scitii, pana in Britania catre apus si Abisinia in sud pentru a propovadui Evanghelia
tuturor popoarelor in timpul primelor decenii de dupa invierea lui Hristos.
Acelasi lucru se intampla si astazi, chiar daca oamenii au devenit mult mai insensibili si mai
opaci din punct de vedere duhovnicesc, mult mai putin simpli si nu raspund asa de usor la adevar. In
cazul arhiepiscopului Ioan, cei care au ajuns la credinta prin intermediul sau, au fost miscati nu mai
presus de orice de minunile sale, ci prin ceva anume care le-a miscat inimile datorita prezentei sale
duhovnicesti. Voi oferi un exemplu din viata sa, o intamplare care a avut loc in Sanhai, acolo unde el
a fost episcop, in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Aceasta intamplare ne-a fost povestita de
catre o prietena apropiata de-a noastra care a murit acum cativa ani, o profesoara de canto pe nume
Ana. Dupa spusele, postul arhiepiscopului Ioan era atat de aspru incat maxilarul sau inferior isi
pierdea puterea in timpul perioadelor de post si el vorbea nedeslusit. Ea ii dadea lectii de spre a-si
exersa maxilarul si spre a-l face sa vorbeasca mai limpede. El obisnuia sa vina la lectii la interval
regulate, si dupa ce termina fiecare lectie avea obiceiul de a-i lasa o bancnota de 20 de dolari. In
timpul razboiului, aceasta femeie a fost
ranita si era pe moarte intr-un spital
francez din Sanhai. Era noaptea tarziu,
afara era o furtuna grozava si nu era cu
putinta sa circuli prin oras. Dar in inima
sa ea avea o singura idee.

Dupa ce medicii ii spusesera ca


nu mai avea nici o sansa, singura sa
nadejde o avea in arhiepiscopul Ioan,
care spera sa poata veni, s-o
impartaseasca si cumva sa o ajute. Ea ii
ruga pe oameni sa-i transmita un mesaj
din partea ei, dar toti ii raspunsesera ca
totul era cu neputinta. Telefoanele nu
functionau din pricina furtunii, iar
spitalul (intrucat era pe vremea
razboiului) era inchis pe timp de noapte.
Asa incat tot ce mai putea face era sa
strige: “Ajutor! Arhiepiscope Ioan, vino!”
Desigur, oamenii spuneau ca biata
femeie aiura, fiindca nu era cu putinta sa
se ia legatura cu el. Dar in acea noapte,
in timp ce ea rostea aceste cuvinte, usile
se deschisera in toiul furtunii si pe usa isi
facu aparitia arhiepiscopul Ioan cu
Sfanta Impartasanie in mana. Acesta se
duse la patul ei, o spovedi, o linisti (ea
era intr-o stare de bucurie de nagrait), o
impartasi si pleca.

Femeia dormi timp de 18 ore dupa aceasta si, trezindu-se in ziua urmatoare, simti ca se
vindecase. “Toate acestea se datoreaza venirii aici a arhiepiscopului Ioan”, spuse ea. “Care
arhiepiscop Ioan?”intrebara asistentele, afirmand ca acesta nu avea cum sa intre intr-un spital inchis
intr-o noapte ca aceea.
Persoana din patul alaturat spuse ca cineva fusese defapt acolo, dar totusi nimeni n-o crezu.
Ea incepu sa se intrebe daca nu cumva avusese halucinatii.

Dar in timp ce asistentele tocmai ii faceau patul in ziua aceea, ele aflara sub perna ei o
bancnota de douazeci de dolari americani. “Ei”, spuse ea, “aceasta este dovada ca el fusese acolo!”

Cum, oare, stiuse de toate acestea arhiepiscopul Ioan? Cum reusise sa ajunga la ea, cand se
intrerupsesera orice fel de comunicatii interumane si nu putea primi nici un fel de mesaj de la ea? Se
poate spune ca acest lucru i se descoperise, fiindca atat de multe lucruri i se descoperisera. Dar cum
i se descoperise acest lucru? De ce tocmai lui si nu altcuiva? De ce oare adevarul li se descopera
unora si nu altora? Exista cumva un receptor special pentru a primi descoperiri de la Dumnezeu? Da,
intr-un anume sens, exista un astfel de senzor, desi, in mod obisnuit noi il inchidem si nu-l lasam
deschis spre a putea functiona: revelatia dumnezeiasca este conferita unui receptor numit o inima
plina de iubire. Noi stim din Sfintele Scripturi ca Dumnezeu este iubire; crestinismul este religia
iubirii. (Poti observa, desigur, neajunsurile, poti vedea oameni care se numesc pe sine crestini si nu
sunt, si sa spui ca nu-i vorba de nici un fel de dragoste acolo, dar crestinismul este cu adevarat religia
iubirii atunci cand reuseste si este practicat in mod corect). Domnul nostru Iisus Hristos Insusi spune
ca Apostolii sai s-au remarcat mai presus de orice prin dragostea lor.

Daca intrebi pe cineva care l-a cunoscut pe arhiepiscopul Ioan ce ii atragea pe oameni la
dansul, si inca ii atrage pe oamenii care nu l-au cunoscut vreodata, raspunsul este pururea acelasi: el
raspandea din abudenta in jurul sau iubirea; el se jertfea pe sine pentru ceilalti dintr-o dragoste
absolute sincera si total dezinteresata fata de Dumnezeu si de aproapele. Iata cum i se revelau tot
felul de lucruri care nu li se descopereau altora si pe care el nu le-ar fi putut descoperi niciodata prin
mijloace firesti. El insusi propovaduia faptul ca, in ciuda “misticismului” Bisericii noastre ortodoxe, pe
care-l aflam in Vietile Sfintilor si in scrierile Sfintilor Parinti, adevaratul crestin ortodox are
intotdeauna ambele picioare bine infipte in pamant, infruntand orice fel de situatie se afla dinaintea
sa. Doar prin acceptarea situatiilor date care necesita o inima plina de iubire, te poti intalni cu
Dumnezeu. Tocmai printr-o astfel de inima plina de iubire poti ajunge la cunoasterea adevarului,
chiar daca Dumnezeu uneori trebuie sa infranga si sa smereasca o inima spre a o face receptiva, ca
in cazul Sfantului Apostol Pavel, care odinioara persecutase crestinii. Dar pentru Dumnezeu, trecutul,
prezentul si viitorul inimii omenesti sunt toate prezente, iar El vede acolo unde poate patrunde si
comunica.

Opusul inimii iubitoare care primeste descoperiri de la Dumnezeu, este ratiunea rece,
obtinerea a tot ceea ce poti scoate mai mult de la ceilalti, in viata religioasa, acest lucru duce la
inselaciuni si rautati de tot felul. Daca observi lumea religioasa de astazi, vezi ca multe lucruri de
acestea se intampla: atata inselaciune, ipocrizie, calcule facute la rece, atata cedare in fata
curentelor aflate la moda care scot la iveala fie o religie la moda, fie alta care poate aduce avantaje
cat mai mari. Pentru a afla adevarul, trebuie sa cauti mai adanc.

3.Suferinta

Cam cu un an si ceva in urma am avut o inlungata conversatie, in timpul unei calatorii cu


trenul, cu un tanar american. Se pare ca ne-am intalnit din intamplare(desigur, in viata nu exista
intamplare ) si mi-a spus ca invata limba rusa. El era un cautator in domeniul vietii religioase si fusese
pe la tot felul de asa-numite grupuri crestine, nu aflase nimic altceva decat ipocrizie si inselaciune
pretutindenea si era gata sa renunte complet la religie. Dar tot atunci auzi ca in Rusia oamenii
patimeau pentru credinta lor. Acolo unde exista suferinta, se gandi el, probabil ca e vorba de ceva
adevarat si nu poate exista atata inselaciune si minciuna pe cat avem noi in America. Si iata cum se
face ca el studia limba rusa cu scopul de a se duce in Rusia si de a se intalni cu oameni care erau
adevarati crestini. Si aceasta dorea s-o faca in calitate de preot ortodox; eram uimit de cele ce
auzeam, caci el nu mai vazuse niciodata un pastor ortodox si nici nu luase parte la vreo slujba
ortodoxa. Noi am avut o indelungata discutie despre religie si am vazut ca idea sa era destul de
temeinica: idea ca suferinta ar putea produce ceva autentic, in timp ce viata noastra indelungata
da nastere usor la falsuri si inselaciuni.

In secolul al IV-lea, un mare teolog ortodox, Sfantul Grigorie de Nazians (numit si “Teologul”)
a numit religia noastra “patimitoarea Ortodoxie”, si asa a fost ea de la inceputuri, de-a lungul intregii
istorii si a Bisericii. Ucenicii Dumnezeului Celui rastignit au patimit persecutii si torturi. Aproape toti
apostolii au murit ca martiri, Petru fiind rastignit cu capul in jos, iar Andrei fiind rastignit pe o cruce in
forma de X. in timpul primelor trei secole de crestinism, credinciosii s-au refugiat in catacombe si au
patimit cumplite suferinte. In acele catacombe se dasfasurau dumnezeiestile slujbe bisericesti intr-o
atmosfera de permanenta asteptare a mortii, pe care noi astazi le celebram intr-o forma putin
schimbata fata de acele vremuri. Dupa epoca acelor catacombe a urmat lupta pentru pastrarea
puritatii credintei, atunci cand numerosi dascali au incercat sa inlocuiasca parerile lor personale cu
dumnezeistile invataturi revelate de Domnul nostru Iisus Hristos.

In secolele ce au urmat, s-au produs invaziile tarilor ortodoxe de catre arabi, turci, alte
popoare necrestine si, in fine, in zilele noastre, de catre comunisti.

Comunismul, care a persecutat religia asa cum aceasta nu mai fusese niciodata persecutata
pana atunci, a atacat mai intai exact tinuturile ortodoxe ale Europei rasaritene. Dupa cum se poate
vedea, asadar, credinta noastra, este defapt, o credinta patimitoare, iar in aceasta suferinta, se
intampla ceva care ajuta inima sa primeasca descoperirea, revelatia lui Dumnezeu.

Ce trebuie sa ne spuna noua astazi patimitoarea Ortodoxie a Rusiei, patimitoarea religie pe


care tanarul mai inainte pomenit dorea s-o vada si s-o cunoasca la ea acasa? Este adevarul revelat in
Rusia inimilor pline de iubire? Dupa logica lumeasca, nu exista nicio sansa de acest fel. Comunismul a
dominat cu mana de fier timp de peste 60 de ani, si chiar de la bun inceput idea sa a fost aceea de a
stigmatizase si desfiinta religia. O vreme, in anii 1930, aproape ca a reusit acest lucru, lasand doar
cateva biserici deschise. Daca invazia lui Hitler nu i-ar fi obligat pe rusi sa devina patrioti si sa mai
pastreze o oarecare nadejde in viata crestina, Biserica ar fi ajuns cu totul in subterane. Astazi,
situatia este intrucatva mai buna , dar inca se fac mari presiuni asupra credinciosilor. A mai existat si
o alta persecutie in anii 1960 pe vremea aceea. In prezent, (e vorba de anii 1980) pe langa orasele
vizitate de turisti (in Moscova si Petersburg, de exemplu, se pot vedea probabil 30 sau 40 de biserici
deschise), exista mari orase din tara doar cu cateva biserici deschise sau chiar nici una. Astfel, daca
un credincios vrea ca pruncul sau sa fie botezat, va trebui sa calatoreasca uneori sute de kilometri.

Aici as dori sa spun un cuvant despre felul in care Dumnezeu se descopera pe Sine crestinilor
patimitori din Rusia, chiar acum.
Probabil, ca toata lumea a
auzit de Alexandru Soljenitan, un mare
ganditor si scriitor rus care a fost exilat
din patria sa in anul 1975 fiindca a
rostit adevarul despre Rusia asa cum il
vedea el. Varsta sa este exact apraoep
aceeasi cu cea a regimului comunist,
asa ca nu poate fi acuzat ca are
prejudecati ramase inca din copilarie.
El a dus o viata obisnuita in Uniunea
Sovietica. Nascut la un an dupa
revolutie, el si-a pierdut tatal in primul
razboi, astudiat matematica spre a
capata o slujba practica, a slujit patria
ca soldat in armata rosie in timpul
celui de al doilea razboi mondial si a
ajuns cu armata sovietica pana in
Germania. In anul 1945 a fost arestat
pentru faptul ca a scris cateva lucruri
nepotrivite la adresa “mustaciosului”
(e vorba de Stalin) in cateva scrisori
particulare si a primit opt ani de
detentie intr-un lagar de concentrare.
La sfarsitul acestei perioade de
detentie, in anul 1953, el a fost
exilat(adica, de fapt nu se mai afla
intemnitat, dar nici nu era liber sa mearga undeva) intr-un oras din sudul Kazahstanului, la marginea
pustiei. Acolo s-a imbolnavit de cancer si a fost gata sa moara din aceasta pricina, dar s-a vindecat
intr-o clinica de oncologie (despre care el a scris un roman intitulat “Pavilionul cancerosilor”).

In acest loc de exil el a predat matematica si fizica, iar in taina a scris romane, nuvele si
povertiri. Dupa moartea lui Stalin a urmat o perioada de “usurare” sau de “relaxare”, ingaduindu-se
sa stea in libertate si sa publice o carte in Rusia, in anul 1961. S-a descoperit atunci ca era mai
“dizident” decat i-ar fi placut guvernului rus si nu i s-a mai ingaduit sa mai publice nimic altceva.
Romanele sale, insa au inceput sa apara in afara Rusiei. Acest lucru i-a conferit o celebritate
neplacuta pentru autoritatile sovietice, mai ales atunci cand a primit premiul Nobel in 1970 si nu i s-a
ingaduit sa-l primeasca personal. In anul 1975, el a fost in fine exilat in mod fortat, dandu-i-se un
ultimatum de cateva zile pentru a parasi tara si a fost trimis in Germania Occidentala.

Soljenitan locuieste acum in Vermont, unde isi continua activitatea de scriitor. El i-a vorbit
occidentului despre ceva foarte important: sensul experimentului ateist din Rusia. Acesta este totusi
un lucru secundar. Lucrul principal pe care as vrea sa-l discut este cel cu privire la ceea ce i s-a
intamplat lui Slojenitan (in sens religios) atunci cand a fost intemnitat, fiindca tocmai acolo, in
inchisoare, Dumnezeu i s-a revelat. Odata cu revelarea raului din firea omului de catre Gulag, tot
acesta reprezinta punctul de pornire pentru renasterea spiritual al omului.
Iata de ce renasterea spirituala care are loc tocmai in Rusia este mult mai profunda decat asa
numitele “renasteri spirituale” care au loc in lumea libera. Soljenitan insusi ne arata cum ajuns el la
credinta: “Mi-a fost dat sa duc in spatele meu incovoiat de anii de inchisoare, care aproape ca s-a
frant sub povara sarcinii purtate, aceasta experienta esentiala: felul in care o fiinta umana devine
rea si felul in care aceasta devine buna. Intoxicat de succesele tineretii m-am simtit eu insumi
infailibil si eram prin urmare crud” (El a fsot sergent in armata). “Plin de aroganta puterii eram un
ucigas si un asupritor. In cele mai rele moment ale melee ram convins ca faceam binele, si eram
bine alimentat de argument solide. Si doar atunci cand zaceam pe rogojina putreda din inchisoare
am simtit in mine cele dintai raze ale binelui.”

Aici inima sa incepe sa se inmoaie si sa devina sensibila, receptive si in acest fel are loc un soi
de revelatie: “Treptat mi s-a dezvaluit faptului ca linia de demarcatie dintre bine si rau trece nu prin
state, nici intre clase, nici intre partidele politice, ci de-a dreptul prin fiecare inima omeneasca, si
apoi prin toate inimile omenesti… Si chiar inlauntrul inimilor coplesite de rau, se afla macar o
samanta a binelui. Si chiar in inimile cele mai bune ramane… un coltisor necuratit de rau.”

Cu cat este mai profunda aceasta observatie decat orice am putea spune noi, cei din
occident, legat de propriile noastre experiente de viata. Ea este mai profunda fiindca se bazeaza pe
suferinta, care reprezinta realitatea conditiei umane si inceputul adevaratei vieti duhovnicesti.
Hristos Insusi a ajuns la o viata plina de suferinta si la Cruce; iar experienta din Rusia le da
posibilitatea celor care indura sa vada acest lucru profund. Iata de ce renasterea crestina din Rusia
este un lucru atat de profund.

4.Nasterea din nou

Acum as dori sa spun un cuvant despre un om mai simplu, pe numele sau Iuri Maskov, care
istoriseste convertirea sa la credinta in Rusia.

El a fost exilat fortat din Rusia acum trei ani, si pe cand avea putin peste 40 de ani, s-a
imbolnavit de cancer si a murit anul trecut. La doar trei luni dupa venirea lui in aceasta tara, el a tinut
o conferinta in care a relatat felul in care a ajuns el la credinta: cu alte cuvinte, felul in care
Dumnezeu i s-a revelat prin suferintele sale. El fusese invitat sa vorbeasca la o conferinta ruseasca
din New Jersey in anul 1978, si cand a venit la aceasta conferinta el le-a spus oamenilor ca, inainte
de ajunge acolo, el nu stie ce avea sa spuna. “Eram tulburat”, spunea el. “Mi se parea ca nu aveam
nimic sa va spun. In prima jumatate a vietii mele am fost student, iar cea de-a doua jumatate am
petrecut-o in inchisori si in lagarele de concentrare politice ale Gulagului. Intr-adevar, ce le-as putea
spune eu unor oameni care au mai multa educatie decat mine, sunt mai erudite si chiar mai bine
informati cu privire la evenimentele din Uniunea Sovietica?”

Aici putem observa un contrast fata de ceea ce se intampla in Occident. Exista intr-adevar
numeroase persoane in occident care s-au convertit la Ortodoxie. De obicei, acestia au o vasta
cunoastere teoretica a Ortodoxiei, dar nu si aceasta experienta a suferintei, trebuind cu adevarat “sa
plateasca pentru ceea ce capata”.

Iuri pe de alta parte, vorbeste nu din carti, ci din propria sa experienta.


“De aceea”, spune Iuri, “am hotarat sa nu-mi scriu cele ce aveam de spus la conferinta, ci sa
spun ceea ce-mi da Dumnezeu in suflet. Si atunci, in timp ce ne indepartam in viteza de Bridgeport,
Connecticut, intr-un superb automobil de-a lungul unei minunate autostrazi aflate in mijlocul unei
nature luxuriante, am inteles ca intreaga mea viata tulburatoare din punct de vedere spiritual din
<<paradisul>> comunist, calea mea de la ateism si marxsim la credinta ortodoxa care v-ar putea
interesa. Viata mea este interesanta doar in masura in care ea reprezinta o picatura in oceanul
renasterii religioase rusesti.”

Iuri povesteste apoi despre viata sa: “M-am nascut in sangerosul an 1937 in satul Klisev, la
vreo 45 de kilometri departare de Moscova… Tatal meu, fierar de profesie, a murit in razboi, si nu-mi
amintesc nimic de el, iar mama, care a avut mai multe slujbe, era dupa cate stiu, indiferenta fata de
religie.

Bunica mea, insa, era intr-adevar credincioasa.” (De fapt, in Rusia, vei afla aproape
intotdeauna o bunica sau o mama credincioasa si care adduce intreaga familie la credinta).

“…Dar ea nu avea nici un fel de autoritate in ochii mei fiindca ea era complet analfabeta.
Desigur ca am fost botezat pe cand eram prunc, dar in anii de scoala mi-am scos crucea de la gat si
pana la varsta de 25 de ani am fost ateu convins.

Dupa absolvirea celor sapte ani de scoala (scoala primara), am avut sansa de a intra la Scoala
Superioara de Arte si Industrii, unde am studiat cinci din sapte ani. Astfel, inafara, viata mea
incepuse sa fie plina de succese… cu timpul ar fi trebuit sa primesc diploma de artist si as fi putut
munci oriunde as fi dorit.”

Aceasta este o biografie academica tipic sovietica. In Uniunea Sovietica viata academica este
luata foarte in serios: daca treci, dobandesti un “bilet de libera trecere” pentru multe lucruri bune
din viata sovietica, iar daca nu reusesti capeti o slujba ca cea de maturator de strazi.

“Dar plictisitoarea viata sovietica si nemultumirea spirituala”, continua Iuri, “nu-mi dadeau pace, si
candva, pe la sfarsitul anului 1955, la varsta de 19 ani, a avut loc un eveniment, neobservabil in
exterior, care oricum a schimbat complet viata mea si in cele din urma m-a adus aici. Acest
eveniment a avut loc in sufletul meu si a constat in faptul ca am inteles in ce fel de societate traiam.
In ciuda intregii propagande deşãnţate, am inteles ca traiam intr-un regim de a absoluta nedreptate
si cruzime. Foarte multi studenti au ajuns la aceeasi concluzie pe vremea aceea, si cu timpul au
aparut cei care gandeau ca mine, iar noi toti am socotit ca era de datoria noastra sa le vorbim
oamneilor despre descoperirea noastra si sa actionam cumva impotriva truimfului raului.” (Acest
lucru, desigur, reflecta curentul idealist al tinerilor, care poate fi observant si in lumea occidentala).
“Dar politia secreta are o foarte mare vigilenta fata de toti cetatenii URSS, si cand pe data de
7 noiembri 1985 (pe cand aveam doar 21 de ani) ne-am adunat la o intalnire a organizatiei spre a
hotari asupra problemei unei publicatii ilegale, 6 dintre noi au fost arestati si toti cei care nu s-au cait
de fapta lor au primit cea mai mare pedeapsa pentru agitatie antisovietica, sapte ani de fiecare om in
lagarele de concentrare. Astfel mi s-a deschis o cale noua in viata mea.”

Pana aici, trebuie observat, ca nu e vorba de nici o convertire religioasa. Iuri este inca doar
un idealist care a fost brusc “turtit” si trimis in Gulag.

“Noi toti eram pe atunci atei si marxisti in lagarul <<Euro-comunist>>. Cu alte cuvinte, noi
credeam ca marxismul in sine era un sistem ideologic care-i duce pe oameni catre un viitor luminous,
catre o imparatie a libertatii si dreptatii, iar criminalii de la Moscova dintr-un motiv oarecare nu
voiau sa traspuna aceasta ideologie in viata. In lagarul de concentrare aceasta idee a murit complet
si pentru totdeauna in noi toti.”

Aici nu voi discuta filosofia sau problemele comunismului, ci vom nota doar faptul ca Iuri a
fost redus la o stare de deznadejde. El a pierdut credinta in ceea ce crezuse candva prin educatie:
faptul ca comunismul este o ideologie idealista care aduce fericire si pace. El a observat ca, in
practica, comunismul nu era ceea ce ce se dorea a fi. Atunci a inceput sa se intample ceva in sufletul
sau.

“As dori sa descopar putin procesul nasterii din nou spirituale”, spune el, “ca sa puteti vedea
cat de limpede si de negresit se imtampla acest lucru cu poporus rus. Nu numai eu si ci cei care erau
cu mine au trecut pe aceasta cale spirituala ce mergea de la ateism catre credinta in Dumnezeu.
Aceasta este o manifestare tipica pentru lagarele de concentrare politice sovietice. Ce se intampla cu
poporul nostru?”

Procesul de nastere din nou spirituala are doua etape. La inceput noi intelegem esenta
marxismului si scapam de orice fel de iluzii cu privire la acesta. La o atenta si profunda analiza
descoperim faptul ca marxismul in esenta sa este o ideologie complete a totalitarismului, adica o
sclavie absoluta, si oricare partid communist din orice tara o data ce a inteles programul marxist , va
fi constrans sa repete ceea ce au facut si fac comunistii de la Moscova, sau altminteri sa renunte la
marxism si ateism sis a se autodesfiinteze. Dupa ce am inteles acest adevar simplu, noi pierdem baza
ideologica prin care noi ne impotrivisem sclaviei marxiste. Noi cadem intr-un gol spiritual care atrage
dupa sine o criza si mai profunda.

Iuri povesteste apoi felul in care el insusi a inceput sa intre in aceasta criza profunda: “Dupa
ce am fost eliberat din lagar (adica dupa cei 7 ani de comdamnare), perspectivele noastre de viitor
erau atat de sumbre incat nu le-am dori nici celui mai mare dusman al nostru: fie ca trebuia sa ne
intoarcem in lagar sis a ramanem acolo pentru tot restul vietii, fie sa murim intr-o inchisoare
psihiatrica, fie sa fim ucisi de catre politia secreta fara proces sau alte cercetari.

In aceasta situatie de criza spirituala, fara sa avem vreo cale de scapare, ne-am pus in chip
inevitabil intrebarea de capetenie a vietii: pentru ce mai traiesc daca nu mai exista nicio cale de
scapare? Iar cand vine acest moment inspaimantator, fiecare dintre noi simte ca moartea l-a apucat
de gat: daca nu vine nici un fel de raspuns spiritual, viata ajunge la capatul ei, fiindca fara Dumnezeu,
nu numai ca <<orice este ingaduit>> , ci viata insasi nu mai are nici o valoare si nici un sens. Am vazut
cu ochii mei cum feluriti oameni din lagar isi ieseau din minti sau se sinucideau. Dar chiar eu insumi
simteam limpede ca daca, in cele din urma, ajungeam la ferma si definitive concluzie ca nu exista
Dumnezeu, eram obligat sa sfarsesc prin a ma sinucide, fiindca este rusinos si umilitor ca o creatura
rationala sa duca o viata plina de chinuri si fara sens. Astfel, in ceea de-a doua etapa a nasterii din
nou spiritual, descoperim ca ateismul, gandit pana la ultimile sale consecinte logice il conduce pe om
inevitabil catre pierzanie, fiindca ca este o ideologie complete a imoralitatii, a raului si a mortii.

Un sfarsit tragic(sinuciderea sau nebunia) ar fi fost si soarta mea daca, spre marea mea
sansa, nu s-ar fi intamplat, pe data de 1 septembrie 1962, cea mai mare minune din viata mea.
Nici un eveniment nu a avut loc in ziua aceea, nu mi-au venit nici un fel de sugestii din afara,
in singuratate, reflectam la singuratatea mea: <<a fi sau a nu fi>>. De data aceasta am inteles, de
indata, ca a crede in Dumnezeu este un lucru izbavitor. Doream foarte mult sa cred in El; dar nu ma
puteam amagi: nu aveam credinta.

Si deodata a venit o clipa, cand oarecum pentru prima oara am inteles (ca si cum s-ar fi
deschis o usa dintr-o camera intunecoasa spre strada insorita), iar in clipa urmatoare deja stiam ca
Dumnezeu exista si ca Dumnezeu este Iisus Hristos Cel al Ortodoxiei, si nu vreun alt dumnezeu. Afirm
ca acest moment este cea mai mare minune pentru ca aceasta cunoastere certa mi-a venit nu prin
intermediul ratiunii(stiu acest lucru cu siguranta), ci pe o alta cale, iar eu nu sunt in stare sa explic
acest moment in chip rational… Si astfel, printr-o minune ca aceasta am inceput noua mea viata
spirituala, care m-a ajutat sa indur alti 13 ani de viata in lagare de concentrare si in inchisori, o
emigrare fortata si nadajduiesc, ca ma va ajuta sa indur toate greutatile legate de viata de imigrant.

Iar acest moment de credinta, acest mare miracol este experiat acum in Rusia de catre mii
de oameni si nu numai in lagare de concentrare si in inchisori.

Igor Ogurtov, fondatorul Uniunii crestin-sociale a ajuns la credinta, nu in lagare ci in


universitate. Renasterea spiritual este un fenomen tipic al Rusiei contemporane. Tot ceea ce este
viabil din punct de vedere duhovnicesc se intoarce in mod inevitabil cu fata catre Dumnezeu. Si este
absolut clar ca un astfel de miracol izbavitor, in ciuda intregii puteri a politicii comuniste, poate fi
realizat doar catre Atotputernicul Dumnezeu, Care nu a parasit poporul rus in grozavele suferinte
prin care a trecut si nu l-a lasat complet neaparat dinaintea numerosilor sai vrajmasi”.

5.Concluzii

Experienta acestui om, Iuri Maskov, ne arata modul cel mai practic felul in care Dumnezeu
Se descoperea pe Sine. Ceva se petrece in inima, si, in timp ce suferinta ajuta aceasta trasformare nu
exista nici un mijloc infailibil de a o dobandi. De exemplu, s-au scris numeroase carti in Rusia
ultimilor 60 de ani, care relateaza cazuri de oameni aflati in suferinta si care nu s-au convertit.

Exista o foarte interesanta carte in limba engleza, scrisa de un autor rus, pe numele sau
Marcenko, numita “Marturia mea”. Marcenko este doar un om cinstit, care nu a putut indura
sentimental cumplit de ipocrizie si minciuna din Rusia soviectica – faptul ca toti mint. Prin urmare el
a spus adevarul, si odata cu aceasta a fost trimis in lagar. Autoritatile l-au supus obisnuitelor
interogatorii si au tot spus: “Sa stii ca daca iti mentii ideile, chiar daca vei iesi de aici, te vei intoarce
din nou inapoi. De ce nu te schimbi si nu faci si ceea ce fac ceilalti oameni?” “Nu pot”, spunea el.
“Sunt un om sincer si cinstit.”

Uitandu-se la credinciosi, el a conchis faptul ca acestia erau singurii oameni fericiti din lagare
si din inchisori, fiindca ei afirmau: “Eu patimesc pentru Hristos”, si acceptau tot ceea ce li se
intampla. “Dar eu nu pot fi ca ei”, spunea el, “fiindca eu nu cred in Hristos”, si uite asa el s-a pierdut
controlul, i-a privit fix pe paznicii inchisorii si a vrut sa le tranteasca usile in fata. Atunci cand a iesit
din inchisoare, era plin de amaraciune si vroia sa-si ucida asupritorii. Stia ca avea sa se reintoarca in
lagar, si, defapt, dupa ce si-a scris cartea a fost trimis din nou in lagar.
Asadar, vedem ca in cazul lui Marcenko, inima nu i s-a inmuiat, ci i-a ramas impietrita.
Desigur, inima este un lucru foarte complex, si poate ca intr-o buna zi el se va schimba. Marturia sa,
insa, ne arata faptul ca noi nu putem pur si simplu trimite un om intr-un lagar de concentrare si sa
spunem: “Il vom face in felul acesta crestin”. Unii ajung crestini, iar altii nu. Atunci cand convertirea
are intr-adevar loc, procesul de revelare are loc intr-un mod foarte simplu, un om se afla la
stramtoare, sufera si atunci intr-un fel oarecare cealalta lume i se deschide. Cu cat suferi mai tare si
ai mai multe greutati si esti insetat dupa Dumnezeu, cu atat El mai repede va veni in ajutorul tau, Se
descopera pe Sine si iti va arata felul in care sa iesi din necazuri.

Iata de ce nu lucruri spectaculoase, precum sunt minunile ar trebui noi sa cautam si a dori sa
le vedem. Stim din istorisirea cu privire la Sfantul Nikita, pe care am relatat-o mai inainte, ca aceasta
este cea mai proasta cale de acces si duce intotdeauna la inselare. Calea de acees catre Dumnezeu
cea mai buna se afla in inima care incearca sa se smereasca si stie doar ca sufera si ca exista cumva
un adevar superior, care nu numai ca poate ajuta suferinta, ci chiar o poate aduce la o dimensiune
complet diferita. Aceasta trecere de la suferinta la realitatea transcedentala reflecta viata lui Hristos,
Care a primit suferinta Sa de pe Cruce, a patimit cel mai cumplit si rusinos fel de a muri, iar mai apoi,
spre totala nedumerire a propriilor Sai ucenici, a inviat din morti, S-a inaltat la ceruri si a trimis Duhul
Sau Cel Sfant asupra Apostolilor si a devenit incepatorul intregii istorii a Bisericii Sale.

Iata ce am dorit eu sa spun in mod cu totul special despre descoperire si revelatie in


ortodoxie. Puteti pune intrebari sau putem discuta despre acest subiect.

6.Intrebari si raspunsuri

I: Daca diavolii apar precum ingerii si spun lucrurile pe care ingerii le-ar putea spune, atunci
cum am putea afla care este adevarul?

R: Aceasta este o foarte buna intrebare. Trebuie sa te smeresti pe tine insuti; trebuie sa te
afli intr-o stare de a dori adevarul lui Dumnezeu si sa nu umbli dupa “experiente”. Desigur, as putea
spune ca vreau sa devin un crestin ortodox sis a invat intreaga disciplina de vieture crestina. Acest
lucru e de folos, desi nu reprezinta o garantie, fiindca poti fi inselat si in calitate de crestin-ortodox.

Parintii Bisericii ofera cuvinte esentiale de povata. De exemplu, acestia spun ca daca cineva
iti apare ca inger de lumina, sa nu te increzi in el. Dumnezeu nu te va osandi daca El vrea defapt sa
apara dinaintea ta, iar tu Il respingi, fiindca daca El vrea cu adevarat sa-ti lase un mesaj, El va veni din
nou si afla o cale de a ajunge la tine. Defapt, El te va lauda daca esti neincrezator, pentru ca tu nu
vrei sa cazi in inselare. Cei ce se afla pe o treapta duhovniceasca mai inalta, avand mai multa
experienta in aceste lucruri, au actionat in alte feluri. Avem un exemplu din viata Sfantului Antonie
cel Mare, care vedea tot timpul diavoli. Atunci cand a fost intrebat cum poate el deosebi duhurile, a
spus: “Cand apare un inger, ma simt foarte calm, iar cand apare un diavol chiar daca acesta are
infatisare de inger simt tulburare.” Acest lucru, insa, este foarte periculos pentru incepatori, fiindca
te poti simti si foarte calm in prezenta diavolilor daca nu ai experienta.

Raspunsul esential la intrebarea ta este, din nou, acela de a intra in disciplina Bisericii
ortodoxe. Citind istorisiri ca cea a Sfantului Nikita si vazand cum se comporta diavolii, poti adesea,
doar cunoscand un mod anume prin care acestia vor incerca sa te pacaleasca, sa refuzi de indata
inselarea.

I: Ati putea vorbi despre conceptia ortodoxa cu privire la Sfantul Duh si in legatura cu
aceasta, despre conceptia legata de tainele crestine neortodoxe, daca Sfantul Duh este prezent intr-
insele?

R: Duhul Sfant a fost trimis de Domnul nostrum Iisus Hristos in ziua Cincizecimii, in cea de-a
cincizecea zi dupa Invierea Sa si in a zecea zi dupa ce El Insusi S-a inaltat la cer, pentru a ramane cu
Biserica pana la sfarsitul vremurilor. Din punct de vedere istoric, a existat o singura Biserica fondata
de El.

Exista cazuri, in timpurile moderne, cand oamenii au cautat sa afle aceasta biserica din punct
de vedere istoric. De exemplu, iata intreaga istorie a bisericii din Uganda. In anii 1920, doi seminaristi
din Uganda studiau intr-un seminar anglican si au inceput sa observe faptul ca invataturile primate
de ei nu erau aceleasi cu invataturile dobandite de ei de la Sfintii Parinti de odinioara.

Atunci ei au inceput sa se gandeasca la faptul ca romano-catolicismul trebuie sa fie


raspunsul, ca aceasta trebuie sa fie straveche Biserica.

In “cautarea lor de a afla adevarata, straveche Biserica” (asa cum o numeau ei), s-au dus sa
studieze intr-un seminar romano-catolic si au observat iarasi ca invataturile primate erau diferite de
cele ale Sfintilor Parinti ai Bisericii de odinioara. Atunci ei au inceput sa spuna: “daca adevarul poate
fi schimbat in felul acesta, atunci unde este adevarul lui Hristos?”. Si atunci au auzit de Credinta
Ortodoxa si au trecut prin tot felul de incercari spre a afla unde se gaseste aceasta. Mai intai au aflat
pe cineva care isi spunea “ortodox”, dar era un simplu sarlatan, distribuind ceea ce el numea Sfinte
Taine. Cand un mirean grec le-a spus ca era ceva “in neregula” cu acel om, ei au observat acest lucru
s-au cait, s-au razgandit, si au inceput sa caute din nou. Cel dintai episcop ortodox pe care ei l-au
intalnit nu era unul prea bun si au auzit de la acesta: “o, nu va faceti probleme, toate religiile sunt la
fel; intoarceti-va la anglicani”. Dar ei nu s-au lasat descurajati. In cele din urma au aflat un episcope
ortodox, care propovaduia ceea ce trebuia si ei au devenit ortodocsi. Astazi Biserica Ortodoxa se
raspandeste in toata Africa, in Uganda, Kenia, Zair, Tanzania s.a.m.d.

Noi avem chiar insemnari cu privire la slujbele lor, care sunt deosebit de impresionante. Au
adoptat muzica bizantina, greceasca si fara a incerca sa o modifice(ei canta pur si simplu in felul lor
propriu, in propria lor limba), suna foarte frumos, avand o oarecare mireasma africana. Ei au
procedat cu muzica bizantina, precum au procedat si grecii, cand au preluat muzica ebraica.

Astfel, acesti africani au cercetat din punct de vedere istoric si au aflat ca exista intr-adevar o
biserica care descinde direct de la Hristos si propovaduieste ceea ce s-a propovaduit in vremurile de
odinioara: Ortodoxia. Din perspective istorica puteti de asemenea observa ca celelalte biserici au
deviat de la aceste invataturi: romano-catolicismul mai intai in sec XI, cand in cele din urma s-a pus
problema pozitiei papei in cadrul Bisericii, iar papa a respins raspunsul ortodox, atragand dupa sine
intregul occident.
Pana in ziua de azi, Duhul Sfant Isi face lucrarea in Biserica Ortodoxa. In majoritatea
grupurilor protestante, occidentale, tot ceea ce ei poseda, arareori le putem numi macar Sfinte
Taine, si, astfel, nu se poate cu adevarat cauta harul Duhului Sfant in ceva ce ei insisi nu socotesc
drept Sfinte Taine. Desigur, romano-catolicii si alte cateva grupuri considera, intr-adevar, ca au
Sfinte Taine. Dar eu afirm cu tarie ca adevaratele Sfinte Taine, in intelesul in care Hristos le-a
instituit, se pot afla doar in Biserica Ortodoxa; iar aceia care, folosind numele de Sfanta Taina
incearca s-o valorifice la maximum, aceasta este treaba Lui. Ar putea sa nu fie doar o problema
psihologica; nu stiu, acest lucru e latitudinea lui Dumnezeu. Dar mijloacele pe care El le-a instituit in
Biserica sunt folosite pana in ziua de azi in Biserica Ortodoxa.

De fapt, puteti vedea din perspective istorica faptul ca noi facem aceleasi lucruri care erau facute si
in biserica straveche. Fillip apostolul, spre exemplu, l-a dus pe eunuc in râu si l-a botezat in acelasi fel
in care procedam si noi in chip neindoielnic: cele trei cufundari in numele Tatalui, al Fiului si al
Sfantului Duh. De aceea Ortodoxia este cunoscuta a fi atat de “demodata”: noi pastram in chip
deliberat toate obiceiurile si traditiile demodate, care ni s-au pastrat de la Hristos, de la Sfintii
Apostoli si de la cei dintai Sfinti Parinti ai Bisericii.

I: Vreti sa vorbiti despre atitudinea Ortodoxiei fata de religiile necrestine?

R: Hristos a venit spre a lumina omenirea. Exista felurite religii aflate in afara revelatiei Sale,
ai caror discipoli sunt sincere, nepracticand inchinarea la idoli si unde sufletul incearca cu adevarat
sa ajunga la Dumnezeu. As spune ca, inainte ca oamenii sa fi auzit de Hristos, aceste religii sunt bune
atata vreme cat sunt practicate sincer, dare le nu te vor conduce catre tinta. Tinta, telul vietii noastre
este viata vesnica si Imparatia Cerurilor, iar Dumnezeu S-a intrupat spre a ne-o deschide noua,
oamenilor. De aceea, crestinismul este adevarat ; puteti indica felurite elemente comparative ale
adevarului in alte religii si adesea ele sunt foarte adanci, dar ele nu deschid cerul. Doar cand Hristos
a venit pe pamant si i-a spus talharului: “Astazi vei fi cu Mine in rai”, s-a deschis cu adevarat cerul
oamenilor.

I: Asadar, oamenii care nu au avut nici o legatura cu Hristos, nu au acces la adevar?

R: Cei care nu au auzit niciodata de Hristos? Numai Dumnezeu va judeca. In Vechiul


Testament oamenii nu au auzit niciodata de Hristos, dar apoi Hristos a venit si le-a predicat
invatatura Sa in iad.

Si Sfantul Ioan Botezatorul, de asemenea, dupa parerea noastra, a ajuns in iad inainte de
Hristos si a predicat faptul ca Hristos avea sa vina acolo pentru a-i elibera pe toti cei ce voiau sa fie
liberati, care voiau sa creada in El. In felul acesta Dumnezeu poate revela adevarul celor care nu au
avut niciodata sansa de a-L auzi; cu alte cuvinte, care nu au respins Evangheliile, cid oar nu au auzit
de El. Dar odata ce accepti revelatia, atunci desigur ca esti mult mai raspunzator decat oricare altul.
Cel care primeste revelatia lui Dumnezeu Celui intrupat si nu vietuieste dupa invataturile ei, unul ca
acesta este mult mai rau decat orice preot pagan sau altii asemenea.

I:Ceva ce nu cunosc prea bine si probabil multi alti oameni nu cunosc nici ei este urmatorul
fapt: care sunt cele cateva diferente si asemanari concrete dintre, sa spunem, Biserica Ortodoxa rusa
si, sa spunem, biserica romano-catolica cu privire la feluritele doctrine si idei, ca cea despre Sfanta
Treime sau daca preotii trebuie sa se casatoreasca sau nu, toate acele o mie si una de diferente.

R: Exista numeroase diferente marunte. Exista insa o diferenta principala, cred eu; si as
explica-o tocmai pe cea legata de Sfantul Duh. Biserica lui Hristos este cea care daruieste har
oamenilor; si si in occident, cand Roma s-a rupt de aceasta Biserica, acest har s-a pierdut de fapt
(poate ca oamenii din intamplare l-au mai aflat pe ici-colea, dar din intreaga lor biserica harul a fost
luat). Ma uit la romano-catolicismul modern ca la o incercare de a subtitui, prin iscusisnta
omeneasca, harul care s-a pierdut. De aceea, papa este socotit “infailibil”, trebuie sad ea raspuns la
intrebarea: “unde este adevarul?”.

Sunt unii care se uita la Biserica noastra Ortodoxa si spun: “E cu neputinta ca oamenii sa afle
adevarul acolo. Spuneti ca nu credeti in nici un papa sau episcope, si in felul acesta nu exista nici o
garantie; nu credeti in Scritpuri asa precum ar crede un protestant si afirmati ca intr-insele se afla
cuvantul absolute <<infailibil>>. Daca aveti o controversa unde este ultimul cuvant?”

Iar noi spunem ca Sfantul Duh se va revela El Insusi. Acest lucru se intampla mai ales cand
episcopii se aduna la un sinod, dar chiar si atunci poate avea loc un sinod fals. Atunci s-ar putea
spune: “ Nu mai este nici o nadejde!“ Dar noi spunem ca Sfantul Duh calauzeste Biserica, si prin
urmare El nu va fi fals fata de Biserica. Daca nu aveti sentimental ca acest lucru este chiar asa, atunci
plamaditi astfel de lucruri precum acelea de a socoti ca Biblia este infailibila si papa este infailibil. De
asemenea, puteti transforma cele ale ortodoxiei asa cum au facut-o romano-catolicii intr-un soi de
“lege”, asa incat totul sa poata fi bine definit: daca incalcati o lege va duceti la duhovnicul vostru,
capatati o oarecare penitenta, dupa care toti sunteti iar “in regula”. Ortodoxia nu crede in aceasta
cale; de aici a venit intreaga idée a indulgentelor, care este o perversiune cu totul ilegitima a ideii de
pocainta. Daca te pocaiesti, ca talharul de pe cruce, te poti mantui chiar in acea clipa.

Ortodoxia pune intotdeauna accentul pe acest aspect duhovnicesc al relatiei dintre


sufletul omului si Dumnezeu; iar toate Sfintele Taine si disciplina Bisericii sunt doar un mijloc de a
pune in armonie sufletul omului cu Dumnezeu: aceasta este esenta credintei noastre.

In biserica romano-catolica, pana foarte de curand, cand lucrurile au inceput sa se dilueze, se


punea accentual mai degraba pe supunerea la un intreg set de legi si astfel a fi “in regula” cu
Dumnezeu intr-un sens legalist, care reprezinta un inlocuitor al Sfantului Duh.

I: Ati putea spune ceva anume despre anglicanism, fiindca exista o oarecare similitudine
intre el si ce spuneati dvs. despre romano-catolici, care afirma ca papa este infailibil si protestantii
afirma ca Biblia este infailibila? Eu vad anglicanismul ca o incercare de a pune un echilibru intre cele
doua conceptii, desi inteleg ca dvs. puteti afirma ca, istoric vorbind, el reprezinta o rupere fata de
Biserica strabuna.

R: In multe situatii, anglicanii se zbat din greu, dar ei pornesc de atat de departe. Atunci
cand te intorci catre Dumnezeu, nu poti doar “cugeta la El” sau “defini un sistem”, trebuie sa ajungi
in contact viu, traitor cu harul Sau. De aceea, raspunsul pentru biserica anglicana este acela de a
veni in contact cu Biserica dreptmaritoare.
I: Pastreaza inca Biserica Ortodoxa postul si toate traditiile de odinioara cu privirile la Sfantul
si Marele Post?

R: Da, exista o absoluta disciplina a postirii, exact ca in vremurile de odinioara. Acest lucru a
ajun s la noi din inceputurile istoriei Bisericii. Stim din “Didahii” (Inavataturile celro 12 Sfinti Apostoli)
ca in secolul 1 dupa Hristos se postea miercurea si vinerea.

I:Ati tinut aseara o prelegere despre Apocalipsa. Puteti s-o rezumati pe scurt pentru noi?

R: Socoteam evenimentele care au loc astazi drept semne ale sfarsitului si care ar trebui sa
fie atitudinea noastra crestina fata de sfarsit. Noi nu ar trebui sa numaram anii sau sa calculam cine
este “Imparatul sudului”, “Imparatul nordului” s.a.m.d., ci sa aprofundam lucrurile. Toti primii
Apostoli, in epistolele lor, scriu despre necesitatea de a gandi ca Hristos este aproape, pentru a te
pregati, fiind mai presus de orice, pregatit duhovniceste. Daca noi nu ne aflam in aceasta stare de
asteptare a lui Hristos gata sa vina la noi in sens spiritual, fie la propriile noastre suflete prin
intermediul harului sau in ceasul mortii noastre, atunci problema venirii Sale fizice pe acest pamant
la sfarsitul lumii nu ne va tulbura intr-asa masura incat sa intram in vreo noua secta care se duce in
varf de munte si asteapta venirea acelei zile. Ziua si ceasul noi nu le cunoastem, prioritatea
fundamentala o reprezinta pregatirea duhovniceasca.

Vremurile noastre, insa, sunt atat de incarcate cu ceea ce s-ar putea numi evenimente
“apocaliptice” incat noi ar trebui sa fim foarte constienti de acestea.

Domnul nostru Iisus Hristos spune ca, desi noi nu stim ziua si ceasul, ar trebui sa urmam
pilda cu smochinul, care atunci cand ii inverzesc frunzele stim ca vara este aproape. De asemenea,
cand toate aceste lucruri incep sa se intample, cand devine cu putinta faptul de a exista un singur
govern mondial, cand Evanghelia este propovaduita la toate neamurile, cand atat de multe curente
spiritual iau fiinta, curente care sunt, evident, inselatoare, acestea toate sunt semen clare ca ceva
insemnat este gata sa se imtample si sunt foarte probabil legate de sfarsitul lumii.

Pentru a fi duhovniceste pregatit pentru aceasta, este foarte instructive pentru noi ca sa
aflam despre ceea ce li se intampla oamenilor din lagarele de concentrare. Astfel de istorisiri ne
arata ca, indifferent de ceea ce s-ar putea intampla, chiar daca ne aflam in epoca lui antichrist in
persoana si ne aflam in inchisoare, noi putem supravietui datorita faptului ca Il avem pe Hristos.

Vietile mucenicilor au reprezentat intotdeauna un izvor de pregatire si de zidire, si chiar in


zilele noastre multi oameni sunt martirizati, lucru despre care aflam incontinuu.

POSTFATA

Asa s-a incheiat conferinta parintelui Serafim. Peste mai putin de doi ani, el avea sa moara
intr-un spital american. In suferinta grea pe care a indurat-o din pricina unei boli grele, Imparatia
Cerurilor pentru care el se pregatise vreme indelungata i-a devenit mai apropiata si mai palpabila.
Dumnezeu, Care ii implinise odinioara dorinta sa tulburatoare, arzatoare de a afla Adevarul
transcedent, acum il mangaia in vazute feluri. Incapabil de a mai vorbi, el doar isi atintise ochii catre
cer, in timp ce siroaie de lacrimi I se scurgeau din ochi. A incercat odata sa-i spuna fratelui sau de
nevointa, monahul Damaschin, care ii veghea ultimile clipe de suferinta, despre o descoperire
dumnezeiasca ce I se daruise in ceasul de pe urma al marii incercari prin care trecea, dar trupul sau
muribund nu i-a ingaduit acest lucru.

Atunci cand sufletul sau s-a eliberat de trup in cele din urma, chipul sau a devenit stralucitor
si plin de pace, iar buzele schitau un zambet bland. Cei care l-au vazut in sicriu, au dat marturie
despre bucuria linistita care-i asteapta pe cei ale caror inimi sunt pregatite sa primeasca
descoperirea, revelatia dumnezeiasca.

“Adevarat, adevarat va zic voua, ca daca grauntele de grau, cand cade pe pamant nu va
muri, ramane singur; iar daca va muri aduce multa roada”(Ioan, 12:24). Prin moartea parintelui
Serafim, a fost sadita o samanta care nu a incetat sa aduca roada in vietile celor ce-L cauta pe
Dumnezeu in lumea occidentala. Prin permanenta publicare a scrierilor sale, importanta sa pe plan
universal a devenit din ce in ce mai accentuata.

Desi el a fost cu adevarat un purtator de cuvant al crestinatatii ortodoxe, el a fost mult mai
mult decat unul dintre numerosii “exegeti” ai feluritelor aspecte ale traditiei crestine.

Mai degraba, putem spune ca el a fsot un pod uman viu intre omul occidental modern,
dezorientat din punct de vedere al Adevarului Ortodoxiei si plinatatea acestuia. Dobandirea acestui
adevar, asa cum afirma el, necesita nu stari de exaltare a constiintei, ci doar o inima plina de iubire
“o inima infranta si smerita”(Psalmul 50,17), o inima lucrata astfel prin suferinta. Dupa ce au primit
mesajul vital al parintelui Serafim cu privire la stravechea intelepciune crestina, fie ca tot mai multe
inimi pline de iubire sa inceapa a arde de dorul descoperirii adevarului , si fie ca acestia sa-l afle in
Persoana Hristosului Celui viu.

Text tehnoredactat din cartrea “Descoperirea lui Dumnezeu in inima omului” , Pr.Serafim Rose,

Editura Cartea Ortodoxa-Alexandria&Editura AGAPIS-Bucuresti 2005

Traducere din limba engleza de Prof. Paul Balan


**** Ce cauta omul in religie, si ce ar trebui sa caute in ea? Cum se dezvaluie Dumnezeu asa
incat sa duca omul spre cunaosterea Adevarului? Cum ajuta suferinta la aparitia acestei revelatii ?

Aceste intrebari, si multe altele, au fost discutate de pr. Serafim Rose, calugar crestin
ortodox din muntii Californiei de nord, in timpul unei predici pe care a tinut-o la Universitatea Santa
Cruz din California, in 1981. Aceasta predica este continuta de cartea de fata, care include si
raspunsurile la intrebarile adresate Pr. Serafim de catre studentii acestei universitati.

Tragand invataturi dintr-o varietate de surse – Sfanta Scriptura, scrierile patristice, vietile
sfintilor atat ale celor vechi cat si ale celor moderni, precum si povestiri ale crestinilor persecutati in
timpul Cortinei de Fier - , Pr. Seraphim ajunge pana in miezul intregii vieti crestine: conversia inimii
umane, spre a arde din dragostea pentru Hristos si a transforma omul intr-o noua fiinta.****
“Viata si lucrarile Parintelui SERAFIM ROSE”

scrisa de ieromonahul Damaschin

Editura Sophia & Cartea Ortodoxa

Bucuresti, 2005

S-ar putea să vă placă și