Maltratarea - agresarea fizica si psihica

a copilului
Generalitati

Maltratarea copilului este orice ranire cu intentie a unui copil. Maltratarea copilului include atat
neglijarea cat si abuzul.
Neglijare este atunci cand parintele sau persoana de ingrijire nu asigura sanatatea si starea
generala de bine a copilului. Neglijare poate fi considerata neasigurarea pentru copil a unui
adapost adecvat, a scolarizarii, a imbracamintei, a ingrijirilor medicale sau a protectiei impotriva
riscurilor. Neglijarea copilului este la fel de serioasa ca si abuzarea lui si este mai frecventa decat
abuzul. Totusi, nu este neobisnuit pentru o victima sa fie atat neglijata, cat si abuzata.
Abuzul fizic cauzeaza leziuni/raniri ale corpului, cum ar fi taieturi, vanatai, arsuri, fracturi osoase,
intepaturi sau afectari ale organelor interne. Abuzul fizic mai consta de asemenea in ranirea unui
fat, ca de exemplu atunci cand o femeie insarcinata are probleme legate de abuzul de substante
sau este ranita in urma violentei domestice.
Abuzul psihologic este un pattern de actiuni sau lipsa unor actiuni intentionale, verbale sau
comportamentale, care transmit unui copil mesajul ca ea sau el este lipsit de valoare, slab,
neiubit, nedorit, in pericol sau ca este valoros doar fiindca indeplineste nevoile altcuiva. Refuzul
de a oferi suportul emotional, izolarea sau terorizarea unui copil sunt forme ale abuzului
psihologic. Violenta domestica la care un copil este martor este de asemenea considerata o
forma de abuz psihologic.
Abuzul sexual este orice act a carui intentie este ca un copil sa satisfaca din punct de vedere
sexual un copil mai mare sau un adult. Abuzul sexual este orice activitate sexuala pe care copilul
nu o intelege sau la care nu consimte sau care este impotriva legii. Exhibitionismul, voyeurismul
sau expunerea unui copil la pornografie sunt tipuri de abuz sexual. Abuzatorii sexuali pot fi tineri
sau varstnici, barbati sau femei si de obicei sunt membri ai familiei (incest) sau cunostinte din
mediul copilului. Abuzul sexual realizat de un strain este relativ rar.
Jocul sexual nu este un abuz sexual. Jocul sexual este un comportament normal intre copii in
perioada de dinainte de adolescenta (la pubertate) intre care exista o diferenta de varsta mai
mica de 4 ani si in care nu a fost folosit nici un tip de putere, de forta sau de constrangere. Jocul
sexual este atunci cand copiii isi privesc sau isi ating reciproc organele genitale.
Copii nu au suficienta experienta de viata si capacitate de rationare ca sa poata intelege ca
abuzul sau neglijarea nu este din vina lor. Ei pot suferi esecuri devastatoare in dezvoltare,
precum ar fi incetinirea/oprirea cresterii sau intarzieri in dezvoltare (tulburari de invatare), durere
fizica sau durere emotionala care poate dura toata viata.

Ce trebuie facut daca se suspecteaza ca un copil este maltratat?

In cazul in care un copil este in pericol imediat sau a fost ranit sever, trebuie chemata salvarea
(961) sau alte servicii de urgenta (112).
In cazul in care exista suspiciunea ca un copil este maltratat sau neglijat, trebuie anuntata politia
sau serviciile locale de protectie a copilului. Persoana care face acest gest poate face un raport
anonim daca prefera asa. De asemenea, spitalul local poate face legatura cu asociatiile locale.
Unele spitale au programe speciale care se ocupa de maltratarea copiilor.

Ce trebuie facut in cazul in care cineva se teme ca cineva apropiat ar putea sa il raneasca
pe copilul sau?

Daca un adult se teme ca propriul copil este intr-un pericol iminent, trebuie sa sune la 961 sau
112 (interventie de urgenta) si sa-l duca pe copilul sau intr-un loc sigur. In cazul in care adultul
respectiv este foarte ingrijorat sau ii este teama, trebuie sa se mute intr-un loc sigur impreuna cu
copilul. Acest loc poate fi casa unui prieten apropiat sau a unui membru al familiei, ori un adapost
pentru persoanele supuse violentei domestice. Un profesionist de incredere din domeniu
(psihiatru sau psiholog de copii), o asociatie pentru copii abuzati sau politia poate da indrumari
pentru gasirea unui adapost.
In cazul in care partenerul de viata sau alta persoana de ingrijire are un comportament care ridica
semne de intrebare, se recomanda gasirea unui moment de liniste pentru o discutie cu acea
persoana intre patru ochi. Se incearca sa se explice acelei persoane, astfel incat sa inteleaga,
problemele de dezvoltare ale copilului; poate fi nevoie de cateva ore de educatie parentala, care
sa fie facute impreuna de ambii parinti. Crearea unui plan de actiune care sa contina pasii pe
care acestia trebuie sa-i faca, ii ajuta sa devina mai implicati si sa-si ia mai in serios preocuparea.

Cadrele medicale trebuie sa raporteze cazurile in care exista suspiciunea de maltratare

Profesionistii din domeniul sanitar si profesorii/invatatorii, precum si persoanele din alte domenii
profesionale aflate in legatura cu ingrijirea copiilor sunt obligati prin lege sa raporteze orice caz de
suspiciune de maltratare a copilului la politie sau la serviciile pentru protectia copilului ale statului.
Persoanele din justitie vor face investigatii si vor decide daca in acea situatie este nevoie de
urmarire penala. Daca este condamnat pentru crima, un abuzator poate fi supus unei detentii in
inchisoare. Rolul curtii de justitie pentru minori este sa asigure siguranta copilului si sa faca
legatura familiilor cu serviciile de protectie sociala.
Desi definitiile oficiale ale maltratarii sunt variate, profesionistii din domeniul sanitar au obligatia
legala, morala si profesionala sa evalueze orice semn de abuz sau de neglijare.

Simptome

Copii abuzati sau neglijati prezinta adesea atat simptome fizice cat si comportamentale. Copii
mici nu pot vorbi despre aceste evenimente. Copii mai mari pot de asemenea sa nu vorbeasca
despre acest lucru deoarece le este teama de agresor sau vor sa il protejeze sau pentru ca nu
cred ca vor fi luati in serios. Ocazional, copii pot relata abuzul unui adult in care au incredere.
Aceste dezvaluiri trebuiesc luate in serios si actionat in consecinta.
Unele simptome sunt specifice anumitor forme de maltratare. De asemenea sunt simptome
generale care apar in toate tipurile de maltratare.

Simptome generale

Anumite simptome generale pot sugera ca un copil este supus unui tip de maltratare; acestea pot
fi:
- Intarzieri in dezvoltare, care inseamna ca un copil nu atinge nivelurile de dezvoltare asteptate,
cum ar fi sa inceapa sa mearga sau sa se socializeze cu altii.
- Regresia, care consta in pierderea abilitatilor dupa ce acestea au fost achizitionate si revenirea
la un nivel anterior de dezvoltare.
- Incetinirea/oprirea cresterii, adica patternul de crestere al copilului nu este in limitele normale
pentru varsta. Atat greutatea cat si inaltimea pot fi afectate, dar cele mai frecvente simptome sunt
greutatea mica pentru inaltime si circumferinta capului mica. Cele mai multe cazuri de incetinire a
cresterii sunt rezultatul problemelor in ingrijirea primara a copilului, in interactiunea dintre copil si
persoana de ingrijire (de obicei mama) sau in starea sociala si emotionala a persoanei de
ingrijire.
- Interactiunea anormala parinte-copil. Parintele poate fi dezinteresat de copil, copiii pot fi
deosebit de sensibili la starile sufletesti ale parintilor lor si incearca sa atenueze orice potential
conflict. Adesea, acest lucru ia forma unei inversari de roluri, copilul fiind deosebit de atent la
parinte si raspunzand starilor acestuia. Copii maltratati pot de asemenea sa se teama de parintii
lor.
- Sanatate mentala afectata, cum ar fi exprimarea unei stime de sine scazute, anxietate, depresie
sau tentative de suicid.
- Declin brusc in performanta scolara.
- Comportament problematic sau inadecvat. In unele cazuri, in special la copii mici, se poate
observa o neliniste/agitatie neobisnuita, teama, lipsa de interes in activitati. Alte comportamente
pot fi dezorganizate. Acestea sunt adeseori invatate; copiii actioneaza in functie de ceea ce au
vazut sau au trait, cum ar fi violenta sau activitate sexuala. Copii mai mari pot avea un
comportament promiscu sau fug de acasa.

Simptomele abuzului fizic

Adesea abuzul fizic duce la aparitia de taieturi, vanatai, arsuri, fracturi ale oaselor, intepaturi,
otravire si leziuni abdominale. Aceste tipuri de vatamari corporale pot indica un abuz fizic atunci
cand:
- Este improbabil ca ele sa fi fost cauzate de un accident, mai ales in acel stadiu de dezvoltare al
copilului respectiv. Leziunile care au un tipar geometric sau in oglinda (simetric) sunt suspecte,
precum si cele localizate in regiuni ale corpului care in mod obisnuit sunt protejate, cum ar fi
partea interioara a picioarelor si a bratelor, spatele, organele genitale si fesele.
- Modificarea explicatiilor sau explicatii care nu justifica adecvat modul in care s-a produs
leziunea. Istoricul leziunii nu se potriveste cu tipul actual al leziunii, cu aspectul, cu localizarea ei
si cu durata de timp scursa de la producerea ei.
- Este evident ca au mai avut loc si alte vatamari inainte.
- Este intarziata cererea de ingrijiri medicale (adresabilitatea la doctor).

Simptomele abuzului psihologic

Copilul care este supus unui abuz psihologic are un parinte sau o persoana de ingrijire care
foloseste tactici de a rani copilul din punct de vedere psihologic, cum ar fi adresarea de insulte
sau neasigurarea unui climat suportiv. Durerea emotionala cauzata de acest tip de abuz poate fi
devastatoare pentru copil. Un copil abuzat emotional poate:
- sa aiba un interes scazut fata de ceea ce se petrece in jurul sau si sa nu fie curios sa incerce
noi experiente, activitati
- sa aiba un raspuns inadecvat la durere, la alti oameni sau la modificarile din mediul inconjurator
- sa evite un parinte sau o persoana de ingrijire
- sa aiba reactii excesive de teama, manie, depresie sau anxietate
- sa aiba performante scolare scazute
- sa isi produca autovatamare sau autodistrugere.

Simptomele abuzului sexual

Un copil cu simptome de abuz sexual recent se poate impotrivi sa mearga la baie; are semne de
disconfort sau durere in timp ce sta pe scaun, la mictiune sau la defecatie; are secretii vaginale
sau peniene sau sangereaza.
Anumite comportamente pot de asemenea indica un abuz sexual. Acestea includ:
- constientizarea si cunoasterea organelor sexuale sau comportament sexual inadecvat pentru
varsta
- fuga de acasa
- tentative de suicid
- consum de droguri
- prostitutie.
Abuzul sexual este foarte diferit de jocul sexual normal intre copii. Abuzul sexual este o activitate
criminala. Ea include orice activitate sexuala pe care copilul nu are capacitatea sa o inteleaga
sau la care nu consimte. Aceasta poate include, dar nu este limitata doar la, acte sexuale
evidente (cum ar fi contactul sexual), exhibitionismul, voyeurism si expunerea la pornografie.
Jocul sexual are loc intre copii aflati la pubertate, intre care exista o diferenta de varsta mai mica
de 4 ani, care au nivele de dezvoltare similare. Nu se foloseste forta, puterea sau constrangerea
si jocul consta in principal in atingerea si privirea reciproca a organelor genitale; este datorat unei
curiozitati inocente.

Simptomele neglijarii

Un copil este neglijat atunci cand lui/ei nu i se asigura o ingrijire corespunzatoare. Aspectul
general al copilului, mediul familial si comportamentul pot prezenta semne ale neglijarii.
Un copil neglijat poate:
- sa aiba o greutate sau o inaltime semnificativ sub limita normala
- intarziere in dezvoltare
- sa aiba o stare de sanatate evident precara, cum ar fi starea de boala sau de oboseala in marea
majoritate a timpului
- sa fie murdar sau sa aiba o stare de igiena precara
- sa fie imbracat inadecvat (cu vremea, etc).

Factori de risc

Traiul in saracie sau la limita saraciei este un factor de risc major pentru maltratarea copiilor.
Persoanele care traiesc in saracie adesea nu au resurse pentru a asigura o ingijire adecvata a
copiilor lor. Persoanele de ingrijire pot avea un nivel ridicat de stres, care ii face sa fie mai putin
capabili sa faca fata provocarilor zilnice. De asemenea, unii copii au nevoi fizice sau psihologice
speciale, ceea ce le provoaca parintilor un stres major. Parintii fara serviciu, singuri si lipsiti de
experienta, persoana de ajutor cu afectiuni psihice, abuz de substante, locuinta/adapost umil, toti
sunt factori de risc.

Factori de risc pentru parinti si persoanele de ingrijire

Un istoric de control scazut al impulsurilor, violenta, violenta domestica sau de abuz al copiilor.
Un istoric de abuz de substanta, care poate include probleme cu alcoolul.
Asteptari nerealiste de la un copil si lipsa cunostintelor legate de dezvoltarea normala a copilului
in general.
Un nivel crescut de stres care nu este rezolvat pe cai sanatoase. Sursele comune de stres includ
faptul de a fi un parinte singur sau adolescent sau faptul de a avea cativa copii mici cu varste
apropiate.
Lipsa suportului si izolarea. Parintii care duc lipsa de suport financiar, emotional sau de alte tipuri
au o probabilitate mai mare sa isi abuzeze sau sa isi neglijeze copii. Un parinte sau o persoana
de ingrijire care nu are acces la serviciile sociale comunitare pot fi lasati sa se descurce singuri
cu o varietate de dificultati.
A fost abuzat la randul sau in trecut. Persoanele de ingrijire care au fost abuzate in copilarie la
randul lor, cu o stima de sine scazuta, care sunt depresivi sau care au alte probleme mentale, au
o probabilitate mai mare de a reactiona cu violenta in conditii de stres.
Un istoric de probleme mentale, cum ar fi depresia.

Factori de risc pentru copii

Riscul de a fi abuzat sau neglijat creste daca un copil are o dizabilitate sau alte probleme de
sanatate, cum ar fi:
- nasterea prematura. Nou-nascutii care se nasc devreme adeseori aduc un plus de stres
emotional si financiar familiei din cauza nevoii lor de a sta mai mult in spital, ceea ce implica un
cost mai mare si din cauza vulnerabilitatii generale care impune o urmarire atenta din momentul
in care ajung acasa. Ei pot avea probleme de dezvoltare persistente
- o dizabilitate fizica, ca de exemplu orbirea sau paralizia
- inteligenta sub normal
- intarzieri in dezvoltare
- un temperament dificil
- probleme de comportament, inclusiv tulburarea hiperkinetica cu deficit de atentie (ADHD)
O legatura nesigura intre parinte si copil este de asemenea un factor de risc pentru abuz sau
neglijare. Incapacitatea de se stabili o legatura poate fi rezultatul urmatoarelor situatii:
- parintii nu isi doresc copilul
- nasterea de gemeni sau a mai multor copii
- spitalizare indelungata a nou-nascutului si separarea de parinti din cauza nasterii premature sau
a unor probleme de sanatate
- luarea in adoptie sau in asistenta maternala a unui copil
- probleme mentale ale persoanei de ingrijire. De exemplu, un parinte care are o depresie severa
poate sa isi neglijeze fara intentie copilul
- copilul s-a nascut cu o afectiune severa sau o dizabilitate, cum ar fi orbire, surzenie sau autism.
Aceste tipuri de probleme pot face dificila comunicarea parintelui cu copilul sau pot impiedica
copilul sa ofere si sa primeasca afectiune.

Conseciinte

In anul 2002, in Statele Unite de exemplu, aproximativ 1400 copii au murit ca rezultat al
maltratarii. Supravietuitorii sunt vulnerabili la afectiuni emotionale pe termen lung. Tipic, copii sunt
abuzati la o varsta la care nu au experienta de viata si au o capacitate de rationare scazuta
pentru a intelege ca ceea ce se intampla nu este din vina lor. Maltratarea copiilor mai mici de 7
ani poate duce la modificari permanente ale personalitatii si in comportament.
Copii care sunt maltratati au un risc crescut de a abuza alti copii si, mai tarziu in viata, sa-si
abuzeze proprii copii sau parintii varstnici. De asemenea ei au un risc crescut de se implica in
acte criminale pe masura ce trec anii. Ca adulti, exista o mare probabilitate ca ei sa aiba
probleme fizice si emotionale.

Efecte fizice

Abuzul fizic prelungit si repetat poate vatama pentru totdeauna corpul.

Anumite tipuri de abuz, cum ar fi "sindromul scuturarii bebelusului" (care mai este denumit si
ranirea intentionata a capului) pot provoca leziuni ale creierului care pot pune in pericol viata.
Copii care supravietuiesc pot avea dizabilitati in dezvoltare sau tulburari de invatare permanente.
Un copil abuzat sexual se poate infecta cu o boala cu transmitere sexuala, cum ar fi HIV, care
poate sa-i pericliteze viata.
Probleme de sanatate pe termen lung (cronice), ca de exemplu sindromul colonului iritabil sau
disfunctie sexuala.
Alte afectiuni, precum osteoporoza, se pot dezvolta ca rezultat al neglijarii in copilarie, atunci
cand nu i s-a asigurat o nutritie corespunzatoare.

Efecte emotionale

Toti copii care au suferit un abuz sau au fost neglijati sau au fost martori la violenta domestica au
un risc crescut de a dezvolta afectiuni psihice, probleme emotionale sau abilitati sociale
deficitare. Aceste probleme pot aparea singure sau in asociere. Efectele abuzului sau ale
neglijarii sunt determinate de severitatea lor, de frecventa lor si de durata perioadei in care au
avut loc si de relatia copilului cu abuzatorul.
Afectiunile psihice care ar putea aparea din cauza abuzului sau a neglijarii sunt:
- anxietatea
- depresia
- tulburarea de personalitate borderline. O persoana cu aceasta conditie mentala are dificultati sa
isi controleze mania si impulsurile, are probleme datorate relatiilor interpersonale instabile sau
intense, are un sentiment scazut al propriei valori, si are trairi innebunitoare de anxietate legate
de teama de abandon
- tulburare de stres postraumatica
- suicid sau idei suicidare
- disociere. Aceasta consta in incercarea inconstienta de autoaparare impotriva unei experiente
coplesitoare si traumatizante. Mintea se separa de un eveniment sau de locul/mediul care are
legatura cu acel eveniment; de exemplu blocarea memoriei, astfel incat mintea sa pastreze un
anumit grad de ordine si de sens
- tulburari de alimentatie, cum ar fi restrictionarea severa a caloriilor (anorexie), care duce la o
scadere in greutate care nu este sanatoasa.

Alte efecte emotionale sunt:

- scaderea stimei de sine, care este convingerea centrala a persoanei in legatura cu sine. Copii
nu pot procesa sau intelege ce li s-a intamplat. Adeseori, ei se blameaza inconstient pe ei insisi si
cresc cu o proasta imagine de sine, care le afecteaza relatiile cu ceilalti
- manie, ostilitate, sfidare, tendinte antisociale sau comportament criminal
- negativitate. O persoana cu un istoric de abuz sau de neglijare poate avea dificultati in
adaptarea la norme
- abuz de substante, cum ar fi folosirea de droguri ilegale sau consumul excesiv de alcool
- detasare emotionala. Persoana respectiva poate avea dificultati in crearea de legaturi, in
socializare si in formarea de prietenii. Acestea pot duce la izolare si la incapacitatea de a invata
sa aiba si de a dezvolta simpatie, empatie si alte concepte importante bazate pe emotie
- impulsivitate. Persoana nu poate sa se gandeasca si sa prevada consecintele inainte de a
actiona. Adesea, aceasta duce la activitati nesabuite, riscante sau antisociale, cum ar fi sofatul
periculos
- probleme sexuale. Copii abuzati sau neglijati, in special cei care au fost abuzati sexual,
adeseori au probleme in dezvoltarea unei sexualitati normale la adolescenta si la maturitate. Unii
pot avea o promiscuitate sexuala; altii pot avea teama si nu sunt dispusi sa riste sa se implice in
nici un fel de intimitate.

Investigatii

Unui copil maltratat care este dus pentru un consult medical i se va face mai intai un examen fizic
general. Istoricul medical al copilului este de asemenea trecut in revista si parintii sau persoanele
de ingrijire sunt intrebate in legatura cu starea de sanatate a copilului. Copilul care poate vorbi va
fi separat de persoana de ingrijire ca sa i se puna intrebari.

Persoanele din domeniul medical au datoria profesionala si obligatia legala sa evalueze

posibilitatea unui abuz sau a unei neglijari. Pe langa semnele evidente ale unui abuz fizic sau ale
unei neglijari, profesionistii pot deveni suspiciosi atunci cand:
- leziunea este neobisnuita sau este foarte putin probabil sa fie provocata de un accident, mai
ales pentru varsta acelui copil
- explicatiile date de parinti sau de persoanele de ingrijire se modifica sau nu se potrivesc cu
starea copilului
- nu a existat un martor in momentul ranirii
- documente medicale care atesta ca in trecutul copilului au existat leziuni similare sau dovezi de
neglijare
- parintii sau persoanele de ingrijire au amanat consultul medical si solicitarea de ajutor medical,
fara sa aiba o explicatie credibila sau adecvata
- semnele abuzului sexual pot sa nu fie identificate in timpul unui examen fizic. Nu toate tipurile
de abuz sexual lasa semne fizice. De asemenea, multe tipuri de leziuni datorate unui abuz sexual
se vindeca repede. Totusi, daca acel copil este examinat la scurt timp dupa incident, un
profesionist poate observa si inregistra mai bine simptomele si poate lua mostre pentru analizele
de laborator.

Teste si examinari
Testele care sunt frecvent folosite pentru confirmarea sau pentru excluderea unei suspiciuni de
abuz sau de neglijare sunt:
Teste imagistice precum radiografiile, tomografia computerizata (TC) sau rezonanta magnetica
irm sau rmn, rezonanta magnetica nucleara (RMN). Aceste tipuri de teste pot ajuta la
identificarea unor fracturi osoase. Unele teste pot de asemenea se evidentieze leziuni vechi.
Teste de sange. Timpul de protrombina, timpul partial de tromboplastina si numaratoarea
trombocitelor pot ajuta la gasirea unei tulburari de coagulare/sangerare. Acestea pot ajuta la
excluderea diagnosticului de abuz sau neglijare. Alte teste de sange pot fi folosite pentru
identificarea semnelor unei afectari de organ.
Analiza urinei, pentru identificarea prezentei de sange in urina. In cazul in care rezultatul este
pozitiv, poate fi un semn de leziune interna.
Teste de laborator speciale, pentru a se determina daca a avut loc un abuz sexual. De exemplu,
fluide gasite in interiorul sau in jurul vaginului pot fi prelevate si analizate. Daca abuzul a avut loc
cu maxim 72 ore inainte de examen, se pot gasi de asemenea probe medico-legale de anumite
tesuturi umane, cum ar fi piele sau fire de par, care se pot preleva.
Punctia lombara poate evidentia prezenta de sange, datorita unei leziuni cerebrale
Examinare oftalmologica de catre un oftalmolog pentru a se identifica semne ale "sindromului
copilului scuturat", care se mai numeste si leziune craniana intentionala.

Alte teste

Alte examene si teste efectuate cu scopul confirmarii abuzului sau neglijentei copilului variaza in
functie de problema medicala specifica suspectata sau observata. De exemplu, poate fi nevoie
de o testare psihologica pentru unii copii. Daca se suspecteaza ca un copil este victima unui abuz
sexual, se fac teste pentru bolile cu transmitere sexuala.
Altii copii aflati in grija unei persoane suspectate de abuz pot fi examinati si li se pot face
radiografii in cazul in care persoanele din justitie sau personalul medical care investigheaza cazul
considera ca acest lucru este necesar.
Daca decesul unui sugar ar putea fi datorat sindromului de deces subit infantil, personalul
medical si ofiterii de politie trebuie sa demareze o investigatie completa pentru a se exclude un
abuz sau neglijarea. Aceste persoane sunt invatate sa fie sensibili la parintii indoliati. Nimeni nu
este de vina cand copilul moare subit.

Documentatie

Leziunile copilului si informatiile suplimentare sunt inregistrate cu atentie. Aceasta documentatie

asigura un bilant detaliat al leziunilor pentru inregistrarea permanenta a starii de sanatate a
copilului; de obicei ea cuprinde fotografii si descrieri ale leziunilor.
Se fac de asemenea masuratorile (greutatea, inaltimea si circumferinta capului) care se
inregistreaza pentru a se stabili o curba de crestere a copilului. Aceasta curba poate identifica
intarzierea in crestere care uneori este legata de neglijare.
Neglijarea sau alte tipuri de abuz pot sa nu fie diagnosticate imediat.

Tratament

Prioritatea principala a tratamentului unui copil abuzat sau neglijat este asigurarea unui mediu
sigur, pentru a se preveni vatamarea ulterioara.
Tratamentul instituit precoce ii da copilului cea mai buna sansa a unei vindecari fizice si
emotionale. Acesta include separarea copilului, ca si a celorlalti copii din acea locuinta, de
parintele sau de persoana de ingrijire suspectata de abuz.
Copii care au o inteligenta peste medie, cu anumite talente, au o probabilitate mai mare de a face
fata cu succes efectelor abuzului lor, daca sunt consiliati si primesc suport din partea unui adult
de incredere.
O mare varietate de terapii pot fi folosite atat pentru copii cat si pentru parinti.
Tratamentul specific depinde de tipul de abuz, de cine l-a impus (autorul) si in ce context a avut
loc. Personalul medical si legal formeaza o echipa pentru a pune la punct cel mai eficient
program, folosind experienta, pregatirea, ratiunea si creativitatea lor.

Tratament pentru ranile fizice

Tratamentul pentru un copil abuzat sau neglijat depinde de natura abuzului. In cazul in care
leziunea sau neglijarea copilului a dus la aparitia unei conditii amenintatoare de viata, cum ar fi
sindromul copilului zgaltait (denumit si leziune craniana intentionala), tratamentul va fi administrat
intr-un spital.
Leziunile fizice mai putin severe, precum arsurile cu tigara de pe tegument, vor fi tratate in afara
spitalului, sub urmarire periodica pana la vindecare.

Tratament pentru lezarea emotionala

Se recomanda consilierea pentru toti copii care sunt victime ale abuzului sau neglijentei. La copii
foarte mici, acest tratament ar putea include terapia prin joc.
La copii de toate varstele, consilierea cuprinde de obicei discutii despre:
- ce parere au despre ei insisi
- experientele lor din trecut
- temeri sau ingrijorari pe care le-ar putea avea, legate de prezent si de viitor
- tratamentul pentru parinti si persoane de ingrijire
- parintii si persoanele de ingrijire care au abuzat sau au neglijat un copil au de asemenea nevoie
de tratament.
Tipul de tratament depinde de abuzul care a avut loc.
Unele persoane pot avea nevoie de mai multa educatie in privinta tehnicilor practice ale functiei
de parinte. Altii pot avea nevoie de tratament pentru alte probleme serioase, ca de exemplu:
- abuz de substante
- depresie sau alte probleme de sanatate mentala
- stima de sine scazuta
- comportament violent.
Parintii care au pierdut custodia copiilor lor o pot recastiga. Acest lucru depinde de severitatea
abuzului sau a neglijarii si de evaluarea de catre profesionisti a progresului lor in reabilitare. In
cazurile severe, contactele viitoare dintre parinte si copil vor fi supervizate. Uneori se pierd toate
drepturile parentale.

Profilaxie

Prin urmarea unor cursuri de educatie parentala. Acestea pot fi utile pentru parinti, ajutandu-i
sa invete cum sa faca fata practic cerintelor si responsabilitatilor care se cer de la un parinte. Toti
parintii trebuie sa stie cum sa reactioneze in cazul unui comportament dificil al copilului in mod
eficient si nonviolent. Aceste cursuri sunt in mod special folositoare daca exista un istoric de
abuz. De asemenea, ii ajuta pe parinti sa se familiarizeze cu patternurile de dezvoltare ale
copilului astfel incat asteptarile parintilor sa fie realiste. Se recomanda ca parintii sa intrebe
profesionistii din domeniu (psihiatri, psihologi, asistenti sociali) despre astfel de cursuri.

Invatarea unor tehnici de relaxare, care sa se aplice in situatii de stres. Autoingrijirea - prin
exercitii fizice, dieta sanatoasa, odihna - poate ajuta la diminuarea stesului. O varietate de alte
strategii pot fi de asemenea de ajutor, in functie de interese si de nivelul de pregatire. De
exemplu, se pot gasi carti sau grupuri de autoajutorare, asociatii religioase sau cursuri care pot fi
de ajutor. De asemenea cursurile de management a maniei sau consilierea profesionala pot fi
uneori necesare.
Invatarea copilului denumirile proprii ale tuturor partilor organismului lui/ei si care parti sunt
"intime", "private". Incurajarea copilului sa spuna parintilor daca se intampla ceva intr-o zona
privata a corpului lui sau daca cineva ii cere copilului sa faca ceva cu o parte privata a corpului
lui/ei.

Ascultarea copilului. Parintii trebuie sa invete sa recunoasca cand il deranjeaza ceva pe copilul
sau. De asemenea parintii trebuie sa il faca sa inteleaga pe copilul lor ca poate vorbi in siguranta
despre absolut orice cu ei.
Discutarea cu toate persoanele de ingrijire pentru a afla ce stie fiecare despre sanatatea,
dezvoltarea si ingrijirea copilului. Acest lucru ar putea include si obtinerea unei permisiuni a
politiei de a verifica trecutul acelor persoane.
Urmarirea programelor de televiziune si a filmelor pe care le vizioneaza copilul si a jocurilor pe
calculator pe care el/ea le joaca. Limitarea si urmarirea accesului la site-urile de pe internet.

Interactionarea cu altii. Masurile de precautie simple, cum ar fi cunoasterea numelor vecinilor si

ale copiilor acestora, poate fi importanta. Parintii coplesiti si lipsiti de experienta pot avea nevoie
de sustinere. Abuzul copilului devine mai putin probabil daca parintii sau persoanele de ingrijire
se simt sustinuti. Gesturi mici pot fi de ajutor, cum ar fi de exemplu oferirea unei mese parintilor
epuizati atunci cand acestia au nevoie. Pe o scara mai larga, trebuie incurajata initiativa efectuarii
de cursuri de consiliere educationala in acea comunitate si sustinerea persoanelor sau a
organizatiilor care ajuta parintii cu risc de a-si abuza copii. De asemenea, este important ca
profesionistii sa se familiarizeze cu semnele unui abuz sau ale unei neglijari, astfel incat sa le
recunoasca atunci cand ar putea fi o problema.

De retinut!

Este important ca toti adultii sa tina minte ca raportand un abuz sau o neglijare suspectate, se
poate preveni ca un copil sa sufere leziuni severe, probleme severe emotionale care pot dura
toata viata si chiar sa moara.
Daca persoana care face raport isi da numele, acesta ramane confidential. De asemenea, se pot
face raporturi anonime.
O persoana care face un raport cu buna intentie nu suporta nici un fel de consecinte legale.
Ricul de a cauza unui copil o vatamare prin intocmirea unui raport este mai mic decat daca acele
suspiciuni sunt intemeiate si nu sunt raportate.
Uneori investigatorii pot sa nu fie capabili sa gasesca suficiente probe pentru a confirma abuzul
suspectat. In acest caz, parintii sau persoanele de ingrijire pot recurge la serviciile sociale pentru
a scadea riscul copilului de abuz sau neglijare.

Anxietatea face parte din existenţa umană; poate fi descrisă ca o stare

afectivă vagă, difuză, de nelinişte, apăsare, tensiune, un sentiment de
pericol iminent. Această stare poate fi încadrabilă până la un punct în
normalitate, fiind corelată în mare măsură cu starea de alertă pe care
o poate trăi fiecare individ într-o situaţie cu semnificaţie de pericol.
Aceasta poate fi deci un fenomen normal pe care îl trăiesc toţi oamenii
în anumite momente ale existenţei lor, dar există şi o anxietate
patologică, excesivă sau inadecvată situaţiei, care poate ajunge până
la nivelul de tulburare anxioasă. Caracterul patologic al acestor trăiri
este dat de creşterea frecvenţei manifestărilor, de severitatea şi de
persistenţa anormală a lor.
Anxietatea normală are o funcţie adaptativă, deoarece protejează
persoana de situaţiile ameninţătoare şi poate creşte motivaţia acesteia
de a depăşi situaţia respectivă. Pe de altă parte, anxietatea patologică
nu are nici un fel de funcţie pozitivă, ea generând incapacitatea
persoanei de a funcţiona adecvat în condiţii de stres.

Tulburările anxioase sunt foarte frecvente în urma abuzului sau

neglijării, de obicei asociate cu tulburările depresive. Copiii resimt
anxietatea ca pe un sentiment de teamă şi tensiune, însoţit de
fenomene motorii şi vegetative (transpiraţii, uscăciunea gurii, dureri
abdominale, diaree). Sunt reacţii de percepţie a unui pericol iminent,
frica apărând în prezenţa obiectului sau evenimentului stresant, în
timp ce anxietatea este mai generalizată, difuză şi cu un caracter
anticipator. Aceste trăiri prezintă variaţii în cursul dezvoltării atât în
natura cât şi în modalitatea de răspuns. Unele dispar, în timp ce altele
se intensifică cu vârsta.

Pe la 4-5 luni poate apare teama de străini, de figurile nefamiliare.

Copii sunt reţinuţi, crispaţi, putând izbucni în plâns cu uşurinţă. Acest
comportament variază în intensitate, depinzând de prezenţa sau
absenţa mamei şi de experienţa anterioară neplăcută cu persoanele
străine.

De asemenea, în copilărie este frecventă anxietatea de separare. Prof.

I.Dobrescu consideră că teama de separarea de figura principală de
ataşament reprezintă un comportament firesc, comun tuturor copiilor
în primii ani de viaţă. În cazul copiilor abuzaţi sau neglijaţi, simptomele
anxietăţii de separare sunt semnificative clinic, ajungând la teama de
nu-şi pierde mama (sau persoana pe care copilul o percepe ca fiind
securizantă), de a nu fi izolat, abandonat.

În funcţie de vârsta copilului, reacţia emoţională poate avea intensitate

şi manifestări variate: îngrijorare, nelinişte, teamă excesivă când
anticipează despărţirea (prin plecarea părintelui sau a copilului),
proteste prin plânset, ţipăt, apatie, refuz de a dormi singur, somn
neliniştit cu vise terifiante şi pavor nocturn. Unii copii au acuze
somatice diverse, de la dureri de cap sau de stomac, până la febră,
vărsături şi scaune diareice. Sunt frecvente simptome neurovegetative
ca: transpiraţia, eritemul facial sau paliditatea.

Anxietatea generalizată apare în jurul vârstei de 6-8 ani, cu precădere

în cazul copilului abuzat emoţional, umilit, batjocorit, respins. Acesta
prezintă griji sau anxietăţi generalizate pe care nu le poate controla,
asociate cu simptome precum: nelinişte, fatigabilitate, dificultăţi de
concentrare a atenţiei, iritabilitate, tensiune musculară, tulburări de
somn. Copilul este preocupat excesiv de competenţa sau de calitatea
performanţei sale, este extrem de conformist, perfecţionist şi nesigur
pe el, caută frecvent aprobarea părintelui.

Fobiile sunt foarte frecvente în copilărie, dar nu sunt diagnosticate ca

fobie specifică decât dacă există o interferenţă semnificativă cu
funcţionarea socială sau educaţională ori o detresă marcată în legătură
cu faptul de a avea fobie. La copii, anxietatea declanşată de expunerea
la stimulul fobic poate fi exprimată prin exclamaţii, accese coleroase,
stupefacţie sau agăţare de ceva.

Aceste frici patologice, exagerate ca proporţie, manifestate şi

declanşate de o situaţie sau un obiect concret, prezintă deseori o
tendinţă de amplificare, diversificare şi generalizare. Ele pot devini mai
intense şi mai variate, perturbând starea generală a copilului. Cel mai
adesea, fobiile se exprimă ca: teama de întuneric (acluofobie), teama
de a fi singur (autofobie), teama de înălţime (acrofobie), teama de
injecţii, de durere (algofobie), teama de spaţii închise (claustrofobie),
teama de mulţime, de oameni (antropofobie), teama de şcoală (fobie
şcolară), teama de moarte (tanatofobie).

Fobia socială reprezintă o formă particulară de fobie care apare la

copilul mare sau adolescent, sub forma spaimei de a nu fi umilit sau
batjocorit în public. Când este confruntat cu situaţia fobogenă,
anxietatea este accentuată de palpitaţii , teamă, transpiraţii, etc.
Apare uneori la copilul timid, nesigur, inhibat, cu o stimă de sine
scăzută; poate debuta brusc, după o experienţă stresantă sau
umilitoare, ori poate avea un debut insidios.

Tulburările de panică se manifestă prin atacuri de panică recurente sau

perioade de frică intensă care se asociază cu palpitaţii, transpiraţii,
teamă, senzaţie de sufocare, durere în piept, tulburări abdominale,
vărsături, greaţă, leşin, ameţeală, senzaţie de ireal, senzaţie că-şi
pierde controlul, senzaţie de moarte iminentă, parestezii, modificări ale
culorii feţei. Prof. I. Dobrescu consideră că o emoţie puternică de
spaimă şi nelinişte, care poate atringe intensitatea unui atacul de
panică, poate apare chiar la un sugar de 8 luni luat brusc din braţele
mamei sale. O stare asemănătoare, de amplificare treptată a anxietăţii
şi fobiei şcolare până la forma unui atac de panică, poate prezenta
preşcolarul obligat să meargă la grădiniţă sau şcolarul mic, obligat să
intre în clasă şi să se reîntâlnească cu atmosfera atât de stresantă
pentru el.

Tulburări obsesiv-compulsive. Copilul preşcolar poate avea diverse

obiceiuri care persistă în timp; tulburarea obsesiv-compulsivă poate fi
diagnosticată atunci când aceste ritualuri devin exagerat de frecvente,
afectează funcţionarea adecvată a copilului şi îi deranjează pe cei din
jur. .

Copilul cu tulburare obsesiv-compulsivă este ruşinos, extrem de

respectuos, perfecţionist, poate avea rareori accese de furie care-i
ascund neputinţa. Încearcă să-şi minimalizeze comportamentul ritual şi
neagă cu obstinaţie tristeţea, explicând originea superstiţioasă a
manifestărilor. Uneori, copilul mai mare sau adolescentul reuşeşte să
explice rezistenţa interioară pe care o resimte, senzaţia de disconfort
pe care o trăieşte dacă îşi reprimă pornirile.

La copilul abuzat sexual apar deseori obsesii precum ideea se a fi

murdar, impur, asociată cu ritualuri de spălare, de curăţenie; în cazul
altor forme de abuz şi al neglijării poate apare teama că cineva
apropiat din familie ar putea păţi ceva rău, teama de îmbolnăvire.

Tulburările de stres (tulburarea de stres post traumatic şi stresul acut)

apar cu cea mai mare frecvenţă în cazul copilului abuzat, expus la un
eveniment traumatic şi care a experientat, a fost martor ori a fost
confruntat cu un eveniment care a implicat moartea, ameninţarea cu
moartea sau vătămarea gravă a integrităţii sale sau a altora, trăind o
frică intensă, neputinţa, oroare sau manifestând un comportament
dezorganizat sau agitat.

Copilul retrăieşte evenimentul traumatizant prin amintiri dureroase, joc

repetitiv care reflectă trauma suferită, vise terifiante, flashback-uri în
care reapare evenimentul stresant, disconfort puternic la reamintirea
traumei, tulburări neurovegetative. Flashback-urile sunt mai frecvente
în cazul copiilor ce asociază simptome de depresie şi pot fi experienţe
vii, ce includ amintiri vizuale şi auditive ale abuzului, dând copilului
impresia că trauma se întâmplă din nou, generând reacţii de teamă
intensă. Copii expuşi unui eveniment traumatic pot reacţiona cu mai
multă agresivitate, fizică sau verbală sau pot repeta în joc scene pe
care le-au trăit.

Deseori apar manifestări de evitare a stimulilor asociaţi cu trauma:

evitarea gândurilor, sentimentelor, conversaţiilor, activităţilor, locurilor
sau persoanelor asociate cu trauma, incapacitatea de a evoca un
aspect important al traumei. Unii copii, mai ales cei mici, pot refuza să
recunoască că abuzul a avut loc.

Pentru a putea gestiona reacţiile la abuz, copiii cu tulburare de stres

pot prezenta o scădere a reactivităţii emoţionale. Ei pot părea copleşiţi
din punct de vedere emoţional, nu rezonează la interacţiunea cu
ceilalţi, nu prezintă empatie.
Sunt prezente tulburări ale somnului, treziri în timpul nopţii, frică de
întuneric, teama de a dormi singur, coşmaruri frecvente, cu referire
directă la abuz sau vise înfricoşătoare. Alteori apare o stare de
excitare, iritabilitate, hipervigilenţă, răspuns de tresărire exagerat. La
copii mai mici şi la cei supuşi unui abuz de lungă durată se observă o
întârziere în dezvoltare. Tulburarea de stres se asociază cu un
sentiment de pesimism cu privire la viitor, cu refuzul de a-şi face
planuri.

În cazul tulburării de stres acut, copilul prezintă, în plus, cel puţin trei
din următoarele simptome disociative: sentimentul subiectiv de
insensibilitate, de detaşare sau de absenţă a reactivităţii emoţionale,
reducerea conştiinţei ambianţei (stupefiere), derealizare,
depersonalizare, amnezie. Unii copii pot părea absenţi timp de minute
în şir. Durata manifestărilor este de minimum 2 zile şi maximum 4
săptămâni de la evenimentul traumatic.

Tulburarea de stres post traumatic este diagnosticată atunci când

simptomele persistă mai mult de o lună după evenimentul
traumatizant. Stresul posttraumatic poate fi acut (cu o durată mai mică
de 3 luni) sau cronic (peste 3 luni).

Tulburarea de stres poate apare în urma unor diferite tipuri de traumă:

viol sau altă formă de abuz sexual, violenţă fizică, dezastre naturale
(cutremure, incendii, uragane), războaie. Deykin (1997, apud
Dobrescu, 2005) observă că riscul este mai mare în funcţie de numărul
de evenimente la care au asistat copiii: la cei care au suferit o traumă
riscul este de 27%, de 30,6% pentru victimele a două evenimente
traumatice şi de 62,5% pentru cei care au fost victime a trei
evenimente stresante. Vârsta şi sexul sunt factori de risc pentru
apariţia acestei tulburări, simptomele fiind mai puternice în cazul
copiilor mici, care nu sunt în măsură să vorbească despre experienţa
lor, fetele fiind mai vulnerabile decât băieţii. Cercetări recente
(Giardino, 2009) arată că aproximativ o treime dintre copiii şi
adolescenţii americani au trecut printr-un eveniment traumatic. Dintre
aceştia, au fost diagnosticaţi cu tulburare de stres posttraumatic 90%
dintre copiii abuzaţi sexual, 77% dintre cei expuşi unor grave violenţe
în cadrul şcolii şi 35% dintre cei expuşi violenţelor stradale. Riscul
incidenţei tulburării de stres creşte dacă autorul abuzului este o
persoană cunoscută de copil, de încredere. Simptomele se
accentuează la apariţia sentimentului de vinovăţie, tulburarea
devenind mai severă, fiind asociată şi cu semne de depresie.
 Abuzul sexual în copilărie

A. Abuzul sexual în copilărie şi adulescenţă

În S.U.A, aproximativ una din patru tinere fete suferă un abuz sexual,
fiind victima unei molestări, unui viol sau incest. Mai puţin de jumătate
dintre aceste cazuri sunt raportate medicului sau altor organe competitive.
Toate victimele suferă o traumă semnificativă, care poate fi vindecată doar
prin tratament medical adecvat şi prin intervenţia autorităţilor legale.
Deseori, dezgustul faţă de cel care a comis abuzul se însoţeşte de un
sentiment de frică intensă. În rezolvarea acestor cazuri, cu o mare
încărcătură emoţională, medicii, avocaţii şi serviciile de asistenţă socială
trebuie să conlucreze pentru colectarea datelor şi pentru rezolvarea
cazurilor. Scopul este de a asigura revenirea victimei la o stare de
normalitate, dar, în acelaşi timp, de a identifica şi a pedepsi pe cel care a
comis abuzul, protejând astfel victima şi întreaga comunitate.

Victimele unui viol se prezintă, de obicei, imediat după incident, în timp ce acelea care au fost molestate sau
supuse unui incest sunt identificate uneori după luni sau chiar ani de la comiterea abuzului, din cauza lipsei unor
traume fizice, care să poată fi rapid diagnosticate.

Violul presupune ca violatorul să folosească forţa, iar victima să se

opună activ până în ultimul moment.

De fapt, încă mai este foarte răspândită convingerea că dacă o femeie

nu se opune activ, ea nu a fost violată.

Violul se defineşte ca fiind o “cunoaştere carnală” a femeii într-o

măsură mai mică sau mai mare, fără acordul acesteia, prin impunerea forţei,
prin fraudă sau provocând teamă femeii.
 Înţelegerea definiţiei legale a termenului de viol este neapărat
necesară. Cunoaşterea carnală poate însemna un act sexual complet cu
ejaculare seminală sau orice penetraţie cât de uşoară a organului genital
feminin de către organul genital masculin chiar fără emisiunea de lichid
seminal.

Pentru a putea vorbi despre viol, trebuie ca una dintre părţi să se

opună actului sexual sau ca cel agresat să fie minor. Vorbim despre viol şi
atunci când persoana supusă acestui ace sexual a fost în prealabil drogată,
adormită sau este incompetentă mintal.

Orice formă sau grad de intimidare arată că violatorul nu a obţinut

asentimentul victimei.

Incestul este un delict sexual, care apare atunci când agresorul şi

victima sunt înrudiţi şi nu ar putea să se căsătorească legal. Din cauza
naturii sale, incestul deseori nu este raportat şi este dificil de dovedit. Din
păcate, incestul şi moletarea intrafamilială sunt probabil, cele mai frecvente
forme de abuz sexual asupra copilului.

Incidenţa reală a actelor sexuale în care victimele sunt copii este

dificil de evaluat din cauza lipsei unei statistici la nivel naţional.
Majoritatea cazurilor de incest au loc între tatăl vitreg şi fiica vitregă.

Pedofilia implică adeseori un contact sexual neviolent cu un copil,

realizat de către adult şi constă în manipularea organelo 19519m126t r
sexuale, admirarea şi stimularea lor orală şi genitală.
 Violatorul şi cel care comite acte de molestare este deseori descris
psihologic ca o persoană cu tulburări sexuale, mentale sau ca o persoană
periculoasă din punct de vedere sexual. Aceşti termeni sunt medicali, cât şi
juridici. Comportamentul violatorilor este caracterizat ca fiind cauzat de o
tulburare de personalitate, care devine inadecvată, antisocială şi explozivă.

Când atacul sexual este urmarea unui impuls sexual primar, agresorul
manifestă o personalitate inadecvată cu un slab control al impulsului
combinat cu dorinţe sexuale sau înclinaţii homosexuale. El este deseori
exhibiţionist, fetişit, obsesiv-compulsiv, prezintă lipsă de încredere în sine
şi este umil social. Colegii îl descriu deseori ca fiind liniştit, timid, un
lucrător de încredere. Din punct de vedere intelectual este normal, dar are o
accentuată lipsă de încredere în sine.

Atacatorii agresivi şi brutali au un comportament antisocial şi

expoloziv, ei având adeseori un lung istoric de comportament antisocial
nonsexual. Frecvent, ei manifestă depresie, halucinaţii sau simptome
paranoide. De asemenea, s-a observat că agresorii au fost în copilăria lor
martorii unor violenţe extreme, îndreptate, în special împotriva mamelor
lor.

Pedofilul sau cel care molestează copii este un individ cu tulburări

mentale şi fără maturarea psihosexuală. 80% dintre aceştia au sub 35 de ani
şi doar 1-2 % peste 50. Cei care aparţin grupei de vârstă de 30-35 de ani
tind să-şi satisfacă fanteziile din adolescenţă şi au ca motiv al acţiunii lor
insatisfacţiile din cadrul căsătoriei. Cei care molestează copii pot proveni
din rândul delincvenţilor dar pot fi şi membrii marcanţi ai comunităţii. În
majoritatea cazurilor, copilul cunoaşte agresorul, îl vede deseori, îl admiră
şi are încredere în el.

Pedofilii sunt un grup special de agresori sexuali cu un istoric lung de

relaţii nesatisfăcute cu femeile. Mulţi nu au avut o relaţie heterosexuală
adultă normală. Agresorii cronici sunt mai impulsivi, neconvenţionali,
bizari, confuzi, alienaţi, prezentând şi acuze psihosomatice. Pedofilii au o
personalitate pasiv-agresivă cu sentimente de inferioritate şi o puternică
dependenţă. În peste 50% dintre cazuri, abuzul sexual nu este izolat, ci
persistă pe o perioadă lungă de timp, de la săptămâni până la ani.

Mulţi dintre pedofili şi violatori au severe disfuncţii psihosexuale,

care se manifestă în cursul agresiunii. Atacatorul poate prezenta o erecţie
inadecvată, ejaculare precoce sau tardivă, impotenţa.

Agresorii sexuali sunt caracterizaţi deseori ca pacienţi sau prizonieri

“model” în cursul spitalizării sau încarcerării lor. Ei sunt ascultători şi se
comportă bine în afara activităţilor lor sexuale. Societatea este însă din nou
expusă riscului când aceşti agresori sunt puşi în libertate şi ajung într-un
mediu în care personalitatea lor inadecvată, lipsa respectului de sine şi
relaţiile sexuale nesatisfăcute le provoacă disfuncţie psihosexuală.
Agresorii sexuali se vindecă rar.

Deşi copiii reprezintă 60% dintre victimele agresiunii sexuale, multe

cazuri rămân necunoscute, deoarece agresiunile se produc în mediul
familial şi se asociază cu molestarea nonviolentă şi incest, nefiind raportate.
Doar agresiunile din afara căminului, mai brutale şi care constituie acte de
viol, sunt cunoscute.
 Vârsta medie a victimelor supuse molestării este de 11 ani.
Majoritatea sunt fetiţe premenarhale şi 85% dintre ele îşi cunosc agresorul.
De fapt, vârsta cea mai frecventă la care sunt molestate victimele este
cuprinsă între 4-8 ani, iar incestul apare cel mai frecvent între 10-14 ani;
80% dintre molestări sunt neviolente, restul de 20% fiind însoţite de viol,
brutalizări, mutilări şi chiar crime; 30-50% dintre agresori sunt vecini,
prieteni sau rude. Doar 15% dintre pedofili sunt complet necunoscuţi
victimelor. Când pedofilul îşi cunoaşte victima, agresiunea este în general,
neviolentă, repetată şi nefiind descoperită de către autorităţi. Modificările
psihologice ale victimei sunt mult mai adânci şi necesită tratament
psihologic pe termen lung.

Relaţiile incestuoase încep, de obicei, cu primul născut de sex

feminin, când acesta atinge vârsta de 8-10 ani şi cel mai frecvent se termină
la vârsta instalării menarhăi. Dacă există o a doua fiică, comportamentul
incestuos se va îndrepta către aceasta. Ocazional, incestul se confirmă şi în
timpul adolescenţei. Victimele incestului pot prezenta isterie, fobii,
tentative de suicid, comportament psihotic. Aceste fete, ajunse la vârsta
maturităţii, sunt depresive şi anxioase.

În timp ce violul şi molestarea reprezintă disfuncţii ale comunităţii,

incestul este o problemă care apare din cauza disfuncţiilor intrafamiliale.
Victimele incestului trebuie tratate cu mare atenţie şi cu implicarea întregii
familii în terapie, altfel disfuncţiile de menţin, poate reapărea incestul sau
altă disfuncţie intrafamilială.

Violul este însoţit de violenţă, 10-46% dintre victime prezentând

leziuni minore nongenitale, iar 4-15% răniri grave. Trauma fizică apare la
cap, faţă, gât, torace, extremităţi, când victima este lovită, legată în cursul
luptei sale cu agresorul. Leziunile cuprind echimoze, laceraţii, contuzii
minore. Echimozele sunt urmarea apărării victimei care a încercat să-şi
protejeze faţa şi toracele de lovituri. Astfel de răni trebuie fotografiate şi
descrise cu exactitate de către medicul care face constatarea.

Leziunile fizice majore, cuprinzând fracturi, hematoame subdurale,

contuzii cerebrale, fracturi craniene necesită spitalizarea victimei. Faptul că
traumele fizice sunt frecvente şi pot duce chiar la deces confirmă că violul
este, în primul rând, un act de violenţă în care sexul este utilizat ca armă.

Injuriile perineale minore se observă la 80% dintre victimele unei

agresiuni sexuale, fiind vorba despre abraziuni perihimenale, contuzii sau
lacerări vaginale. Majoritatea leziunilor sunt externe. Deseori, se observă
leziuni genitale, chiar în absenţa lichidului seminal sau a spermatozoizilor.
Aceste leziuni sunt foarte dureroase şi însoţite de obicei de o sângerare
minimală. În timp ce victimele unui viol, ale unei molestări unice se
prezintă cu leziuni fizice şi genitale, cele care sunt supuse unei molestări
cronice, sau unui incest, de obicei, nu prezintă semne acute ale unei leziuni
genitale.

Victimele unei molestări pot prezenta un eritem himenal lateral sau

circumferenţial, secundar unei manipulări extensive cu degetul sau cu un alt
obiect.

Victimele abuzului sexual suferă multiple conflicte emoţionale.

Stresul şi trauma emoţională abia încep odată cu atacul fizic. La trauma
emoţională contribuie şi sistemul medico-legal. Burgess şi Holstrumm au
descris “sindromul traumei prin viol”, care cuprinde două faze:

(1) faza acută de dezorganizare;

(2) faza lungă de reorganizare

Faza acută se corelează cu reacţiile imediate de după viol. Victimele tinere, în special fetele postmenarhale,
prezintă semne somatice, ca tensiune musculo-scheletală, instabilitate gastrointestinală cu diaree, dismenoree,
vaginită, cefalee şi anorexie. Din punct de vedere emoţional, prezintă o teamă intensă, sentiment de umilinţă,
jenă, vină şi depresie. Când există condiţii predispozante, se poate ajunge la isterie şi psihoză. În cursul fazei
lungi de reorganizare, victimele prezintă o intensă activitate motorie, coşmaruri repetitive şi depresie. Este
necesară intervenţia suportivă pentru a minimaliza şi escalada aceste probleme. O altă preocupare a victimelor
este posibilitatea apariţiei unei sarcini sau contactării unei boli venerice.

Majoritatea victimelor unei agresiuni sexuale vor suferi de o criză

emoţională după agresiune. Este necesară o intervenţie acută pentru
înlăturarea stresului puternic şi pentru identificarea victimelor care pot
prezenta dificultăţi emoţionale. Victimele trebuie reasigurate că erau
perfect normale înainte de agresiune. Victimele cu vârsta de sub 5 ani pot
prezenta regresii de dezvoltare, relaţii inadecvate cu părinţii şi coşmaruri
repetate. Părinţii acestor copii trebuie consiliaţi şi supuşi unor terapii
suportive. Un mediu familial cald poate readuce copilul la normalitate.
Victimele de vârstă şcolară prezintă modificări fizice şi emoţionale care
sunt consecinţa incapacităţii lor de a face faţă stresului situaţional. Pot
prezenta scăderi ale performanţelor şcolare, depresie, insomnie, anxietate,
frică şi chiar isterie. Unii copii chiar fug de acasă.

Deşi tratamentul suferinţei fizice şi emoţionale a victimei agresiunii

sexuale prezintă cea mai mare importanţă, pentru o evaluare medico-legală
trebuie realizat un examen genital de specialitate şi o evaluare de laborator.
Înaintea examinării medico-legale, trebuie obţinut acordul victimei pentru
colectarea mostrelor, realizarea examinării şi executarea de fotografii. O
evaluare medico-legală trebuie să urmeze următoarea secvenţialitate:

(1) un istoric medico-legal pertinent al incidentului;

(2) un examen fizic general;

(3) un examen ginecologic de specialitate;

(4) o recoltare a probelor de laborator, ca dovadă;

(5) tratament medical adecvat şi consiliere psihologică.

Tratamentul leziunilor fizice se face cu medicaţia adecvată şi cu suturi, când este cazul. Pacientul necesită o
evaluare a sănătăţii mentale şi o terapie suportivă. Consilierea psihologică este necesară, la aceasta trebuind să
participe şi familia, atunci când a fost vorba de un incest. Consilierul trebuie să exploreze trauma emoţională a
victimei şi să o asigure pe aceasta de deplina sa normalitate psihică. Trauma psihosexuală este întotdeauna
prezentă, chiar dacă victima apare calmă şi având un control de sine desăvârşit.

Trebuie făcută profilaxia bolilor venerice şi trebuie exclusă o posibilă

sarcină, apărută ca urmare a agresiunii. Toate examinările ginecologice
trebuie făcute cu multă atenţie, căci acestea sunt, de obicei, foarte dureroase
după o agresiune. Fiecare victimă a unei agresiuni trebuie supusă unui
protocol detaliat de evaluare, tratament şi urmărire.

Evaluarea unui abuz sexual comis asupra uni copil sau adolescent
trebuie să poată fi realizată de orice medic pediatru sau medic de familie.
Victimele unui abuz sexual pot prezenta probleme fizice şi emoţionale, ce
pot trece neobservate de către practicianul neavizat.

Tinerele victime ale unui abuz sexual trebuie evaluate cu grijă şi

întotdeauna trebuie întocmit un raport medico-legal.
 Toate datele furnizate de medic sunt considerate ca evidenţe faptice,
de aceea acest raport medico-legal trebuie întocmit cu foarte mare atenţie şi
meticuliozitate, căci el va constitui baza investigaţiilor legale în caz de abuz
sexual.

B. Maltratarea copiilor cu disabilităţi

Obiectivul: Se încearcă căutarea unor intervenţii eficiente faţă de maltratarea copiilor cu disabilităţi. Literatura
care există recomandă formarea unei echipe de specialişti, ai cărei membri să înţeleagă exact considerentele
speciale de a lucra cu copii disabili. Literatura nu defineşte nivelul de înţelegere curentă a membrilor echipei în
comparaţie cu nivelul de cunoştinţe esenţiale.

Metoda: Studiul a folosit evaluatori speciali pentru fiecare dintre cele 3

grupuri : părinţi, educatori, investigatori. Ei au fost întrebaţi
despre cunoştinţele pe care le aveau, experienţa cu şi interesul
pentru maltratarea copiilor disabili.

Rezultate: În timp ce subiecţii păreau să fie conştienţi de unele părţi ale

problemei, nivelul cunoştinţelor lor, era foarte mic. Majoritatea
lor s-a arătat dornică să meargă la şedinţe de pregătire şi toate
cele 3 grupuri au dorit ca problema maltratării copiilor cu
disabilităţi să aibă prioritate în pregătirea lor. În majoritatea
interviurilor, mai puţin de o treime din subiecţi au spus că erau
la curent cu toate aspectele exceptând 54% din profesorii care
considerau că este responsabilitatea profesionaliştilor de a
raporta abuzurile suspectate. 43% din părinţi şi 71% din
educatori bănuiau abuzul copiilor cu disabilităţi , 65% din
educatori raportaseră ei înşişi abuzul bănuit sau în conjunctura
unor altor profesionalişti. De asemenea 79% din educatori au
spus că directorul lor duce o politică (tactică) de raportare a
 copiilor abuzaţi, totuşi 18% nu erau siguri, iar 3% au spus că
directorul nu a avut o astfel de tactică. Pentru împrospătarea
legilor în atenţia personalului şcolilor, 43% din subiecţi
folosiseră profesionalişti care să-i asiste cu investigaţii ale
abuzului sexual implicând copii cu disabilităţi. În aceste tipuri
de asistenţe ale unor specialişti au participat Şcoala pentru surzi,
psihiatrii pentru copii, psihologi terapeuţi, specialişti în retardul
mental, din variate surse şi agenţii şi consilieri cu experienţă.

Concluzia: S-a ajuns la concluzia că echipa de intervenţie în maltratarea

copilului cu disabilităţi, în integritatea sa, este receptivă, dornică
de a urma cursurile de educaţie specială pentru a umple golurile
din cunoştinţele deţinute.

Recentele studii din întreaga lume sugerează că maltratarea acestor copii a devenit, din păcate ceva
comun în viaţa “multor, probabil majorităţii oamenilor cu disabilităţi” (Sabsez 1994) NCAAN a condus primul şi
singurul efort naţional în determinarea frecvenţei maltratărilor copiilor cu disabilităţi (în 1991). Rezultatele
sugerau că incidenţa maltratării acestor copii era de 1,7 ori mai mare decât incidenţa maltratării copiilor fără
disabilităţi (NCAN, 1993). În timp ce cauzele abuzului sunt în general aceleaşi cu cele ale abuzului copiilor
normali (Ammetmann & Baladerian, 1993), factori unici contribuie la creşterea numărului de abuzuri ale copiilor
disabili. Aspecte ale anumitor disabilităţi plasează unii copii într-o poziţie chiar mai vulnerabilă, putându-se
proteja mai greu decât cei normali (A&B, ‘93). De asemenea, subestimând măsurile ce ar trebui luate la adresa
copiilor cu disabilităţi contribuim la incidenţa abuzurilor (A & B, ’93; Sobsez ‘94). Slăbiciuni în sistemul de
intervenţie în acest proces se regăsesc pe lista factorilor cauzali ai fenomenului. “Este o greşeală să dăm vina pe
oamenii din sisteme, dar nu este o greşeală să privim atenţi sistemele în care operăm şi să spunem <<Nu este
suficient de bine, este prea târziu, prea puţin din acest lucru, prea mult din celălalt>>” “Nu există nici un grup
profesional care să aivă toată înţelepciunea necesară acestei prome” (NATIONAL SZMPOSIUM ON ABUSE
AND NEGLECT OF CHILD WITH DISABILITIES, ‘95).

C. Tineri agresori sexuali

În anii ’80 instituţii de ocrotire a copilului în U.S. recunoşteau nevoia de a înlătura riscul ca unii copii să
abuzeze de alţi copii. Procesele şi antipublicitatea au mărit atenţia la acest risc, I-au determinat pe terapeuţii
copiilor abuzaţi sau agresori sexual să recunoască necesitatea unor intervenţii înainte ca tinerii să întâmpine
probleme de comportament sexual. Au fost înregistrate exagerări în unele situaţii şi lipsa de protecţie în alte
situaţii, ceea ce demonstrează nevoia de pregătire profesională.
 Vechile cercetări cu tineri agresori sexuali au scos la iveală multe cazuri de raporturi şi înregistrări unde
părinţii îşi exprimau îngrijorarea cu privire la comportamentul sexual al tinerilor, în special celor aflaţi la pubertate.
Nu a fost ceva neobişnuit nici pentru cei de 12 sau 14 ani. Unii dintre aceştia supuşi unui tratament preventiv
(lucru hotărât de tribunal) spuneau: “Ştiam eu că o să am necazuri pentru comportamentul meu sexual … Dar n-
am ştiut niciodată că este ilegal şi încă nu înţeleg de ce I se spune abuz.” . Părinţii copiilor agresori sexual au
raportat adesea : desene sexuale explicite, limbajul obscen şi comportamentul sexual neobişnuit; care au avut ca
rezultat: exmatricularea, probleme pe măsură, nevoia de ajutor, totuşi copilul pedepsit, care s-a adresat unui
avocat sau a fost identificat ca victimă a unui abuz sexual a spus că adulţii rareori au discutat direct cu ei despre
natura sexuală a comportamentului. Similar, părinţii au cerut prea puţini ajutorul pedriatilor, consilierilor şcolari şi
psihologilor în vederea elaborării unor strategii de modificare a comportamentului copilului, dar n-au pus aproape
niciodată problema abuzului sexual.

În acelaşi timp, agenţii ale serviciului social au primit din ce în ce mai multe cereri de investigare a
posibilelor abuzuri sexuale , care erau bazate pe comportamentul sexual al copiilor inofensivi sau nu.

Când tabuurile care preveniseră recunoaşterea incidenţei şi prevalenţei abuzului sexual al copilului au
început să se schimbe (Kempe, 1917), serviciile de protecţie ai copilului au recunoscut că, comportamentul
sexual al copilului poate fi un semn al experienţei agresive şi terapeuţii au început să se preocupe de modul cum
experienţa unui abuz sexual ar putea influenţa evoluţia copilului şi formarea imagini despre sine. Mult din
literatura descriptivă s-a referit la “exteriorizări sexuale ale copiilor care fuseseră abuzaţi sexual (Friederich,
Urquiza & Beike, 1986; Yates, 1982; Jampole &Weber, 1987; Wolfe & Wolfe, 1988).

Cam în aceeaşi vreme practicanţii care vroiau să meargă dincolo de a descrie aceste comportamente,
au încercat să amplifice intervenţiile în vederea reducerii comportamentelor sexuale.

Consilierii şi profesorii au observat natura rezistentă şi cronică a exteriorizări sexuale, a unora dintre
copii şi cei care îi tratau pe copii agresiv sexual erau îngrijoraţi ca nu cumva aceste comportamente să nu se
convertească în modele de comportament care erau aparente în copilărie. Abuzul copiilor de către alţi copii a fost
descris în prezentări şi reviste de Cavanugh – Johnson (1988), Cantwell (1988), Isaac (1986) and Stickrod –
Gray (1986). Pe la jumătatea anilor 80 instituţiile pentru ajutorul copiilor începuseră să se ocupe de copilul
abuzat de un alt copil, aflat în grija organizaţiei.

Totuşi majoritatea instituţiilor nu a avut nici o bază pentru proceduri şi poliţie, pentru a îndepărta aceste
riscuri.

Chiar dacă intervenţiile au început să fie specifice, în contextul tratamentului copiilor abuzaţi şi celor ce
au agresat sexual alţi copii, profesionaliştii au încercat să trateze deviaţiile sexuale fără o înţelegere exactă a
sănătăţii şi normalităţii evoluţiei sexuale în copilărie (Green, 1985). Nevoia de mai multe cunoştinţe era clară.

Interviuri cu tineri violaţi sexual

 Au fost intervievaţi 14 tineri (12 – 14 ani) care urmau un tratament în cadrul unei şcoli de corecţie şi 6
tineri (6-12 ani) care urmau un tratament de probă pentru fracţiune. Întrebări directe îi incitau pe băieţi să
vorbească despre amintirile lor sexuale şi comportamentul lor sexual, ca: jocul lor fantezist şi expunerea la
stimuli sau informaţii. Detaliile le erau smulse prin modalităţi ca “ Asta este ultima ta amintire despre
comportamentul tău sexual pe care mi-o poţi spune?” – “ Ce vârstă aveai atunci?” – “Îţi aminteşti la ce te
gândeai?” – “Părinţii tăi ştiau despre asta?” – “Ce s-a întâmplat când ai fost prins?” . Multe din experienţele
anterioare, curiozităţi sau confuzii se datorau în legătură cu expunerea lor la stimuli, informaţii, experienţe
sexuale, inteligibile pentru ei. În orice caz, descrierile comportamentului lor includeau şi: recurgerea la, forţă,
puterea excesivă, intimidare, manipulare, farse, coruperi, asociate cu amintiri şi fantezii. Trei dintre cei 14 băieţi
folosiseră jocul cu focul şi câţiva au descris abuzuri fizic-sadice ale animalelor de casă cu mult înaintea apariţiei
comportamentului abuziv sexual.

Gândurile ce acompaniau amintirile băieţilor erau impresionate în ceea ce priveşte detaliile despre file,
intenţii şi izbucniri în mai multe situaţii. Ideile din timpul acţiunilor sexuale reprezentau un tip de informaţii care
lipseau din orice altă sursă de informaţii. Raportul despre ideile sexuale ale copiilor (Goltman & Goltman, 1982) a
strâns informaţii despre cunoştinţele şi convingerile copiilor; aceste interviuri cu privire la amintiri din copilărie
asociate cu acţiuni au acoperit mai multe aspecte interpersonale şi dinamice. Un exemplu surprinzător a fost cel
al unui băiat de 12 ani, acuzat de asaltarea sexuală, violentă a unui copil; el descria cum îşi pieptăna şi brusca
ursuleţul în numeroase rânduri la vârsta de 5 ani sau 6 ani. La interviu el spunea: “ Îmi amintesc odată …” sau
“Îmi amintesc altădată…”. Băieţelul obişnuia să penetreze căptuşeala ursuleţului cu penisul , să urineze înăuntrul
lui, să-l lovească, să-l izbească de perete şi eventual să distrugă animăluţul din pluş.

Interesul faţă de acţiunile băieţelului creşte odată ce este adăugat materialul fanteziilor: băieţelul îi
spune ursuleţului să se apropie de el, îl forţează să-i fie complice, îl umileşte cu urina, îl bate ca să se asigure că
acesta va păstra secretul; şi îl sfâşie odată ce scenariul fanteziei a ajuns la punctul de rezistenţă: Ursuleţul spune
“NU”.

Au fost depistate atitudini de acest gen la copii faţă de păpuşi, animale de pluş, animale de casă şi s-a
atras atenţia părinţilor asupra fanteziilor de acest gen. Grupul de experţi a ajuns la concluzia că adulţii trebuie să
recunoască legătura dintre fantezie şi comportament; să considere aceste fantezii şi jocuri ca potenţiali
precursori pentru comportamentul viitor.

Această ipoteză are la bază şi studiul observaţional asupra păpuşarilor care îşi îngrijesc păpuşile exact
cum au fost ei îngrijiţi … “la bine şi la rău” (Haynes – Seman & Hart, 1987). Aceste observaţii ar trebui să
cuprindă şi o notă de preocupare faţă de modalităţile în care sunt folosite manechine, păpuşi pentru anatomie în
jocul terapeutic.

D. Copilul abuzat sexual de părinte.

Obiectivul: Scopul major este acela de a găsi un răspuns empiric la următoarea întrebare : “experienţa
unui abuz sexual din copilăria unei femei, are sau nu un impact asupra structurii şi
conţinutului percepţiilor şi principiilor privind propriul copil ?
 Metode: Amintirile şi descrierile curente ale copiilor, sinele, multe altele ca şi părinţii au fost
comparate longitudinal, pe două grupuri de mame în perioadele când copii lor aveau:
6 luni, 1 an şi respectiv 2 ani. Unul dintre grupuri era format din mame ce
raportaseră că fuseseră abuzate în copilărie; grupul de control era format din mame
care nu suferiseră abuzuri. Cele două grupuri au fost comparate în funcţie de vârsta
copilului, rasă şi statut socio-economic.

Rezultate: Perceperea propriului copil era diferită cu mult de la un grup la celălalt. Mamele abuzate
au rămas cu mult în urma celorlalte, prin cât de mult se diferenţia modul negativ,
denaturat în care îşi percepeau copii faţă de cel optimist, pozitiv al celuilalt grup.

Freud vorbea despre “excepţii” – “cei care au avut o mare suferinţă în prima copilărie de care ei se simt
fără nici o vină, încât refuză frustrarea, efortul, şi legea. Ei gândesc că au suferit destul pentru a avea la
maturitate dreptul de a nu se supune noilor exigenţe pe care nu le-ar mai suporta, se consideră excepţii şi ţin să
se izoleze” (“Quelques caracteres degages par la psychanalise )

E) Este abuzul sexual al copilului un lucru obişnuit în Israel ?

Obiectivul: Determinarea predominanţei abuzului sexual în copilărie (CSA) într-un exemplu întâmplător
de adulţi, pacienţi (prezentându-se pentru un control de rutină al sănătăţii) ai clinicilor
familiale din Israel.

Metoda: 1005 pacienţi aleşi la întâmplare din 45 de clinici 18 --> 55 ani, au participat la acest
chestionar.

Rezultatul: 25% au indicat că fuseseră abuzaţi sexual în copilărie. Mai multe femei decât bărbaţi au
raportat CSA, în aceeaşi situaţie au fost şi femeile originare din ţări occidentale cât şi
cele cu mai mult de 12 ani de educaţie. Nu era nici o legătură între CSA şi celelalte
variabile socio.demografice examinate. Pipăitul era activitatea cea mai obişnuită, iar
preludiul activitatea cel mai puţin experimentată. 45% din autorii abuzului erau din-
nainte ştiuţi. Principala vârstă la care erau abuzaţi copiii varia între 10 şi 14 ani.
Numai 45% din subiecţi spuseseră cuiva despre abuz.

Concluzia: Din moment ce nici un alt studiu de acest tip, nu a fost realizat în Israel, aceste rezultate
sugerează că şi aici ca în ţările occidentale CSA este o problemă relativ comună.
Familiile de doctori şi alţi profesionişti în domeniul sănătăţii ar trebui să fie conştienţi
cu această realitate şi binecunoscutul său potenţial.
Abuzul sexual in copilarie -2000 A. Abuzul sexual in copilarie si adulescenta in S.U.A, aproximativ una din
patru tinere fete sufera un abuz sexual, fiind victima unei molestari, unui viol sau incest. Mai putin de
jumatate dintre aceste cazuri sunt raportate medicului sau altor organe competitive. Toate victimele sufera o
trauma semnificativa, care poate fi vindecata doar prin tratament medical adecvat si prin interventia
autoritatilor legale. Deseori, dezgustul fata de cel care a comis abuzul se insoteste de un sentiment de frica
intensa. in rezolvarea acestor cazuri, cu o mare incarcatura emotionala, medicii, avocatii si serviciile de
asistenta sociala trebuie sa conlucreze pentru colectarea datelor si pentru rezolvarea cazurilor. Scopul este
de a asigura revenirea victimei la o stare de normalitate, dar, in acelasi timp, de a identifica si a pedepsi pe
cel care a comis abuzul, protejand astfel victima si intreaga comunitate. Victimele unui viol se prezinta, de
obicei, imediat dupa incident, in timp ce acelea care au fost molestate sau supuse unui incest sunt
identificate uneori dupa luni sau chiar ani de la comiterea abuzului, din cauza lipsei unor traume fizice, care
sa poata fi rapid diagnosticate. Violul presupune ca violatorul sa foloseasca forta, iar victima sa se opuna
activ pana in ultimul moment. De fapt, inca mai este foarte raspandita convingerea ca daca o femeie nu se
opune activ, ea nu a fost violata. Violul se defineste ca fiind o "cunoastere carnala" a femeii intr-o masura
mai mica sau mai mare, fara acordul acesteia, prin impunerea fortei, prin frauda sau provocand teama
femeii. intelegerea definitiei legale a termenului de viol este neaparat necesara. Cunoasterea carnala poate
insemna un act sexual complet cu ejaculare seminala sau orice penetratie cat de usoara a organului genital
feminin de catre organul genital masculin chiar fara emisiunea de lichid seminal. Pentru a putea vorbi
despre viol, trebuie ca una dintre parti sa se opuna actului sexual sau ca cel agresat sa fie minor. Vorbim
despre viol si atunci cand persoana supusa acestui ace sexual a fost in prealabil drogata, adormita sau este
incompetenta mintal. Orice forma sau grad de intimidare arata ca violatorul nu a obtinut asentimentul
victimei. Incestul este un delict sexual, care apare atunci cand agresorul si victima sunt inruditi si nu ar putea
sa se casatoreasca legal. Din cauza naturii sale, incestul deseori nu este raportat si este dificil de dovedit.
Din pacate, incestul si moletarea intrafamiliala sunt probabil, cele mai frecvente forme de abuz sexual
asupra copilului. Incidenta reala a actelor sexuale in care victimele sunt copii este dificil de evaluat din cauza
lipsei unei statistici la nivel national. Majoritatea cazurilor de incest au loc intre tatal vitreg si fiica vitrega.
Pedofilia implica adeseori un contact sexual neviolent cu un copil, realizat de catre adult si consta in
manipularea organelor sexuale, admirarea si stimularea lor orala si genitala. Violatorul si cel care comite
acte de molestare este deseori descris psihologic ca o persoana cu tulburari sexuale, mentale sau ca o
persoana periculoasa din punct de vedere sexual. Acesti termeni sunt medicali, cat si juridici.
Comportamentul violatorilor este caracterizat ca fiind cauzat de o tulburare de personalitate, care devine
inadecvata, antisociala si exploziva. Cand atacul sexual este urmarea unui impuls sexual primar, agresorul
manifesta o personalitate inadecvata cu un slab control al impulsului combinat cu dorinte sexuale sau
inclinatii homosexuale. El este deseori exhibitionist, fetisit, obsesiv-compulsiv, prezinta lipsa de incredere in
sine si este umil social. Colegii il descriu deseori ca fiind linistit, timid, un lucrator de incredere. Din punct de
vedere intelectual este normal, dar are o accentuata lipsa de incredere in sine. Atacatorii agresivi si brutali
au un comportament antisocial si expoloziv, ei avand adeseori un lung istoric de comportament antisocial
nonsexual. Frecvent, ei manifesta depresie, halucinatii sau simptome paranoide. De asemenea, s-a
observat ca agresorii au fost in copilaria lor martorii unor violente extreme, indreptate, in special impotriva
mamelor lor. Pedofilul sau cel care molesteaza copii este un individ cu tulburari mentale si fara maturarea
psihosexuala. 80% dintre acestia au sub 35 de ani si doar 1-2 % peste 50. Cei care apartin grupei de varsta
de 30-35 de ani tind sa-si satisfaca fanteziile din adolescenta si au ca motiv al actiunii lor insatisfactiile din
cadrul casatoriei. Cei care molesteaza copii pot proveni din randul delincventilor dar pot fi si membrii
marcanti ai comunitatii. in majoritatea cazurilor, copilul cunoaste agresorul, il vede deseori, il admira si are
incredere in el. Pedofilii sunt un grup special de agresori sexuali cu un istoric lung de relatii nesatisfacute cu
femeile. Multi nu au avut o relatie heterosexuala adulta normala. Agresorii cronici sunt mai impulsivi,
neconventionali, bizari, confuzi, alienati, prezentand si acuze psihosomatice. Pedofilii au o personalitate
pasiv-agresiva cu sentimente de inferioritate si o puternica dependenta. in peste 50% dintre cazuri, abuzul
sexual nu este izolat, ci persista pe o perioada lunga de timp, de la saptamani pana la ani. Multi dintre
pedofili si violatori au severe disfunctii psihosexuale, care se manifesta in cursul agresiunii. Atacatorul poate
prezenta o erectie inadecvata, ejaculare precoce sau tardiva, impotenta. Agresorii sexuali sunt caracterizati
deseori ca pacienti sau prizonieri "model" in cursul spitalizarii sau incarcerarii lor. Ei sunt ascultatori si se
comporta bine in afara activitatilor lor sexuale. Societatea este insa din nou expusa riscului cand acesti
agresori sunt pusi in libertate si ajung intr-un mediu in care personalitatea lor inadecvata, lipsa respectului
de sine si relatiile sexuale nesatisfacute le provoaca disfunctie psihosexuala. Agresorii sexuali se vindeca
rar. Desi copiii reprezinta 60% dintre victimele agresiunii sexuale, multe cazuri raman necunoscute,
deoarece agresiunile se produc in mediul familial si se asociaza cu molestarea nonviolenta si incest, nefiind
raportate. Doar agresiunile din afara caminului, mai brutale si care constituie acte de viol, sunt cunoscute.
Varsta medie a victimelor supuse molestarii este de 11 ani. Majoritatea sunt fetite premenarhale si 85%
dintre ele isi cunosc agresorul. De fapt, varsta cea mai frecventa la care sunt molestate victimele este
cuprinsa intre 4-8 ani, iar incestul apare cel mai frecvent intre 10-14 ani; 80% dintre molestari sunt
neviolente, restul de 20% fiind insotite de viol, brutalizari, mutilari si chiar crime; 30-50% dintre agresori sunt
vecini, prieteni sau rude. Doar 15% dintre pedofili sunt complet necunoscuti victimelor. Cand pedofilul isi
cunoaste victima, agresiunea este in general, neviolenta, repetata si nefiind descoperita de catre autoritati.
Modificarile psihologice ale victimei sunt mult mai adanci si necesita tratament psihologic pe termen lung.
Relatiile incestuoase incep, de obicei, cu primul nascut de sex feminin, cand acesta atinge varsta de 8-10
ani si cel mai frecvent se termina la varsta instalarii menarhai. Daca exista o a doua fiica, comportamentul
incestuos se va indrepta catre aceasta. Ocazional, incestul se confirma si in timpul adolescentei. Victimele
incestului pot prezenta isterie, fobii, tentative de suicid, comportament psihotic. Aceste fete, ajunse la varsta
maturitatii, sunt depresive si anxioase. in timp ce violul si molestarea reprezinta disfunctii ale comunitatii,
incestul este o problema care apare din cauza disfunctiilor intrafamiliale. Victimele incestului trebuie tratate
cu mare atentie si cu implicarea intregii familii in terapie, altfel disfunctiile de mentin, poate reaparea incestul
sau alta disfunctie intrafamiliala. Violul este insotit de violenta, 10-46% dintre victime prezentand leziuni
minore nongenitale, iar 4-15% raniri grave. Trauma fizica apare la cap, fata, gat, torace, extremitati, cand
victima este lovita, legata in cursul luptei sale cu agresorul. Leziunile cuprind echimoze, laceratii, contuzii
minore. Echimozele sunt urmarea apararii victimei care a incercat sa-si protejeze fata si toracele de lovituri.
Astfel de rani trebuie fotografiate si descrise cu exactitate de catre medicul care face constatarea. Leziunile
fizice majore, cuprinzand fracturi, hematoame subdurale, contuzii cerebrale, fracturi craniene necesita
spitalizarea victimei. Faptul ca traumele fizice sunt frecvente si pot duce chiar la deces confirma ca violul
este, in primul rand, un act de violenta in care sexul este utilizat ca arma. Injuriile perineale minore se
observa la 80% dintre victimele unei agresiuni sexuale, fiind vorba despre abraziuni perihimenale, contuzii
sau lacerari vaginale. Majoritatea leziunilor sunt externe. Deseori, se observa leziuni genitale, chiar in
absenta lichidului seminal sau a spermatozoizilor. Aceste leziuni sunt foarte dureroase si insotite de obicei
de o sangerare minimala. in timp ce victimele unui viol, ale unei molestari unice se prezinta cu leziuni fizice
si genitale, cele care sunt supuse unei molestari cronice, sau unui incest, de obicei, nu prezinta semne
acute ale unei leziuni genitale. Victimele unei molestari pot prezenta un eritem himenal lateral sau
circumferential, secundar unei manipulari extensive cu degetul sau cu un alt obiect. Victimele abuzului
sexual sufera multiple conflicte emotionale. Stresul si trauma emotionala abia incep odata cu atacul fizic. La
trauma emotionala contribuie si sistemul medico-legal. Burgess si Holstrumm au descris "sindromul traumei
prin viol", care cuprinde doua faze: (1)faza acuta de dezorganizare; (2)faza lunga de reorganizare Faza
acuta se coreleaza cu reactiile imediate de dupa viol. Victimele tinere, in special fetele postmenarhale,
prezinta semne somatice, ca tensiune musculo-scheletala, instabilitate gastrointestinala cu diaree,
dismenoree, vaginita, cefalee si anorexie. Din punct de vedere emotional, prezinta o teama intensa,
sentiment de umilinta, jena, vina si depresie. Cand exista conditii predispozante, se poate ajunge la isterie si
psihoza. in cursul fazei lungi de reorganizare, victimele prezinta o intensa activitate motorie, cosmaruri
repetitive si depresie. Este necesara interventia suportiva pentru a minimaliza si escalada aceste probleme.
O alta preocupare a victimelor este posibilitatea aparitiei unei sarcini sau contactarii unei boli venerice.
Majoritatea victimelor unei agresiuni sexuale vor suferi de o criza emotionala dupa agresiune. Este necesara
o interventie acuta pentru inlaturarea stresului puternic si pentru identificarea victimelor care pot prezenta
dificultati emotionale. Victimele trebuie reasigurate ca erau perfect normale inainte de agresiune. Victimele
cu varsta de sub 5 ani pot prezenta regresii de dezvoltare, relatii inadecvate cu parintii si cosmaruri repetate.
Parintii acestor copii trebuie consiliati si supusi unor terapii suportive. Un mediu familial cald poate readuce
copilul la normalitate. Victimele de varsta scolara prezinta modificari fizice si emotionale care sunt
consecinta incapacitatii lor de a face fata stresului situational. Pot prezenta scaderi ale performantelor
scolare, depresie, insomnie, anxietate, frica si chiar isterie. Unii copii chiar fug de acasa. Desi tratamentul
suferintei fizice si emotionale a victimei agresiunii sexuale prezinta cea mai mare importanta, pentru o
evaluare medico-legala trebuie realizat un examen genital de specialitate si o evaluare de laborator. inaintea
examinarii medico-legale, trebuie obtinut acordul victimei pentru colectarea mostrelor, realizarea examinarii
si executarea de fotografii. O evaluare medico-legala trebuie sa urmeze urmatoarea secventialitate: (1)un
istoric medico-legal pertinent al incidentului; (2)un examen fizic general; (3)un examen ginecologic de
specialitate; (4)o recoltare a probelor de laborator, ca dovada; (5)tratament medical adecvat si consiliere
psihologica. Tratamentul leziunilor fizice se face cu medicatia adecvata si cu suturi, cand este cazul.
Pacientul necesita o evaluare a sanatatii mentale si o terapie suportiva. Consilierea psihologica este
necesara, la aceasta trebuind sa participe si familia, atunci cand a fost vorba de un incest. Consilierul
trebuie sa exploreze trauma emotionala a victimei si sa o asigure pe aceasta de deplina sa normalitate
psihica. Trauma psihosexuala este intotdeauna prezenta, chiar daca victima apare calma si avand un
control de sine desavarsit. Trebuie facuta profilaxia bolilor venerice si trebuie exclusa o posibila sarcina,
aparuta ca urmare a agresiunii. Toate examinarile ginecologice trebuie facute cu multa atentie, caci acestea
sunt, de obicei, foarte dureroase dupa o agresiune. Fiecare victima a unei agresiuni trebuie supusa unui
protocol detaliat de evaluare, tratament si urmarire. Evaluarea unui abuz sexual comis asupra uni copil sau
adolescent trebuie sa poata fi realizata de orice medic pediatru sau medic de familie. Victimele unui abuz
sexual pot prezenta probleme fizice si emotionale, ce pot trece neobservate de catre practicianul neavizat.
Tinerele victime ale unui abuz sexual trebuie evaluate cu grija si intotdeauna trebuie intocmit un raport
medico-legal. Toate datele furnizate de medic sunt considerate ca evidente faptice, de aceea acest raport
medico-legal trebuie intocmit cu foarte mare atentie si meticuliozitate, caci el va constitui baza investigatiilor
legale in caz de abuz sexual. B. Maltratarea copiilor cu disabilitati Obiectivul: Se incearca cautarea unor
interventii eficiente fata de maltratarea copiilor cu disabilitati. Literatura care exista recomanda formarea
unei echipe de specialisti, ai carei membri sa inteleaga exact considerentele speciale de a lucra cu copii
disabili. Literatura nu defineste nivelul de intelegere curenta a membrilor echipei in comparatie cu nivelul de
cunostinte esentiale. Metoda: Studiul a folosit evaluatori speciali pentru fiecare dintre cele 3 grupuri : parinti,
educatori, investigatori. Ei au fost intrebati despre cunostintele pe care le aveau, experienta cu si interesul
pentru maltratarea copiilor disabili. Rezultate: in timp ce subiectii pareau sa fie constienti de unele parti ale
problemei, nivelul cunostintelor lor, era foarte mic. Majoritatea lor s-a aratat dornica sa mearga la sedinte de
pregatire si toate cele 3 grupuri au dorit ca problema maltratarii copiilor cu disabilitati sa aiba prioritate in
pregatirea lor. in majoritatea interviurilor, mai putin de o treime din subiecti au spus ca erau la curent cu
toate aspectele exceptand 54% din profesorii care considerau ca este responsabilitatea profesionalistilor de
a raporta abuzurile suspectate. 43% din parinti si 71% din educatori banuiau abuzul copiilor cu disabilitati ,
65% din educatori raportasera ei insisi abuzul banuit sau in conjunctura unor altor profesionalisti. De
asemenea 79% din educatori au spus ca directorul lor duce o politica (tactica) de raportare a copiilor
abuzati, totusi 18% nu erau siguri, iar 3% au spus ca directorul nu a avut o astfel de tactica. Pentru
improspatarea legilor in atentia personalului scolilor, 43% din subiecti folosisera profesionalisti care sa-i
asiste cu investigatii ale abuzului sexual implicand copii cu disabilitati. in aceste tipuri de asistente ale unor
specialisti au participat Scoala pentru surzi, psihiatrii pentru copii, psihologi terapeuti, specialisti in retardul
mental, din variate surse si agentii si consilieri cu experienta. Concluzia: S-a ajuns la concluzia ca echipa de
interventie in maltratarea copilului cu disabilitati, in integritatea sa, este receptiva, dornica de a urma
cursurile de educatie speciala pentru a umple golurile din cunostintele detinute. Recentele studii din intreaga
lume sugereaza ca maltratarea acestor copii a devenit, din pacate ceva comun in viata "multor, probabil
majoritatii oamenilor cu disabilitati" (Sabsez 1994) NCAAN a condus primul si singurul efort national in
determinarea frecventei maltratarilor copiilor cu disabilitati (in 1991). Rezultatele sugerau ca incidenta
maltratarii acestor copii era de 1,7 ori mai mare decat incidenta maltratarii copiilor fara disabilitati (NCAN,
1993). in timp ce cauzele abuzului sunt in general aceleasi cu cele ale abuzului copiilor normali
(Ammetmann & Baladerian, 1993), factori unici contribuie la cresterea numarului de abuzuri ale copiilor
disabili. Aspecte ale anumitor disabilitati plaseaza unii copii intr-o pozitie chiar mai vulnerabila, putandu-se
proteja mai greu decat cei normali (A&B, 93). De asemenea, subestimand masurile ce ar trebui luate la
adresa copiilor cu disabilitati contribuim la incidenta abuzurilor (A & B, 93; Sobsez 94). Slabiciuni in sistemul
de interventie in acest proces se regasesc pe lista factorilor cauzali ai fenomenului. "Este o greseala sa dam
vina pe oamenii din sisteme, dar nu este o greseala sa privim atenti sistemele in care operam si sa spunem
<>" "Nu exista nici un grup profesional care sa aiva toata intelepciunea necesara acestei prome"
(NATIONAL SZMPOSIUM ON ABUSE AND NEGLECT OF CHILD WITH DISABILITIES, 95). C. Tineri
agresori sexuali in anii 80 institutii de ocrotire a copilului in U.S. recunosteau nevoia de a inlatura riscul ca
unii copii sa abuzeze de alti copii. Procesele si antipublicitatea au marit atentia la acest risc, I-au determinat
pe terapeutii copiilor abuzati sau agresori sexual sa recunoasca necesitatea unor interventii inainte ca tinerii
sa intampine probleme de comportament sexual. Au fost inregistrate exagerari in unele situatii si lipsa de
protectie in alte situatii, ceea ce demonstreaza nevoia de pregatire profesionala. Vechile cercetari cu tineri
agresori sexuali au scos la iveala multe cazuri de raporturi si inregistrari unde parintii isi exprimau
ingrijorarea cu privire la comportamentul sexual al tinerilor, in special celor aflati la pubertate. Nu a fost ceva
neobisnuit nici pentru cei de 12 sau 14 ani. Unii dintre acestia supusi unui tratament preventiv (lucru hotarat
de tribunal) spuneau: "Stiam eu ca o sa am necazuri pentru comportamentul meu sexual Dar n-am stiut
niciodata ca este ilegal si inca nu inteleg de ce I se spune abuz." . Parintii copiilor agresori sexual au
raportat adesea : desene sexuale explicite, limbajul obscen si comportamentul sexual neobisnuit; care au
avut ca rezultat: exmatricularea, probleme pe masura, nevoia de ajutor, totusi copilul pedepsit, care s-a
adresat unui avocat sau a fost identificat ca victima a unui abuz sexual a spus ca adultii rareori au discutat
direct cu ei despre natura sexuala a comportamentului. Similar, parintii au cerut prea putini ajutorul
pedriatilor, consilierilor scolari si psihologilor in vederea elaborarii unor strategii de modificare a
comportamentului copilului, dar n-au pus aproape niciodata problema abuzului sexual. in acelasi timp,
agentii ale serviciului social au primit din ce in ce mai multe cereri de investigare a posibilelor abuzuri
sexuale , care erau bazate pe comportamentul sexual al copiilor inofensivi sau nu. Cand tabuurile care
prevenisera recunoasterea incidentei si prevalentei abuzului sexual al copilului au inceput sa se schimbe
(Kempe, 1917), serviciile de protectie ai copilului au recunoscut ca, comportamentul sexual al copilului poate
fi un semn al experientei agresive si terapeutii au inceput sa se preocupe de modul cum experienta unui
abuz sexual ar putea influenta evolutia copilului si formarea imagini despre sine. Mult din literatura
descriptiva s-a referit la "exteriorizari sexuale ale copiilor care fusesera abuzati sexual (Friederich, Urquiza &
Beike, 1986; Yates, 1982; Jampole &Weber, 1987; Wolfe & Wolfe, 1988). Cam in aceeasi vreme practicantii
care vroiau sa mearga dincolo de a descrie aceste comportamente, au incercat sa amplifice interventiile in
vederea reducerii comportamentelor sexuale. Consilierii si profesorii au observat natura rezistenta si cronica
a exteriorizari sexuale, a unora dintre copii si cei care ii tratau pe copii agresiv sexual erau ingrijorati ca nu
cumva aceste comportamente sa nu se converteasca in modele de comportament care erau aparente in
copilarie. Abuzul copiilor de catre alti copii a fost descris in prezentari si reviste de Cavanugh Johnson
(1988), Cantwell (1988), Isaac (1986) and Stickrod Gray (1986). Pe la jumatatea anilor 80 institutiile pentru
ajutorul copiilor incepusera sa se ocupe de copilul abuzat de un alt copil, aflat in grija organizatiei. Totusi
majoritatea institutiilor nu a avut nici o baza pentru proceduri si politie, pentru a indeparta aceste riscuri.
Chiar daca interventiile au inceput sa fie specifice, in contextul tratamentului copiilor abuzati si celor ce au
agresat sexual alti copii, profesionalistii au incercat sa trateze deviatiile sexuale fara o intelegere exacta a
sanatatii si normalitatii evolutiei sexuale in copilarie (Green, 1985). Nevoia de mai multe cunostinte era
clara. Interviuri cu tineri violati sexual Au fost intervievati 14 tineri (12 14 ani) care urmau un tratament in
cadrul unei scoli de corectie si 6 tineri (6-12 ani) care urmau un tratament de proba pentru fractiune.
intrebari directe ii incitau pe baieti sa vorbeasca despre amintirile lor sexuale si comportamentul lor sexual,
ca: jocul lor fantezist si expunerea la stimuli sau informatii. Detaliile le erau smulse prin modalitati ca " Asta
este ultima ta amintire despre comportamentul tau sexual pe care mi-o poti spune?" " Ce varsta aveai
atunci?" "iti amintesti la ce te gandeai?" "Parintii tai stiau despre asta?" "Ce s-a intamplat cand ai fost prins?"
. Multe din experientele anterioare, curiozitati sau confuzii se datorau in legatura cu expunerea lor la stimuli,
informatii, experiente sexuale, inteligibile pentru ei. in orice caz, descrierile comportamentului lor includeau
si: recurgerea la, forta, puterea excesiva, intimidare, manipulare, farse, coruperi, asociate cu amintiri si
fantezii. Trei dintre cei 14 baieti folosisera jocul cu focul si cativa au descris abuzuri fizic-sadice ale
animalelor de casa cu mult inaintea aparitiei comportamentului abuziv sexual. Gandurile ce acompaniau
amintirile baietilor erau impresionate in ceea ce priveste detaliile despre file, intentii si izbucniri in mai multe
situatii. Ideile din timpul actiunilor sexuale reprezentau un tip de informatii care lipseau din orice alta sursa
de informatii. Raportul despre ideile sexuale ale copiilor (Goltman & Goltman, 1982) a strans informatii
despre cunostintele si convingerile copiilor; aceste interviuri cu privire la amintiri din copilarie asociate cu
actiuni au acoperit mai multe aspecte interpersonale si dinamice. Un exemplu surprinzator a fost cel al unui
baiat de 12 ani, acuzat de asaltarea sexuala, violenta a unui copil; el descria cum isi pieptana si brusca
ursuletul in numeroase randuri la varsta de 5 ani sau 6 ani. La interviu el spunea: " imi amintesc odata " sau
"imi amintesc altadata". Baietelul obisnuia sa penetreze captuseala ursuletului cu penisul , sa urineze
inauntrul lui, sa-l loveasca, sa-l izbeasca de perete si eventual sa distruga animalutul din plus. Interesul fata
de actiunile baietelului creste odata ce este adaugat materialul fanteziilor: baietelul ii spune ursuletului sa se
apropie de el, il forteaza sa-i fie complice, il umileste cu urina, il bate ca sa se asigure ca acesta va pastra
secretul; si il sfasie odata ce scenariul fanteziei a ajuns la punctul de rezistenta: Ursuletul spune "NU". Au
fost depistate atitudini de acest gen la copii fata de papusi, animale de plus, animale de casa si s-a atras
atentia parintilor asupra fanteziilor de acest gen. Grupul de experti a ajuns la concluzia ca adultii trebuie sa
recunoasca legatura dintre fantezie si comportament; sa considere aceste fantezii si jocuri ca potentiali
precursori pentru comportamentul viitor. Aceasta ipoteza are la baza si studiul observational asupra
papusarilor care isi ingrijesc papusile exact cum au fost ei ingrijiti "la bine si la rau" (Haynes Seman & Hart,
1987). Aceste observatii ar trebui sa cuprinda si o nota de preocupare fata de modalitatile in care sunt
folosite manechine, papusi pentru anatomie in jocul terapeutic. D. Copilul abuzat sexual de parinte.
Obiectivul: Scopul major este acela de a gasi un raspuns empiric la urmatoarea intrebare : "experienta unui
abuz sexual din copilaria unei femei, are sau nu un impact asupra structurii si continutului perceptiilor si
principiilor privind propriul copil ? Metode: Amintirile si descrierile curente ale copiilor, sinele, multe altele ca
si parintii au fost comparate longitudinal, pe doua grupuri de mame in perioadele cand copii lor aveau: 6 luni,
1 an si respectiv 2 ani. Unul dintre grupuri era format din mame ce raportasera ca fusesera abuzate in
copilarie; grupul de control era format din mame care nu suferisera abuzuri. Cele doua grupuri au fost
comparate in functie de varsta copilului, rasa si statut socio-economic. Rezultate: Perceperea propriului copil
era diferita cu mult de la un grup la celalalt. Mamele abuzate au ramas cu mult in urma celorlalte, prin cat de
mult se diferentia modul negativ, denaturat in care isi percepeau copii fata de cel optimist, pozitiv al celuilalt
grup. Freud vorbea despre "exceptii" "cei care au avut o mare suferinta in prima copilarie de care ei se simt
fara nici o vina, incat refuza frustrarea, efortul, si legea. Ei gandesc ca au suferit destul pentru a avea la
maturitate dreptul de a nu se supune noilor exigente pe care nu le-ar mai suporta, se considera exceptii si
tin sa se izoleze" ("Quelques caracteres degages par la psychanalise ) E) Este abuzul sexual al copilului un
lucru obisnuit in Israel ? Obiectivul: Determinarea predominantei abuzului sexual in copilarie (CSA) intr-un
exemplu intamplator de adulti, pacienti (prezentandu-se pentru un control de rutina al sanatatii) ai clinicilor
familiale din Israel. Metoda: 1005 pacienti alesi la intamplare din 45 de clinici 18 --> 55 ani, au participat la
acest chestionar. Rezultatul: 25% au indicat ca fusesera abuzati sexual in copilarie. Mai multe femei decat
barbati au raportat CSA, in aceeasi situatie au fost si femeile originare din tari occidentale cat si cele cu mai
mult de 12 ani de educatie. Nu era nici o legatura intre CSA si celelalte variabile socio.demografice
examinate. Pipaitul era activitatea cea mai obisnuita, iar preludiul activitatea cel mai putin experimentata.
45% din autorii abuzului erau din-nainte stiuti. Principala varsta la care erau abuzati copiii varia intre 10 si 14
ani. Numai 45% din subiecti spusesera cuiva despre abuz. Concluzia: Din moment ce nici un alt studiu de
acest tip, nu a fost realizat in Israel, aceste rezultate sugereaza ca si aici ca in tarile occidentale CSA este o
problema relativ comuna. Familiile de doctori si alti profesionisti in domeniul sanatatii ar trebui sa fie
constienti cu aceasta realitate si binecunoscutul sau potential. BIBLIOGRAFIE * Val Botiu Adolescenta sau
caderea in lume, SEDONA, Mona Vintila Timisoara, 1998 * Mona Vintila Curs de sexologie, Timisoara, 2000
* Child Abuse and Neglect The international journal - 2000