UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE

Răscolean Ilie Monea Alin Drigă Imola

Cunoştinţe fundamentale şi de specialitate

pentru examenul de licenţă
Program de studiu: FINANŢE ŞI BĂNCI

Petroşani
2020

1
 AUTORI

I. Gestiunea financiară a întreprinderii – Conf. univ. dr. ec. Răscolean Ilie

Fiscalitate - Conf. univ. dr. ec. Monea Alin

0 Produse şi servicii bancare – Conf. univ. dr. ec. Drigă Imola

2
 I. GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII

CAPITOLUL I. CONŢINUTUL, ROLUL ŞI RESPONSABILITĂŢILE

OPERAŢIONALE ALE GESTIUNII FINANCIARE

Obiectivul principal al gestiunii financiare este maximizarea valorii întreprinderii sau

maximizarea bogăţiei proprietarilor săi, având rolul de a asigura mijloacele şi instrumentele
necesare pentru atingerea acestui obiectiv. Prin gestiune financiară, în sens larg, se înţelege
ansamblul acţiunilor cu privire la conservarea, administrarea şi dreptul de dispoziţie asupra
unui patrimoniu.
Gestiunea financiară, ca parte a gestiunii de ansamblu reprezintă totalitatea acţiunilor
de administrare a resurselor băneşti ale întreprinderii în vederea maximizării valorii acesteia
sau maximizarea bogăţiei proprietarilor săi. În acest sens putem distinge o gestiune financiară
pe termen scurt şi una pe termen mediu şi lung.
Gestiunea financiară pe termen scurt urmăreşte în principal gestiunea ciclului de
exploatare, gestiunea trezeroriei şi gestiunea riscurilor. Gestiunea financiară pe termen lung
urmăreşte , în principal, alegerea unei strategii financiare de creştere şi consolidare a valorii
întreprinderii.
Această valoare este apreciată în raport cu patrimoniul întreprindreii, acumulat până la
un moment dat, precum şi în raport cu proiectele şi activităţile viitoare în care va fi angajat
patrimoniul, iar în acestă privinţă gestiunea financiară, prin instrumente şi tehnici specifice
trebuie să asigure o calitate şi un nivel al performanţelor prin care dezideratul maximizării să
fie atins. Rezultă că valoarea întreprinderii nu poate fi separată de calitatea proiectelor în care
este angajat patrimoniul acesteia.
Pentru atingerea obiectivului privind maximizarea valorii întreprinderii , gestiunea
financiară îşi propune asigurarea unui nivel al performanţelor întreprinderii care să asigure
obţinerea unei rentabilităţi dorite, formulările teoretice ale finanţelor întreprinderii enunţând
chiar principiul maximizării rezultatelor
De asemenea, maximizarea valorii implică protejarea şi conservarea sa , iar gestiunea
financiară are rolul să ţină sub control riscurile financiare, în principal riscul de faliment, să
asigure menţinerea solvabilităţii sau a echilibrului financiar al întreprinderii .
Riscul falimentului constituie o formă particulară a riscurilor financiare, întreprinderea
fiind supusă unor riscuri multiple legate de instabilitatea mediului său financiar.
Gestiunea financiară are rolul de a asigura instrumentele de protecţie necesare
împotriva acestor riscuri, ţinerea sub control a riscurilor financiare constituind unul dintre
obiectivele majore ale gestiunii financiare.
Majoritatea specialiştilor apreciază că responsabilităţile operaţionale ale gestiunii
financiare sunt distribuite pe trei faze ale unui ciclu fundamental.
Acest ciclu cuprinde cuprinde în primul rând o fază de diagnostic financiar sau analiză
financiară care are, în principal, ca obiect aprecierea situaţiei şi a performanţelor financiare.
Această primă fază are o deosebită importanţă pentru punerea în evidenţă a punctelor slabe şi
a punctelor forte, în vederea luării unor măsuri manageriale care să permită înlăturarea
deficienţelor şi valorificarea avantajelor.
A doua fază reprezintă stabilirea şi luarea deciziilor financiare. Decizia financiară este
definită, în general, ca fiind procesul raţional de alegere a unei direcţii de acţiune pe baza

3
analizei şi identificării mai multor soluţii, pentru atingerea a obiectivului de maximizare a
valorii întreprinderii.1
La nivelul întreprinderii se disting identifica trei mari categorii de decizii: decizia de
investiţii, decizia de finanţare şi decizia de repartizare a profitului.
Decizia de investiţii are influenţă directă asupra structurii şi a gradului de lichiditate a
activelor întreprinderii. În funcţie de criteriile financiare, pentru realizarea echilibrului
financiar pe termen lung , decizia de investiţii va impune alegerea între investiţia internă în
active corporale sau necorporale şi investiţia financiară în valorile mobiliare .
Selecţia elementelor de activ cu grad de lichiditate mai mare de un an, necesare
desfăşurării activităţii specifice a întreprinderii, face obiectul deciziei de investiţii, iar
criteriile urmărite vizează, în principal , rentabilitatea şi lichiditatea activelor.
Decizia de repartizare a profitului net, aparţine proprietarilor întreprinderii, cu
implicaţii directe asupra autofinanţării. Astfel, suma din profitul net care este repartizată
pentru remunerarea acţionarilor sub formă de dividende, influenţează direct mărimea
profitului repartizat pentru dezvoltare
Trebuie să existe un compromis satisfăcător între remunerarea acţionarilor şi
repartizarea profitului pentru dezvoltare, astfel încât să se asigure creşterea încrederii faţă de
întreprindere, a creşterii valorii de piaţă a acesteia, pe de o parte, respectiv asigurarea
autonomiei financiare şi îmbunătăţirea structurii financiare, pe de altă parte..
Deciziile de finanţare au influenţă directă asupra structurii pasivelor modificând
gradul de exigibilitate al acestora şi costul mediu al capitalului.
Criteriul urmărit în structura financiară a pasivelor bilanţiere este realizarea în
prezent şi în perspectivă, a celui mai redus cost al procurării capitalurilor în condiţiile unui
grad rezonabil şi controlabil de îndatorare a întreprinderii.
Deciziile de finanţare pe termen lung fac alegea între capitalurile proprii şi
capitalurile împrumutate. Sursele proprii sunt constituite, la rândul lor din contibuţii interne,
generate de capacitatea de autofinanţare pe de o parte, şi sursele externe reprezentând noi
aporturi în numerar sau natură efecuate de acţionari.
Capitalurile împrumutate pe termen mediu şi lung , în funcţie de sursele de
provenienţă ,pot fi grupate în următoarele categorii :
-împrumuturi obligatare;
-împrumuturi de la organismele publice specializate;
-împrumuturi de la stat;
-împrumuturi de la instituţii de credit.
Aceste trei categorii de decizii fac obiectul gestiunii financiare pe termen lung,
determinând strategia generală de dezvoltare a întreprinderii.
Gestiunea financiară pe termen scurt are ca obiect realizarea echilibrului financiar
între nevoile de capitaluri circulante , pe de o parte, şi sursele de capitaluri , pe de altă parte.
Gestiunea financiară pe termen scurt urmăreşte optimizarea gestiunii stocurilor a creanţelor, a
soldurilor de trezorerie, în vederea creşterii rentabilităţii şi lichidităţilor, în condiţii de
diminuare a riscurilor.
Gestiunea financiară pe termen scurt presupune decizii financiare referitoare la
gestiunea ciclului de exploatare: valoarea stocurilor, a creditelor client şi a creditelor furnizor,
a altor datorii de exploatare. De asemenea, sunt necesare decizii privind gestiunea trezoreriei
şi decizii referitoare la gestiunea riscurilor. Rezultă că deciziile de finanţare pe termen scurt
vizează sursele atrase din datorii de exploatare şi creditele pe termen scurt. În cadrul celei de a
treia faze se asigură urmărirea şi controlul proiectelor a căror aplicare a fost hotărâtă.
Această fază permite identificarea unor abateri ale realizărilor efective faţă de
proiectele iniţiale, precum şi de luare a unor măsuri corective.
0 G Vintilă, Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000, pag.21-
23

4
 CAPITOLUL II
ANALIZA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII

Procesele raţionale de gestiune se organizează în trei etape fundamentale. Prima etapă

constă într-un diagnostic prealabil acţiunii în care se analizează şi apreciază situaţia şi
condiţiile de activitate pentru a stabili orientările şi proiectele ce vor fi aplicate. A doua etapă
constă în luarea deciziilor concrete şi punerea lor în aplicare având în vedere diagnosticul
prealabil şi vizează fie să confirme orientările şi caracteristicile favorabile evidenţiate de
analiză, fie să corijeze aspectele defavorabile care apar. A treia etapă este reprezentată de
controlul şi evaluarea acţiunilor întreprinse.
Astfel, uneori se constată convergenţa între proiectele iniţiale şi realizările efective şi
în acest caz controlul validează şi confirmă acţiunile în curs. Cel mai adesea însă, controlul
constată necesitatea unor reorientări care se impun fie din cauza unor diferenţe negative între
previziuni şi realizări, fie din cauza unor inadaptări ale proiectelor iniţiale în raport cu
evoluţia întreprinderii şi contextul în care îşi desfăşoară activitatea.
În cadrul gestiunii financiare, analiza financiară are o importanţă deosebită atât în
etapa de pregătire a noilor proiecte, cât şi în etapa de control şi evaluare a proiectelor realizate
sau în curs de realizare.
Obiectul analizei financiare se defineşte prin temele de cercetare care-i sunt impuse de
diferite constrângeri la care este supusă întreprinderea. Analiza financiară vizează în principal
să aprecieze modul în care întreprinderea poate depăşi constângerile referitoare la
perfomanţe, la solvabilitate, la autonomie, la flexibilitatea financiară.
Analiza financiară este activitatea de diagnosticare a stării de performanţă financiară a
întreprinderii la încheierea exerciţiului. Analiza financiară are drept scop principal
evidenţierea modalităţilor de realizare a echilibrului financiar pe termen lung şi scurt şi
treptele de acumulare bănească, de rentabilizare a întreprinderii.
Sursele principale de date pentru analiza financiară sunt date de documentele
contabile de sinteză, respectiv bilanţul, contul de rezultate şi anexele de bilanţ. Informaţia
comună care se regăseşte în cele două documente de sinteză este rezultatul net (profitul sau
pierderea) ca o reflectare a rentabilităţii întreprinderii şi a noii stări patrimoniale.

2.1. Situaţia financiară a întreprinderii apreciată pe baza bilanţului

2.1.1 Semnificaţiile financiare ale bilanţului.

Etimologic cuvântul bilanţ corespunde noţiunii de cântar cu două talere ce se află în

echilibru, derivând de la cuvintele “bi” şi “laux”.
De la prima definiţie dată, de “cântar al averii”, în corelaţie cu sursele (resursele) sale
de dobândire, bilanţul a format obiectul unor preocupări permanente atât pentru acei care îl
întocmesc, cât şi pentru cei care îl folosesc ca instrument de gestiune a patrimoniului. S-au
conturat mai multe teorii cu privire la modelul bilanţ, modelarea bilanţieră a patrimoniului şi
funcţiile bilanţului.
Bilanţul poate fi definit ca un tablou al situaţiei patrimoniului care prezintă în unităţi
monetare mărimea valorică a bunurilor economice şi creanţele, în corelaţie cu sursele lor de
finanţare, precum şi cu rezultatul obţinut.
Bunurile economice şi creanţele constituie activul, iar sursele de finanţare, pasivul
bilanţului. De asemenea, în bilanţ este consemnat rezultatul sub forma de profit sau de
pierdere. Structurile calitative folosite în cadrul bilanţului pentru modelarea situaţiei
patrimoniului sunt cele de active şi pasive. Ele se explică şi se definesc simultan prin prisma
juridicului, a economicului şi a financiarului.

5
 Bilanţul, în sens general, este definit ca o situatie centralizatoare care se intocmeste
anual, pe baza inregistrarilor din registrele de contabilitate si care reflecta activitatea
desfasurata si rezultatele ei. Bilantul este actul oficial de gestiune a societatii comerciale.
Elementele propriu-zise ale bilantului sunt: - bilantul propriu-zis; - contul de profit si
pierdere; - anexe; - raportul de gestiune.
Bilanţul contabil reprezintă documentul contabil de sinteza prin care se prezinta
elementele de activ si de pasiv ale intreprinderii la incheierea exercitiului, precum si celelalte
situatii prevazute de cadrul legislativ.
Astfel, dubla reprezentare a patrimoniului se realizează cu ajutorul bilanţului contabil,
care reflectă starea patrimonială a întreprinderii asigurând descrierea separată a elementelor
de activ şi a elementelor de pasiv. Activul grupează elementele patrimoniale în bunuri reale şi
creanţe, iar pasivul în capitaluri proprii şi datorii.
Potrivit reglementărilor în vigoare, bilanţul este documentul contabil de sinteză prin
care se prezintp elemente de activ, datorii şi capital propriu ale entităţii la sfârşitul exerciţiului
financiar, precum şi în celelalte situaţii prevăzute de lege.
În înţelesul acestor reglementări elementele bilanţiere sunt definite astfel:
5888 un activ reprezinta o resursa controlata de catre entitate ca rezultat al unor
evenimente trecute, de la care se asteapta sa genereze beneficii economice viitoare
pentru entitate si al carui cost poate fi evaluat in mod credibil;
5889 o datorie reprezinta o obligatie actuala a entitatii ce decurge din evenimente
trecute si prin decontarea careia se asteapta sa rezulte o iesire de resurse care
incorporeaza beneficii economice;
5889 capitalurile proprii reprezinta interesul rezidual al actionarilor in activele unei
entitati dupa deducerea tuturor datoriilor sale.
Teoriile privind bilanţul îşi propun “să arate scopul bilanţului, iar în funcţie de acesta
să fundamenteze conţinutul lui şi modul de evaluare a acestui conţinut, astfel încât acesta să
devină principalul sistem de informaţii şi date în munca de analiză şi conducere a entităţii
economico-sociale reflectate în el.”
Abordarea financiară a bilanţului permite punerea în evidenţă a relaţiei dintre sursele
de fonduri deţinute de întreprindere şi alocările acestor fonduri. Abordarea juridică a
bilanţului permite punerea în evidenţă a opoziţiei dintre drepturi şi obligaţii respectiv dintre
activ şi pasiv.
Astfel, dacă în optica juridică de abordare a bilanţului în pasiv sunt evidenţiate
angajamentele patrimoniale, în optica financiară pasivul bilanţului apare ca reflectare a
aporturilor de fonduri sau al surselor de finanţare deţinute de întreprindere.
De exemplu, contractarea unui credit de la o instituţie de credit, reprezintă o
operaţiune care are ca incidenţă financiară asupra bilanţului, un aport de resurse (fonduri)
suplimentare, iar incidenţa juridică reprezintă constituirea unei noi datorii a întreprinderii şi
obligaţia acesteia de a restitui această datorie la anumite scadenţe şi în anumite condiţii.
De asemenea, aprovizionarea cu materii prime şi materiale de la un furnizor, plata
urmând să se efectueze conform clauzelor contractuale la o dată ulterioară, reprezintă din
punct de vedere financiar o operaţiune de atragere de resurse pentru activitatea întreprinderi,
iar din punct de vedere juridic un angajament nou.
În activul bilanţului sunt reflectate din punct de vedere financiar utilizările (alocările)
de fonduri, iar din punct de vedere juridic drepturile patrimoniale de proprietate şi de creanţă
deţinute de întreprindere.
De exemplu, deţinerea de materii prime în stoc reprezintă pentru întreprindere, din
punct de vedere financiar, o utilizare de fonduri pentru constituirea acestor stocuri, iar din
punct de vedere juridic, un drept de proprietate patrimonială asupra acestora.

6
 De asemenea aprovizionarea cu bunuri de la terţi, plata urmînd a fi efectuată, conform
clauzelor contractuale la o dată ulterioară, reprezintă o operaţiune care are următoarele
semnificaţii financiare : o nouă sursă de finanţare, până când datoria devine scadentă, şi în
acelaşi timp, o utilizare a acestei surse de finanţare. Acestă operaţiune este interpretată din
punct de vedere a semnificaţiei juridice astfel : un angajament nou şi în acelaşi timp un drept
de proprietate patrimonială asupra bunurilor aprovizionate.
Menţinerea egalităţii între totalul sumelor înscrise în activul şi pasivul bilanţului
reprezintă un principiu financiar fundamental care stă la baza constituirii patrimoniului unei
întreprinderi.
Acest echilibru bilanţier poate fi justificat din punct de vedere financiar prin două
formulări diferite, dar complementare.
În prima formulare pornind de la faptul că pasivul exprimă sursele de fonduri iar
activul exprimă utilizările acestora, rezultă că nici o resursă nu poate să rămână fără utilizare
şi că orice utilizare presupune o sursă de fonduri, iar egalitatea dintre activul şi pasivul
bilanţului exprimă egalitatea necesară între suma finanţărilor obţinute de întreprindere şi cea a
destinaţiilor acestora.
În a doua formulare totalul bilanţului corespunde mărimii globale a fodurilor pe care
întreprinderea le-a obţinut, iar această mărime a fondurilor este prezentată în bilanţ după două
clasificări distincte.
Astfel, pasivul reprezintă o clasificare a acestei mărimi după sursele fondurilor, iar
activul după destinaţiile acestora, fiind două prezentări diferite ale aceleiaşi mărimi
economice, egalitatea dintre activ şi pasiv fiind necesară şi din acest punct de vedere.

2.1.2. Structurarea elementelor de activ şi pasiv după criterii financiare.

Structura internă a bilanţului poate prezentată pe baza criteriului duratei activelor şi

pasivelor. Astfel, posturile de activ sunt structurate în funcţie de lichiditate, iar posturile de
pasiv în funcţie de exigibilitate.
Elementele de activ pot fi structurate după gradul lor de lichiditate, care indică
posibilitatea acestora de a fi transformate în formă bănească, într-un termen mai mult sau mai
puţin apropiat, şi în condiţii normale de utilizare.
Unele active sunt destinate a fi consumate într-o perioadă mai mare de timp, mai
mare de un an, fiind considerate imobilizări sau active imobilizate, cu un grad de lichiditate
scăzut. În această categorie intră imobilizările corporale, imobilizările necorporale,
imobilizările financiare şi o categorie intermediară numită imobilizări în curs.
Imobilizările corporale cuprind terenurile şi mijloacele fixe.Terenurile sunt împărţite
la rândul lor în două categorii: terenuri şi amenajări de terenuri.
Terenurile se înregistrează la intrarea în patrimoniu, la valoarea de achiziţie sau ca
aport, şi de regulă, nu sunt supuse amortizării, iar investiţiile în amenajările de terenuri sunt
supuse amortizării
Mijloacele fixe reprezintă obiectele singulare sau un complex de obiecte, care
îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
-au o valoare mai mare decât limita stabilită de lege;
-au o durată normală de utilizare mai mare decât un an.
Pentru obiectele care sunt folosite în loturi, seturi sau formează un singur corp, la
încadrarea lor ca mijloace fixe se are în vedere valoarea întregului corp, lot sau set.
Mijloacele fixe, la intrarea în patrimoniu, se înregistrează în contabilitate la valoarea
de intrare, prin care se înţelege:
-costul de achiziţie, pentru mijloacele fixe procurate cu titlu oneros;
-costul de producţie, pentru mijloacele fixe construite sau produse de bancă;

7
-valoarea actuală, estimată la înscrierea lor în activ ţinând seama de valoarea mijloacelor fixe
cu caracteristici tehnice similare sau apropiate, pentru mijloacele fixe obţinute cu titlu gratuit;
-valoarea de utilitate (de aport) acceptată de părţi, pentru mijloacele fixe intrate în patrimoniu
cu ocazia asocierii, fuziunii, etc., conform statutelor şi contractelor;
-valoarea rezultată din reevaluări, pentru mijloacele fixe reevaluate în baza unei dispoziţii
legale.
Mijloacele fixe sunt împărţite în următoarele categorii, în funcţie de care se ţine
contabilitatea acestora:
-construcţii;
-echipamente tehnologice;
-aparate şi instalaţii de măsurare, control şi reglare;
-mijloace de transport;
-mobilier, aparatură birotică, echipamente de protecţie a valorilor umane şi materiale şi alte
active corporale.
Imobilizările necorporale cuprind: fondul comercial, cheltuielile de constituire,
concesiunile, brevetele, licenţele, şi alte imobilizări necorporale.
Fondul comercial reprezintă partea din fondul de comerţ care nu figurează în cadrul
celorlalte elemente de patrimoniu, dar care concură la menţinerea sau dezvoltarea
patrimoniului întreprinderii cum sunt: clientela, vadul, reputaţia şi alte elemente necorporale.
Se determină ca diferenţă între valoarea de aport sau valoarea de achiziţie, după caz,
şi valoarea elementelor de activ înregistrate în conturile corespunzătoare.
De regulă, fondul comercial nu este supus amortizării, cu excepţia cazurilor când se
constată o depreciere ireversibilă.
Cheltuielile de constituire reprezintă cheltuieli la înfiinţarea sau modificarea
întreprinderii. Acestea constau în taxe şi alte cheltuieli de înscriere şi înmatriculare, cheltuieli
privind emiterea şi vânzarea de acţiuni, cheltuieli de prospectare a pieţii, cheltuieli de
publicitate, alte cheltuieli legate de înfiinţarea şi modificarea activităţii întreprinderii.
Imobilizările necorporale de această natură se amortizează într-o perioadă de cel mult cinci
ani.
Imobilizările necorporale de natura concesiunilor şi alte drepturi similare, cuprind
valoarea bunurilor preluate cu acest titlu în patrimoniu, de către întreprindere, potrivit
contractelor încheiate.
Imobilizările necorporale de natura brevetelor, licenţelor şi alte drepturi, de proprietate
intelectuală similare, achiziţionate sau dobândite pe alte căi se înregistrează la valoarea de
achiziţie sau costul de producţie, după caz. Acestea se amortizează pe durata prevăzută pentru
utilizarea lor, de întreprinderea care le deţine.
În categoria acestor imobilizări necorporale se înregistrează şi programele informatice
create de întreprinere sau achiziţionate de la terţi, pentru necesităţile de utilizare proprii,
evaluate la costul de producţie ,respectiv la valoarea de achiziţie. Se amortizează în funcţie de
durata probabilă de utilizare, care nu poate depăşi cinci ani.
Imobilizările financiare cuprind titluri de participare, titluri imobilizate ale activităţii
de portofoliu, alte titluri imobilizate, creanţe imobilizate.
Imobilizările în curs sunt formate din imobilizări necorporale şi corporale în curs de
realizare.
Imobilizările în curs necorporale reprezintă costul de producţie, respectiv costul de
achiziţie aferent imobilizărilor necorporale neterminate până la finele exerciţiului.
Imobilizările în curs corporale reprezintă investiţiile neterminate efectuate în regie
proprie sau în antrepriză, care se evaluează la costul de producţie, respectiv la costul de
achiziţie, reprezentând preţul de deviz al investiţiei.

8
 Imobilizările în curs corporale se trec în categoria mijloacelor fixe după recepţia,
darea în folosinţă sau punerea în funcţiune a acestora, după caz.
Activele imobilizate se caracterizează printr-un grad redus de lichiditate, diferenţiat în
funcţie de natura acestora, amortizabile sau neamortizabile, iar pentru cele amortizabile în
funcţie de durata normală de funcţionare. Gradul de lichiditate poate fi influenţat de anumite
operaţiuni, cum ar fi de exemplu cedarea unor active imobilizate. Ele se mai numesc şi
alocări permanente sau stabile datorită rotaţiilor mai lente a capitalurilor investite în acestea.
O parte a activelor este consumată în cadrul unui ciclu de exploatare , gradul de
lichiditate fiind mai mic de un an. Aceste active, dintre care disponibilităţile băneşti sunt sub
formă de bani, au un grad de lichiditate ridicat.
În această categorie intră activele circulante sau activele curente, fiind formate din
diversele categorii de stocuri : materii prime şi materiale, producţia în curs de execuţie,
produse finite, mărfuri; creanţele şi disponibilităţile băneşti.
Activele curente îndeplinesc următoarele condiţii:
23 sunt realizate sau deţinute pentru vânzare sau consum în cursul normal de
exploatare al întreprinderii, de regulă în termen de până la 12 luni;
24 sunt deţinute, în principal, în scopul comercializării:
25 reprezintă numerar sau echivalent în numerar a căror utilizare nu este
restricţionată.
La intrarea în patrimoniu, bunurile de natura stocurilor, se înregistrează în contabilitate la
costul de achiziţie, iar cele produse de către întreprindere la costul de producţie.
La ieşirea din patrimoniu, stocurile se evaluează şi se înregistrează în contabilitate prin
aplicarea uneia dintre următoarele metode:
5888 metoda costului mediu ponderat (CMP)
5889 metoda primei intrări – primei ieşiri (FIFO)
5890 metoda ultima intrări-primei ieşiri (LIFO)
Costul mediu ponderat se calculează fie după fiecare intrare, fie lunar ca raport între
valoarea totală a stocului iniţial plus valoarea intrărilor şi cantitatea existentă în stocul iniţial
plus cantităţile intrate.
Metoda „primei intrări-primei ieşiri” (FIFO) presupune evaluarea bunurilor ieşite din
gestiune se evaluează la costul de achiziţie al lotului următor, în ordine cronologică.
Metoda „ultimei intrări-primei ieşiri” (LIFO) presupune evaluarea bunurilor ieşite din
gestiune la costul de achiziţie al ultimei intrări (lot). Pe măsura epuizării lotului, bunurile
ieşite din gestiune la costul de achiziţie al ultimei intrări (lot). Pe măsura epuizării lotului,
bunurile ieşite din gestiune se evaluează la costul de achiziţie al lotului următor, în ordine
cronologică.
Metoda „ultimei intrări-primei ieşiri” (LIFO) presupune evaluarea bunurilor ieşite din
gestiune la costul de achiziţie al ultimei intrări (lot). Pe măsura epuizării lotului, bunurile
ieşite din gestiune se evaluează la costul de achiziţie al lotului ulterior, în ordine cronologică.
Creanţele cuprind, în primul rând, creanţele comerciale precum şi alte creanţe de la
terţi, personae fizice sau juridice.
Creanţele comerciale reprezintă sume de încasat de la clienţi, cărora li sau livrat
bunuri sau li sau prestat servicii, iar prin clauzele contractuale s-a acceptat încasarea
cotravalorii acestora la o dată ulterioară.
Disponibilităţile băneşti cuprind numerarul deţinut în caseriile proprii, disponibilităţile
din conturile curente deschise la instituţiile de credit, depozitele bancare, etc. Pentru a fi
clasificat ca şi active curente disponibilităţile băneşti trebuie să fie disponibile pentru
utilizarea curentă.

9
 Activele curente sunt denumite şi alocări ciclice sau temporare deoarece recuperarea
capitalurilor investite în acestea se realizează la încheierea unui ciclu de exploatare
(aprovizionare – producţie – desfacere).
Elementele de pasiv pot fi structurate după gradul de exigibilitate adică însuşirea
acestora de a deveni scadente la un anumit termen.
Astfe, fiecare element de pasiv corespunde unui angajament dar obligaţiile de plată
sunt diferenţiate după scadenţe foarte diferite. De altfel, unele elemente de pasiv nu comportă
nici o constrângere de rambursare la scadenţă, în această categorie intrând capitalurile proprii.
Capitalurile proprii reprezintă ineresul rezidual în activele întreprinderii după
deducerea tuturor datoriilor, cuprinzând rezultatul cumulat, net, al tuturor tranzacţiilor şi
evenimentelor anterioare.
În categoria capitalurilor proprii intră : capitalul social, primele legate de capital,
rezervele, rezervele din reevaluare, rezultatul reportat, alte capitaluri proprii.
Capitalul social reprezintă un element important al capitalurilor proprii, fiind egal cu
valoarea nominală a acţiunilor sau părţilor sociale, respectiv cu valoarea aportului de capital,
a primelor şi rezervelor încorporate sau a altor operaţiuni care conduc la modificarea acestuia.
Reglementările în vigoare obligă sau dau posibilitatea întreprinderilor să-şi constituie
mai multe tipuri de rezerve:
23 rezerve legale;
24 rezerve statutare sau contractuale;
25 rezerve din reevaluare;
26 alte rezerve.
Astfel, cele care constituie în mod obligatoriu, pe baza unor prevederi legale, sunt
deductibile din punct de vedere fiscal.
Rezervele ce se constituie în mod opţional, pe baza unor Hotărâri ale Adunării
Generale a Acţionarilor, sunt nedeductibile.
Capitalurile proprii au un grad de exigibilitate redus şi se numesc şi surse permanente
sau stabile.
Unele elemente de pasiv, de natura datoriilor comportă o obligaţie fermă de
rambursare, iar gradul lor de exigibilitate este diferit în functie de scadenţele de plată.
Astfel cele de natura datoriilor pe termen mediu şi lung intră de asemenea în cadrul
surselor permanente sau stabile, gradul lor de exigibilitate fiind mai mare de un an.
Datoriile pe termen mediu şi lung cuprind creditele pentru finanţarea investiţiilor şi
alte datorii.
În funcţie de provenienţa sau de originea celor care le acordă, sursele împrumutate pe
termen lung pot fi grupate în următoarele categorii :
5888 împrumuturi obligatare;
5889 împrumuturi de la organismele publice specializate;
5890 împrumuturi de la stat;
5891 credite de la instituţii de credit.
Creditele pe termen lung sunt foarte variate în ceea ce priveşte natura şi obiectul lor.
Datoriile pe termen scurt sau datoriile curente cuprind datorii de exploatare şi credite
pe termen scurt. Sunt caracterizate printr-un un grad ridicat de exigibilitate, fiind numite şi
surse ciclice sau temporare şi fiind contractate în general pentru necesităţi ale ciclului de
exploatare.
Datoriile curente îndeplinesc anumite criterii, după cum urmează :
0 sunt decontate în cursul normal al ciclului de exploatare al întreprinderii,
fiind exigibile în termen de 12 luni;
1 societatea nu are un drept irevocabil de amânare a plăţii după 12 luni de la
data bilanţului.

10
 Datoriile de exploatare cuprind obligaţii rezultate din desfăşurarea ciclului de
exploatare: datorii faţă de furnizori; datorii faţă de angajaţi; obligaţii către Bugetul
public; datorii către acţionari; alte datorii.
Creditele pe termen scurt reprezintă credite contractate de la instituţiile de credit
pentru necesităţi ale ciclului de exploatare.

2.1.3. Indicatori ai echilibrului financiar determinaţi pe baza bilanţului contabil.

Semnificaţia patrimonială a bilanţului se bazează pe următoarele principii: conceptul

de întreprindere este în primul rând patrimonial; elementele bilanţiere sunt clasificate în
funcţie de lichiditatea şi exigibilitatea lor; echilibrul financiar al bilanţului este enunţat
pornind de la definirea fondului de rulment şi a lichidităţii.
Astfel, elementele bilanţiere sunt structurate în funcţie de durata lor, iar criteriile de
clasificare acordă un loc important noţiunilor de lichiditate şi exigibilitate, difereţiind
elementele de activ şi pasiv cu durată mai mare de un an şi cele cu durată mai mică de un an.
Bilanţul patrimonial (financiar) prezintă următoarea structură:
Activul financiar:
Imobilizări necorporale
0Cheltuieli de stabiliment
+ Imobilzări corporale +
Imobilizări financiare
+ Partea cu durată mai mere de un an a altor active
= Activ imobilizat sau financiar pe termen lung
Stocuri şi producţie în curs
+ Avansuri şi aconturi vărsate aferente comenzilor
+ Creanţe clienţi şi conturi ataşate
+ Creanţe diverse
+ Capital subscris nevărsat
+ Capital subscris vărsat
+ Cheltuieli constatate în avans +
Valori mobiliare de plasament
+ Disponibilităţi
= Activ de rulment sau financiar pe termen scurt
Pasivul financiar
Capital
+ Prime de emisiune, , de fuziune, de
aport + Ecarturi de reevaluare
+ Rezerve
+ Report
= Situaţia netă
+ Subvenţii de investiţii
+ Provizioane reglementate =
Capitaluri proprii contabile
1Cheltuieli de stabiliment
2Cheltuieli de repartizat pe mai multe exerciţii
3Prime de rambursare aferente obligaţiunilor
4Ecart de conversie- activ
5Ecart de conversie- pasiv
0 Capitaluri proprii financiare
+ Provizioane pentru cheltuieli

11
 Partea pe termen lung a datoriilor financiare, comerciale şi diverse
= Resurse permanente
Provizioane pentru riscuri
Partea pe termen scurt a datoriilor financiare, comerciale şi diverse
= Datorii pe termen scurt
Pe baza bilanţului patrimonial sunt deteminaţi următorii indicatori ai echilibrului
financiar, fundamentali în gestiunea financiară:
0fondul de rulment ( FR );
1necesarul de fond de rulment ( NFR );
2trezoreria ( T ).
1 - Fondul de rulment
Pentru definirea şi calcularea fondului de rulment (FR) elementele de activ şi de pasiv
sunt grupate pe baza criteriului duratei activelor şi pasivelor. Astfel, elementele de activ sunt
grupate în active imobilizate cu o lichiditate mai mare de un an şi active circulante cu un grad
de lichiditate ridicat, sub un an.
Elementele de pasiv sunt grupate în capitaluri permanente care cuprind capitalurile
proprii şi alte datorii cu exigibilitate mai mare de un an şi datoriile pe termen scurt cu
exigibilitate mai mică de un an.
Alocările permanente, în active imobilizate, sunt de regulă acoperite din surse
permanente. În cazul în care sursele permanente sunt mai mari decât necesitaţile permanente
de alocare a fondurilor bănesti, acest surplus degajat de ciclul de finanţare al investiţiilor
poate fi rulat pentru reînoirea stocurilor si creanţelor , iar această utilizare potenţială a
determinat denumirea lui, aceea de “fond de rulment”.
Fondul de rulment este expresia realizării echilibrului financiar pe termen lung şi a
contribuţiei acestuia la înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt. 2
Fondul de rulment este determinat cu ajutorul relaţiei :
Fondul de rulment = capitaluri permanente – alocări permanente  (capitaluri proprii + datorii
pe termen mediu şi lung) – (active imobilizate)
Această determinare prin calcul a fondului de rulment este cea mai relevantă, din
punct de vedere a semnificaţiei acestuia.
Fondul de rulment mai poate fi determinat şi astfel:
Fondul de rulment = active circulante – datorii pe termen scurt
Fondul de rulment determinat pe baza bilanţului patrimonial ( financiar ) este denumit
fond de rulment net global.
Dacă fondul de rulment este pozitiv înseamnă că sursele permanente sunt acoperitoare
pentru finanţarea alocărilor permanente.
În situaţia în care fondul de rulment este negativ, sursele permanente nu asigură
finanţarea în totalitate a activelor imobilizate, existând o insuficianţă a fondului de rulment.
Astfel, un fond de rulment pozitiv relevă o stare de echilibru financiar deoarece
activele imobilizate sunt finanţate, în mod durabil, prin utilizarea surselor stabile, în principal
capitalurile proprii, precum şi credite pe termen mediu şi lung.
Fondul de rulment negativ indică o stare de dezechilibru financiar deoarece sursele
permanente sunt insuficiente pentru a finanţa alocările permanente, şi în această situaţie există
necesitatea de a se apela la surse pe termen scurt, în detrimentul unor necesităţi ale ciclului de
exploatare.
În etapa de tanziţie la economia de piaţă, o bună parte a întreprinderilor în principal
cele cu capital de stat sau care privatizat au înregistrat un fond de rulment negativ datorită

0I. Stancu, Teoria pieţelor financiare. Finanţele întreprinderilor. Analiza şi gestiunea financiară, Ed.
Economică , Bucureşti, 1997, pag. 446-447

12
încheirii cu pierderi a unor exerciţii financiare consecutive, care au condus la diminuarea
capitalurilor proprii. În aceste condiţii au fost nevoite să apeleze la surse ciclice pentru
necesităţi de alocare permanentă şi cel mai adesea aceste surse au constat în datorii neachitate
la scadenţă de către furnizori şi în special către bugetul de stat, bugetele locale, bugetul
asigurărilor sociale de stat,fondurile speciale.
Acest fenomen se mai manifestă, în unele situaţii, dar potivit mecanismelor economiei
de piaţă aceste întreprinderi vor intra în mod inevitabil în proceduri de faliment.
Fondul de rulment poate fi analizat de asemenea în funcţie de structura capitalurilor
permanente, respectiv capitaluri proprii şi datorii pe termen mediu şi lung. Această analiză ne
permite să evidenţiem măsura în care echilibrul financiar se realizează prin capitalurile
proprii, respectiv gradul de autonomie financiară a întreprinderii. Indicatorul care relevă acest
grad de autonomie se numeşte fond de rulment propriu şi evidenţiază excedentul de capitaluri
proprii faţă de activele imobilizate nete.
Fondul de rulment propriu (FRP) se determină astfel:
FRP = capitaluri proprii – active imobilizate
De asemenea se poate determina şi fondul de rulment împrumutat (FRÎ) ca diferenţă
între fondul de rulment şi fondul de rulment propriu.
FRÎ = FR – FRP
Fondul de rulment împrumutat ( străin) exprimă mărimea resurselor împrumutate pe
termen lung, destinate să finanţeze activele pe termen scurt .
b) - Necesarul de fond de rulment
Necesităţile de finanţare a ciclului de exploatare sunt în general acoperite din surse
temporare denumite şi datorii de exploatare. 3
Necesităţile de finanţare ale ciclului de exploatare, care mai sunt denumite utilizări
ciclice sau temporare, reprezintă alocări pe termen scurt pe care întreprinderea trebuie să le
efectueze pentru constituirea stocurilor de materii prime şi materiale, producţie în curs de
fabricaţie, produse finite, mărfuri, precum şi pentru a acorda diferite scadenţe de plată
clienţilor.
Astfel, întreprinderea trebuie să se aprovizioneze cu mărfuri pentru a le revinde dacă
desfaşoară activităţi de comerţ şi cu materii prime în vederea realizării de produse finite
precum şi cu materiale auxiliare în vederea desfăşurării activităţii, iar în funcţie de
caracteristicile ciclului de fabricaţie, rezultă o durată de realizare a produselor destinate
vânzării, precum şi o durată de stocaj a acestora.
De asemenea, în legăturile comerciale cu clienţii trebuie să acorde anumite termene de
plată acestora, acumulând creanţe care generează necesităţi de finanţare.
În acelaşi timp, prin activitatea desfăşurată, întreprinderea înregistrează datorii către
furnizorii de la care a obţinut anumite termene de plată a contravalorii bunurilor aprovizionate
sau a lucrărilor şi serviciilor executate sau prestate de aceştia.
În cadrul datoriilor pe termen scurt se regăsesc datorii ale întreprinderii către salariaţi,
acţionari, stat, etc. Până la scadenţa datoriilor menţionate, acestea reprezintă surse de
finanţare ale activelor curente.
Diferenţa dintre necesităţile de finanţare ale ciclului de exploatare şi datoriile de
exploatare poartă denumirea de necesar (nevoie) de fond de rulment (NFR).
NFR = alocări ciclice – surse ciclice = (stocuri + creanţe) – datorii de exploatare.
Interpretarea valorilor pozitive sau negative ale necesarului de fond de rulment trebuie
să ia în considerare şi cauzele care au condus la aceste situaţii.

0I. Stancu, Teoria pieţelor financiare. Finanţele întreprinderilor. Analiza şi gestiunea financiară, Ed.
Economică , Bucureşti, 1997, pag. 447-448

13
 Astfel, dacă diferenţa dintre alocările ciclice şi sursele ciclice este pozitivă, ea
semnifică un surplus de necesităţi ale ciclului de exploatare în raport cu sursele de formare ale
acestora. Această situaţie poate fi apreciată ca normală dacă se datorează creşterii necesităţilor
de finanţare, determinată de dezvoltarea activităţii, altfel poate fi rezultatul unui decalaj
nefavorabil între lichiditatea stocurilor şi creanţelor şi exigibilitatea datoriilor.
Dacă diferenţa dintre alocările ciclice şi sursele ciclice este negativă, ea semnifică un
surplus de surse temporare în raport cu nevoile de active circulante. Această situaţie poate fi
apreciată ca normală dacă se datorează accelerării rotaţiei activelor circulante şi ale angajării
unor datorii cu scadenţă mai relaxată, altfel poate fi doar rezultatul unor întreruperi temporare
în aprovizionarea şi reînoirea stocurilor sau creşterea datoriilor de exploatare datorită
neachitării acestora la scadenţă.
c) - Trezoreria
Elementele componente ale trezoreriei sunt activele şi pasivele de trezorerie, între care
disponibilităţile băneşti ocupă un loc primordial. Dintre activele financiare mai amintim:
titluri de plasament, efecte comerciale de încasat, certificate de depozit. Pasivele de trezorerie
reprezintă credite pe termen scurt, dintre care amintim : credite de trezorerie, soldul creditor
al contului curent, credite de mobilizare de creanţe.
Relaţia de calcul a trezoreriei este:
Trezoreria (T) = trezorerie activă – trezorerie pasivă
Trezoreria se poate determina şi în funcţie de ecuaţia echilibrului financiar :
FR=NFR+T
de unde :
T=FR–NFR
O trezorerie pozitivă este rezultatul desfăşurării unei activităţi eficiente şi reflectă o
stare de echilibru financiar al întreprinderii care asigură autonomie financiară pe termen scurt.
În funcţie de mărimea excedentului de trezorerie se poate pune problema plasării eficiente şi
în siguranţă pe piaţa financiar – monetară a acestuia.
Trezoreria netă negativă evidenţiază un dezechilibru financiar potenţial şi semnifică
un deficit monetar care trebuie acoperit din credite pe termen scurt care au un cost de
procurare ridicat şi, în acelaşi timp, un grad de exigibilitate ridicat.
Între rentabilitate şi trezorerie există relaţii de intercondiţionare. Astfel, desfăşurarea
unei activităţi rentabile creează premisele obţinerii unei trezorerii pozitive, iar o trezorerie
pozitivă influenţează în mod direct posibilitatea obţinerii unui grad al rentabilităţii dorite.
O întreprindere rentabilă nu are însă neapărat o trezorerie pozitivă, aceasta depinzând
de variaţiile necesităţilor de finanţare precum şi de decalajul favorabil sau nefavorabil între
scadenţele încasărilor şi scadenţele plăţilor.

2.2. Evidenţierea rezultatelor întreprinderii

2.2.1. Mărimea contabilă a rezultatelor evidenţiată prin contul de profit şi
pierderi.

Contul de rezultate sau contul de profit şi pierderi sintetizează fluxurile economice

respectiv veniturile şi cheltuielile perioadei de gestiune, rezultate din activitatea de
exploatare, financiară şi extraordinară.
Contul de profit şi pierdere cuprinde: cifra de afaceri netă, veniturile şi cheltuielile
exerciţiului, grupate după natura lor, precum şi rezultatul exerciţiului , profit sau pierdere.
Veniturile şi cheltuielile sunt structurate în trei mari categorii în funcţie de domeniile
de activitate care le-au generat: de exploatare privind sectoarele: industrial, comercial, de
prestări de servicii etc.; financiare privind participaţiile la capitalurile altor societăţi şi alte
acţiuni de plasament ; extraordinare.

14
 În categoria veniturilor se includ atât sumele sau valorile încasate sau de încasat în
nume propriu din activităţi curente, cât şi câştigurile din orice alte surse. Activităţile curente
sunt orice activităţi desfăşurate de o entitate, ca parte integrantă a obiectului său de activitate,
precum şi activităţile conexe acestora. Câştigurile reprezintă creşteri ale beneficiilor
economice care pot apărea sau nu ca rezultat din activitatea curentă, dar nu diferă ca natură de
veniturile din această activitate.
Veniturile din activităţi curente se pot regăsi sub diferite denumiri, cum ar fi: vânzări,
comisioane, dobânzi, dividende.
Sumele colectate de o entitate în numele unor terţe părţi, inclusiv în cazul contractelor
de mandat sau comision, nu reprezintă venit din activitatea curentă. În aceasta situaţie,
veniturile din activitatea curentă sunt reprezentate de comisioanele cuvenite.
Suma veniturilor rezultate dintr-o tranzacţie este determinată, de obicei, printr-un
acord între vânzătorul si cumpărătorul/utilizatorul activului, ţinând cont de suma oricăror
reduceri comerciale.
Veniturile din exploatare cuprind:
0 venituri din vânzarea de produse şi mărfuri, executări de lucrări şi prestări de servicii;
1 venituri din variaţia stocurilor, reprezentând variaţia în plus (creştere) sau în minus
(reducere) dintre valoarea la cost de producţie efectiv a stocurilor de produse şi producţie
în curs de la sfârşitul perioadei şi valoarea stocurilor iniţiale ale produselor şi producţiei în
curs, neluând în calcul ajustările pentru depreciere reflectate;
2 venituri din producţia de imobilizări, reprezentând costul lucrărilor şi cheltuielilor
efectuate de entitate pentru ea însăşi, care se înregistrează ca active imobilizate corporale
şi necorporale;
3 venituri din subvenţii de exploatare, reprezentând subvenţiile pentru acoperirea
diferenţelor de preţ şi pentru acoperirea pierderilor, precum şi alte subvenţii de care
beneficiază entitatea;
4 alte venituri din exploatarea curentă, cuprinzând veniturile din creanţe recuperate şi alte
venituri din exploatare.
Componenta cea mai importantă a veniturilor din exploatare este cifra de afaceri. Cifra
de afaceri netă cuprinde sumele rezultate din vânzarea de produse şi furnizarea de servicii
care se înscriu în activitatea curentă a entităţii, după deducerea reducerilor comerciale şi a
taxei pe valoarea adăugată, precum si a altor taxe legate direct de cifra de afaceri.
În cazul entităţilor al căror obiect principal de activitate îl constituie activitatea
de leasing, în cifra de afaceri netă se include si dobânda cuvenită acestor contracte,
aferentă perioadei de raportare.
Variaţia stocurilor de produse finite şi în curs de execuţie pe parcursul perioadei
reprezintă o corecţie a cheltuielilor de producţie pentru a reflecta faptul că fie producţia a
majorat nivelul stocurilor, fie vânzările suplimentare au redus nivelul stocurilor.
Veniturile din producţia stocată se înscriu, alături de celelalte venituri, în contul de
profit şi pierdere, cu semnul plus (sold creditor) sau minus (sold debitor).
Componenta cea mai importantă a cheltuielilor de exploatare este cifra de afaceri.
Cifra de afaceri netă cuprinde sumele rezultate din vânzarea de produse şi furnizarea de
servicii care se înscriu în activitatea curentă a entităţii, după deducerea reducerilor comerciale
şi a taxei pe valoarea adăugată, precum şi a altor taxe legate direct de cifra de afaceri.
În cazul entităţilor al căror obiect principal de activitate îl constituie activitatea de
leasing, în cifra de afaceri netă se include şi dobânda cuvenită acestor contracte, aferentă
perioadei de raportare.
Veniturile financiare cuprind:
0venituri din imobilizări financiare;
1venituri din investiţii pe termen scurt;

15
0 venituri din creanţe imobilizate;
1 venituri din investiţii financiare cedate;
2 venituri din diferenţe de curs valutar;
3 venituri din dobânzi;
4 venituri din sconturi primite în urma unor reduceri financiare;
5 alte venituri financiare.
Veniturile extraordinare sunt veniturile rezultate din evenimente sau tranzacţii care
sunt clar diferite de activităţile curente şi care, prin urmare, nu se aşteaptă să se repete într-un
mod frecvent sau regulat, de exemplu exproprieri sau dezastre naturale.
Cheltuielile constituie ansamblul elementelor de costuri suportate de un agent
economic în cursul exerciţiului ca urmare a consumului factorilor de producţie pentru
producerea şi vânzarea de bunuri sau prestări de servicii cum ar fi:consumuri de materii prime
şi materiale, energie, apă, cheltuieli de personal, amortizări şi provizioane calculate, etc.
Cheltuielile entităţii reprezintă valorile plătite sau de plătit pentru:
0 consumuri de stocuri, lucrări executate şi servicii prestate de care beneficiază
entitatea;
1cheltuieli cu personalul;
2executarea unor obligaţii legale sau contractuale etc.
Cheltuieli de exploatare, care cuprind:
0 cheltuieli cu materiile prime şi materialele consumabile; costul de achiziţie al obiectelor
de inventar consumate; costul de achiziţie al materialelor nestocate, trecute direct asupra
cheltuielilor; contravaloarea energiei şi apei consumate; costul mărfurilor vândute şi al
ambalajelor;
1 cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi, redevenţe, locaţii de gestiune şi chirii;
prime de asigurare; studii şi cercetări; cheltuieli cu alte servicii executate de terţi;
comisioane şi onorarii; cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate; transportul de bunuri
şi personal; deplasări, detaşări şi transferări; cheltuieli poştale şi taxe de telecomunicaţii,
servicii bancare şi altele;
2 cheltuieli cu personalul (salariile, asigurările şi protecţia socială şi alte cheltuieli cu
personalul, suportate de entitate);
3 alte cheltuieli de exploatare (pierderi din creanţe şi debitori diverşi; despăgubiri, amenzi şi
penalităţi; donaţii şi alte cheltuieli similare; cheltuieli privind activele cedate şi alte
operaţii de capital etc.).
Cheltuielile financiare cuprind: pierderi din creanţe legate de participaţii; cheltuieli
privind investiţiile financiare cedate; diferenţele nefavorabile de curs valutar; dobânzile
privind exerciţiul financiar în curs; sconturile acordate clienţilor; pierderi din creanţe de
natură financiară şi altele;
Cheltuielile extraordinare cuprind cheltuieli generate de calamităţi si alte evenimente
extraordinare.
Cheltuielile cu provizioanele, amortizările şi ajustările pentru depreciere sau pierdere
de valoare, precum şi cheltuielile cu impozitul pe profit şi alte impozite, calculate potrivit
legii, se evidenţiază distinct, în funcţie de natura lor.
Comparând veniturile cu mărimea cheltuielilor aferente se obţine mărimea rezultatelor
financiare sau a profitului brut. Acesta mai este denumit şi rezultatul contabil deoarece se
determină după principiile şi regulile contabile.
Profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi
cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile
neimpozabile şi se adaugă cheltuielile nedeductibile.
În cazul bunurilor mobile şi imobile produse de către contribuabili şi valorificate în
baza unui contract de vânzare cu plata în rate, contribuabilii pot opta pentru înregistrarea

16
valorii ratelor la venituri impozabile la termenele scadente prevăzute în contract. Cheltuielile
corespunzătoare sunt deductibile la aceleaşi termene scadente prevăzute în contractele
încheiate între părţi, proporţional cu valoarea ratei înregistrate în valoarea totală a
contractului. Opţiunea se manifestă în momentul livrării bunului şi nu se poate reveni la ea.
Sunt considerate neimpozabile următoarele venituri :
dividendele primite de către o persoană juridică română de la o altă persoană juridică
română ;
diferenţele favorabile de valoare a titlurilor de participare înregistrate ca urmare a încorporării
rezervelor, a primelor de emisiune, etc. ;
veniturile rezultate din anularea datoriilor care au fost considerate cheltuieli nedeductibile
precum şi din anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat deducere ;
alte venituri nedeductibile prevăzute expres în acte normative speciale.
La calculul profitului impozabil cheltuielile sunt deductibile numai dacă sunt aferente
realizării veniturilor. Dintre categoriile de cheltuieli nedeductibile amintim:
0 cheltuieli cu impozitul pe profit, inclusiv cele reprezentând diferenţe dintre anii precedenţi
sau din anul curent ;
1 amenzile, confiscările, majorate de întârziere şi penalităţile datorate către autorităţile
române, potrivit prevederilor legale, altele decât cele prevăzute în contractele economice ;
2 amenzile, penalităţile sau majorările datorate de către autorităţi străine sau în cadrul
contractelor economice încheiate cu persoane nerezidente în România sunt cheltuieli
nedeductibile ;
3 cheltuielile de protocol care depăşesc limita de 2 % aplicate asupra diferenţei rezultate
dintre totalul veniturilor şi cheltuielilor aferente, mai puţin cheltuielile cu impozitul pe
profit şi cheltuielile de protocol înregistrate în cursul anului ;
4 suma cheltuielilor cu indemnizaţia de deplasare acordată salariaţilor, care depăşeşte de 2,5
ori nivelul legal stabilit pentru instituţiile publice ;
5 sumele utilizate pentru constituirea sau majorarea rezervelor peste limita legală ;
6 sumele pentru constituirea provizioane peste limitele legale ;
7 sumele care depăşesc limita cheltuielilor considerate deductibile conform legii bugetare
anuale ;
8 cheltuieli aferente veniturilor neimpozabile.
Formatul contului de profit şi pierdere este următorul:
0 Cifra de afaceri netă
1 Variaţia stocurilor de produse finite şi a producţiei în curs de execuţie
2 Producţia realizată de entitate pentru scopurile sale proprii şi capitalizată
3 Alte venituri din exploatare
4 a) Cheltuieli cu materiile prime şi materialele consumabile
5888 Alte cheltuieli externe
6. Cheltuieli cu personalul:
23Salarii şi indemnizaţii
24Cheltuieli cu asigurările sociale, cu indicarea distinctă a celor referitoare la pensii
7. a) Ajustări de valoare privind imobilizările corporale si imobilizările necorporale
5888 Ajustări de valoare privind activele circulante, în cazul în care acestea depaşesc suma
ajustărilor de valoare care sunt normale în entitatea în cauză .
23Alte cheltuieli de exploatare
24Venituri din interese de participare, cu indicarea distinctă a celor obţinute de la entităţile
afiliate
25 Venituri din alte investiţii şi împrumuturi care fac parte din activele imobilizate, cu
indicarea distinctă a celor obţinute de la entităţile afiliate

17
 5888 Alte dobânzi de încasat şi venituri similare, cu indicarea distinctă a celor obţinute
de la entităţile afiliate
5889 Ajustări de valoare privind imobilizările financiare şi investiţiile deţinute ca
active circulante
5890 Dobânzi de plătit şi cheltuieli similare, cu indicarea distinctă a celor privind
entităţile afiliate
5891 Profitul sau pierderea din activitatea curentă
5892 Venituri extraordinare
5893 Cheltuieli extraordinare
5894 Profitul sau pierderea din activitatea extraordinară
5895 Impozitul pe profit
5896 Alte impozite neprezentate la elementele de mai sus
5897 Profitul sau pierderea exerciţiului financiar
Veniturile şi cheltuielile entităţilor incluse în consolidare se încorporează în totalitate
în contul de profit şi pierdere consolidat, prin însumarea elementelor similare.
Suma oricărui profit sau pierderi atribuibilă acţiunilor în filialele incluse în
consolidare, deţinute de alte persoane decât entităţile incluse în consolidare, se prezintă
separat în contul de profit şi pierdere consolidat, la elementul "Profitul sau pierderea
exerciţiului financiar aferent(ă) intereselor minoritare".

2.2.2. Soldurile intermediare de gestiune.

Pe baza contului de rezultate se pot determina o serie de indicatori valorici privind

volumul şi rentabilitatea activităţii întreprinderii.
Soldurile intermediare de gestiune sunt indicatori care pun în evidenţă etapele formării
rezultatului exerciţiului în strânsă legătură cu structura veniturilor şi cheltuielilor aferente
activităţii unei întreprinderi.
Marja comercială este un indicator specific întreprinderilor care desfăşoară activităţi
de comerţ. Astfel acest indicator se poate determina pentru întreprinderile care desfăşoară
doar activităţi de comerţ cât şi pentru cele care desfăşoară aceste activităţi în mod secundar.
Acest indicator reprezintă diferenţa între veniturile din vânzarea mărfurilor şi costul de
cumpărare al mărfurilor vândute :
MC=V–CC=V–C-CS+ SM
unde:
V – venituri din vânzarea mărfurilor
23 – costul de cumpărare al mărfurilor
C – valoarea achiziţiilor de mărfuri
CS – cheltuieli suplimentare necesare cumpărării mărfurilor
SM - variaţia stocurilor de mărfuri
Cheltuielile suplimentare reprezintă cheltuieli accesorii de achiziţie plătite terţilor
( transport, comisioane, asigurări).
Marja comercială reprezintă un indicator important pentru aprecierea performanţelor
întreprinderilor care desfăşoară activităţi din sfera comerţului.
Marja comercială permite comparaţii între întreprinderi şi reprezintă o etapă în calculul
“marjei asupra costurilor variabile” pe baza cărora se determină pragul de rentabilitate.
Producţia exerciţiului (PE) este suma a trei elemente: producţia vândută, producţia
stocată şi producţia de imobilizări :
PE=PV+PS+PI
unde:
PE – producţia exerciţiului

18
 PV – producţia vândută
PS – producţia stocată ( variaţia stocurilor)
PI – producţia de imobilizări
Producţia vândută reprezintă venituri din vânzarea de produse si mărfuri, executări de
lucrări si prestări de servicii.
Veniturile din variaţia stocurilor reprezentă variaţia în plus (creştere) sau în minus
(reducere) dintre valoarea la cost de producţie efectiv a stocurilor de produse şi producţie în
curs de la sfârşitul perioadei şi valoarea stocurilor iniţiale ale produselor şi producţiei în curs,
neluând în calcul ajustările pentru depreciere.
Veniturile din producţia de imobilizări reprezintă costul lucrărilor şi cheltuielilor
efectuate de entitate pentru ea însăşi şi care se înregistrează ca active imobilizate corporale şi
necorporale.
Valoarea adăugată (VA) reprezintă creşterea de valoare rezultată din utilizarea
factorilor de producţie, în principal a factorilor muncă şi capital.
Se determină astfel:
VA = PE + MC – Ct
unde : Ct – consumaţia exerciţiului provenind de la terţi
Valoarea adăugată reprezintă o sursă de acumulări băneşti din care se face
remunerarea participanţilor, direcţi şi indirecţi, la activitatea economică a întreprinderii:
23 angajaţii prin drepturi de personal ;
-statul prin impozite, taxe şi vărsăminte asimilate ;
-acţionarii prin dividende ;
-întreprinderea prin capacitatea de autofinanţare.
Excedentul brut al exploatării exprimă acumularea brută din exploatare.
Se determină astfel:
EBE=VA+SE–I–CP
unde:
SE – subvenţii de exploatare
I – impozite, taxe şi vărsăminte asimilate CP
– cheltuieli de personal
Subvenţiile de exploatare reprezintă venituri din subvenţii pentru acoperirea
diferenţelor de preţ şi pentru acoperirea pierderilor, precum şi alte subvenţii de care
beneficiază entitatea.
Excedentul brut al exploatării măsoară performanţele economice ale întreprinderii,
fiind independent de politicile financiare în sens larg, de politica de amortizare, de politica
fiscală sau de politica de dividende a întreprinderii şi nu este influenţat de rezultatele
extraordinare.
De asemenea, excedentul brut din exploatare este o resursă de trezorerie potenţială,
deoarece amortizarea şi provizioanele până la solicitarea lor pentru investiţii sau pentru
acoperirea unor riscuri efective se regăsesc în acumulările băneşti ale întreprinderii, fiind doar
cheltuieli calculate dar nu şi plătite.
Rezultatul din exploatare (RE) reprezintă profitul sau pierderea din exploatare, fiind
rezultatul corespunzător activităţii normale a întreprinderii.
Profitul sau pierderea din exploatare exprimă mărimea absolută a rentabilităţii
activităţii de exploatare prin deducerea tuturor cheltuielilor din veniturile exploatării calculate
indiferent dacă sau plătit respectiv încasat.
Se determină ca diferenţă între veniturile din exploatare şi cheltuielile aferente, iar ca
sold intermediar se determină astfel:
RE=EBE+VP+AVE–AP–ACE
unde:

19
 VP – venituri din provizioane
AVE – alte venituri din exploatare
AP – cheltuieli de exploatare cu amortizările şi provizioanele
ACE – alte cheltuieli de exploatare
Diminuarea sau anularea provizioanelor constituite, respectiv a ajustarilor pentru
depreciere sau pierdere de valoare reflectate se efectueaza prin inregistrarea la venituri.
Alte venituri din exploatarea currentă, cuprind veniturile din creanţe recuperate şi alte
venituri din exploatare.
Cheltuielile cu provizioanele, amortizările şi ajustările pentru depreciere sau pierdere
de valoare, calculate potrivit legii, se evidentiază distinct, în funcţie de natura lor.
Alte cheltuieli de exploatare cuprind pierderi din creanţe şi debitori diverşi,
despăgubiri, amenzi şi penalitaţi, donaţii şi alte cheltuieli similare, precum şi cheltuieli
privind activele cedate şi alte operaţii de capital.
Rezultatul curent al exerciţiului (RC) este determinat atât de rezultatul exploatării cât
şi al activităţii financiare, fiind rezultatul aferent activităţilor cu caracter repetitiv şi normal.
Se determină astfel:
RC=RE+VF–CF
unde:
VF – venituri financiare
CF – cheltuieli financiare
Veniturile financiare cuprind: venituri din imobilizari financiare; venituri din investitii pe
termen scurt; venituri din creante imobilizate; venituri din investitii financiare cedate; venituri
din diferente de curs valutar; venituri din dobanzi; venituri din sconturi primite in urma unor
reduceri financiare; alte venituri financiare.
Cheltuielile financiare care cuprind: pierderi din creanţe legate de participaţii; cheltuieli
privind investiţiile financiare cedate; diferenţele nefavorabile de curs valutar; dobânzile
privind exerciţiul financiar în curs; sconturile acordate clienţilor; pierderi din creanţe de
natură financiară şi altele.
Rezultatul extraordinar (REX) reprezintă profitul sau pierderea extraordinară
determinate ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile extraordinare.
Se determină astfel:
REX = VEX – CEX
Unde :
VEX – venituri extraordinare
CEX – cheltuieli extraordinare
Veniturile şi cheltuielile extraordinare sunt generate de calamităţi naturale sau alte
evenimente similare, cu caracter extraordinar.
Rezultatul net al exerciţiului (RNE) exprimă mărimea absolută a rentabilităţii
financiare cu care sunt remuneraţi acţionarii. Profitul net al exerciţiului financiar urmează să
fie supus deciziei de repartizare : pentru remunerarea acţionarilor prin plata dividendelor,
acordarea unor prime privind participarea angajaţilor la profit sau pentru dezvoltare.
Se determină astfel:
RNE=RC+REX–IP
unde:
IP – impozitul pe profit

2.2.3. Analiza pragului de rentabilitate.

Maximizarea profitului realizată prin minimizarea costurilor ca urmare a utilizării

eficiente şi factorilor de producţie, impun cunoaşterea pragului de rentabilitate. Pragul de

20
rentabilitate, numit şi punct de echilibru sau punct critic („point mort” în franceză, sau
„break-even” în engleză), reprezintă acel nivel al producţiei, exprimat în unităţi fizice sau
valoric, la care cheltuielile sunt egale cu veniturile, deci nu se obţine nici profit, nici pierdere.
În funcţie de modul în care evoluează costurile variabile globale, faţă de variaţia
producţiei, se disting două modalităţi de determinare a pragului de rentabilitate: metode
lineare şi nelineare.
Cheltuielile totale pot fi împărţite în funcţie de evoluţia lor în două categorii :
cheltuieli variabile şi cheltuieli fixe.
Astfel, dacă se elimină ceilalţi factori de caracterizare şi influenţă, iar cheltuielile sunt
analizate doar în funcţie de dependenţa acestora faţă de variaţiile producţiei, se distinge o
categorie care se modifică în funcţie de variaţia volumului producţiei, denumită cheltuieli
variabile.
A doua categorie, denumită cheltuieli fixe, include elemente de costuri care nu se
modifică la o variaţie dată a nivelului producţiei.
Metodele lineare, de determinare a pragului de rentabilitate, se aplică în ipoteza în
care cheltuielile variabile se modifică direct proporţional cu volumul producţiei, iar metodele
nelineare se aplică când cheltuielile au o evoluţie neproporţională faţă de variaţia producţiei.
Reprezentarea grafică a pragului de rentabilitate facilitează înţelegerea şi utilizarea
acestei metode în practica de analiză .
Astfel, în graficul următor este prezentat pragul de rentabilitate, în ipoteza în care
cheltuielile variabile au o evoluţie direct proporţională în funcţie de variaţia producţiei.

V
Valori
Profit
Ch

CV
5888 Pierderi
CF

Qpr Q
Unde :
23 Q : Nivelul producţiei exprimată în unităţi fizice
24 V : venituri
25 Ch : cheltuieli totale
26 CV : cheltuieli variabile
27 CF : cheltuieli fixe
28 Qpr : pragul de rentabilitate

Din reprezentarea grafică a pragului de rentabilitate se desprind următoarele:

23 dacă întreprinderea nu a atins pragul de rentabilitate înregistrează pierderi;
24 dacă cifra de afaceri corespunde pragului de rentabilitate, profitul este nul;
25 dacă volumul activităţii depăşeşte pragul de rentabilitate, se obţine profit.
Metodele neliniare se aplică în ipoteza în care costurile variabile au o evoluţie
neproporţională faţă de volumul producţiei, aşa cum de fapt se întâmplă de regulă în realitate.
Evoluţia neproporţională a costurilor variabile, imprimă în costurile totale globale de
asemenea o evoluţie neliniară .

21
 Astfel, se constată o zonă a pierderilor în care volumul producţiei este redus iar
costurile totale sunt mai mari decât încasările totale, o zonă de profit cuprinsă între pragul de
rentabilitate inferior şi cel superior, şi o zonă a pierderilor la un volum ridicat de producţie.
Reprezentarea grafică a pragului de rentabilitate, în cadrul metodelor neliniare, este
următoarea:

pierderi V
CT
profit

pierderi C
Q
QR1 QR2

Unde :
Q : Nivelul producţiei exprimată în unităţi fizice
0V : venituri
1Ch : cheltuieli totale
2CV : cheltuieli variabile
3CF : cheltuieli fixe
4Qpr1 : pragul de rentabilitate inferior
Qpr2 : pragul de rentabilitate superior

Determinarea pragului de rentabilitate, în cadrul metodelor lineare se poate obţine

pornind de la egalitatea ce trebuie să existe, în acest punct, între vânzări şi cheltuieli.
Mărimea vânzărilor depinde de doi factori şi anume: cantitatea vândută(Q) şi preţul
unitar(p) : V = Qp
Dacă se are în vedere gruparea cheltuielilor fixe şi variabile, suma lor totală se
calculează astfel : C = CVuQ + CF
unde: CVu – cheltuieli variabile unitare;
Pragul de rentabilitate corespunde egalităţii dintre venituri şi cheltuieli şi deci:
V = CT sau pQ = CVu + CF (p - CVu) Q = CF
CF
De unde: Q 
p - CVu
Un alt mod de a aborda problematica pragului de rentabilitate, tot în cadrul metodelor
lineare, este acela care consideră că acesta reprezintă valoarea cifrei de afaceri pentru care
suma cheltuielilor fixe este egală cu marja absolută asupra costurilor variabile.
Marja asupra costurilor variabile se determină astfel :
MCV=CACV
Pentru determinarea pragului de rentabilitate se calculează:
MCV
MCV(%) 
CA
Pragul de rentabilitate se determină :
CA CF
PR 
MCV(%)
unde:
MCV : marja asupra costurilor variabile

22
 CA : cifra de afaceri
CV : costurile variabile
CF :costurile fixe
CAPR : cifra de afaceri aferentă pragului de rentabilitate
Analiza pragului de rentabilitate permite obţinerea unor informaţii de gestiune pentru
fundamentarea şi previziunea bugetară, referitoare la :
0 cifra de afaceri pentru care vânzările sunt egale cu cheltuielile, reprezentând pragul
de rentabilitate exprimat prin nivelul valoric al cifrei de afaceri ;
-profitul previzional la o variaţie dată a cifrei de afaceri;
-cifra de afaceri necesară pentru a se obţine un profit dorit.

CAPITOLUL III. DIAGNOSTICUL FINANCIAR AL RENTABILITĂŢII

ŞI AL RISCULUI

Diagnosticul financiar presupune efectuarea unei analize retrospective având drept

obiective evidenţierea eventualelor stări de echilibru sau dezechilibru financiar în scopul
identificării cauzelor care le-au generat şi pentru stabilirea măsurilor adecvate de redresare.
Principalele obiective ale diagnosticului financiar pot fi împărţite în două categorii:
măsurarea rentabilităţii capitalurilor întreprinderii; aprecierea condiţiilor de echilibru
financiar pentru a evalua gradul de independenţă economico-financiară a agentului economic.
Diagnosticul rentabilităţii se realizează prin intermediul a două categorii de rate de
eficienţă: rate de eficienţă economică şi rate de eficienţă financiară. Atât mărimea lor în
termeni absoluţi cât mai ales descompunerea lor pe factori de influenţă oferă informaţii utile
pentru stabilirea stării de rentabilitate a întreprinderii.
Diagnosticul riscului urmăreşte măsurarea variabilităţii rezultatelor întreprinderii la
modificarea poziţiei acesteia (cifra de afaceri şi structura cheltuielilor fixe şi variabile) la
modificarea capitalurilor proprii şi împrumutate şi a variabilităţii solvabilităţii întreprinderii, a
capacităţii acesteia de a-şi onora la scadenţă obligaţiile asumate faţă de terţi.
În ansamblul ei o întreprindere comportă trei categorii de riscuri: de exploatare, de
finanţare, de faliment. Situaţia generală a întreprinderii va fi apreciată ca pozitivă dacă în
urma diagnosticului financiar rezultă o rentabilitate acoperitoare şi riscurile pe care
investitorii şi le-au asumat prin alocarea capitalurilor în activele întreprinderii. Pentru
efectuarea diagnosticului financiar se face apel la datele contabile din bilanţ şi din contul de
rezultate la prelucrarea acestora pentru obţinerea unui bilanţ financiar precum şi la datele
obţinute prin intermediul tabloului de finanţare.

3.1. Diagnosticul financiar al rentabilităţii

Performanţele la nivel microeconomic sunt reflectate prin rentabilitate ca finalitate a

activităţii specifice desfăşurată la nivelul întreprinderii şi pot fi cuantificate în mărimi
absolute, sub forma profitului, sau pot fi exprimate în mărimi relative, sub forma ratelor de
rentabilitate.
Între rentabilitate şi risc, şi riscul de faliment în special, există o relaţie contradictorie.
Astfel proiectele de acţiuni care au o rentabilitate potenţială ridicată, presupun în acelaşi timp
şi riscuri mari, iar proiectele de acţiuni cu riscuri financiare reduse asigură, de regulă, o
rentabilitate scăzută.

23
 Gestiunea financiară are rolul, prin instrumentele şi tehnicile specifice, să armonizeze
această relaţie, astfel încât să se obţină o rentabilitate satisfăcătoare în condiţii de control al
riscurilor financiare.
Rentabilitatea constituie una dintre formele concrete de exprimare a eficienţei
economice, respectiv o formă sintetică realizată cu ajutorul categoriilor valorice.
Rentabilitatea poate fi definită ca fiind capacitatea întreprinderii de a realiza profit
necesar atât dezvoltării cât şi remunerării capitalurilor.
Rentabilitateai întreprinderii poate fi exprimată printr-un sistem de rate de eficienţă.
Acestea se determină ca raport între efectele economice şi financiare obţinute (acumularea
brută, profituri, dividende etc.) şi eforturile depuse pentru obţinerea lor (activul economic,
capitaluri investite, capitaluri proprii etc.)
Analiza financiară a rentabilităţii se realizează prin intermediul a două categorii de
rate de eficienţă: rate de rentabilitate economică şi rate de rentabilitate financiară.

3.1.1. Ratele de rentabilitate economică.

Ratele de rentabilitate economică măsoară eficienţa mijloacelor materiale şi financiare

alocate întregii activităţi a întreprinderii. Capitalurile asupra cărora se măsoară profitabilitatea
sunt cele angajate de întreprindere pentru creşterea averii proprietarilor şi remunerarea
furnizorilor de capitaluri în cadrul exerciţiului, respectiv capitalurile proprii şi cele
împrumutate.4
Prin intermediul retei de rentabilitate economică se măsoară eficienţa utilizării
activului economic.
În general nivelul ratei se determină astfel:
Re = P / Ae * 100
unde Re  rate de rentabilitate economică
P  profit sau excedent de exploatare
Ae  activ economic
Există mai multe modalităţi de exprimare a ratelor de rentabilitate, dintre care amintim
:
Rata de rentabilitate economică netă se determină ca raport între profitul din
exploatare (PE) şi capitalurile investite (Kinv )
Ren = RE / Kinv * 100
unde Ren  rate de rentabilitate economică netă
RE  rezultatul din exploatare
Kinv  capitaluri investite
Rata de rentabilitate brută se determină ca raport între excedentul brut din exploatare
şi capitalurile investite.
Reb = EBE / Kinv * 100
unde Reb  rata de rentabilitate economică
brută EBE  excedentul brut din exploatare
Sau:
Ren = EBE / Activ net * 100
Reb = RE / Activ net* 100
Analiza financiară cu ajutorul ratei de rentabilitate economică necesită compararea cu
rate de referinţă, cu rate medii ale sectorului de activitate, studiul evoluţiei acestora.

0I. Stancu –,,Teoria pieţelor financiare.Finanţele întreprinderilor. Analiza şi gestiunea financiară” ,

Ed. Economică , Bucureşti , 1997 , pag. 493-494

24
 De asemenea, pentru analiza realizată cu ajutorul acestor rate, pe lângă analiza
evoluţiei în timp se impune şi comparaţia cu rata inflaţiei.
Pentru determinarea nivelului real al ratei de rentabilitate economică se poate aplica
modelul Fisher astfel:
0 pentru niveluri ale ratei inflaţiei mai mici decât 10% :
Rn = Rr + Ri
Rr = Rn – Ri
1 pentru niveluri ale inflaţiei mai mari decât 10%:
(1 + Rn) = (1 + Rr)(1 + Ri)
R  (R nR) i
r
1R
i
unde : Rn – rata nominală
Rr – rata reală
Ri – rata inflaţiei

3.1.2. Ratele de rentabilitate financiară.

Rentabilitatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderii de a degaja profit net

prin capitaluri proprii angajate în activitatea de exploatare. 5
Ea reflectă scopul final al acţionarilor întreprinderii, exprimat prin rata de remunerare
a investiţiilor de capital efectuate de aceştia prin aporturi în numerar sau natură sau prin
reinvestirea profitului.
Rata de rentabilitate financiară măsoară randamentul capitalurilor proprii, al
plasamentului financiar pe care acţionarii l-au făcut prin cumpărarea acţiunilor întreprinderii.
Rentabilitatea financiară remunerează proprietarii întreprinderii prin acordarea de
dividende şi prin creşterea rezervelor, componentă a creşterii averii proprietarilor
Rata rentabilităţii financiare se determină astfel :
Rf = RN / KPR * 100
PN - rezultatul net
KPR - capital propriu

Dacă rata de rentabilitate financiară este mai mare decât rata medie a dobânzii de
piaţă, acţiunile întreprinderii devin mai atractive, iar cursul bursier creşte.
Pentru a măsura reacţia pieţei financiare în funcţie de rentabilitatea financiară se poate
calcula un indicator denumit coeficientul de capitalizare bursieră.
Capitalizarea bursieră reprezintă produsul dintre cursul bursier al unei acţiuni şi
numărul de acţiuni.
CBU
PER 
P / A(EPS )
PN
EPS 
Nr actiuni
PER – coeficient de capitalizare bursieră;
EPS – profit pe acţiune;
CBU – cursul bursier al unei acţiuni;
PN – profit net

I. Stancu –,,Teoria pieţelor financiare.Finanţele întreprinderilor. Analiza şi gestiunea financiară” , Ed.

Economică , Bucureşti , 1997 , pag. 496-497

25
 Cursul bursier este o măsură externă a întreprinderii iar profitul/acţiune este expresia
directă a profitabilităţii întreprinderii.

3.2. Riscul de faliment (insolvabilitatea)

Riscul, într-o accepţiune generală, semnifică variabilitatea rezultatului obţinut sub

presiunea mediului, reprezentând prejudiciul potenţial la care sunt supuse patrimoniul,
interesele şi activitatea agentului economic.
Din punct de vedere economic, riscul reprezintă posibilitatea de apariţie a unor
evenimente nefavorabile, care pot genera pierderi, în strânsă legătură variabilele deciziei. Un
decident poate accepta probabilitatea apariţiei pierderii în condiţiile în care se anticipează
obţinerea unui câştig suplimentar care să compenseze riscul asumat.
În literatura de specialitate se face distincţie între risc şi incertitudine. Riscul este
definit ca o situatie în care nu se cunosc cu certitudine caracteristicile unui, eveniment, dar se
cunosc alternativele posibile ale acestor caracteristici şi posibilităţile de apariţie ale acestora.
Incertitudinea implică cunoaşterea aproximativă a caracteristicilor aferente unui
anumit eveniment, dar nu şi a probabilităţilor de apariţie a lor.
Între risc şi faliment există o legătură directă, în sensul că, cu cât un proiect de acţiune
presupune un risc mai ridicat cu atât este mai probabil un faliment, şi invers.
Diagnosticul riscului de faliment reprezintă evaluarea capacităţii întreprinderii de a-şi
onora angajamentele asumate faţă de terţi.
Legislaţia din ţara noastră defineşte insolvenţa astfel : " acea stare a patrimoniului
debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor bănesti disponibile pentru plata
datoriilor certe, lichide şi exigibile:
0 insolvenţa este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, dupa 30 de zile de
la scadentă, nu a platit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori;
1 insolventa este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la
scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei.”
Astfel, creditorul îndreptăţit să participe la procedura insolvenţei este acel creditor
care a formulat şi căruia i-a fost admisă, total sau în parte, o cerere de înregistrare a creanţei
sale pe tabelele de creanţe contra debitorului.
Creditorul are dreptul:
1 de a participa şi de a vota în adunarea creditorilor, inclusiv asupra unui plan de
reorganizare judiciară admis de judecatorul-sindic;
2 de a fi desemnat in calitate de membru al comitetului creditorilor;
3 de a participa la distributiile de fonduri rezultate din reorganizarea judiciara a
debitorului sau din lichidarea averii debitorului;
4 de a fi informat ori notificat cu privire la desfasurarea procedurii si de a participa la
orice alta procedura reglementata de prezenta lege.
Au calitatea de creditor indreptatit să participe la procedura insolvenţei, fără a depune
personal declaraţiile de creanţă, salariaţii debitorului.

3.2.1. Analiza statică a riscului de faliment.

Analiza financiar-patrimonială reprezintă o analiză statică de evaluare a riscului de

faliment. Analiza statică poate fi efectuată în funcţie de cele două concepţii de elaborare a
bilanţului, respectiv patrimonială şi funcţională.
Concepţia patrimonială a bilanţului întreprinderii acordă un loc central noţiunii de
lichiditate a activelor şi de exigibilitate a pasivelor, acestea fiind separate în elemente cu
durată mai mare de un an şi cele cu durată mai mică de un an.

26
 Concepţia funcţională apreciază bilanţul ca un ansamblu de utilizări ale capitalurilor
investite ( elemente de activ ) şi originea acestora ( elemente de pasiv). Se bazează pe analiza
activităţii pe diferite cicluri de operaţii în scopul înţelegerii funcţionării întreprinderii.

3.2.1.1. Analiza fondului de rulment patrimonial.

In acceptiunea patrimonială, activul şi pasivul sunt formate din două mari categorii de
active şi pasive:
-o categorie relativ permanentă (cu o durata >1 an), formată din activele imobilizate şi
capitaluri permanente ;
-o categorie mobilă (cu o durată < 1 an), alcătuită din activele circulante şi datoriile pe
termen scurt .
Potrivit concepţiei patrimoniale, o întreprindere este solvabilă dacă asigură echilibrul
categoriilor de aceeaşi durată, prin respectarea următoarele reguli financiare:
Active imobilizate = Capitaluri permanente
Active circulante = Datorii pe termen scurt
Respectarea strictă a acestor ecuaţii de echilibru presupune ca întreprinderea să dispună la
fiecare scadenţă a unei datorii de disponibilităţi băneşti acoperitoare, realizându-se o corelare
a încasărilor cu plăţile.
Realizarea practica a acestor echilibre este dificilă astfel încât se impune necesitatea
constituirii unei rezerve cu ajutorul căreia să se facă faţă decalajelor nefaforabile dintre
scadenţele încasărilor şi plăţilor. Această diferenţă este cunoscută sub denumirea de fond de
rulment patrimonial.
Fondul de rulment, determinat prin punerea în corespondenţă a lichidităţii activelor cu
exigibilitatea pasivelor, permite aprecierea pe termen scurt a riscului de nerambursare a
obligatiilor, a riscului de faliment.
Între activele circulante şi datoriile pe termen scurt, ca lichidităţi şi exigibilităţi
potenţiale, există următoarele situaţii:
a) Active circulante = Datorii pe termen scurt → FR = 0
În acestă situaţie solvabilitatea pe termen scurt este asigurată, există o stare de
echilibru, dar acesta poate fi cu uşurinţă afectată de nerealizarea creanţelor.
b) Active circulante > Datorii pe termen scurt → FR > 0
Se inregistreaza un excedent de lichiditati potentiale pe termen scurt fata de
exigibilitatea potentiala pe termen scurt. Intreprinderea are o situatie favorabila in termeni de
solvabilitate, pentru ca este in masura sa faca fata obligatiilor la scadenta, dispunand in plus
de un stoc tampon de lichiditati potentiale.
c) Active circulante < Datorii pe termen scurt → FR < 0
Este o situaţie în care lichidităţile nu acoperă în totalitate exigibilităţile potenţiale, iar
întreprinderea are dificultăţi pentru realizarea echilibrului financiar.
Echilibrul financiar poate fi apreciat cu ajutorul fondului de rulment, dar necesită
luarea în considerare a lichidităţii şi exigibilităţii medii a activelor şi pasivelor. Dacă activele
circulante au un grad de lichiditate mai mare decât exigibilitatea pasivelor, înseamnă că
întreprinderea poate să-şi asigure echilibrul financiar şi cu un fond de rulment mai mic ca
valoare, chiar şi cu un fond de rulment negativ. În situaţia în care activele circulante au o
lichiditate mai redusă decât exigibilitatea datoriilor pe termen scurt, menţinerea echilibrului
financiar necesită un nivel ridicat al fondului de rulment pozitiv.

3.2.1.2. Analiza funcţională a riscului de faliment.

Analiza patrimonială a riscului de faliment este completată cu analiza functională, ce
se bazează, în principal, pe analiza activităţii pe diferite cicluri de operaţii în scopul înţelegerii
funcţionării întreprinderii.

27
 3.2.1.2.1 Semnificaţia funcţională a bilanţului.
Pentru analiza funcţională, întreprinderea este o entitate economică al cărei obiect de
activitate este producţia de bunuri şi servicii. În bilanţul funcţional, nu datele de exegibilitate
şi lichiditate ale datoriilor şi creanţelor sunt în centrul preocupărilor, ci activitatea de
producţie. 6
În acest context, operaţiunile patrimoniale por fi regrupate în următoarele categorii:
0 operaţiuni de exploatare legate în mod direct de realizarea obiectulului de activitate
al întreprinderii ce determină angajarea nevoilor de finanţare şi procurarea resurselor
necesare;
1 operaţiuni de investiţii şi dezinvestiţii care au drept scop menţinerea nivelului
activităţii sau dezvoltării;
-operaţiuni de repartiţie privind distribuţia şi încasarea veniturilor independente de
ciclul de exploatare.
Obiectivul principal al bilanţului funcţional este ca la fiecare ciclu să fie asociat un
indicator de echilibru.
Bilanţul funcţional cuprinde patru niveluri care pun în evidenţă: fondul de rulment,
necesarul de fond de rulment de exploatare, necesarul de fond de rulment în afara exploatării
şi trezoreria netă.
Astfel, activul şi pasivul bilanţului funcţional împarte elementele bilanţiere în trei
categorii, din care rezultă cei trei indicatori fundamentali ai echilibrului financiar:
2fondul de rulment net global;
3necesarul de fond de rulment;
4trezoreria netă.
Bilanţul funcţional poate fi prezentat schematic, astfel:
ACTIV PASIV
------------------------------------------------------------------------------------
Active imobilizate în afara Capitaluri proprii
exploatării -capital subscris (prezentand-se
-necorporale separat capitalul vărsat şi
-corporale capitalul nevărsat)
- financiare -prime de capital
Active imobilizate de - rezerve din reevaluare
exploatare - rezerve
-necorporale - profitul sau pierderea
-corporale reportat(ă)
-financiare -profitul sau pierderea
exercitiului financiar
------------------------------------------------------------------------------------
=Valori imobilizate = Finanţarea stabilă
--------------------------------------------------------------------------------
Fond de rulment funcţional
------------------------------------------------------------------------------------
. Stocuri Datorii furnizori
-materii prime şi materiale Datorii fiscale şi
sociale consumabile Alte datorii de exploatare
-productia în curs de execuţie Venituri în avans de exploatare
0 produse finite şi mărfuri Clienţi debitori
Avansuri pentru cumpărări de stocuri

0 . P. Brezeanu - Finanţe corporative, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008, pag. 222

28
 Creanţe de exploatare
Cheltuieli în avans de exploatare
-------------------------------------------------------------------------------------------
= Activ circulant de exploatare = Pasiv de exploatare
Necesar de fond de rulment de exploatare
--------------------------------------------------------------------------------------------
Creanţe diverse Datorii aferente imobilizărilor
Capital subscris neapelat Datorii fiscale în afara
Valori mobiliare de plasament exploatării
Cheltuieli în avans în afara exploatării Venituri în avans în
afara Exploatării
Nevoia de fond de rulment în afara exploatării
-------------------------------------------------------------------------------------------
Disponibilităţi băneşti Credite pe termen scurt
Trezoreria pozitivă Trezoreria negativă

3.2.1.2.2. Fondul de rulment funcţional şi necesarul de fond de rulment.

Analiza functională asigură o evaluare a riscului prin raportarea fondului de rulment la
necesarul de fond de rulment, urmărind relatiile fundamentale de trezorerie
Fondul de rulment functional este destinat acoperirii unei parti din nevoia de finantare
legata de ciclul de exploatare.
Nevoia de fond de rulment reprezintă partea din activele ciclice ce trebuie finanţate din
resurse stabile.
Evaluarea riscului se face prin analiza diferentei dintre fondul de rulment şi nevoia de
fond de rulment şi prin metoda ratelor.
Cele mai semnificative rate sunt : FR
Rata de acoprire afondului de rulment = --------------------
NFR

Resurse stabile
Rata de finanţare a c apitalului = ---------------------------------
investit Capitaluri investite

Se consideră că un decalaj de 10% între cei doi indicatori reflectă o stare de echilibru
financiar, iar ceea ce depăşeste 25 – 30% indică o stare de dezechilibru, o situatie financiara
deficitara, cu o probabilitate ridicată a riscului de insolvabilitate.
FR
Ponderea fondului de rulment = ---------------
în cifra de afaceri CA

În practică, la o structură dată a ciclului de exploatare, se constată că raportul dintre

NFR si CA este relativ constant, având o rată de variaţie, ăn general, inferioară 10 – 15 %.
Nevoia de fond de rulment permite aprecierea incidenţei deciziilor luate cu privire la
aprovizionare, stocare, credit – clienti, termene de plată a furnizorilor, investitii financiare,
etc., asupra nevoilor de finantare şi asupra echilibrului financiar al întreprinderii.

3.2.1.2.3. Relaţiile de trezorerie şi aprecierea riscului de faliment.

Ajustarea fondului de rulment cu necesarul de fond de rulment se face prin
intermediul soldului de trezorerie pe baza relaţiei: FR = NFR + TN

29
 În baza acestei relaţii trezoreria netă se determină: TN = FR - NFR
În optica funcţională, pentru realizarea echilibrului financiar fondul de rulment trebuie
să fie mai mare decât necesarul de fond de rulment astfel încât soldul de trezorerie să fie
pozitiv.
În această situaţie, fondul de rulment este suficient de mare pentru a asigura atât
finanţarea activelor imobilizate cât şi finantarea nevoii de fond de rulment din exploatare,
asigurându-se o trezorerie care să permită deţinerea de disponibilităţi băneşti pentru
efectuarea plăţilor scadente.
Dacă excedentul de trezorerie este mai mare decât aceste necesităţi trebuie identificate
posibilităţile prin care se vor efectua plasamente pe piaţa financiar – monetară a acestuia.
Structura financiară prezentată este favorabila realizării şi menţinerii echilibrulşui
financiar şi conferă activităţii întreprinderii un grad redus de risc.
Aprecierea situaţiei financiare trebuie făcută cu prudenţă, luându-se în considerare
unele posibile dificultăţi de plată dacă anumite resurse de trezorerie au un grad de exigibilitate
foarte ridicat, iar o astfel de situaţie poate să genereze probleme legate de solvabilitate.
De asemenea, existenţa unui sold de trezorerie pozitiv poate pune în evidenţă şi unele
fragilitati potentiale pe termen mediu sau lung ce semnifică o utilizare insufucientă a acestuia,
ceea ce pe termen lung poate genera dificultăţi privind remunerarea capitalului şi rambursarea
împrumuturilor.
Dacă fondul de rulment este mai mic decât necesarul de fond de rulment, se
înregistrează un sold de trezorerie negativ.
In acestă situaţie necesarul de fond de rulment este finanţat doar parţial din resurse
permenente, iar întreprinderea este obligată să apeleze la credite bancare pe termen scurt
pentru a acoperi aceste necesităţi generate de ciclul de exploatare.
Astfel, întreprinderea realizează un echilibru financiar fragil, iar pentru menţinerea
acestuia este necesară apelarea la resurse de trezorerie pentru a se asigura desfăşurarea
normală a ciclului de expoloatare şi pentru a asigura un nivel al solvabilităţii corespunzător.
Problemele generate de o trezorerie negativă vizează dependenţa faţă de instituţiile de
credit, care asigură cea mai mare parte a resurselor de trezorerie. Dependenţa întreprinderii
faţă de instituţiile de credit, poate genera riscul de nereînnoire a creditelor pe termen scurt, cu
efecte directe asupra solvabilităţii, precum şi riscul de a accepta condiţii de creditare
neavantajoase, în special o rata a dobânzii mai mare.
Dacă fondul de rulment este egal cu necesarul de fond de rulment, se înregistrează un
sold de trezorerie nul.
Este o situaţie posibilă din punct de vedere toretic, dar întâlnită în practică în mod
întâmplător pentru o perioadă foarte scurtă de timp.
Fondul de rulment functional, necesarul de fond de rulment şi relaţiile de trezorerie
oferă un prim nivel de informaţii cu privire la structura patrimoniului şi a problemelor de
echilibru impuse de finantarea activelor imobilizate şi a ciclului de exploatare.
Analiza funcţională a echilibrului financiar indică că, în general, o întreprindere care
înregistrează o trezorerie negativă are probleme financiare, dar în practică se constată că
întreprinderi cu sold de trezorerie negativ desfăşoară activităţi rentabile, fără să se confrunte
cu dificultati financiare grave.

3.2.2. Diagnosticul financiar al riscului prin metoda scorurilor.

Metoda scorurilor se bazează pe tehnicile statistice ale analizei dicriminante
a caracteriticilor financiare, determinate cu ajutorul rastelor.

Analiza discriminata a fost utilizată, începând cu primele aplicatii din anii 1930, în
biologie şi ştiinţele naturii. Ulterior, după anul 1945, a fost aplicată cu success şi în domeniile

30
economice cum ar fi : evaluarea creditului pentru consum, clasificarea investitiilor, iar
începând cu anul 1960, şi în analize financiare.
7
Este vorba de studiul Walter (1959) , care a propus un model de estimare a ratei pe
actiune, studiul Smith (1965)8 care a prezentat un model interesant de calsificare a
investitiilor in categorii standard utilizind analiza discriminantă multiplă.
Scorul reprezintă o metodă de dignostic extern care constă în masurarea si
interpretarea riscului la care se supune investitorul, creditorul intreprinderii, dar si
intreprinderea ca sistem, în activitatea viitoare. El se bazeaza pe elaborarea unor judecati de
valoare care combină liniar un grup de rate financiare sau variabile semnificative.
Toate sutdiile predictive ale falimentului firmelor au la baza contributia originala a lui
Beaver si Altman.
Beaver (1966)9 a adus cea mai importanta contributie la analiza univariata a
falimetului intreprinderii. Tehnica analizei univariate implica utilizarea unei singure rate
financiare intr-un model de previzionare a falimentului. Beaver a analizat separate cateva rate
financiare si a selectat punctual critic pentru fiecare rata astfel incat sa maximizeze acuratetea
predictiei.
10
Altman (1968) a realizat o analiză multivariată a falimetului, dezvoltând o analizaă
discriminată multiplă, bazându-se pe combinarea informatiilor unor rate financiare într-o
singură funcţie Autorul şi-a popularizat modelul său de analiză a falimentului ca Modelul
scor sau Z-scor.
Determinarea scorului necesită parcurgerea urmatoarelor etape de lucru :
-alegerea unui eşantion de întreprinderi care să cuprinda două grupuri, un grup care
include întreprinderi falimentare sau aflate în dificultate şi un grup de firme fără probleme
financiare ;
-compararea de-a lungul unei perioade de timp, a celor două grupuri de întreprinderi, pe
baza unui set de indicatori consideraţi a fi semnificativi ;
-selectarea progresivă a indicatorilor care realizează cea mai bună discriminare;
0determinarea unui indicator de clasament numit scor ( Z) , sub forma:

Z = a1x R1 + a2 x R2 + a3 x R3 + …… +an x Rn

unde : -ai coeficient de ponderare al fiecărei rate

0Ri rate selecţionate la puterea discriminantă cea mai ridicată
Scorul este o funcţie liniară cu mai multe variabile (rate) caracterizate prin coeficienţi
medii determinaţi în urma observaţiilor efectuate într-o anumită perioadă de timp asupra unui
eşantion de întreprinderi , în funcţie de valorile căruia se poate aprecia probabilitatea riscului
de faliment pentru fiecare întreprindere
Selecatrea indicatorilor sau a ratelor folosite reprezintă un proces deosebit de complex.
Majoritatea clasificărilor reţin patru categorii de rate financiare :
-ratele activităţii operaţionale care evaluează veniturile şi principlalele fluxuri generate de
activitatea întreprinderii ;
-ratele lichidităţii, care masoară adecvarea între sursele disponibile pe termen scurt si
obligaţiile exigibile pe o perioada similară ;

4 Walter,J.E. (1959)”A discriminat function for earning Price Ratio of large industrial corporation”,Review of
Economics&Statistics, febr. 1959
5 Smith,K. (1965),”Classification of Investment Securities Using MDA”, working paper,Purdue
University,1965
6 Beaver, W.H.,”Financial Rtios as Predisctors of Failure”, Empirical Research in Asccounting: Selected Studies,
Supplement to Journal of Accounting Research,4,1966, pp. 71-111
7 Altman,E.I.,”Financial Ratios,Discriminat Analysis and tre Prediction of Corporate Bnkruptcy”, The Journal
of Finance, sept. 1968, pp. 589 - 609

31
 -ratele de îndatorare şi echilibru pe termen lung, care caracterizează structura capitalurilor
întreprinderii, în scopul de a evidentia capacitate de a satisface obligaţiile pe termen lung
şi nevoile de investiţii ;
5888 ratele rentabilităţii care măsoară capacitatea întreprinderii de a realiza profit
necesar atât dezvoltării cât şi remunerării capitalurilor.
Ratele selecţionate terbuie să fie independente între ele în raport cu funcţia scor pentru
a elimina repetarea influenţei aaceluiaş fenomen economico financiar.
Dintre cele mai cunoscute modele , bazate pe pe metodda scorurilor , amintim :
Altman, Springate, Koh, Conan-Holder, Centralei Bilanţurilor din cadrul Băncii Centrale a
Franţei.
De asemenea, dintre modelele elaborate în România, cele mai reprezentative sunt
modelul Băileşteanu şi modelul Anghel.
Dintre acestea prezentăm:
Modelul Altman. E.I.Altman a elaborat una dintre primele funcţii scor în anul 1968,
utilizând informaţiile obţinute în urma studierii unui eşantion de companii din Statele Unite.
În cadrul acestui eşantion au fost incluse atât întreprinderi care au dat faliment , cât şi
întreprinderi cu activitate bună.
În studiul său a inclus un esantion cuprinzand 66 firme cate 33 în fiecare grup,
iar perioada avută în vedere pentru analiză a fost 1946 – 1965.
Autorul a considerat un număr de 22 variabile potenţiale grupate în cinci categorii, din
care autorul a reţinut cinci rate, cosiderând că au semnificaţia cea mai ridicată , cu referire la:
lichiditate , profitabilitate, îndatorare, solvabilitate şi activitate.
Modelul elaborat de Altman are următoarea
formă : Z=1,2R1+1,4R2+3,3R3+0,6R4+1,0R5
Unde R1 = capital circulant / activ total
Capital circulant = active circulante – pasive circulante
R1 reprezintă o măsură o masura a flexibilitatii financiare, iar cu cât rezultatul
este mai mare, cu atât capitalul circulant este mai bine utilizat.
R2 = profit reinvestit / activ total Profit
reinvestit = profit net - dividende
R2 reprezintă o masură a capacităţii de finantare internă, fiind de dorit o valoare a
ratei cât mai mare.
R3 = profit brut / activ total
Profitul brut reprezintă profitul înainte de deducerea impozitului şi plata dobânzilor.
R3 exprimă rentabilitatea resurselor avansate.
R4 = valoarea de piata a capitalului firmei / datorii pe termen lung
R4 exprimă nivelul de indatorare al întreprinderii prin împrumuturile pe termen lung
R5 = cifra de afaceri / activ total
R5 exprimă intensitatea utilizarii activelor
Nivelurile ridicate ale acestor indicatori reflectă o situaţie financiară bună ca
o consecinţă a desfăşurării unei activităţi eficiente.
Altman a apreciat că, în funcţie de scorul obţinut, predicţia riscului de faliment
este următoarea :
24 Z ≤ 1,8- stare de faliment iminentă ;
25 1,8 < Z ≤ 3 – situaţie financiară dificilă, cu performanţe financiare apropiate
de faliment;
26 Z > 3 – situaţie financiară bună.
Datorită faptului ca modelul era limitat prin rata R4 doar la firmele cotate la bursă,
ulterior autorul a reconsiderat acest indicator financiar, înlocuind numărătorul cu valoarea
contabilă a capitalului propriu, iar modelul a devenit :

32
 Z = 0,717 R1 + 0,847 R2 + 3,107 R3 + 0,42 R4 + 0,998 R5
Marjele funcţiei scor sunt:
5888 < 1,3- situaţie falimentară
1,3 < Z < 2,9 – situaţie de incertitudine
Z > 2,9 – situaţie de non-faliment.
Pornind de la ideea ca modelele sale conţin o variabilă senzitivă la tipul industriei,
autorul a reconsiderat funcţia scor reţinând doar patru variabile astfel, prin eliminarea ratei R5
, modelul devenind:
Z = 6,56 R1 + 3,26 R2 + 6,72 R3 + 1,05 R4
Marjele fucnţiei scor au devenit :
Z <1,10 - firme falimentare,
1,10< Z <2,60/ firme aflate in zona de incertitudine
Z> 2,60 – firme non-falimentare.
Modelul Springate. Acesta a fost dezvoltat in anul 1978 de profesorul Canadian
11
Gordon Springate , autorul urmarind procedura lui Altman, pornind de la 19 rate
financiare, cele mai uzitate in literatura de specialitate.
Z = 1,03 x A + 3,07 x B + 0,66 x C + 0,4 xD
Unde : A= capital de lucru / total active
B – profit brut înainte de dobânzi / total active
C –profit brut / datorii curente
D – cifra de afaceri / total active
Daca z < 0,862 firma este clasificata ca falimentară
Modelul KOH. Koh a dezvoltat modelul sau îndeosebi cu scopul de a dezvolta
metodologia de determinare a punctului de inflexiune, respectiv de separare între firmale
12
falimenatre şi non- falimentare .
Z = 1,7791 + 2,0667 x X1 + 0,9424 x X2 – 9,2431 x X3 – 0,007 x X4 + 18,42 x X5 +
2,253 x X6
Autorul a retinut şase variabile financiare :
X1 = Active rapide / datorii curente
X2 = valoarea de piata a capitalului / active
X3 = datorii / active
X4 = dobânzi / profit înainte de impozit şi dobânzi
X5 = profit net / active
X6 = profit pentru dezvoltare / active
Punctul de inflexiune a fost considerat – 4,0197, punct sub care firma este
caracterizată ca falimentară.
Modelul CONAN – HOLDER. Modelul dezvoltat de cei doi autori se aplică
întreprinderilor cu un număr de 10- 50 de angajaţi şi a fost elaborat pe baza cercetărilor
efectuate pe un esantion de 95 de întreprinderi mici şi mijlocii cu profil industrial, pe care le-
au studiat in perioada 1970 – 1975, dintre care 50% au dat faliment, rezultând o funcţie scor
cu 5 variabile, având forma următoare :
Z = 0,24 x R1 + 0,22 x R2 + 0,16 x R3 – 0,87 x R4 – 0,10 x
R5 Unde : R1 = Excedentul brut al exploatării /datorii totale
R2 = Capitaluri proprii / Total pasiv
R3 = Active circulante – stocuri / total activ
R4 = Cheltuieli financiare/ cifra de afaceri

23 Springate, G. ,”Predict the possibility of Failure in a Canadian Firm”, unpublished MBAResearch

Project,
Simon Fraser University, ian. 1978.
24 Koh , H. “The sensitivity of optimal cutoff points the misclassification costs of Type I and Type Iierrors
in the going concern prediction”, Journal of Business, finance and Accounting, ian. 1992,p.19

33
 R5 = cheltuielile cu personalul / valoarea adaugată
Pe baza acestui model s-au stabilit următoarele marje ale funcţiei scor : - dacă Z > 0,16
5888 întreprinderea are o situaţie foarte bună, iar riscul de faliment este < 10% ;
23 dacă 0,1 < Z < 0,16, întreprinderea are o situaţie bună, iar riscul de faliment
este cuprins între 10 % şi 30% ;
24 dacă 0,04 < Z < 0,1 , întreprinderea are o situaţie de alertă, iar riscul de
faliment este cuprins între 30 % şi 65% ;
25 dacă - 0,05 < Z < 0,04 , întreprinderea are o situaţie de pericol, iar riscul de
faliment este cuprins între 65 % şi 90% ;
26 dacă Z < -0,05 , întreprinderea are o situaţie de eşec, iar riscul de faliment este
>
90% .
Modelul B – Băileşteanu. Pornind de la studiile tradiţionale (Altman, Argenti,
Taffler, Conan si Holder) autorul consideră ăa stările care preced apariţia falimentului sunt13 :
27 imposibilitatea achitării obligaţiilor curente :
28 lipsa de resurse financiare pentru rambursarea creditelor :
29 încasarea cu mare întarziere a contravaloarii produselor livrate :
30 înregistrarea de pierderi.
Funcţia elaborată de Baileşteanu conţine patru rate financiare şi are forma următoare :
Z = 0,444 x G1 + 0,909 x G2 + 0,0526 x G3 + 0,0332 x G4 + 1,414
Unde:
G1 = lichiditatea generală = active curente / pasive curente
G2 = solvabilitatea = (profit net + amortizare) / (rată credit + dobandă)
G3 = recuperare clienţi = cifra de afaceri / clienţi
G4 = - rentabilitatea costurilor = (profit / cost) x 100
B are o valoare maximă egala cu 4 şi o valoare minimă egala cu –1,4 ,având următoarele plaje
de risc :
23 B<0,5 – faliment iminent
24 0,5 < B <1,1 – zona limitată
25 1,1 < B <2,0 – zona intermediară
26 B > 2,0 – zona favorabilă
14
Modelul Anghel. Modelul Anghel a fost elaborat pe baza observării unui număr de
20 indicatori economico-financiari, eşantionul fiind format din 276 întreprinderi din 12
ramuri ale economiei naţionale. Funcţia scor a modelului are forma
A = 5,676 + 6,3718X + 5,3932Y – 5,1427Z –
0,0105W Unde : X – rata rentabilităţii veniturilor= profit net /
venituri,
Y – rata de acoperire a datoriilor cu lichidităţi = cash flow /
active, Z – rata de îndatorare a activului = datorii / active,
W – perioada de achitare a obligaţiilor= (obligaţii/cifra de afaceri) x 360
Valoarea funcţiei scor este cuprinsă în intervalul [0 ; 2,05], un scor negativ situeaza
firmele în zona de faliment sau eşec , un scor cuprins intre 0 şi 2.05 încadrează firmele în
zona de incertitudine în timp ce un scor mai mare decat 2.05 este caracteristic firmelor non
falimentare.

5888 Bailesteanu,Gh., Diagnostic, risc si eficienta, Editura Mirton, Timisoara, 1998, Editia a II-a, p. 294
5889 Anghel, Ion, Falimentul – Radiografie si predictie, Editura Economica,Bucuresti,2002, pag.143 - 146

34
 CAPITOLUL IV. GESTIUNEA CICLULUI DE EXPLOATARE

4.1. Conţinutul gestiunii ciclului de exploatare

Ciclul de exploatare al unei entităţi reprezintă perioada de timp dintre achiziţionarea

materiilor prime care intră într-un proces de transformare şi finalizarea acestora în trezorerie
sau sub forma unui echivalent de trezorerie.
Echivalentele de trezorerie reprezintă investiţiile financiare pe termen scurt, extrem de
lichide, care sunt uşor convertibile în numerar şi sunt supuse unui risc nesemnificativ de
schimbare a valorii.
Ciclul de exploatare cuprinde ansamblul activităţilor şi operaţiunilor desfăşurate
începând cu aprovizionarea materiilor prime, materialelor consumabile şi se termină odată cu
încasarea creanţelor de la clienţi, beneficiari ai bunurilor livrate, serviciilor prestate şi
lucrărilor executate.
În cadrul ciclului de exploatare se formează stocuri succesive prin cumpărarea unor
bunuri de la terţi, păstrarea şi prelucrarea acestora, iar în final livrarea către clienţi.
Nevoia de finanţare este generată de cheltuielile şi plăţile pe care întreprinderea
trebuie să le efectueze, dar este influenţată în mod direct de volumul şi durata stocurilor, de
volumul creanţelor şi termenele de încasare, de volumul datoriilor şi termenele de plată a
furnizorilor.
Obiectivul urmărit de gestiunea ciclului de exploatare îl reprezintă creşterea
rentabilităţii activităţii în condiţiile de diminuare a riscului economic şi financiar. 15
Armonizarea relaţiei rentabilitate risc se realizează, în principal, în cadrul echilibrului
dintre necesarul de active circulante şi sursele mobilizate pentru finanţarea lui.
Gestiunea activelor curente urmăreşte realizarea ciclului de exploatare cu un volum
minim al acestora. Pentru a nu influenţa nefavorabil desfăşurarea normală a activităţii, acest
nivel trebuie obţinut prin accelerarea vitezei de rotaţie, care asigură creşterea lichidităţii
activelor circulante.
Gestiunea pasivelor circulante urmăreşte asigurarea operativă şi la timp a surselor de
finanţare la cel mai redus cost al procurării capitalurilor necesare în condiţii de diminuare a
riscurilor.
Astfel, gestiunea ciclului de exploatare cuprinde două domenii, proprii gestiunii
financiare a întreprinderii: determinarea necesarului de active curente şi determinarea
modalităţilor de finanţare a activelor lichide pe terme scurt.
Sunt identificate trei politici de gestiune a ciclului de exploatare, ce pot fi adoptate de
către factorii decizionali din cadrul unei întreprinderi: politica ofensivă sau agresivă; politica
prudentă sau defensivă; politica echilibrată. Înfluenţele acestor politici se manifestă în mod
diferit asupra rentabilităţii şi asupra riscurilor.
Astfel, politicile agresive presupun o rentabilitate potenţială a proiectelor de acţiuni
foarte ridicată, dar, în acelaşi timp, şi riscuri foarte mari la care sunt expuse activităţile
întreprinderii.
În cadrul politicilor agresive de gestiune a ciclului de exploatare, managerii
întreprinderii doresc obţinerea unei cifre de afaceri cu stocuri, creanţe şi disponibilităţi băneşti
minime. Rentabilitatea potenţială a acestei politici poate fi afectată de lipsa de stoc, cu
influenţe nefavorabile asupra procesului de producţie, de dificultăţi privind desfacerea
producţiei, de lipsa de lichidităţi.

23 G. Vintilă, Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000, pag.
305

35
 De asemenea, în cadrul acestei politici finanţarea activelor circulante este asigurată, în
principal, din surse pe termen scurt care au un cost de procurare mai mic, dar care presupun şi
riscuri privind reânoirea lor.
În cadrul politicilor prudente managerii întreprinderii adoptă o poltică care să-i
protejeze faţă de risc, dar care asigură de regulă obţinerea unei rentabilităţi reduse.
Rentabilitatea este afectată de costuri suplimentare privind constituirea unor stocuri de
siguranţă, recuperarea mult mai relaxată a creanţelor, menţinerea unui sold al
disponibilităţilor băneşti în conturile curente, pentru care dobânzile la vedere sunt foarte mici.
Finanţarea ciclului de exploatare se realizează, în principal din surse permanente, care
au costuri de procurare sau de oportunitate mai mari, dar şi o asigurare suficientă împotriva
riscului de reânoire a acestora.
Gestiune financiară a întreprinerii are rolul de a armoniza relaţia contradictorie dintre
rentabilitate şi risc. Aceasta se realizează printr-o poltică echilibrată de gestiune a ciclului de
exploatare. În cadrul acestei politici se pune accentul pe optimizarea stocurilor , o gestiune a
creanţelor prin care realizarea cifrei de afaceri să nu fie afectată, deţinerea unei tezorerii nete
care să asigure efectuarea plăţilor la termenele scadente.
În ceea ce priveşte finanţarea activelor circulante, accentul este pus pe sincronizarea
încasărilor şi plăţilor.
Necesarul de finanţare a ciclului de exploatare reprezintă necesarul de capitaluri
proprii şi împrumutate pentru constituirea stocurilor şi creanţelor necesare desfăşurării
activităţilor şi operaţiunilor din cadrul ciclului de exploatare.
Pentru fundamentarea necesarului de finanţare a ciclului de exploatare se utilizează
16
două categorii de metode: metode analitice şi metode sintetice.
Deoarece calculele efectuate în cadrul metodelor analitice sunt destul de laborioase,
pe fiecare element cu pondere semnificativă din cadrul stocurilor sau creanţelor, acestea se
utilizează de regulă pentru determinarea necesarului de finanţare anual.
Pentru deteminarea necesarului de finanţare pentru perioade mai scurte ( semestru,
trimestru, lună ), se utilizează metodele sintetice.
Atât metodele analitice cât şi metodele sintetice se împart, de asemenea, în două
categorii: bazate pe costurile exploatării sau pe cifra de afaceri.

4.2.1. Metode analitice de determinare a necesarului de finanţare a ciclului de

exploatare

Metodele analitice presupun determinarea necesarului de finanţare a ciclului de

exploatare pe fiecare element cu pondere semnificativă din cadrul următoarelor categorii de
stocuri şi creanţe:
1024 stocurii de materii prime şi materiale;
1025 stocuri de producţie în curs de execuţie;
1026 stocuri de produse finite;
1027 creanţe din produse livrate şi neâncasate.
4 - Metode analitice bazate pe costurile exploatării
Fundamentarea necesarului de finanţare în baza acestor metode are în vedere elemente
de cheltuieli care caracterizează fiecare fază a ciclului de exploatare precum şi timpul între
două reconstituiri consecutive ale stocurilor.
Cheltuielile exploatării sunt previzionate pentru perioada de gestiune prin bugetele
specifice: bugetul producţiei, al aprovizionării, bugetul vânzărilor .
Se are de asemenea în vedere ritmul avansării capitalurilor băneşti pentru acoperirea
acestor cheltuieli sau ritmul recuperării acestora prin darea în consum a stocurilor.
5888 G. Vintilă, Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000, pag.
315

36
 Astfel, cheltuielile materiale pentru stocurile curente se corectează cu un coeficient de
0,5 datorită recuperării treptate a capitalurilor avansate de la nivelul maxim din prima zi a
intervalului şi până la nivelul minim din ultima zi.
De asemenea, cheltuielile de fabricaţie sunt corectate cu un coeficient cuprins între 0,5
– 1 în funcţie de ritmul de alocare a capitalurilor băneşti în formarea stocurilor în curs de
fabricaţie.
Timpul între două reconstituiri succesive ale stocurilor se determină, de regulă, pe
baza vitezelor de rotaţie înregistrate în perioadele precedente, luându-se în considerare şi
duratele prevăzute în contractele de aprovizionare şi desfacere pentru perioada de gestiune şi
în fişele tehnologice de fabricaţie a produselor.
Metodele analitice se folosesc pentru determinarea necesarului de finanţare mediu
anual pentru fiecare element cu pondere semnificativă din categoria stocurilor de materii
prime, materiale, produse în curs de execuţie, produse finite, produse livrate şi neîncasate
astfel:
5888 necesarul de finanţare mediu anual pentru elemente semnificative din categoria materiilor prime şi a
materialelor consumabile ( NFCEm ):
N  xPa  I 
NFCE m    s  c  t) 
360  2 
Unde :
N = necesarul anual de aprovizionat în unităţi fizice
Pa = preţul de aprovizionare unitar
I = intervalul mediu între două aprovizionări
succesive s = intervalul pentru stocul de siguranţă
c = intervalul pentru stocul de condiţionare
t = stocul pentru transport
Stocul curent reprezintă cantitatea de materii prime şi materiale necesară pentru a
asigura desfăşurarea procesului de producţie între două aprovizionări succesive.
Stocul de siguranţă se constituitie peste stocul curent, cu scopul de a asigura
desfăşurarea procesului de producţie în cazul unor dereglări în fluxurile normale de
aprovizionare.
Este o rezerva minimă de materiale constituită pentru comnepsarea eventualelor
întreruperi în aprovizionarea cu materii prime şi materiale consumabile, cauzată de
nerespectarea termenelor contractuale de livrare a materialelor de către furnizor, sau alte
cauze.
Stocul de condiţionare sau de pregătire cuprinde cantitatea de materii prime şi
materiale necesară pentru asigurarea continuităţii procesului de producţie în cazul
eventualelor staţionări ale materialelor înainte de a fi introduse în producţie în scopul
efectuării unor operaţii de condiţionare impuse de procesul tehnologic.
Stocul pentru transport intern reprezintă cantitatea de materii prime şi materiale
materiale necesară pentru asigurarea continuităţii procesului de producţie în cazul în care sunt
necesare transporturi de la un depozit central la punctele de consum.
1024 necesarul de finanţare mediu anual pentru fiecare element semnificativ din categoria produselor în
curs de fabricaţie ( NFCEpc ):

NFCEpc  Q  Cuz  K  Dpc K 0,5;1

360
Q = producţia previzionată exprimată în unităţi fizice
Cuz= costul de uzină unitar antecalculat
K = coeficient de corecţie specific ritmului de avansare a cheltuielilor de fabricaţie
cuprins între 0,5 – 1

37
 Dpc = durata ciclului fabricaţie
Producţia în curs de executie reprezintă producţia care nu a trecut prin toate fazele
(stadiile) de prelucrare, prevazute în procesul tehnologic, precum şi produsele nesupuse
probelor şi receptiei tehnice sau necompletate în intregime. În cadrul producţiei în curs de
execuţie se cuprind, de asemenea, lucrările şi serviciile, precum şi studiile în curs de execuţie
sau neterminate.
23 necesarul de finanţare mediu anual pentru fiecare element cu pondere semnificativă
din categoria produselor finite :
QC c
NFCE pf   D pf
360
Cc = costul complet unitar antecalculat
Dpf = durata de stocare a producţiei finite
Costul complet cuprinde costul de uzină la care se adaugă cheltuielile aferente
desfacerii produselor.
5888 necesarul de finanţare mediu anual pentru fiecare element cu pondere
semnificativă din categoria produselor livrate şi neâncasate :
NFCEpliv= Qliv Cc
360
D
Qliv = producţia previzionatăliv livrată şi neîncasată, exprimată în unităţi
fizice Dliv = durata de încasare a producţiei livrate
Pentru determinarea necesarului de finanţare aferent elementelor cu pondere
semnificativă din categoria stocurilor şi creanţelor ( NFCEes ), se însumează necesarul de
finanţare pentru fiecare element cu pondere semnificativă din cadrul fiecărei categorii:
stocuri de materii prime şi materiale, stocuri de producţie în curs de fabricaţie, stocuri de
produse finite şi produse livrate şi neâncasate.
NFCEes = NFCEm + NFCEpc + NFCEpf + NFCEpliv
Prin aproximare se poate determina şi necesarul mediu anual pentru elementele
nesemnificative din categoria stocurilor şi creanţelor ( NFCEen ), astfel:
CH en
NFCE en   NFCE es
CH es
CHes = cheltuieli cu elemente semnificative CH en
= cheltuieli cu elemente nesemnificative b) -
Metode analitice bazate pe cifra de afaceri
Aceste metode au la bază relaţiile de interdependenţă dintre necesarul de finanţare a
ciclului de exploatare şi cifra de afaceri a perioadei de gestiune.
Astfel, elementele de fundamentare sunt:
-cifra de afaceri previzionată prin bugetul vânzărilor;
-duratele de rotaţie ale celor trei categorii de stocuri şi ale creanţelor previzionate
pentru anul de gestiune, fundamentate pe baza bilanţului şi a contului de rezultate din
exerciţiile anteriore, corelate cu alte elemente de previziune bugetară.
Necesarul de finanţare anual se determină astfel :
CA
NFCE   Rc
360
Unde:
CA = cifra de afaceri anuală previzionată
Rc= rata cinetică pentru fiecare element semnificativ din categoria stocurilor şi creanţelor
(durata de rotaţie a elementelor de active circulante în raport cu cifra de afaceri).

38
 Necesarul de finanţare anual determinat cu ajutorul metodelor analitice reprezintă
activele circulante previzionate pentru care urmează să se identifice surse de finanţare, la
costul cel mai redus, în condiţii de diminuare a riscurilor.

4.2.2. Metode sintetice de determinare a necesarului de finanţare a ciclului de exploatare

Aceste metode se folosesc pentru determinarea necesarului de finanţare trimestrial.

Fundamentările sunt efectuate prin calcule sintetice pe total active circulante, iar elementele
de fundamentare au la bază, de asemenea, relaţia de echivalenţă dintre activele circulante şi
costurile exploatării sau cifra de afaceri.
Distingem, de asemenea, metode fundamentate pe baza costurilor exploatării şi
metode fundamentate pe baza cifrei de afaceri.
Determinarea necesarului de finanţare având ca bază de calcul viteza de rotaţie în
funcţie de costuri reprezintă o sinteză a metodelor analitice bazate pe costuri.
Necesarul de finanţare trimestrial este determinat pe total active circulante, după
relaţia următoare:
Q  Cc
NFCE   Dr
90
Q = producţia fizică trimestrială previzionată
Cc = costul complet mediu unitar antecalculat
Dr = durata de rotaţie pe total active circulante realizată în perioada anterioară
Necesarul trimestrial de active circulante se poate determina , în funcţie de cifra de
afaceri, astfel:
CA
NFCE  R
90 c
CA= cifra de afaceri trimestrială previzionată
Rc = rata cinetică pe total active circulante ( durata de rotaţie a activelor circulante în raport cu
cifra de afaceri, realizată în perioada anterioară)
23 AC 360
Rc
CA
unde : AC – total active circulante din anul precedent
CA - cifra de afaceri realizată în anul precedent

CAPITOLUL V. FINANŢAREA CICLULUI DE EXPLOATARE

5.1. Conţinutul deciziei de finanţare a ciclului de exploatare

Finanţarea ciclului de exploatare costituie ansamblul finanţărilor pe termen scurt, cu

durata de cel mult un an.
Astfel, finanţarea ciclului de exploatare asigură surse de finanţare pentru alocările pe
termen scurt denumite active circulante sau active curente.
Un activ este cosiderat activ circulant atunci când:
5888 este achiziţionat sau produs pentru consum propriu sau în scopul comercializîrii şi se
asteaptă să fie realizat în termen de 12 luni de la data bilanţului;
5889 este reprezentat de creanţe aferente ciclului de exploatare;
5890 este reprezentat de trezorerie sau echivalente de trezorerie a căror utilizare nu este
restricţionată.

39
 Echivalentele de trezorerie reprezintă investiţiile financiare pe termen scurt, care sunt
uşor convertibile în numerar şi sunt supuse unui risc nesemnificativ de schimbare a valorii.
Pentru fundamentarea deciziei de finanţare se plecă de la principiul că activele
circulante sun finanţate din surse pe termen scurt , iar activele imobilizate din surse pe termen
lung.
În practică acest principiu nu poate fi aplicat în mod strict deoarece întreprinderea nu
poate prevedea foarte precis evoluţia activelor circulante, iar o parte a surselor de finanţare
pot fi asigurate de surplusul surselor de finanţare pe termen lung comparativ cu activele
imobilizate.
Astfel, sursele de finanţare a ciclului de exploatare pot fi împărţite, în funcţie de
modul de constituire, în trei categorii: surse proprii; surse atrase; surse împrumutate.
Obiectivul deciziei de finanţare îl constituie selecţia şi mobilizarea operativă a surselor
de capital circulant la costul cel mai redus al procurării acestora şi în condiţii de reducere a
riscului. Decizia de finanţare a ciclului de exploatare dă finalitate întregii gestiuni a
capitalului circulant, respectiv echilibrul ce trebuie asigurat între nevoia de finanţare a
activelor circulante şi sursele de finanţare a acesteia.
Gestiunea financiară îşi propune armonizarea relaţiei rentabilitate –risc, iar decizia de
finanţare a ciclului de exploatare trebuie să asigure realizarea echilibrului financiar.
O decizie optimă de finanţare a ciclului de exploatare trebuie să echilibreze relaţia
contradictorie dintre creşterea autonomiei financiare prin folosirea surselor proprii şi
necesitatea apelării la surse de capitaluri pe termen scurt, în completarea capitalurilor proprii,
care să acopere nevoile ciclice.
Astfel, cea mai mare parte a activelor circulante sunt finanţate prin surse atrase,
denumite şi datorii de exploatare. Dacă sursele proprii de capitaluri şi sursele atrase nu sunt
suficiente pentru asigurarea necesarului de finanţare a ciclului de exploatare, întreprinderea
este nevoită să apeleze la surse împrumutate.
Având în vedere cele menţionate, rezultă că decizia de finanţare a ciclului de
exploatare este complexă, iar gestiunea financiară trebuie să ia în considerare un ansamblu de
criterii, referitoare la realizarea obiectivelor financiare de rentabilitate, lichiditate şi diminuare
a riscului.

5.2. Sursele proprii

Finanţarea ciclului de finanţare din surse proprii asigură autonomie financiară, iar
riscul retragerii neprevăzute a capitalurilor este practic inexistent.
Sursele proprii care pot asigura finanţarea activelor circulante sunt date de mărimea
surplusului dintre sursele permanente şi nevoile permanente de alocare, iar această diferenţă
este denumită fond de rulment.
Astfel, dacă se compară ansamblul surselor permanente, constituite din capitaluri
proprii şi credite pe termen mediu şi lung, cu alocările permanente formate din activele
imobilizate, rezultă fondul de rulment global (FRG), iar diferenţa dintre capitalurile proprii şi
activele imobilizate este denumită fond de rulment propriu.
Dacă FRG > 0, resursele permanente depăşesc activele fixe, iar activele imobilizate
sunt finanţate din surse stabile şi sigure.
Un fond de rulment pozitiv semnifică faptul că se degajă un surplus de surse
permanente în raport cu activele imobilizate, care poate fi utilizat pentru finanţarea unor
necesităţi ale ciclului de exploatare.
Dacă FRG = 0, resursele permanente sunt egale cu activele fixe. Este o situaţie pur
teoretică care indică faptul că resursele permanente asigură finanţarea în totalitate a activelor

40
imobilizate, fără a se degaj un surplus care să poată fi utilizat pentru finanţarea altor necesităţi
ale întreprinderii.
Dacă FRG < 0, resursele permanente sunt mai mici decât activele imobilizate, iar
acestea nu sunt finanţate decât parţial din pe seama surselor stabile.
Un fond de rulment negativ semnifică faptul că există o insuficienţă a surselor
permanente în raport cu alocările permanente ce trebui acoperită din alte surse , pe termen
scurt. În acest caz se vorbeşte de o insuficienţă de fond de rulment.
Finanţarea ciclului de finanţare din surse permanente se justifică prin caracterul
reânoibil al activelor circulante, iar dacă nu sunt schimbări structurale există un nivel minim
al activelor circulante ce trebuie finanţat.
Astfel, o dată cu reânoirea stocurilor şi creanţelor are loc şi reânoirea în proporţii
aproximativ egale a datoriilor de exploatare . Caracterul reânoibil al stocurilor şi creanţelor,
precum şi al datoriilor de exploatare, determină ca nevoia netă de capitaluri pentru ciclul de
exploatare să se manifeste la nivelul diferenţei dintre necesarul de finanţare a ciclului de
exploatare şi datoriile de exploatare. Această diferenţă este chiar necesarul de fond de rulment
pentru care, pentru a se asigura realizarea echilibrului financiar pe termen scurt, trebuie să
existe un fond de rulment acoperitor.
Alocarea unei părţi a surselor permanente pentru acoperirea necesităţilor temporare
este justificată de caracterul continuu reînnoibil al stocurilor şi creanţelor care conferă acestor
active ciclice, o necesitate permanentă de capitaluri băneşti.

5.3. Sursele atrase

Sursele atrase, denumite şi datorii de exploatare, au un nivel, o structură şi o evoluţie

dependentă de caracteristicile ciclului de exploatare, care determină atât mărimea datoriilor de
exploatare cât şi durata lor de exigibilitate.
Fondul de rulment nu este, de regulă, principala sursă de finanţare a activelor
circulante.
Astfel, ca urmare a desfăşurării unei activităţi specifice, întreprinderea este constrânsă
să acorde anumite scadenţe de plată clienţilor săi, cărora le-a livrat bunuri, prestat servicii sau
le-a executat lucrări.
Creditul-client reprezintă pentru întreprindere o imobilizare care are ca efect încetinirea
vitezei de rotaţie a clienţilor şi reducerea lichidităţii activelor circulante. Efectele nefavorabile
resimţite de întreprinderea care acordă credite clienţilor, legate de reducerea lichidităţii
activelor circulante, sunt asumate de aceasta deoarece sistarea lor ar produce influenţe
nefavorabile privind realizarea cifrei de afaceri. În general, clienţii nu pot plăti cash, ceea ce
nu înseamnă că n-au capacitate de plată sau că nu sunt solvabili. Vânzare pe credit, conform
clauzelor contractuale, a devenit o practică generalizată, iar pentru creşterea cifrei de afaceri
întreprinderile sunt dispuse să acorde facilităţi de plată clienţilor lor.
De asemenea, întreprinderea obţine anumite scadenţe de plată, din partea furnizorilor,
pentru plata bunurilor, serviciilor şi lucrărilor prestate sau executate.
Creditul de furnizor se formează în momentul în care furnizorul acceptă să fie plătit la o dată
ulterioară livrării bunurilor şi serviciilor contractate.
Pentru a nu avea dificultăţi de trezorerie, furnizorul poate cere clientului său
permisiunea de sconta aceste trate la banca sa în vederea refacerii trezoreriei.
În afară de datoriile către furnizori, întreprinderea înregistrează datorii pe termen scurt
faţă de diverşi creanţieri, după cum urmează:
23 drepturi de personal datorate angajaţilor;
5888 obligaţii fiscale datorate bugetului public;
5889 dividende de plătit asociaţilor;

41
 5888 alte datorii către terţi.
Aceste datorii pe termen scurt, denumite şi datorii de exploatare, au termene de plată
fixe sau variabile, reglementate prin clauze contractuale sau prin legi specifice.
Până la data scadenţei, datoriile întreprinderii către terţi reprezintă surse atrase de
capital pentru finanţarea unor necesităţi ale ciclului de exploatare.
Orice întreprindere este intersată să obţină un decalaj favorabil între duratele de
încasare a creanţelor şi duratele de plată a datoriilor, realizat prin creşterea gradului de
lichiditate al creanţelor şi reducerea gradului de exigibilitate al datoriilor pe termen scurt.
În calculele de previziune interesează soldul minim al datoriilor către terţi, care
datorită reânoirii permanente are un caracter stabil. Aceste resurse atrase mai sunt denumite şi
pasive stabile.
Pasivele stabile reprezintă datorii ale întreprinderii către terţi, minime şi atrase pe o
perioadă de timp permanentă ca urmare a reînnoirii continue a acestora.
Pasivele stabile, în funcţie de scadenţele de plată, sunt grupate în două categorii:
0datorii cu termene fixe de plată;
1datorii cu termene de plată variabile.
Datoriile cu termene fixe de plată, ce intră în categoria pasivelor stabile de tipul I, au o
evoluţie crescătoare a soldului până la data plăţii, iar din acestă categorie fac parte: datorii
reprezentând drepturi de personal cuvenite angajaţilor; datorii către stat; datorii către
furnizorii de utilităţi şi alte servicii cu termene fixe de plată.
Datoriile cu termene de plată variabile, ce intră în categoria pasivelor stabile de tipul
II, reprezintă datorii, în principal către furnizorii de materii prime, materiale, piese de schimb.
Acestea au termene de plată stabilite în funcţie de clauzele contractuale aferente fiecărui
contract şi au sold variabil pe parcursul unei perioade de gestiune .
În literatura de specialitate, pentru fundamentarea pasivelor stabile din prima
categorie, este prezentată metoda analitică, iar pentru fundamentarea pasivelor stabile din a
doua categorie, metoda sintetică.
Astfel, metoda analitică se foloseşte pentru estimarea surselor atrase din datorii cu
termene fixe de plată şi cu solduri crescătoare până în momentul plăţii acestora, necesitând
parcurgerea următoarelor etape:
ᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀԀĀȀ⸀ĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀ0 determinarea pasivelor
stabile pentru trimestrul cu activitate minimă. Alegerea trimestrului cu activitate
minimă se justifică prin faptul că pasivele stabile calculate pentru această perioadă se
vor regăsi şi în cealaltă perioadă a anului de gestiune.
-determinarea datoriilor medii zilnice care se realizează prin împărţirea datoriilor cu
termene fixe de plată la nivel de trimestru, la numărul standard de zile.
-determinarea soldurilor iniţiale pentru o lună din trimestrul luat în calcul. Acest sold
se determină înmulţind datoriile medii zilnice cu numărul de zile de la data ultimei
plăţi din luna precedentă şi începutul lunii în curs.
-determinarea soldurilor zilnice. Se determină astfel: la soldul iniţial se adaugă
datoriile şi se scad plăţile efectuate în fiecare zi.
ᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀԀĀȀ⸀ĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀ1 însumarea soldurilor din
fiecare zi pentru toate categoriile de datorii cu termene fixe de plată şi alegerea
soldului zilnic total cel mai mic din luna de calcul.
Acest sold reprezintă nivelul previzionat al pasivelor din categoria I pentru anul de
gestiune.
Metoda sintetică se foloseşte pentru fundamentarea pasivelor stabile din categoria II,
care nu au termene fixe de plată.
Aceste datorii sunt previzionate, în funcţie de această metodă, în baza nivelului
trimestrial total al datoriilor şi durata medie a perioadei de plată.
Nivelul estimat al pasivelor stabile din categoria II se detrmină astfel:

42
 A 
t
Pasivestabile  D p
90
At = aprovizionări trimestriale totale
Dp = durata medie a perioadei de plată
Totalul surselor atrase se obţine prin însumarea pasivelor stabile din categoria I şi
pasivele stabile din categoria II
.
5.4. Sursele împrumutate

Sursele împrumutate pentru finanţarea ciclului de exploatare reprezintă credite pe

termen scurt, cu scadenţa mai mică de un an, obţinute de la instituţiile de credit.
Creditele bancare pe termen scurt au menirea de a elimina dezechilibrele temporare,
echilibrând bugetul trezoreriei.
Acestea au rolul de a asigura suplimentarea finanţărilor determinate, în principal, de
creşterea nevoii de capital circulant şi diminuarea surselor proprii şi atrase.
Operaţiunea de creditare reprezintă actul prin care instituţia de credit pune la
dispoziţie sau se obligă să pună la dispoziţie clienţilor, fondurile solicitate sau îşi ia un
angajament prin semnătură, de natura avalului cauţiunii sau garanţiei în favoarea acestora.
Creditele se acordă la cererea agenţilor economici care îndeplinesc cumulativ
următoarele condiţii:
0sunt constituiţi şi funcţionează conform legii;
1desfăşoară activităţi potrivit obiectului de activitate înscris în actul constitutiv;
0 prezintă credibilitate şi garanţii asiguratorii pentru rambursarea creditelor şi plata
dobanzilor la termenele stabilite;
2 acceptă administrarea informaţiei de risc bancar in cadrul Centralei Riscurilor
Bancare;
3 derulează si/sau vor derula operaţiuni de încasări şi plăţi prin conturi deschise la
unităţile teritoriale ale instituţiei de credit;
4 indicatorii de bonitate stabiliţi pe baza bilanţurilor (situaţiilor contabile periodice
prezintă niveluri acceptabile;
5 din analiza fluxurilor de lichidităţi, rezultă ca există posibilităţi de rambursare la
scadenţă a ratelor din credit şi de plată a dobanzilor aferente;
Creditele pot fi clasificate după mai multe criterii, după cum urmează:
1 în funcţie de durata acordării:
0pe termen scurt (pană la un an);
1pe termen mediu (de la 1 an la 5 ani);
2pe termen lung (peste 5 ani).
2 în funcţie de natura activităţilor desfăşurate de clienţi beneficiari:
0credite acordate clientelei nefinanciare;
1credite acordate clientelei financiare.
3 în funcţie de destinaţie sau scopul pentru care a fost acordat:
0credite comerciale;
1credite de trezorerie;
2credite de consum şi vânzări în rate;
3credite pentru finanţarea operaţiunilor de comerţ exterior;
4credite pentru finanţarea stocurilor şi pentru echipamente;
5credite pentru investiţii imobiliare;
6alte credite acordate clientelei.
4 în funcţie de forma sub care se acordă:
0avansuri în cont (cont curent autorizat să aibă sold debitor);

43
 0 credite acordate sub formă de lichidităţi;
1 credite de plăţi;
2 cesiune de creanţă.
1 în funcţie de măsurile asiguratorii luate:
0 credite cu garanţie;
1 credite fără garanţie sau credite în alb.
Creditele acordate pe durată de până la un an, au rolul de a permite întreprinderii să-şi
finanţeze operaţiunile de exploatare, operaţiuni legate de ciclul de exploatare, iar creditele pe
termen lung şi mediu au scopul de a acoperi nevoile de investiţii care au un caracter durabil.
Creditele bancare pe termen scurt diferă prin obiect, destinaţie, modalităţile de
acordare, garantare, restituire, durată şi cost.
Avân d în vedere marea varietate a creditelor pe termen scurt, acestea pot fi grupate în
trei categorii:
0 credite cu caracter general sau credite de trezorerie;
1 credite de mobilizare;
2 credite de prefinanţare.
Creditele de trezorerie denumite şi credite cu caracter general sunt creditele acordate
de instituţiile de credit în funcţie de situaţia trezoreriei întreprinderii, excedent sau deficit, fără
legătură cu alte creanţe sau alte operaţiuni.
Aceste de credite se acordă pentru acoperirea plăţilor curente, în cazul deficitului de
trezorerie.
Creditele de trezorerie sunt de mai multe feluri:
23 credite pentru facilităţi de casă;
24 credite sezoniere;
25 credite de legătură;
26 credite pe termen foarte scurt.
Creditele pentru facilităţi de casă se acordă pentru acoperirea unor plăţi curente cum ar
fi: plata drepturilor salariale, plata furnizorilor, alte plăţi, variind de la câteva zile până la o
lună.
Creditele sezoniere se acordă întreprinderilor care lucrează sezonier şi înregistrează
decalaj de timp între încasări îi plăţi, cum ar fi de exemplu în agricultură.
Creditele de legătură apar în situaţia când întreprinderea resimte necesităţi de fonduri cu
caracter permanent, pentru investiţii, iar până la obţinerea unui credit pe termen lung, societatea
comercială poate primi un credit pe termen scurt pentru a efectua primele cheltuieli.
Creditele pentru mobilizarea efectelor comerciale reprezintă cazul unui credit frecvent
utilizat, prin care întreprinzătorul emite un bilet la ordin în favoarea băncii, îl mobilizează
primind în schimb un credit într-un volum şi un termen specificat în biletul la ordin.
În acest caz biletul la ordin are un efect financiar şi nu unul comercial, întrucât este
emis pentru obţinerea unui împrumut.
Creditele de mobilizare reprezintă credite acordate prin mobilizarea creanţelor. A
mobiliza o creanţă înseamnă a o transforma în bani înainte de scadenţă prin intermediul unei
instituţii de credit.
Creditele mobilizate pot fi: credite de scont, credite pentru mobilizarea creanţelor
comerciale, credite pentru mobilizarea creanţelor asupra clienţilor externi, vânzarea creanţelor
către instituţii specializate, cesiunea sau amanetarea de creanţe.
Instituţia de credit, pe baza documentelor primite, plăteşte valoarea nominală a
creanţelor, mai puţin agio, imediat, la scadenţa acestora sau la scadenţa prevăzută prin
contract.
Scontarea tratelor de către bănci reprezintă achiziţionarea acestora în schimbul unei
taxe de scont. În realitate scontul este o formă de creditare şi nu o achiziţie reală de creanţe.

44
 Scontul comercial reprezintă operaţiunea prin care în schimbul unui efect de comerţ
(cambie, bilet de ordin), instituţia de credit pune la dispoziţia posesorului creanţei, valoarea
efectului, mai puţin agio (taxa de scont şi comisioanele aferente), fără a aştepta scadenţa
efectului respectiv, iar instituţia de credit are drept de recurs asupra beneficiarului fondurilor.
Desfăşurarea operaţiunii de scontare are loc în felul următor: întreprinderea depune la
bancă trata care reprezintă creanţă pe care vrea să o mobilizeze, primeşte un credit în cont la
nivelul tratei minus dobânzi şi comisioane.
Procedura de scont are drept suport efecte comerciale: cambii şi bilete la ordin,
utilizate ca mijloc de plată.
Factoringul reprezintă operaţiunea prin care clientul, denumit „aderent”, transferă
proprietatea creanţelor (facturilor) sale comerciale instituţiei de credit, denumită „factor”
acesta având obligaţia conform contractului încheiat, de a asigura încasarea creanţelor
aderentului, asumându-şi riscul de neplată a acestora.
Instituţia de credit, pe baza documentelor primite, plăteşte valoarea nominală a
creanţelor, mai puţin agio, imediat, la scadenţa acestora sau la scadenţa prevăzută prin
contract.
Creditele de prefinanţare sunt specifice unor anumite operaţiuni cum sunt:
-finanţarea lucrărilor publice pentru a acoperi temporar necesităţile de plăţi ale întreprinderii,
care execută lucrări în domeniul public, până la încasarea contravalorii acestora de la buget.
Reprezintă o prefinanţare a întreprinderilor care are relaţii avantajoase cu statul însă plăţile
sunt efectuate mai lent.
-facilitarea exporturilor – acoperirea cheltuielilor efectuate de exportator până la încasarea
contravalorii de la partenerul străin.
Selecţia creditelor pe termen scurt presupune alegerea unui anumit tip de credit
luând în considerare unele criterii dintre care cele mai importante sunt următoarele:
23 facilităţile de acces;
24 supleţea acestuia;
25 costul creditului.
Criteriul costului este foarte important deşi nu poate fi interpretat drept criteriu
absolut.
De exemplu, există cazuri când se acceptă un cost mai ridicat al creditului cu condiţia
obţinerii lui cât mai urgent.
De altfel se poate stabili o corelaţie între costul creditului şi supleţea sa; cu cât creşte
supleţea, are loc şi o creştere a costului creditului.
Pentru a pune în evidenţă varietatea creditelor pe tremen scurt sunt prezentate
categoriile de credite acordate de Banca Comercială Română.
Banca acordă credite pe termen scurt, mediu şi lung în lei şi în valută, pe seama
resurselor proprii şi a celor atrase, în conformitate cu prevederile din planul de credite şi
resursele de acoperire ale acestora, aprobat de organele competente. Prin credite pe termen
scurt se înţeleg operaţiunile de împrumut a unor sume de bani pe o durată ce nu depăşeşte 12
luni, cu excepţia creditelor pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie. Creditele a căror durată
de rambursare este între 1 an şi 5 ani sunt considerate pe termen mediu, iar cele care depăşesc
durata de 5 ani, dar nu mai mult de 25 ani, sunt credite pe termen lung.
Banca poate acorda clienţilor săi credite pe termen scurt:
a) în lei:
23 credite globale de exploatare: se acordă pentru aprovizionări cu stocuri de materii
prime şi materiale, mărfuri, etc., necesare realizării şi finalizării producţiei, executării
de lucrări şi prestări de servicii, care au consum şi desfacerea asigurată prin contracte
şi comenzi ferme;

45
 23 utilizări prin deschideri de credite permanente (linii de credite) : se pot acorda fie
pentru creditarea de ansamblu a activităţii curente de aprovizionare, producţie,
desfacere, fie a unor subactivităţi, proiecte, contracte, etc., care , prin natura lor, se
desfăşoară şi se evidenţiază distinct;
24 credite pentru finanţarea stocurilor temporare: se acordă pentru finanţarea
operaţiunilor având un caracter ciclic pe baza documentaţiei prezentate de agenţii
economici;
25 credite pentru finanţarea stocurilor sezoniere de materii prime şi produse;
26 credite pentru export : au ca destinaţie finanţarea necesităţilor curente sau excepţionale
ale clienţilor ocazionate de activitatea de export;
27 credite pentru exportul de produse garantate cu creanţe asupra străinătăţii: se acordă
exportatorilor pentru desfăşurarea corespunzătătoare a activităţii curente pe perioada
de la livrarea produselor şi până la încasarea contravalorii lor de la partenerii externi
fără a depăşi 12 luni de la acordarea creditului;
28 credite de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie : se pot acorda pe
termene mai mari de 12 luni, fără a depăşi însă ciclurile tehnologice de execuţie
stabilite prin documentaţia tehnică;
29 credite de scont : scontul reprezintă operaţiunea prin care, în schimbul unui efect de
comerţ, cambie sau bilet de ordin, banca pune la dispoziţia posesorului creanţei
valoarea efectului, mai puţin agio (taxa de scont şi comisioanele aferente), fără a
aştepta scadenţa efectului respectiv;
30 credite pe cecuri remise spre încasare: reprezintă valoarea nominală a creanţelor
comerciale achiziţionae de la clienţi;
31 credite de factoring: factoringul este operaţiunea prin care clientul denumit „aderent”
transferă proprietatea creanţelor sale izvorâte din facturile comerciale, către bancă,
denumită „factor” , acesta având obligaţia, conform contractului încheiat, de a asigura
încasarea creanţelor aderentului, însumându-şi riscul de neplată a acestora;
32 credite pentru facilităţi de cont: se acordă pentru acoperirea decalajului intervenit în
fluxul de lichidităţi ca urmare a întârzierilor în încasarea mărfurilor livrate, lucrărilor
executate sau serviciilor prestate;
33 credite de trezorerie pentru valuta vândută: se acordă pe baza cererilor de credite
depuse de clienţii băncii, care vor fi însoţite de o copie a ordinului de vânzare a valutei
la vedere acceptat de bancă;
34 credite pentru echipament, pe termen scurt; credite pentru echipament de cofinanţare
cu alte societăţi bancare (credite consorţiale), pe termen scurt;
35 credite pentru mărfuri vândute cu plata în rate;
36 credite pentru activităţi desfăşurate de persoanele fizice autorizate şi producătorii
agricoli individuali, pe termen scurt;
b) în valută:
23 credite acordate importatorilor de bunuri şi servicii (pe obiect);
24 utilizări din deschideri de credite permanente pentru importul de materii prime şi
materiale;
25 credite acordate importatorilor de bunuri şi servicii, pe bază de finanţare externă;
26 credite garantate cu creanţe asupra străinătăţii;
credite de factoring în valută – se acordă pentru creanţele comerciale materializate în
facturi provenite din livrări de mărfuri la export, executări de lucrări şi prestări de servicii în
valută, al căror termen de încasare să nu

46
 CAPITOLUL VI
PREVIZIUNEA TREZORERIEI

6.1. Bugetul de trezorerie – consideraţii generale

Conducerea modernă a agenţilor economici în cadrul economiei de piaţă presupune

realizarea unei previziuni a activităţii economico – financiare. În cadrul acestei previziuni, cea
mai importantă activitate o reprezintă previziunea financiară. Instrumentele principale de
realizare a previziunii financiare sunt bugetele întreprinderii care servesc nevoilor interne de
orientare spre realizarea obiectivelor propuse în exerciţiul următor şi care trasează traiectoriile
de parcurs pentru realizarea acestora.
Bugetul de trezorerie este consecinţa elaborării bugetelor specifice ale întreprinderii
(bugetul vânzării, producţiei, investiţiilor etc.) şi restricţia ultimă determinată de necesitatea
menţinerii capacităţii de plată. Obiectivul politicii de trezorerie este stăpânirea fluxurilor
financiare şi sincronizarea încasărilor cu plăţile pentru a se asigura permanent capacitatea de
plată a întreprinderii. Dacă echilibrul nu poate fi atins în condiţii favorabile, se poate revizui
ansamblul bugetelor anuale, politica creditelor pentru clienţi, ritmul de investiţii etc.
Bugetul de trezorerie are ca funcţiune principală previziunea încasărilor şi plăţilor
pornind de la previziunea cheltuielilor din care sunt excluse cele neplătibile şi de la
previziunea vânzărilor din care sunt excluse cele neîncasabile. Astfel, încasările vor cuprinde:
vânzările cu încasare imediată, încasarea vânzărilor pe credite din perioada anterioară, vânzări
de valori mobiliare, vânzări de imobilizări, obţinerea unui împrumut, vânzarea unor noi
emisiuni de titluri, încasarea chiriilor, dobânzilor, dividendelor, altor venituri. Plăţile vor
cuprinde: plata cumpărărilor la vedere şi pe credit din perioade anterioare, plata salariilor şi a
altor drepturi de personal, plata altor cheltuieli de exploatare, de administraţie, şi desfacere,
vărsarea impozitelor şi taxelor la Bugetul public naţional, achiziţii de imobilizări, plata
dobânzilor şi a ratelor scadente, plata dividendelor către acţionari, alte plăţi.

6.2. Elaborarea bugetului de trezorerie

Elaborarea bugetului de trezorerie cuprinde două faze importante: 1. previziunea

încasărilor şi plăţilor; 2. determinarea şi acoperirea soldurilor de trezorerie care rezultă din
compararea încasărilor cu plăţile. Tot aici se mai cuprind următoarele operaţii: determinarea
soldurilor de trezorerie înainte de acoperire; acoperirea prin credite a deficitului de trezorerie
sau plasarea excedentului de trezorerie.
Costul creditelor generează plăţi suplimentare care majorează necesarul de finanţat, iar
plasamentele de trezorerie sunt generatoare de venituri care vor majora încasările .Având în
vedere şi aceste influenţe se realizează elaborarea bugetului definitiv de trezorerie. Elaborarea
bugetului de trezorerie este ultima etapă de previziune cu ajutorul bugetelor, trezoreria fiind
rezultanta previziunilor din celelalte bugete. Elaborarea bugetului de trezorerie se face în baza
a trei documente de evidentă şi previziune, respectiv : bilanţul de deschidere al perioadei de
gestiune, contul de rezultate previzionat şi bilanţul previzional .
Trezoreria este determinată de fluxurile financiare ale perioadei de gestiune,
determinate la rândul lor de veniturile şi cheltuielile perioadei şi de modificarea soldurilor,
creanţelor şi datoriilor de la începutul şi sfârşitul perioadei.
Î=SC0+V–SC1
Î = încasările perioadei Sc0 = solduri creanţe la începutul perioadei
V = venituri previzionate Sc1 = solduri creanţe la sfârşitul perioadei

47
 Pl = Sd0 + CH – Sd1
Pl – plăţile perioadei
Sd0 – sold datorii la începutul perioadei
Sd1 – sold datorii la sfârşitul perioadei
CH – cheltuieli previzionate
Î şi Pl - sunt în bugetul de trezorerie
V şi CH - din contul de rezultate previzional
Sc1 şi Sd1 - din bilanţul previzional
Sco şi Sd0 – din bilanţul de deschidere al
perioadei de gestiune

O previziune pertinentă a trezoreriei se face la nivel anual cu defalcare trimestrială şi

lunară.Această previziun va fi revăzută permanent pe parcursul exerciţiului financiar şi
detaliată după necesităţi. După stabilirea cifrei vânzărilor previziunea încasărilor din aceste
vânzări se poate fundamenta având la bază o evidenţă statistică a eşalonării în timp a încasării
veniturilor lunare. În funcţie de domeniul economic între momentul vânzărilor şi cel al
încasărilor rezultă un decalaj semnificativ de la 30 - 90 zile.
Previziunea încasărilor – trebuie să aibă în vedere modificările ce vor avea loc în
structura vânzărilor şi în gradul de solvabilitate al clienţilor care vor influenţa decalajul între
datele livrărilor şi cele ale încasărilor.
Previziunea plăţilor – se face în principiu la fel ca cea a încasărilor, având în vedere
previziunea cheltuielilor şi ordonarea previzibilă a plăţilor pentru aceste cheltuieli. Natura
diferită a cheltuielilor determină însă o serie de particularităţi astfel:
23 aprovizionările cu materii prime şi materiale se previzionează în corelaţie cu stocurile şi
cu previziunea aprovizionărilor. Scadenţarea la plată a acestor aprovizionări se face în
mod similar cu previziunea eşalonării încasărilor.
24 previziunea cheltuielilor de personal se face în funcţie de politica întreprinderii privind
forţa de muncă, iar scadenţarea plăţii salariilor nete este de obicei chenzinală.
25 impozitele, taxele şi contribuţiile către Bugetul public naţional au termene fixe de plată
stabilite prin acte normative de regulă lunare sau trimestriale.
În previziunea plăţilor se au în vedere, de asemenea şi scadenţele previzibile ale
plăţilor ce rezultă din celelalte bugete cum ar fi: achiziţii de active imobilizate, rambursări de
împrumuturi, plata dividendelor .
Pentru acoperirea soldului de trezorerie deficitar înainte de a se apela la credite se
impun a fi luate unele măsuri ca:
5888 avansarea unor încasări prin reducerea volumului şi duratei creditelor comerciale
acordate clienţilor sau chiar prin solicitarea încasării în avans a unor vânzări;
5889 amânarea unor plăţi prin prelungirea creditelor furnizorilor sau chiar eliminarea unor
plăţi
în avans;
5890 renunţarea la efectuarea unor cheltuieli (pentru investiţii).
Dacă şi în urma acestor măsuri rezultă un sold deficitar, acesta urmează a fi acoperit
din credite noi de trezorerie şi de scont. În cazul în care se previzionează un sold excedentar
al trezoreriei se impune mai întâi o analiză a provenienţei acestuia.
El poate proveni fie dintr-un fond de rulment prea mare ca urmare a contractării unor
datorii financiare, fără o întrebuinţare imediată, fie printr-un necesar al fondului de rulment
redus, determinat de o scadenţă a plăţilor mult mai mare decât cea a încasărilor. În această
situaţie se urmăreşte un plasament al trezoreriei cât mai rentabil, cât mai puţin riscant şi cu
cea mai bună lichiditate. În vederea optimizării plasamentelor se are în vedere condiţiile pe
care le oferă piaţa de capital, monetară şi financiară.
Astfel, se pot face plasamente de trezorerie cum ar fi: depozite la termen, certificate de
depozit, bilete de trezorerie, cumpărarea de acţiuni şi obligaţiuni. În principiu, un plasament
cu cât se face pe un termen mai lung este mai rentabil, dar mai puţin mai lichid şi invers.
Cumpărarea unor titluri emise de alte societăţi cu o foarte bună poziţie în bursă are cele mai
mari şanse de a optimiza plasamentele de trezorerie.

48
 CAPITOLUL VII. DECIZIA DE INVESTIŢII

În realizarea echilibrului financiar pe termen lung sunt esenţiale două decizii: de

investiţii şi de finanţare. În funcţie de criteriile financiare rezultate din regulile fundamentale
ale echilibrului financiar decizia de investiţii va face alegere între: investiţia internă în active
imobilizate şi investiţia financiară în valorile mobiliare .
Noţiunea de investiţie în sens financiar reprezintă schimbul unei sume de bani
prezentă şi certă pe posibilitatea obţinerii unor venituri superioare, dar probabile, respectiv
achiziţionarea unor echipamente tehnologice pentru creşterea productivităţii, darea în
funcţiune a unor noi secţii, pentru creşterea producţiei, asimilarea unor brevete pentru
fabricarea unor produse noi. În sens contabil, aceeaşi investiţie desemnează alocarea unei
trezorerii disponibile pentru procurarea unor active fixe ce va determina fluxuri financiare de
venituri şi cheltuieli de exploatare.

7.1. Elementele financiare ale unei investiţii

În evaluarea investiţiilor trebuie să se ţină seama de caracteristicile financiare ale

eforturilor ce trebuie făcute precum şi de efectele pe care le generează. Dacă efortul de
investiţii este întotdeauna măsurabil, efectul investiţiilor este în general mai greu de evaluat
sau în anumite cazuri chiar nemăsurabil. Efectele viitoare scontate prin punerea în funcţiune a
obiectivului de investiţie sunt incerte, fiind de fapt rezultatul unor previziuni care au o
anumită doză de probabilitate cu toate acestea efortul şi efectul unor investiţii pot fi surprinse
prin următoarele elemente financiare de măsurare a lor: suma totală a investiţiei; durata de
viaţă; profiturile suplimentare sau economice de materiale şi manoperă; valoarea reziduală a
investiţiei.
23 Suma totală a cheltuielilor pentru investiţii se determină în mod diferit în funcţie de
modul de realizare al acestora, astfel:
24 pentru achiziţiile de active fixe de la furnizorii de imobilizări , suma investiţiilor va
cuprinde: preţul de achiziţie, taxe şi cheltuieli normale, cheltuieli de transport, cheltuieli de
instalare şi montaj.
25 pentru lucrările de investiţii realizate în regie proprie, suma investiţiilor se compune
din: costul materialelor consumabile, cheltuielile directe cu manopera şi utilajele, cota parte a
cheltuielilor indirecte repartizate.
5888 Durata de viaţă - are mai multe semnificaţii :
5889 durata fiscală sau contabilă – reprezintă durata normală de funcţionare a mijloacelor
fixe stabilită prin catalogul privind duratele normale de funcţionare şi clasificare a
mijloacelor fixe
5890 durata tehnică de funcţionare a mijloacelor fixe – determinată de caracteristicile
tehnice specifice fiecărui mijloc fix. Aceasta poate fi mai mică decât durata contabilă în
condiţii de utilizare intensivă a mijlocului fix sau utilizare necorespunzătoare, sau mai
mare în condiţii de utilizare şi întreţinere deosebite.
5891 durata juridică a investiţiei – reprezintă durata protecţiei juridice asupra dreptului de
concesionare asupra unor exploatări, brevete, licenţe.
Evaluarea eficienţei investiţiei va lua în considerare aceste durate ţinând cont de
durata care interesează în primul rând gestiunea financiară, respectiv durata care nu va genera
cheltuieli mai mari decât venituri realizate.
23 Profiturile suplimentare sau economiile de materiale şi manoperă previzibile a fi
obţinute – reprezintă fluxuri de trezorerie marginale determinate de punerea în funcţiune a

49
obiectivelor de investiţii. Se determină ca diferenţă dintre încasările şi plăţile suplimentare din
activitatea întreprinderii desfăşurată ca urmare a punerii în funcţiune a investiţiei.
5888 Valoarea reziduală a investiţiei – exprimă valoarea posibilă de realizat după
încheierea duratei de viată a investiţie prin : vânzare şi valorificarea pieselor şi
subansamblelor rezultate la casare. De obicei după îndeplinirea duratei tehnice, valoarea
reziduală ajunge la valori nesemnificative pentru gestiunea financiară. Pentru durată de viaţă
mai mică ca durata tehnică, valoarea reziduală poate fi mai mare decât valoarea neamortizata
şi determină un câştig de capital, un surplus de încasări.

7.2. Criteriile financiare pentru luarea deciziei de investiţii

Ciclul financiar al activelor fixe rezultate din investiţii cuprinde o durată de recuperare
a capitalului de mai mulţi ani. Această perioadă de timp pune probleme compatibilităţii
eforturilor şi efectelor.
Pentru compararea cheltuielilor necesare pentru realizarea investiţiei cu profiturile
suplimentare ce vor rezulta, se reţine ca moment de referinţă data punerii în funcţiune a
investiţiilor. Pentru aceasta se determină capitalizarea alocărilor anuale de capital pentru
finanţarea investiţiilor şi actualizarea recuperărilor anuale de capital prin fluxurile de
trezorerie marginale rezultate în cadrul duratei de viaţă a investiţiei.
Astfel, o sumă cheltuită la un moment dat va fi peste un număr de ani echivalent cu o
sumă mai mare având în vedere factorul de fructificare a capitalului pe piaţa financiară. O
sumă ce se va obţine în viitor va echivala la momentul actual cu o sumă mai mică sau egală
cu dobânda încasabilă până la acel moment.
Exemplu: O sumă S0 depusă la o bancă cu o rată a dobânzii “r” va produce:
0 în primul an o dobândă: d1 = S0 r
1 în anul următor :S1 = S0 + S0r = S0(1 + r)
2 în anul 3 :S2 = S1 + S1r = S1(1 + r) = S0(1 + r)2
În general : Sn = S0 (1 + r)n
:
unde (1+r) – factor de fructificare sau capitalizare
Utilizând formula dobânzii compuse şi cunoscând depunerea finală şi totală de
fructificare se poate calcula:

factor de actualizare

Pentru decizia de investiţii actualizarea se face îndeosebi pentru profiturile

suplimentare generate de punerea în funcţiune a investiţiei. Actualizarea profiturilor viitoare
ridică însă unele probleme privind corectitudinea calculelor. În primul rând se pune problema
realismului previziunii fluxurilor de trezorerie marginale având în vedere aproximarea privind
încasările şi plăţile. Rata de actualizare este destul de greu de determinat având în vedere: rata
inflaţiei, rata dobânzii de piaţă şi rata medie a rentabilităţii pe economie sau ramură de
activitate. În general, se optează pentru rata medie a dobânzii corectată cu rata inflaţiei şi cu o
primă de risc. În baza calculelor de actualizare se determină următorii indicatori de eficienţă a
investiţiei: termenul de recuperare a investiţiei; fluxul net de trezorerie actualizat (valoarea
actuală netă); indicele de profitabilitate; rata internă de profitabilitate .
0 Termenul de recuperare a sumelor alocate pentru investiţii – exprimă numărul de
ani de recuperare prin fluxurile de trezorerie marginale medii anuale actualizate.
T  I
r FM
an / act

50
FMt = fluxuri de trezorerie marginale din anul t

VR = valoarea reziduală

= fluxuri de trezorerie marginale actualizate

VR
1  r  valoarea reziduală actualizată
n

Tr reprezintă deci numărul de ani după care suma fluxurilor marginale de trezorerie
actualizate devine egală cu suma investiţiei. Acest indicator asigură o alegere a variantelor de
investiţie în funcţie de rapiditatea recuperării capitalului investit. Se urmăreşte ca T r să fie mai
mic decât durata de viaţă a investiţiei. Această metodă prezintă însă dezavantajul că elimină
proiectele de investiţii cu o rentabilitate ridicată dar care se derulează pe o perioadă mai mare
de timp.
Fluxul net de trezorerie actualizat (valoarea actualizată netă) exprimă surplusul de
capital rezultat la încheierea duratei de viaţă a investiţiei:

Fluxurile de trezorerie anuale sunt reinvestite constant pe piaţa financiară la nivelul

ratei de actualizare. VAN trebuie să fie mai mare decât 0 şi superioară ratei dobânzii
compuse ce s-ar încasa pe piaţa de capital pentru a justifica investiţia în termenii
gestiunii financiare .
c) Indicele de profitabilitate – exprimă rentabilitatea relativă a investiţiei pe întreaga durată de viaţă a
acestuia, respectiv VAN scontată pentru o cheltuială iniţială de investiţie = 1
VAN 1
Ip 
I
d) Rata internă de rentabilitate este egală cu acea rată a dobânzii care egalizează suma
fluxurilor anuale de trezorerie marginale inclusiv valoarea reziduală cu suma investiţiei.
Astfel, rata internă de rentabilitate = rata de actualizare a fluxurilor viitoare de trezorerie
pentru care VAN=0

RIR – rata internă de rentabilitate

CAPITOLUL VIII. DECIZII DE FINANŢARE PE TERMEN LUNG

8.1. Consideraţii generale

Pentru desfăşurarea activităţii specifice fiecare întreprindere are nevoie de importante

surse de finanţare aferente ciclului de exploatare dar şi activităţilor de dezvoltare,

51
restructurare sau modernizare. Capitalurile unui agent economic pot fi: capitaluri proprii
(fonduri proprii); capitaluri împrumutate (credite).
Orice firmă are mai multe posibilităţi de finanţare a activităţii de
investiţiţii, iar selecţia se face în funcţie de anumite criterii economice şi constrângeri la care
este supusă, corelându-se costul resurselor cu rentabilitatea proiectelor.
Deoarece aceste resurse, cu un grad de exigibilitate redus, intră în componenţa
capitalului permanent, regăsinduse în structura financiară a întreprinderii pe o perioadă mai
lungă de timp, se impune o fundamentare care să asigure cel mai mic cost de finanţare,
determinat de un raport optim dintre finanţarea prin împrumuturi şi capitalurile proprii.
Astfel, în cadrul deciziilor de finanţare pe termen lung principalul criteriu de selecţie îl
reprezintă costul procurării capitalului urmărindu-se scăderea costului mediu ponderat al acestuia.
Capitalurile proprii se formează din surse sau contribuţii externe şi surse sau contribuţii
interne.
Contribuţiile externe cuprind aportul proprietarilor şi, eventual unele aporturi ale
statului, ale unor colectivităţi şi organisme specializate, iar cele interne sunt resurse care se
degajă, în principal, din capacitatea de autofinanţare a întreprinderii.
Autofinanţarea reprezintă cea mai eficienţă modalitate de finanţare a necesităţilor
permanente de capital, dar uneori este insuficientă şi se inpune apelarea la contribuţii externe
de capital care pot fi: proprii prin aporturi noi de capital în numerar sau natură, sau
împrumutate.
Capitalurile împrumutate, pentru finanţarea investiţiilor, în funcţie de provenienţă,
scop şi destinaţia acestora se pot împărţi în următoarele categorii principale:
0 împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni;
1 credite pe termen mediu şi lung de la instituţiile de credit;
2 creditul de leasing.

8.2. Capitalurile proprii

8.2.1. Contribuţiile externe. Orice societate comercială nu se poate înfiinţa dacă nu

dispune de un capital social minim, astfel încât proprietarul sau proprietarii trebuie să
angajeze un minim de aport.
În conformitate cu reglementările legale în vigoare ( Legea nr. 441 din 2006 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 31 din 1990 privind societăţile comerciale, republicată ),
capitalul social al societăţii pe acţiuni sau al societăţii în comandită pe acţiuni nu poate fi mai
mic de 90.000 lei, iar Guvernul va putea modifica, cel mult o dată la 2 ani, valoarea minimă a
capitalului social, ţinand seama de rata de schimb, astfel încât acest cuantum să reprezinte
echivalentul în lei al sumei de 25.000 euro.
Capitalul social minim al unei societăţi cu răspundere limitată este de 200 lei.

În cazul societăţilor cu răspundere limitată, capitalul social al acestora a rămas la

acelaşi nivel minim prevăzut de Legea 31/1990 privind societăţile comerciale, divizat în părţi
sociale care nu pot fi mai mici de 10 lei. În cazul societăţilor pe acţiuni sau în comandită pe
acţiuni, valoarea nominală a unei acţiuni nu va putea fi mai mică de 0,1 lei.
Capitalul social este egal cu valoarea nominală a acţiunilor sau părţilor sociale,
respectiv cu valoarea aportului de capital, a primelor şi rezervelor încorporate sau a altor
operaţiuni care conduc la modificarea acestuia
Fiecare acţionar, în schimbul aportului său va primi un număr de acţiuni care
reprezintă dreptul său asupra capitalului întreprinderii.

52
 Acţiunea reprezintă un titlu de participare care conferă posesorului calitatea de asociat
sau acţionar, dându-i dreptul la o parte proporţională din profiturile distribuite de
întreprindere.
Din punct de vedere juridic, o acţiune reprezintă dreptul de proprietate al posesorului
acesteia asupra unei cote-părţi din societatea comercială.
Deţinătorul uneia sau mai multor acţiuni ale unei firme are dreptul la dividende
acordate din profitul acesteia, are dreptul să participe la luarea deciziilor, prin intermediul
Adunării Generale a Acţionarilor, şi are dreptul la o cotă-parte din sumele rezultate în urma
unei eventuale lichidări a firmei, proporţional cu numărul de acţiuni deţinute.
Acţionarul poate primi dividende, după ce din profit s-au efectuat scăzămintele pentru
plata impozitului pe profit şi constituirea rezervelor legale.
Din punctul de vedere al pieţei de capital, acţiunile sunt instrumente financiare pe care
investitorii le pot cumpăra sau vinde în cadrul unei pieţe organizate şi reglementate, mai exact
al Bursei de Valori.
Acţiunile sunt instrumentele financiare de bază ale pieţei de capital, iar prin
tranzacţionarea lor o parte investitorilor au posibilitatea de a obţine profituri şi în acelaşi timp
societăţile comerciale au posibilitatea de a se finanţa. Investitorii pot obţine profit cumpărând
acţiuni la un anumit preţ şi vânzând la un preţ mai mare, iar companiile se pot finanţa prin
emisiunea de noi acţiuni şi vânzarea lor către investitorii interesaţi.
Actiunile societăţilor comerciale pot fi de doua feluri: comune şi preferenţiale.
Cele mai des întalnite sunt acţiunile ordinare sau comune, care dau dreptul la
dividende în limita profitului net obţinut de întreprindere, asigură dreptul la vot in Adunarea
Generala a Actionarilor şi la un procentaj din suma rezultată în urma unei eventuale lichidari
a activelor întreprinderii, în functie de ponderea acestora în totalul actiunilor emise.
Acţiunile comune presupun o asociere deplină fără nici o rezervă la câştigurile şi
valorile societăţii, iar cei care deţin aceste acţiuni sunt proprietarii reali ai societăţii, cei care
controlează conducerea acesteia, au drept de vot, îşi asumă riscul în caz de pierderi, de
lichidare şi beneficiază de rezultatele succesului întreprinderii.
Deţinătorilor de acţiuni comune nu li se garantează dividende, acestea fiind distribuite
numai dacă se realizează profit.
Al doilea tip de actiuni sunt cele preferenţiale, care în locul dreptului la vot dau
deţinătorilor unele drepturi suplimentare faţă de acţiunile ordinare.
Astfel, detinatorii de actiuni preferentiale pot avea dreptul să primească dividende
într-o anumită sumă indiferent dacă firma a înregistrat profit sau pierdere. De asemenea, în
cazul lichidării societăţii comerciale au prioritate faţă de restul actionarilor, în cazul în care
suma rezultată din valorificarea activelor nu acoperă datoriile acesteia.
Actiunile preferentiale pot fi particularizate de la companie la companie, putând
exista şi drepturi sau obligatii diferite faţă de cele menţionate, după cum urmează:
0 actiune preferenţială convertibilă care poate fi schimbată cu un număr de acţiuni comune, la
un pret prestabilit;
1 acţiune preferenţială cu dividend variabil este acţiunea al cărei dividend este recalculat la
intervale de timp specificate, de obicei trimestrial, după o formulă predeterminată. În
general, preţul acţiunilor preferenţiale cu dividend variabil nu are fluctuaţii mari deoarece
dividendul este ajustat automat pentru a mentine tranzacţionarea acţiunilor în jurul valorii
nominale;
2 actiune preferenţială cumulativă este acţiunea ale carei dividende, omise de la plată din
cauză că firma nu a obţinut câştiguri suficiente sau din alte cauze, se acumulează până în
momentul în care dividendele vor putea fi plătite integral înaintea plăţii dividendelor
aferente tuturor acţiunilor comune;

53
0 acţiune preferenţială necumulativă este acţiunea pentru care dividendele neplătite din
cauza faptului ca firma nu a obtinut câştiguri suficiente sau din alte motive nu se
acumulează;
1 acţiune preferenţială participativă este acţiunea care pe lângă plata dividendului stabilit dă
dreptul deţinătorului său să participe, în anumite condiţii, alături de deţinătorii acţiunilor
comune la distribuirile suplimentare care se fac din câştigurile companiei;
2 acţiune preferenţială prioritară este acţiunea care oferă un drept de retenţie superior celui
oferit de celelalte emisiuni de acţiuni preferenţiale asupra activelor companiei în caz de
lichidare şi asupra câştigurilor atunci când sunt declarate dividende;
3 acţiune preferenţială răscumpărabilă este acţiunea care poate fi rascumparată de către
emitent, de regulă atunci când ratele dobânzii de pe piaţă scad semnificativ sub
randamentul oferit de acţiunea preferenţială la momentul emiterii.
Într-o economie de piaţă o societate pe acţiuni devine importantă numai dacă acţiunile
ei sunt admise să fie cotate la bursă.
Pentru a fi admisă la bursă o societate comercială trebuie să întrunească unele conditii
impuse de legislaţia natională spre a putea ca acţiunile şi obligaţiunile emise pe piaţa primară
să poată fi vândute şi cumpărate la bursă.
Aceste condiţii pot fi sintetizate astfel:
0 valoarea probabilă de piaţă a titlurilor pentru care se doreşte cotarea trebuie sa fie egală
sau superioară valorii impuse de lege;
1 titlurile trebuie să fie liber transferabile, adica degrevate de orice garanţie reala sau
poprire legală;
2 societatea trebuie să fi publicat bilanţurile şi conturile de profit şi pierdere pe ultimii cinci
ani;
3 cel putin 25% din fiecare clasă de acţiuni trebuie să fie deţinută de public alcatuit din
persoane neasociate cu directorii sau cu acţionarii majoritari;
4 solicitantii trebuie să publice un document care să conţină informaţii despre titlurile pe
care le-au emis şi cele pe care sunt gata să le emită;
5 de regulă, acţiunile dintr-o nouă emisie trebuie să se ofere de către societatea emitentă cu
precadere actionarilor existenti, participanti la capitalul său social;
6 societatea trebuie să-si informeze acţionarii în scopul ocrotirii intereselor acestora.
Cursul schimburilor poate fluctua peste sau sub valoarea nominală, în funcţie de
performanţele economico-financiare ale întreprinderii

8.2.2. Majorarea capitalului şi drepturile de subscripţie şi de atribuire ale

acţionarilor sau asociaţilor.

Capitalul unei societăţi comerciale se poate majora, prin mai multe modalităţi, cele
mai importante fiind:
0aporturi noi sub formă bănească sau în natură ;
-capitalizarea unei părţi din profitul exerciţiilor financiare anterioare (încorporarea
altor elemente ale capitalurilor proprii : prime de emisiune ; rezerve, profituri nerepartizate) ;
-convertirea obligaţiunilor în acţiuni.
Dintre toate aceste modalităţi doar aporturile sub formă bănească reprezintă operaţiuni
de finanţare directă, realizându-se printr-o nouă emisiune de acţiuni sau prin aport suplimentar
de la vechii acţionari.
Aportul în natură reprezintă o operaţiune indirectă de finanţare, iar încorporarea unor
elemente ale capitalurilor proprii sau convertirea obligaţiilor în acţiuni nu reprezintă
operaţiuni de finanţare, având ca efect doar modificarea structurii financiare a întreprinderii.

54
 Daca majorarea capitalului social se face prin aporturi în natură, adunarea generala
extraordinară, care a hotarat aceasta, va numi unul sau mai mulţi experţi penru evaluarea
acestor aporturi.
În cazul împrumuturilor pe termen lung din emisiuni de obligaţiuni convertibile, se
poate prevedea încă de la lansarea acestora, posibilitatea preschimbării lor în acţiuni, la o
anumita dată, într-un anumit interval de timp şi în anumite conditii bine definite. Conversia
obligaţiunilor în acţiuni poate avea loc la aceeaşi valoare nominală sau la o valoare mai mare,
diferenţa fiind denumită prime legate de capital.
Pe parcursul desfăşurării activităţilor specifice apar necesităţi suplimentare de capital
pentru asigurarea finanţării unor investiţii sau pentru reconstituirea capitalurilor proprii,
diminuate datorită înregistrării unor pierderi.
Majorarea capitalului social prin aporturi noi în numerar se poate realiza, în principal,
prin două modalităţi :
0 aport suplimentar, în numerar, de la acţionarii vechi, proporţional cu numărul de
acţiuni deţinute, fără a se modifica structura acţionariatului, având ca efect
creşterea valorii nominale a acţiunilor.
Această modalitate este aplicată mai rar deoarece presupune ca toţi acţionarii să fie de
acord cu majorarea capitalului social prin aporturi în numerar, în funcţie de numărul de
acţiuni deţinute.
23 o nouă emisiune de acţiuni la care pot să subscrie atât acţionarii vechi cât şi acţionari
noi care doresc să participe la procesul de capitalizare al întreprinderii.
Decizia de majorare a capitalului social este luată de Adunarea Generală a
Acţionarilor, putându-se realiza, aşa cum s-a menţionat, fie prin emiterea şi subscrierea de noi
acţiuni, procesul de emisiune al actiunilor fiind stabilit de aceasta, fie prin creşterea valorii
nominale a acţiunilor existente.
În cazul în care majorarea de capital se realizează prin emisiunea de noi acţiuni, iar
acţiunile noi pot fi destinate fie exclusiv vechilor actionari, fie, partial, unor noi actionari.
Dacă actiunile sunt destinate şi acţionarilor noi, emisiunea de acţiuni se face la valoarea de
emisiune, care, de regulă, este mai mare decat valoarea nominala a actiunilor.
O nouă emisiune de acţiuni se caracterizează prin diluarea capitalului deţinut de
acţionari prin diminuarea profitului pe acţiune şi reducerea puterii exercitate de acţionari.
Valoarea de emisiune a unei acţiuni noi trebuie să fie apropiată de valoarea acţiunii
vechi pentru a se păstra un efect de diluare mai mic al rentabilităţii acţiunilor, prin împărţirea
profitului la un număr mai mare de acţiuni.
Prima de emisiune, reprezintă diferenta dintre valoarea reală şi cea nominală a
acţiunilor, fiind folosită pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de emisiune si se constitue
ca o rezervă în cadrul capitalurilor proprii, sau se încorporeaza în capitalul social având ca
efect o nouă creştere de capital.
Astfel, pentru a majora capitalul social printr-o emisiune de acţiuni la o societate
comercială cotată la bursă, se va emite un număr de acţiuni noi , la un preţ de emisiune
cuprins între valoarea nominală a acţiunilor şi cursul bursier al acestora .
Capitalizarea bursieră, înainte de emisiunea de acţiuni se determină astfel :
CB = n x p
Unde: CB- capitalizare bursieră;
n – numărul de acţiuni vechi; p
– cursul bursier al acţiunilor.
După emisiunea de acţiuni capitalizarea bursieră se determină astfel :

CB'= n x p + n'x e
Unde: n'- numărul de acţiuni noi;

55
e- preţul de emisiune.

Valoarea teoretică de piaţă se determină astfel:

nxp  n' xe
p’=
n  n'

Se constată o diferenţă între preţul la bursă şi valoarea teoretică de piaţă determinată

nxp  n' xe
astfel: = p-p'= p 
n  n'

Pentru a proteja acţionarii vechi împotriva efectului de diluare a capitalului, în cazul

unei noi emisiuni de acţiuni, de regulă, fiecărei acţiuni vechi i se ataşează un drept de
subscriere a cărui valoare nominală este egală cu diferenţa menţionată anterior, respectiv:
nxp  n' xe
Ds = p  = n'/n+ n'x(p-e)
n  n'
Rezultă că doar acţionarii vechi vor putea achiziţiona o acţiune nouă la preţul de emisiune în
condiţiile în care deţin un număr de drepturi de subscriere, pentru fiecare acţiune nouă, egal
n
cu raportul dintre numărul de acţiuni vechi şi numărul de acţiuni noi ( ).
5888
'
Un acţionar nou va trebui să cumpere, pentru fiecare acţiune nouă, de la acţionarii vechi, un
n
număr de drepturi de subscriere egal cu raportul .
23
'
Astfel, noul acţionar va plăti, preţul de emisiune plus valoarea nominală
pentru un anumit număr de drepturi de subscriere, pentru a deţine o acţiune.
De asemenea, vechiul acţionar poate opta să subscrie la numărul de titluri
corespunzător sau să vândă drepturile de subscripţie.
Dreptul preferenţial pentru vechii acţionari se atribuie de Adunarea Generală, care
poate să ia şi hotărârea de a nu-l acorda, dacă preţul de emisiune pentru noile acţiuni este
apropriat de cursul bursier al acestora. Dreptul preferenţial de subscriere la noile acţiuni se
prezintă sub forma unui cupon (bon) pe care se scrie „drept de subscriere”.
Drepturile de subscriere pot fi tranzacţionate la bursă, preţul acestora fiind stabilit în
funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă.
Dintre factorii de influenţă amintim :
5888 preţul de emisiune, a cărui limită inferioară este valoarea nominală, iar cea superioară
este cursul la bursă;
-raportul de subscriere, reprezentând numărul de drepturi de subscriere necesare pentru a
putea achiziţiona o acţiune nouă;
-situaţia generală de pe piaţa capitalurilor şi tendinţa bursieră .
Diluarea puterii acţionarilor se manifestă în situaţia în carea acţionarii vechi nu pot sau
nu doresc să cumpere acţiuni noi, ceea ce conduce la reducerea controlului exercitat asupra
societăţii.
Majorarea de capital social se poate realiza şi prin încorporarea rezervelor, aceasta
fiind o operaţiune ce nu implică fluxuri financiare.
Astfel, activitatea rentabilă a întreprinderii asigură înregistrarea de profit, din care o parte
poate fi repartizat pentru constituirea rezervelor. Rezervele pot fi încorporate în capitalul
social, în baza Adunării Generale a Acţionarilor, contribuind la majorarea acestuia prin
emiterea de noi acţiuni distribuite gratuit acţionarilo vechi sau prin majorarea valorii
nominale a acţiunilor existente.

56
 Acordarea gratuită de acţiuni se efectuează în funcţie de numărul de acţiuni vechi
deţinut de fiecare acţionar, înmulţit cu raportul dintre numărul total de acţiuni noi şi numărul
de acţiuni vechi, după cum urmează :
Număr total de acţiuni noi
Număr de acţiuni noi/acţionar = Număr de acţiuni vechi/ acţionar × -------------------------------
Număr total de acţiuni vechi
Această modalitate de majorare a capitalului social, prin emiterea de acţiuni noi,
asigură protecţia acţionarilor împotriva efectului de diluare a capitalului prin conferirea unor
drepturi de atribuire, pe care aceştia le pot utiliza, vinde sau cumpăra.
Valoarea unui drept de atribuire se determină ca diferenţă între cursul bursier al unei
acţiuni şi valoarea acesteia după operaţiunea de încorporare prin emisiune.
Valoarea teoretică a dreptului de atribuire se determină la fel ca pentru dreptul de subscriere,
în condiţiile în care preţul de emisiune are valoarea zero.
Relaţia de calcul a valorii dreptului de atribuire este următoarea :

nxp  n' n
D a  p  p'  23 xe = p
 n 23
5888 n'
n'

Semnificaţia simbolurilor din această relaţie este aceaşi cu cea de la calculul dreptului
de subscripţie.

8.2.3. Contribuţiile (sursele) interne.

Contribuţiile interne la capitalurile proprii ale unei întreprinderi se constituie din

resursele care se degajă din activitatea desfăşurată de firmă, reprentând un proces de
autofinanţare susţinut de gradul de rentabilitate ce asigură autonomie financiară.
Astfel, pentru desfăşurarea unei activităţi specifice, firma efectuează o serie de
cheltuieli, iar în funcţie de natura lor se împart în mai multe categorii, dintre care cele mai
importante sunt următoarele : cheltuieli cu materiile prime şi materialele consumabile ;
cheltuieli cu energia şi apa; cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi; alte cheltuieli
externe; cheltuieli cu personalul; cheltuielile cu amortizările şi provizioanele; cheltuieli
financiare.
De asemenea sunt obţinute venituri provenind, în principal, din vânzarea produselor,
executarea de lucrări şi prestarea de servicii, precum şi din venituri financiare (de titluri,
dobânzi, diferenţe de curs valutar, etc.).
Se poate aprecia că diferenţa dintre venituri şi cheltuieli (exclusiv cheltuielie cu
impozitul pe profit, cheltuieli cu amortizările şi provizioanele), are următoarele destinaţii :
5888

plata impozitului pe profit, reprezentând partea care este datorată statului;
plata de dividende, reprezentând remunerarea asociaţilor sau acţionarilor;

plata primelor privind participarea la profit personalului, reprezentând partea ce poate fi
atribută angajaţilor ;
5889 constituirea amortismentului, provizioanelor şi rezervelor, reprezentând
partea care formează autofinanţarea totală.
Autofinanţarea totală, denumită şi autofinanţare globală sau brută, cuprinde autofinanţarea de
menţinere şi autofinanţarea netă..
Autofinanţarea de menţinere are ca surse de formare amortizările şi provizioanele
pentru deprecieri sau pentru acoperirea unor riscuri, şi trebuie să asigure menţinerea
patrimoniului la un nivel înregistrat la un moment dat. Autofinanţarea netă este generată de
rezervele constituite din profit, având rolul de a asigura creşterea patrimonială, în scopul
dezvoltării activităţii întreprinderii. Asistăm astfel la un proces de capitalizare susţinut de
57
desfăşurarea unei activităţi rentabile a întreprinderii, care generează surse de finanţare sigure,
asigurând autonomie financiară.

8.3. Capitalurile împrumutate

Pentru asigurarea surselor de finanţare pe termen lung, o societate comercială, pe

lângă capitalurile proprii, este constrânsă să apeleze la capitaluri împrumutate, care de regulă
se constituie astfel:
23 împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni;
24 credite pe termen mediu şi lung de la instituţiile de credit;
25 creditul de leasing.

8.3.1. Împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni (obligatare).

Împrumuturile din emisiunile de obligaţiuni reprezintă contravaloarea obligaţiunilor

emise prin subscripţie publică, potrivit legislaţiei în vigoare.
Sunt împrumuturi pe termen mediu şi lung, emise de societatile private, de sectorul
public sau cel semipublic, agenti care au, în general, acces pe piaţa financiară.
Aceste împrumuturi sunt divizate în părti egale, numite obligaîiuni, rambursabile la o
scadenţă determinată şi generatoare de dobânzi, de obicei anuale. Titlurile sunt remise
creditorilor care au subscris împrumutul, aceştea fiind numiti şi obligatari.
Toate obligaţiunile au aceiaşi valoare iniţială, numită valoare nominală. Preţul de
emisiune poate fi egal sau mai mare decât valoarea nominală, diferenţa fiind denumită primă
de emisiune. De asemenea preţul de rambursare este, de regulă, egal cu valoarea nominală,
dar poate fi şi mai mare, diferenţa fiind denumită primă de rambursare,
Spre deosebire de deţinătorii de acţiuni care au calitatea de proprietari ai întreprinderii,
deţinătorii de obligaţiuni sunt doar creditori, iar în această calitate nu pot controla conducerea
acesteia. De asemenea, obligaţiunea este o valoare cu venit fix, în opozitie cu acţiunea, care
este o valoare cu venit variabil.
În funcţie de tipul ratei dobânzii, împrumuturile din emisiunea de obligaţiuni se împart
în două categorii:
- împrumuturi cu rata a dobânzii fixă, pentru întreaga durată a împrumutului;
5888 împrumuturi cu rată a dobânzii variabilă, revizuibilă sau indexată în funcţie
ratele pieţei obligatare şi ale pieţei monetare.
Modalitatea de rambursare a împrumuturilor obligatare se fixează în momentul
emisiunii, iar rambursarea se poate realiza astfel:
23 în integralitate, la scadenţă;
-progresiv, în mai multe transe, prin răscumparare la bursă, sau prin procedeul tragerii
la sorti.
Modalitatile de rambursare prin "anuitati constante" sau prin "amortizari constante" au
disparut, de regula, din practica pietelor financiare.
Durata împrumutului din emisiunea de obligatiuni este stabilită de societatea emitentă,
cele mai frecvente durate, în practica europeană fiind cuprinse în intervalul 8-10 ani.
Oferta publica de vânzare de obligaţiuni se deruleaza similar cu cea de vânzare de
acţiuni. Asfel, la fel ca şi în cazul acţiunilor, obligaţiunile se emit prin ofertă publică prin
intermediul unei societăti specializate de intermediere numita societate de servicii de investitii
financiare (SSIF).
SSIF coordonează toate operatiunile legate de finantarea prin obligatiuni, cele mai
importante fiind următoarele:

58
 5888 elaborarea prospectului de emisiune pe baza parametrilor stabiliţi de comun
acord cu societatea emitentă şi a datelor primite de la aceasta;
5889 relaţia cu autorităţile pieţei de capital;
5890 coordonarea operaţiunilor de vânzare a obligaţiunilor;
5891 elaborarea raportului de închidere a ofertei;
5892 listarea obligaţiunilor.
Societatea comercială emitentă stabileste, fiind consiliată de societatea de
intermediere parametrii emisiunii de obligaţiuni, cei mai importanţi fiind următorii: valoarea
totală a împrumutului obligatar; valoarea nominală şi numărul obligaţiunilor, dobanda
aferentă obligatiunilor, durata de viaţă şi frecvenţa plăţilor, perioada de vânzare a
obligaţiunilor, tipul acestora (convertibile sau neconvertibile), modalitatea de garantare,
listarea pe o piaţă organizată.
Pe baza acestor parametri şi a altor informatii se elaborează prospectul de emisiune,
acesta reprezentând documentul oficial de prezentare a societăţii comerciale emitente şi a
obligaţiunilor puse în vânzare. Prospectul trebuie avizat de Comisia Nationala a Valorilor
Mobiliare (CNVM).
Conform reglementărilor în vigoare se recomandă garantarea obligaţiunilor mai ales
în cazul emisiunilor noi.
Pe perioada desfăşurării ofertei obligaţiunile sunt puse în vânzare de băncile cu care
emitentul a încheiat contracte de distribuire sau chiar de către societatea de servicii de
investitii financiare.
Se consideră că oferta se încheie cu succes valoarea imprumutului este de minim
echivalentul a 100.000 EUR.
În urma încheierii cu succes a ofertei obligaţiunile sunt inregistrate la Oficiul de
Evidenţă a Valorilor Mobiliare (OEVM) din cadrul CNVM, iar acestea pot fi ulterior listate la
Bursa de Valori Bucuresti.
Dupa ce a emis obligaţiuni societatea comercială va plăti în mod regulat dobânzi,
conform obligaţiilor asumate, iar la scadenţa imprumutului
se va rambursa investitorilor valoarea nominală a obligaţiunilor cumparate.

8.3.2. Finanţarea prin intermediul operaţiunilor de leasing.

Leasingul se integrează tehnicilor moderne de contractare mai ales în contextul

internaţional. Necesitatea lui a fost dictată de ritmul alert al cererii şi ofertei a progresului
tehnic care implică decizii şi investiţii imediate, ce depăşesc uneori posibilităţile de
autofinanţare ale întreprinzătorilor şi capacitatea de creditare de care dispune.
Leasingul este o formă specială de creditare dar nu financiară, ci în bunuri prin care se
realizează o îmbinare de interese fără a nega scopurile divergente ale părţilor contractante.
Această tehnică de credit a fost iniţiată în SUA şi, în temeiul ei, instituţia financiară de credit
devenea proprietara bunului achiziţionat cu banii săi, iar utilizatorul bunului devenea simplu
locator.
În contractul de leasing, intervin mai multe persoane: finanţatorul operaţiunii,
cumpărătorul bunului sau creditorul – este o unitate specializata; furnizorul sau vânzătorul,
constructorul sau producătorul; utilizatorul, locatorul, clientul solicitărilor sau beneficiarul.
În cadrul finanţării tranzacţiilor internaţionale un loc important îl deţin şi tehnicile de
finanţare pe termen mediu şi lung printre care şi finanţarea prin leasing. Leasingul este atât o
formă de comerţ internaţional cât şi de finanţare prin închiriere de către societăţi financiare
specializate sau direct de producători a unor bunuri. Leasingul poate fi o soluţie optimă de
import când utilajele care fac obiectul acestor operaţiuni corespund unor necesităţi temporare,
uneori unor operaţiuni unice. Obiectul operaţiunii de leasing îl formează în special

59
 echipamentele electronice de calcul, aparate şi instrumente de măsură, mijloace de transport
dar şi clădirile.
Formele leasingului
23 leasingul direct – se realizează prin încheierea contractului între producătorul exportator
şi utilizatorul bunului care face obiectul operaţiunii, finalizarea fiind asigurată de către
furnizori.
24 Leasingul indirect – presupune existenţa societăţilor specializate care prin funcţia de
creditare precum şi asemenea riscurilor ce decurg din astfel de operaţiuni .
În funcţie de conţinutul ratei de leasing, raportul la preţul de export se disting:
23 leasingul financiar – presupune ca în perioada de închiriere de bază (prima
închiriere) să se realizeze întregul preţ de export al obiectului contractat, inclusiv codurile
auxiliare, precum şi cu profit. Contractul de leasing financiar se încheie pentru perioade de
bază(mai mici decât durata de folosire a obiectului), iar riscurile economico – financiare sunt
transpuse asupra clientului. În cazul întârzierii plătii notelor, partenerul are dreptul să dispună
de dreptul închiriat
24 leasingul funcţional – presupune ca în perioada de bază să se realizeze doar o
parte din preţul de export al obiectului. În acest tip de leasing accentul cade pe serviciile
furnizate de societăţile de leasing neexistând o relaţie directă între preţul la care a fost
achiziţionat echipamentul şi chiria percepută.
Societăţile de leasing îşi asumă de obicei riscurile uzurii morale şi răspunde de
furnizarea pieselor de schimb, efectuarea reparaţiilor , plata diferită de taxe şi impozite.
În cazul leasingului, întreprinderea utilizatoare a obiectului nu are calitatea de
proprietar ci un fel de chiriaş. Din punct de vedere economic, angajamentul ce decurge din
contractul de leasing reprezintă o datorie financiară pe termen mijlociu sau lung.
Întreprinderea obţine utilizarea la început apoi devine proprietar al obiectului fix în schimbul
plăţilor periodice.
Avantaje:
- întreprinderea dispune de bun fără a fi necesar să-şi constituie un fond de investiţii şi
plătirea de chirie
- operaţiunea nu modifică structura financiară a întreprinderii ci numai angajamentele de
plată normale
- capitalul propriu rămâne neangajat legal ceea ce creează posibilitatea unor împrumuturi
bancare
- pe plan fiscal, cheltuielile cu chiriile scad baza impozabilă .

BIBLIOGRAFIE:
5888 Brezeanu P.- Finanţe corporative, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008
5889 Dura C, Isac C, Răscolean I-Economia și gestiunea întreprinderii. Editura Sitech,
Craiova, 2012
5890 Hoanță N. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. C.H.Beck, București, 2011
4. Răscolean I, Dura C, Isac C, Economia şi gestiunea întreprinderii-fundamente teoretice şi
studii de caz, Ed. Sitech, Craiova, 2014
23 Răscolean I., Gestiunea financiară a întreprinderii. Manual pentru învăţământul la
distanşă, Centrul de Multiplicare al Universităţii din Petroşani, 2010
24Răscolean I., Gestiunea financiară a întreprinderii. Note de curs, Centrul de Multiplicare al
Universităţii din Petroşani, 2012
25Stancu I, Stancu D, Finanțe corporative cu Excel, Ed. Economică, București.2012
26G. Vintilă –,,Gestiunea financiară a întreprinderii” , Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2010

60
 II. FISCALITATE

Capitolul 1. FUNCŢII, PRINCIPII ŞI TEORII PRIVIND IMPOZITELE

1.1. Funcţiile fiscalităţii

Funcţiile sistemului fiscal sunt stabilite prin prisma obiectivelor la a căror atingere
trebuie să contribuie şi a ansamblului instituţiilor şi reglementărilor în materie fiscală.
În literatura de specialitate sunt analizate, în principal, funcţiile de finanţare a
cheltuielilor publice, de redistribuire a veniturilor şi patrimoniilor şi de stabilizare a activităţii
economice sau de corectare a dezechilibrelor.

In literatura de specialitate sunt cunoscute urmatoarele functii ale fiscalitatii:

Funcţia de finantare a cheltuielilor publice contribuie la realizarea obiectivului

echilibrului bugetar, nivelul prelevarilor obligatorii fiind puternic legat de nivelul
cheltuielilor publice.

Funcţia de redistribuire contribuie la realizarea obiectivului echitatii fiscale (regulile

echitatii fiscale presupun ca obligatiile fiscale sa fie repartizate in mod echitabil si
impozitele sa corecteze repartitia primara a veniturilor).

Funcţia de stabilizare a activitatii economice sau de corectare a dezechilibrelor se

refera la utilizarea fiscalitatii pentru a corecta limitele mecanismelor pietei sau pentru
a realiza un echilibru global in cadrul politicii bugetare a unui stat.

Interventia statului in plan economic si social se bazeaza in tarile dezvoltate pe

fiscalitate. Prelevarile obligatorii pot actiona in mod structural cand se urmareste incurajarea
anumitor componente sau activitati sau atunci cand scopul constituie incurajarea sau
descurajarea cererii sau ofertei.

1.2. Principiile fiscalităţii

Orice sistem fiscal are la baza un set de principii. Dintre acestea se detaşează
principiul eficienţei şi cel al echităţii, a căror contrapunere face, de cele mai multe ori,
obiectul disputelor legate de fiscalitate. Fiecare impozit caută să împace, mai mult sau mai
puţin, aceste două exigenţe. În afara acestora există şi alte principii care au o mare importanţă,
mai ales legat de circumstanţele concrete şi de tipul de impozit analizat. În această categorie
se înscriu principiile randamentului, simplităţii, flexibilităţii şi stabilităţii.
Inca din anul 1776 Adam Smith in cartea sa „Avutia natiunilor”, propunea 4 principii
care ar trebui urmate in stabilirea impozitelor si anume:
5888 Cetăţenii fiecarui stat trebuie sa contribuie la sprijinirea Guvernului pe cât
posibil cat mai aproape de capacitatea lor de a plati adica proportional cu venitul de
care ei se bucura sub protectia statului.
5889 Impozitul pe care fiecare individ trebuie sa il plateasca sa fie stabilit dupa regli
clare nu in mod arbitrar.

61
 23 Fiecare impozit trebuie perceput in perioada si modul cel mai favorabil pentru
contribuabili.
24 Fiecare impozit trebuie astfel stabilit incat sa ia cat mai putin din buzunarul cetatenilor
si sa aduca cat mai mult bugetului statului. El trebuie sa pastreze in buzunarele
cetatenilor mai mult decat aduce la trezoreria publica.
Aflandu-se la interferenta domenilui economic cu cel juridic fiscalitatea dispune de 2
categorii de principii si anume:
-principii economice;
-principii juridice.

I. Principii economice cum sunt:

Principiul eficientei conform caruia un impozit eficient este fie un impozit neutru, fie
un impozit care contribuie la atingerea starii de optim la nivelul societatii.

Principiul echitatii presupune ca fiecare contribuabil sa contribuie la bugetul statului

acea parte din venitul sau care se considera a fi echitabila proportional cu averea sa.

5888 Principiile juridice sunt cele consacrate de legea fundamentala a oricarui stat
sau de alte legi.Pe scurt aceste principii vizeaza:

Legalitatea impozitului indisolubil legată de principiul consimţirii,

punând în evidenţă legitimitatea impozitului atât în plan politic, cât şi
juridic.

Egalitatea si nediscriminarea, afirmate iniţial la art. 13 din „Declaraţia

drepturilor omului şi cetăţeanului", document programatic al Revoluţiei
Franceze din 1789 şi făcând obiectul unor aprige controverse, fiind
sistematic asociate cu noţiunea de justiţie fiscală. însă, din punct de
vedere juridic, egalitatea fiscală înseamnă egalitate în faţa Legii fiscale,
fără a avea preocupări legate de un anumit ideal de dreptate.

Necesitatea impozitului - cest principiu figura, de asemenea, la art. 13

al „Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului" din 1789 care
prevedea necesitatea unei contribuţii comune în scopul întreţinerii
forţei publice şi acoperirii cheltuielilor administraţiei. Pe acest fapt se
legitimează controlul fiscal şi represiunea fraudei fiscale. O problemă
deosebită o constituie concilierea acestui principiu cu principiul
libertăţii individuale.

Anualitatea impozitului este consecinţa principiilor consimţământului

impozitului şi anualităţii bugetare. Astfel, perceperea impozitelor şi a
taxelor este autorizată pentru fiecare an civil prin Legea bugetului.

62
 Teritorialitatea impozitului vizează atât întinderea în spaţiu a
suveranităţii fiscale a unui stat, cât şi modul de impozitare. Datorită
existenţei convenţiilor fiscale internaţionale şi a legilor având caracter
supranaţional, suveranitatea fiscală a unui stat nu se confundă cu
spaţiul mărginit de frontierele statale.

Libertatea în materie fiscală îşi are originile în libertatea individuală şi

în libertatea comerţului şi industriei având statut de principiu general
de drept.

Universalitatea impozitului semnifică faptul că fiecare contribuabil,

fără excepţie, trebuie să-şi achite obligaţia fiscală. Acest principiu, la
fel ca şi principiul necesităţii impozitului, justifică legitimitatea
controlului fiscal şi interzice discriminarea în materie de impozit.

Impozitarea în raport de capacitatea contributivă a contribuabilului a

fost statuată prin art. 13 al „Declaraţiei drepturilor omului şi
cetăţeanului" din 1789 şi este intens disputată.

Principiul neretroactivităţii legii fiscale este fundamental pentru

securitatea juridică a subiecţilor de drept, însă în plan fiscal, el este nu
de puţine ori ignorat. Anualitatea impozitului şi aplicarea regulii
„faptului generator" conduc la retroactivitate de tip pasiv în materie
fiscală.

1.3.Teorii privind impozitele

Teoriile moderne asupra originii impozitelor pot fi grupate in 2 categorii si anume:

Cele marcate de o viziune pur economica

Cele care aduc in prim plan aspecte de ordin politic si religios.

Teoriile bazate pe o abordare de tip economic leaga aparitia impozitului de cea a

statului fenomen petrecut pe fondul aparitiei economiei agricole de tip sedentar. In aceste
conditii, o parte a unei comunitati sau o alta comunitate vor impune plata unui tribut, a
unei prelevari obligatorii si de tip regulat. Pe această bază se vor construi în mod
progresiv armata şi administraţia, culminând cu manifestarea monopolului violenţei
Acest punct de vedere este pus sub semnul intrebarii deoarece statul violent este o
caracteristica a societatilor primitive.
Teoriile moderniste privind impozitul se bazeaza pe 2 abordari principale:
23 Teoria impozitului schimb (teorie liberala): presupune faptul ca impozitul este
considerat un pret pe care cetateanul trebuie sa il plateasca pentru securitatea si
serviciile furnizate de stat.

63
 5888 Teoria impozitului solidaritate: apare ca o reactie la teoria impozitului schimb
si raspunde unei duble necesitati:
o Depasirea dificultatilor specifice raporturilor dintre stat si cetatean similar cu
cele intre producatori si consumatori insotite de consecinte negative in plan
social;
o Stabilirea unei legaturi intre membrii unei comunitati fondate pe ideea de
solidaritate.
Legitimitatea sociologică a impozitului este consacrată de legitimitatea politică a
acestuia: prelevarea obligatorie să fie explicit acceptată de cei care trebuie să suporte povara
fiscală. Instituţia impozitului a jucat astfel un rol decisiv în evoluţia instituţiilor politice,
punându-şi amprenta asupra constituirii statelor parlamentare democratice. Astfel, principiul
consimţământului la impozit a căpătat expresie juridică sub forma principiului fundamental al
legalităţii fiscale.
Competenţa exclusivă în materie a puterii legislative nu exclude posibilitatea unei
delegări a competenţei în plan fiscal către alţi reprezentanţi aleşi ai cetăţenilor. Astfel, în baza
principiului liberei administrări, colectivităţile teritoriale au obţinut o putere fiscală derivată.

Capitolul 2. OBLIGAŢIA ŞI CREANŢA FISCALĂ

2.1. Obligaţia şi creanţa fiscală. Titlurile de creanţă fiscală

Obligaţia bănească stabilită în sarcina contribuabililor sau plătitorilor este obligaţia

bugetară deoarece apare în cadrul relaţiilor de constituire a resurselor financiare publice
necesare finanţării unor obiective şi acţiuni comune de interes general necesar tuturor
membrilor societăţii. Conţinutul fundamental al raportului juridic bugetar îl constituie
obligaţia bugetară stabilită unilateral de către stat asupra debitorului(plătitorului sau
contribuabilului) de a plăti în contul bugetului public naţional o anumită sumă de bani în
cuantumul şi la termenul stabilit prin lege. Deci, obligaţia fiscală constă în îndatorirea unor
persoane fizice sau juridice de a plăti în contul bugetului public naţional impozitele, taxele şi
a veniturilor bugetare reglementate prin lege.

Trăsăturile specifice obligaţiei fiscale, comparativ cu alte tipuri de obligaţii sunt

următoarele:
23 este o obligaţie juridică, deoarece dă naştere la relaţii juridice între subiectul
impozitului(plătitorul) şi stat;
24 este o obligaţie legală, întrucât izvorăşte exclusiv din actele normative institutoare
de impozite şi taxe, iar îndeplinirea ei e garantată prin constrângerea de stat;
25 în toate cazurile îmbracă forma bănească, ea realizându-se efectiv la buget în lei,
dacă legea nu prevede altfel.
Condiţiile de stabilire a obligaţiei fiscale sunt reglementate pornindu-se de la
necesitatea constituirii resurselor financiare publice şi avându-se în vedere posibilităţile de
acumulare bănească prin impozite stabilite asupra veniturilor realizate de persoanele fizice
şi juridice prin contribuţii, prin impunerea sau taxarea unor obligaţii de bunuri sau taxarea
unor servicii efectuate de instituţiile sau organele de stat.
Legat de obligaţia fiscală legea defineşte evaziunea fiscală ca fiind sustragerea prin
orice mijloace în întregime sau în parte de la plata impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate

64
bugetului de stat, bugetelor locale, bugetul asigurărilor sociale de stat şi fonduri speciale
extrabugetare de către persoane fizice şi juridice române sau străine.
Privită unilateral, din punct de vedere al fiecăreia dintre părţi, obligaţia fiscală
reprezintă pentru creditor un drept de creanţă a statului, iar pentru debitor o datorie(datoria
plătitorului sau contribuabilului). Astfel, raportul juridic de obligare trebuie să exprime
ambele laturi, adică atât dreptul de creanţă a statului, cât şi datoria plătitorului.
Creanţele bugetare constau în impozite, taxe, contribuţii, amenzi, ş.a. sume care
reprezintă resurse financiare publice potrivit legii.
Creanţa fiscală reprezintă dreptul statului de a percepe prin organele fiscale impozite,
taxe şi alte venituri în contul bugetului sau a fondurilor speciale de la persoane fizice sau
juridice în baza unor acte normative.
Concretizarea obligaţiei fiscale în sarcina unor plătitori se realizează printr-un act juridic
denumit titlu de creanţă fiscală. În doctrina fiscală titlul de creanţă fiscală e definită ca fiind
actul juridic prin care se constată şi individualizează obligaţia bănească a fiecărui plătitor de
venituri bugetare. În conformitate cu actele normative în vigoare, titlul de creanţă este actul
prin care se constată şi se individualizează obligaţia de plată privind creanţele bugetare
întocmit de organele de specialitate sau de persoanele împuternicite potrivit legii.
Titlul de creanţă fiscală se caracterizează prin anumite trăsături specifice:
5888 e un act juridic declarativ în sensul că acesta nu creează sau înfiinţează o
obligaţie fiscală, ci doar constată existenţa unei astfel de obligaţii care izvorăşte întotdeauna
dintr-un act normativ, stabilind cuantumul acestei obligaţii în raport cu veniturile realizate sau
bunurile impozabile deţinute de un anumit subiect de impunere;
5889 are forţă de titlu executoriu şi poate fi atacat pe cale administrativă şi pe cale
juridică în cazurile prevăzute de lege.
Particularităţile creanţei fiscale de a fi executorie fără o investire specială e determinată
de necesitatea realizării cu promptitudine la termenele şi în cuantumul prevăzut al resurselor
financiare publice.
Formele titlurilor de creanţă fiscală sunt foarte diferite în funcţie de instrumentele prin
care se stabileşte în baza legii obligaţiilor fiscale.
Constituie titluri de creanţă fiscală potrivit reglementărilor legale următoarele acte:
23 pentru obligaţii bugetare provenite din impozite şi taxe care se determină de
organele de specialitate pe baza declaraţiilor de impunere, titlul de creanţă îl constituie
procesul verbal de impunere sau după caz actul declarativ al contribuabilului;
24 în cazul obligaţiilor bugetare care se stabilesc de plătitor, titlul de creanţă îl
constituie documentul de evidenţă întocmit de acesta. Pe baza acestor evidenţe plătitorul
întocmeşte deconturile sau declaraţiile fiscale care se depun la organul fiscal competent
potrivit legii;
25 pentru diferenţele constatate între obligaţiile de plată determinate de plătitor şi cele
legal datorate, titlul de creanţă este documentul care cuprinde rezultatele verificării sau
constatării;
26 pentru obligaţiile de plată în vamă, titlul de creanţă îl constituie declaraţia vamală;
27 pentru obligaţiile bugetare care se percep prin plată directă reprezentând taxe pentru
prestarea unor servicii sau taxe de timbru, titlul de creanţă îl reprezintă documentul de plată
sau actul pe care s-au anulat conform legii timbrele mobile fiscale;
28 pentru obligaţiile de plată datorate potrivit legii din alte prestări de servicii decât
cele menţionate la punctul anterior, rezultate din contracte, titlul de creanţă îl constituie actul
încheiat între părţi;
29 pentru obligaţiile privind plata amenzilor, titlul de creanţă e procesul verbal de
constatare a contravenţiei şi de aplicare a amenzii întocmit de organul prevăzut de lege;

65
 5888 în cazul amenzilor, al cheltuielilor judiciare şi a altor creanţe bugetare stabilite
potrivit legii de procurare sau instanţa judecătorească titlul de creanţă e după caz ordonanţa
procuratorului, încheierea sau dispozitivul hotărârii instanţei judecătoreşti sau un extras
certificat întocmit în baza acestor acte;
5889 pentru obligaţii bugetare provenind din majorări;
5890 în cazul în care asupra unei obligaţii de plată privind creanţele bugetare s-a
pronunţat o instanţă judecătorească, suma datorată este cea stabilită prin hotărâre
judecătorească definitivă şi irevocabilă, iar în cazul unei contestaţii sau cereri de revizuire
adresat organului competent potrivit legii, suma datorată e cea prevăzută în decizia emisă de
aceasta;
5891 alte documente emise de emise de organele competente prin care se constată şi
se individualizează creanţe bugetare;
Din punct de vedere al scopului principal pentru care sunt întocmite respectiv al
destinaţiei acestora, titlurile de creanţă fiscală pot fi grupate în 2 categorii:
- titlurile de creanţă explicite; -
titlurile de creanţă implicite
Titlurile de creanţă explicite se întocmesc exclusiv în scopul de a constata şi
individualiza un impozit, o taxă sau un alt venit bugetar datorat de un anumit plătitor sau
contribuabil. Acestea sunt documente de impunere prin care se constată pentru fiecare subiect
individualizat obligaţie bugetară. Astfel de acte sunt:
- procese verbale de impunere; -
procese verbale de control;
- declaraţii vamale;
- declaraţii pentru stabilirea impozitului pe clădiri, pe teren şi a taxei pentru folosirea
terenurilor proprietate de stat în cazul contribuabililor persoane juridice;
- declaraţii pentru stabilirea impozitului pe clădiri şi a impozitului pe teren pentru
contribuabilii persoane fizice;
- dispoziţii de impunere;
- înştiinţările de plată pentru veniturile din activităţile independente;
- declaraţiile privind obligaţiile de plată la bugetul de stat întocmite pentru T.V.A.,
impozitul pe venituri din salarii, impozitul pe profit, accize, taxa pentru jocurile de noroc,
impozitul pe dividende;
- deconturile privind accizele.
Aceste formulare sunt prin destinaţia lor titluri de creanţă fiscală, deoarece exprimă în
mod nemijlocit dreptul de creanţă al statului asupra unui anumit venit bugetar şi datorie de o
anumită persoană fizică sau juridică.
Titlurile de creanţă implicite au în principal o altă destinaţie, dar datorită necesităţii de a
facilita încasarea veniturilor bugetare sunt şi titlurile de creanţă fiscală. Astfel de înscrisuri cu
o altă destinaţie sunt întocmite fie de către plătitori, fie de organele fiscale.
În acest sens putem menţiona:
23 statele de plată a salariilor care sunt destinate în principal calculării drepturilor de
personal, dar folosesc implicit şi la individualizarea unor obligaţii fiscale ca: impozitul pe
salarii, CAS-ul, contribuţia pentru pensia suplimentară, a ajutorului de şomaj sau CAS-ul;
24 chitanţele, prin care se constată plata taxelor de timbru, precum şi a altor taxe şi
venituri publice ce se percep prin placă directă de debitor, constituie atât mijloc de dovadă a
acestor plăţi, cât şi titlu de creanţă fiscală;
25 bilanţul contabil, conţinut şi formulare, anexe prin care se individualizează obligaţia
fiscală certă a unor persoane juridice pentru anumite venituri bugetare;

66
 5888 înscrisurile prin care instanţele judecătoreşti, notariatele publice şi alte instituţii
de stat care realizează servicii supuse taxării, stabileşte taxe de timbru şi alte obligaţii fiscale
datorate de persoanele fizice şi juridice.

2.2. Stingerea obligaţiei fiscale

Obligaţia fiscală se stinge în momentul în care relaţia juridică decurgând din aceasta
între plătitor şi stat nu mai există, iar dreptul de creanţă al statului asupra contribuabililor
încetează.
Căile şi modalităţile de stingere a obligaţiei fiscale sunt diferite în funcţie de mijloacele
prin care se obţine acest efect.
Modalităţile de stingere a obligaţiilor fiscale sunt următoarele:
23 stingerea prin plată;
24 stingerea prin compensare;
25 stingerea prin scădere;
26 stingerea prin anulare;
27 stingerea prin prescripţie.

2.2.1. Stingerea obligaţiilor fiscale prin plată

Plata impozitelor şi a celorlalte obligaţii faţă de buget e cea mai simplă şi cea mai
răspândită modalitate de stingere a obligaţiei fiscale.
În fapt, aceasta e calea normală de realizare a veniturilor bugetare fiind totodată şi cea
mai importantă modalitate de încasare a acestora. În mod obişnuit, plata se efectuează de bună
voie din iniţiativa contribuabililor sau plătitorilor obligaţiilor fiscale. În caz contrar, se aplică
măsurile legale de constrângere în cadrul executării silite. Poate fi plătitor al obligaţiilor
fiscale debitorul personal sau o altă persoană care în numele debitorului său, potrivit legii, are
obligaţia de a plăti, de a reţine şi de a vărsa, după caz, impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi
alte venituri bugetare.
Plata se poate face în numerar, prin virament sau prin aplicarea şi anularea de timbre
fiscale mobile.
Plata în numerar se realizează, de regulă, de către persoane fizice prin casieriile publice,
prin agenţiile CEC sau prin mandat poştal. Dovada plăţii în numerar se face cu chitanţa
eliberată de unitatea încasatoare sau cu chitanţa eliberată de oficiul poştal unde s-a depus
mandatul. În aceste cazuri, momentul stingerii obligaţiilor fiscale coincide cu data depunerii
sumei, adică cu data înscrisă în documentele de plată eliberate de unităţile de specialitate.
Plata prin virament se utilizează în principal de persoanele juridice şi se realizează prin
intermediul instrumentelor de decontare specifice(ordin de plată, CEC) depuse de plătitori la
băncile la care aceştia au conturi deschise. Dovada plăţii se face cu copia de pe instrumentul
de decontare, certificate de unitatea bancară prin care s-a făcut plata. În acest caz, data plăţii e
data la care băncile debitează contul plătitorului pe baza instrumentelor de decontare
specifice, confirmate prin ştampila şi semnătura autorizată a acestora, cu condiţia creditării
contului bugetar corespunzător.
Plata prin aplicarea şi anularea de timbre fiscale mobile se face atât de persoane fizice,
cât şi de persoane juridice, anticipat prestării serviciilor sau în momentul primirii ori al
eliberării actului pentru care se datorează taxa.
Vechimea restanţelor datorate se determină în funcţie de scadenţa acestora care
reprezintă ultima zi a termenului de plată în cazul în care termenul de plată a obligaţiei
bugetare expiră într-o zi nelucrătoare, plata se consideră în termen dacă e efectuată în ziua

67
lucrătoare imediat următoare. Pentru obligaţiile bugetare care nu au prevăzut termene de plată
prin acte normative, Ministerul Finanţelor Publice e abilitat să stabilească aceste termene.
La cererea temeinic justificată a debitorilor, autorităţile abilitate pot acorda:
5888 amânări şi eşalonări la plata impozitelor, taxelor şi a altor obligaţii bugetare;
5889 amânări şi reduceri de impozite şi taxe în condiţiile legii;
5890 amânări, eşalonări, scutiri sau reduceri de majorări de întârziere.
Eşalonările la plată pot începe prin acordarea unui termen de graţie de până la 6 luni.
Înlesnirile la plată pot fi acordate atât înaintea începerii executării silite, cât şi în timpul
efectuării acesteia.
Nerespectarea condiţiilor şi a termenelor în care s-au aprobat înlesnirile la plată atrage
anularea acestora, executarea silită pentru întreaga sumă neplătită şi obligaţia de plată a
majorărilor de întârziere calculate de la data la care termenele sau condiţiile nu au fost
respectate.

2.2.2. Stingerea obligaţiilor fiscale prin compensare

Compensarea este modalitatea specifică de stingere a obligaţiilor fiscale ce intervine în

situaţia în care acelaşi contribuabil, persoană fizică sau juridică, are, pe de o parte, obligaţii de
plată la buget, iar pe de altă parte are de primit sume plătite în plus, de rambursat sau de
restituit, după caz de la buget. Deci, compensarea presupune reducerea sumelor exigibile la o
scadenţă ulterioară cu sumele plătite în plus la buget la scadenţele anterioare.

Pot fi compensate sau restituite plătitorului următoarele sume: cele plătite fără existenţa
unui titlu de creanţă; cele plătite în plus faţă de obligaţia bugetară; cele plătite ca urmare a
unor erori de calcul; cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale; etc.
Sumele plătite în plus se compensează mai întâi cu obligaţiile bugetare restante
începând cu cele mai vechi din anii precedenţi, apoi cu cele scadente din anul în curs şi la
cererea expresă a plătitorului cu obligaţiile bugetare viitoare.
Compensarea sumelor se face de organul de specialitate competent, din oficiu sau la
cererea plătitorului, în termen de 30 de zile, cu alte obligaţii bugetare, indiferent de natura lor.
De asemenea, sumele plătite în plus pot fi restituite la cererea plătitorului, în baza unui
referat aprobat de conducerea organelor de specialitate competente în următoarele situaţii:
-plătitorul nu are obligaţii bugetare restante din anii precedenţi sau din anul în curs;
-după compensare mai rămân sume plătite în plus, iar plătitorul nu mai are debite de
achitat şi nici nu solicită compensarea acestor sume cu obligaţiile bugetare viitoare;
-plata s-a efectuat eronat la alt organ fiscal.
În cazul contribuabililor persoane juridice, restituirea sumelor solicitate se realizează
prin trezoreriile teritoriale, iar în cazul persoanelor fizice restituirea se efectuează în numerar
prin casieria trezoreriei, direct persoanei fizice în cauză sau prin mandat poştal după caz.
Dreptul de a cere compensarea sau restituirea sumelor privind obligaţiile bugetare se
prescrie în termen de 5 ani de la data încheierii anului financiar în care a luat naştere dreptul
la compensare sau la restituire.

2.2.3. Stingerea obligaţiilor fiscale prin scădere

Stingerea obligaţiilor fiscale prin scăderea debitului contribuabilului este o modalitate

aplicabilă în caz de insolvabilitate sau dispariţie a debitorului.
Procedura de insolvabilitate este aplicabilă în următoarele situaţii: când debitorul nu are
venituri sau bunuri urmăribile; când după încetarea executării silite, pornite împotriva

68
debitorului, rămân debite neachitate; debitorul a dispărut sau a decedat fără să lase avere;
când debitorul persoană juridică îşi încetează existenţa şi au rămas neachitate obligaţii fiscale.
Declararea stării de insolvabilitate se face de către organele de specialitate competente,
denumite organe de executare, ca urmare a unor investigaţii complexe, constând în:
verificarea situaţiei materiale a debitorilor şi obţinerea de informaţii din toate sursele posibile
cu privire la situaţia materială a acestuia.
Dacă în urma investigaţiilor nu există posibilitatea de realizare a veniturilor bugetare
datorate, se întocmeşte un „Proces verbal de constatare a insolvabilităţii” care se aprobă de
către conducătorul organului de executare şi prin care este declarată starea de insolvabilitate.
Ca urmare a acestei situaţii, sumele datorate se scot din evidenţa curentă şi se trec într-o
evidenţă separată unde rămân până la împlinirea termenului de prescripţie.
Organele de executare au obligaţia să urmărească situaţia debitorului pe toată durata
prescripţiei şi să reia investigaţiile necesare cel puţin o dată pe an pentru a constata dacă nu
există posibilităţi de încasare a sumelor datorate. În cazul în care se constată că debitorii au
dobândit venituri sau bunuri urmăribile după constatarea stării de insolvabilitate, creanţa
bugetară va fi reactivată.
Dacă insolvabilitatea debitorului persistă, la împlinirea termenului de prescripţie, se
procedează la scăderea definitivă a creanţei nerealizate din cauza stării certe şi prelungite de
insolvabilitate a debitorului.
Dispariţia debitorului constituie o altă cauză de stingere a obligaţiei bugetare prin
scădere, ca urmare a constatării imposibilităţii încasării sumelor datorate bugetului. Această
situaţie impune organelor de executare să facă cercetări pentru a-l găsi precum şi pentru a
constata dacă de pe urma celui dispărut au rămas venituri sau bunuri din valorificarea cărora
să se poată acoperi sumele datorate.
De asemenea, în situaţia în care debitorul, persoană juridică îşi încetează existenţa, la
plata obligaţiilor bugetare sunt obligate persoanele care au preluat în totalitate sau în parte
obligaţiile debitorului. În această situaţie organul de executare va înscrie sumele în sarcina
noilor debitori.

2.2.4 Stingerea obligaţiilor fiscale prin anulare

Anularea reprezintă o altă modalitate specifică de stingere a obligaţiilor fiscale.

Anularea poate interveni fie prin acte normative cu caracter general (amnistia fiscală), fie prin
decizii ale organelor financiare competente să aprobe anularea obligaţiilor fiscale.

Amnistia fiscală este un act al organului puterii de stat, determinat de anumite condiţii
social-economice şi politice prin care unele categorii de plătitori sunt absolvite de plata unor
sume restante faţă de buget. Nefiind o modalitate normală de stingere a obligaţiei fiscale,
amnistia este utilizată în cazuri foarte rare.
Anularea prin acte cu caracter individual este limitativă, în sensul că priveşte numai
anumite obligaţii fiscale şi se realizează la cererea debitorilor în cauză. Această cale se aplică,
în principal, pentru majorările de întârziere şi pentru amenzi, organul competent fiind
Ministerul Finanţelor Publice.
În situaţii deosebite, cum sunt calamităţile naturale, stare de necesitate, la cererea
Ministerului Finanţelor Publice, Guvernul poate aproba anularea unor categorii de obligaţii
bugetare.
De asemenea, în situaţiile în care cheltuielile de executare pot fi mai mari decât
obligaţiile bugetare supuse executării silite, conducătorul organului de executare poate aproba
anularea debitelor respective.

69
 2.2.5. Stingerea obligaţiilor fiscale prin prescripţie

Prescripţia ca modalitate de stingere a obligaţiei fiscale îşi produce efectul în acest

sens prin trecerea unei anumite perioade de timp de la constituirea titlului de creanţă fiscală.

Termenele de prescripţie pot fi termene speciale reglementate de acte normative

speciale prin care sunt instituite impozitele şi taxele, iar în lipsa acestora operează termenele
generale prevăzute în reglementările legale cu aplicabilitate generală privind prescripţia
extinctivă.
În cazul stingerii obligaţiilor fiscale prin prescripţie, organele fiscale competente pierd
dreptul de a stabili sau urmări încasarea veniturilor fiscale după trecerea termenului respectiv.

2.3. Răspunderea în domeniul fiscal

Răspunderea în domeniul fiscal reprezintă un alt element pe care legea fiscală îl

cuprinde cu scopul de a întări caracterul obligatoriu al achitării impozitelor şi taxelor.
În funcţie de natura obligaţiilor fiscale şi de faptele care au condus la neîndeplinirea
acestor îndatoriri legale, răspunderea poate fi atrasă sub următoarele forme: administrativă; -
disciplinară; materială; penală.
Răspunderea administrativă poate fi atrasă şi concretizată în materie de obligaţii
fiscale sub forma contravenţiilor şi majorărilor de întârziere.
Contravenţiile sunt acele fapte şi omisiuni cu grad de periculozitate socială mai redus
decât infracţiunile. Ele se constată şi se aplică de către organele în drept în baza
reglementărilor speciale privind impozitele şi taxele sau a unor reglementări cu caracter
general privind contravenţiile.
Constituie contravenţii anumite fapte legate de îndeplinirea obligaţiilor fiscale care nu
sunt săvârşite în astfel de condiţii încât potrivit legii penale să constituie infracţiuni.
Asemenea fapte sunt:
23 nedeclararea de către contribuabil, în termenele prevăzute de lege, a veniturilor şi
bunurilor supuse impozitării;
24 neîntocmirea la termen şi conform prevederilor legale a documentelor primare şi contabile
privind veniturile realizate de contribuabili;
25 calcularea eronată a impozitelor, taxelor şi a contribuţiilor cu consecinţa diminuării
creanţei fiscale cuvenite statului;
26 neprezentarea de către contribuabili, la cererea organului de control a documentelor
justificative şi contabile referitoare la modul cum au fost îndeplinite obligaţiile fiscale;
27 nereţinerea sau nevărsarea, potrivit legii, la termenele legale, de către contribuabilii cărora
le revin aceste obligaţii, a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor care se realizează prin
stopaj la sursă;
28 neaducerea la îndeplinire, la termen, a dispoziţiilor date prin actul de control încheiat de
organele fiscale;
29 sustragerea de la plata impozitelor, taxelor şi a contribuţiilor datorate statului pentru
veniturile obţinute prin exercitarea de activităţi neautorizate; etc.
Contravenţiile se sancţionează cu amenzi variabile în funcţie de gravitatea faptelor
săvârşite. Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se face de către organele de
control financiar fiscal din cadrul Ministerului Finanţelor Publice şi din unităţile teritoriale
subordonate, cât şi de alte organe împuternicite de lege.
Majorările de întârziere pentru neplata la termen a impozitelor şi taxelor, se aplică în
scop de constrângere la plată a plătitorilor şi se calculează după expirarea scadenţei obligaţiei
pentru fiecare zi de întârziere, până la data achitării sumei datorate inclusiv.

70
 Cota majorărilor de întârziere datorate pentru neplata la termen a obligaţiilor bugetare
se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Finanţelor Publice.
Majorările de întârziere se calculează în lei atât pentru debitele stabilite în lei, cât şi
pentru cele stabilite în valută. Pentru acestea din urmă se aplică cota asupra debitului datorat
în valută, transformat în lei la cursul de schimb valutar stabilit de BNR din ziua scadenţei
debitului.
Răspunderea disciplinară poate preveni, de regulă, persoanele salariate în instituţii şi
agenţii economici, care nu-şi îndeplinesc obligaţiile de serviciu privind calcului şi plata la
termen a impozitelor şi taxelor. Ea se stabileşte de către conducerea unităţilor în cadrul
relaţiilor de muncă între unitate şi salariaţi, pentru acei salariaţi din vina cărora nu au fost
îndeplinite îndatoririle fiscale.
Răspunderea materială poate fi atrasă tot pentru anumiţi salariaţi în cadrul
raporturilor de muncă dintre aceştia şi unitatea unde sunt angajaţi, mai ales în cazul când
unitatea a fost obligată la plata unor majorări de întârziere pentru neachitarea integrală şi la
termen a impozitelor şi taxelor datorate. Răspunderea materială se concretizează prin deciziile
de imputare a acestor majorări, emise de conducerea unităţii unde salariaţii în cauză îşi
desfăşoară activitatea.
Răspunderea penală poate interveni în cazul neîndeplinirii obligaţiilor fiscale, atunci
când încălcarea normelor privind impozitele şi taxele întrunesc elementele constitutive ale
vreuneia dintre infracţiunile prevăzute de Codul penal sau alte legi speciale emise în acest
scop. Răspunderea penală poate avea drept consecinţă sancţionarea prin amendă penală sau o
sancţiune privativă de libertate exprimată în luni sau ani de închisoare şi interzicerea unor
drepturi.

2.4. Executarea silită a creanţelor fiscale

Stingerea obligaţiei bugetare prin executare silită reprezintă o procedură extraordinară

de realizare a creanţelor bugetare, care se aplică atât agenţilor economici cât şi persoanelor
fizice. Procedura executării silite poate fi declanşată dacă sunt îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii:
5888 existenţa titlului de creanţă bugetară din care să rezulte obligaţia de plată a
contribuabilului;
5889 creanţa bugetară să fie exigibilă, adică să fi expirat termenul legal de plată fără ca
suma să fie achitată;
5890 plătitorul să fie înştiinţat cu privire la suma datorată şi la termenul de plată.
În cazul în care debitorul nu-şi achită obligaţiile, organul de executare îi va transmite o
înştiinţare de plată, ca act premergător executării silite, prin care i se notifică suma de plată
datorată.
Dacă în termen de 15 zile de la primire înştiinţării de plată debitorul nu îşi achită
obligaţiile restante se va începe procedura de executare silită prin comunicarea somaţiei,
fixându-se un nou termen pentru plata sumelor datorate.
Somaţia este primul act de executare silită şi cuprinde datele de identificare a
debitorului, data emiterii, semnătura şi ştampila organului de executare, cuantumul debitului
precum şi termenul în care trebuie să se facă plata. Somaţia este obligatorie indiferent de
modalitatea de executare silită care va fi aplicată. Comunicarea ei se face, de regulă, prin
poştă, la domiciliul sau la sediul debitorului, cu scrisoare recomandată cu confirmare de
primire, sau se poate face prin funcţionarii organelor de executare ori prin publicare în
cotidiene de largă circulaţie.

71
 Începerea executării silite a creanţelor fiscale poate avea loc numai în temeiul unui titlu
executoriu emis de organul competent, potrivit legii, ori al unui alt înscris căruia legea îi
recunoaşte caracterul de titlu executoriu.
Titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care creanţa bugetară este scadentă
prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent, ori alt
mod prevăzut de lege.
Pentru obligaţiile bugetare reprezentând impozite, taxe, contribuţii, amenzi, majorări de
întârziere şi alte sume datorate şi neachitate la termenul legal de plată, titlul executoriu îl
constituie actul emis sau aprobat de organul competent, prin care acestea se stabilesc.
De regulă, executarea silită se poate întinde asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile
proprietatea debitorului, precum şi a veniturilor sale băneşti urmăribile, numai în limita
valorii necesare realizării creanţelor necesare.
În funcţie de posibilităţile concrete de recuperare a creanţelor bugetare neachitate la
termen, organele de executare pot folosi succesiv sau concomitent oricare dintre modalităţile
de executare silită prevăzute de lege, respectiv poprirea, executarea silită asupra bunurilor
mobile şi executarea silită asupra bunurilor imobile.
Executarea silită prin poprire. Poprirea este o cale procedurală prin care creditorul
poate realiza indisponibilitatea unei sume de bani datorată debitorului său de către o altă
persoană (terţ poprit). Această modalitate se bazează pe posibilitatea recuperării acestor
creanţe de la terţe persoane care datorează debitorilor bugetului public naţional anumite sume
de bani.
Procedura executării silite prin poprire începe cu înfiinţarea popririi decisă de organul
de executare, printr-o adresă care se trimite terţului poprit, împreună cu o copie de pe titlul
executoriu. Poprirea devine executorie din momentul în care terţul poprit a primit
comunicarea de înfiinţare a popririi. Poprirea se consideră înfiinţată la data la care terţul
poprit, prin înştiinţarea trimisă organului de executare, confirmă că datorează sume de bani
debitorului, sau la data expirării termenului de 5 zile de la primirea comunicării.
Atunci când debitorii deţin conturi bancare, organul de executare poate proceda la
aplicarea măsurilor de executare silită prin decontare bancară. În acest caz terţul poprit este
banca la care debitorul are conturi deschise în lei sau în valută.
În cazul în care a fost pornită executarea silită prin poprire din lipsa altor bunuri
urmăribile şi se constată că debitorul a dobândit bunuri mobile şi imobile urmăribile, organul
de executare în funcţie de cuantumul creanţei nerecuperate, va aplica şi celelalte modalităţi de
executare silită.
Executarea silită asupra bunurilor mobile. Executarea silită a bunurilor mobile se
face prin sechestrarea şi valorificarea acestora, în temeiul unui titlu executoriu. Pot fi supuse
executării silite orice bunuri mobile ale debitorului, cu excepţiile prevăzute de lege.
Procedura urmăririi silite a bunurilor mobile presupune următoarele etape:
23 trimiterea somaţiei de plată prin care debitorul este înştiinţat cu privire la
obligaţia de plată precum şi la consecinţele neîndeplinirii acesteia;
24 identificarea bunurilor mobile asupra cărora se va aplica sechestrul, ţinând
seama de valoarea necesară acoperirii obligaţiei bugetare datorate;
25 aplicarea sechestrului asupra bunurilor mobile selecţionate;
26 valorificarea şi recuperarea creanţei bugetare pentru care s-a pornit executarea
silită. Aplicarea sechestrului se face de către organul de executare care încheie un
proces
verbal în acest scop. Din momentul întocmirii procesului verbal de sechestru, bunurile
urmărite sunt indisponibilizate. Cât timp durează executarea silită debitorul nu poate dispune
de aceste bunuri decât cu aprobarea dată, potrivit legii, de organul competent.

72
 Odată cu aplicarea sechestrului, organul de executare face şi evaluarea bunurilor
sechestrate. Dacă evaluarea necesită cunoştinţe de specialitate, organele de executare după
stabilirea unei valori estimative pot apela la serviciile unor organe sau persoane specializate.
Dacă în termen de 30 de zile de la data încheierii procesului verbal de sechestru,
debitorul nu achită obligaţia fiscală, se va proceda la valorificarea bunurilor sechestrate, cu
excepţia situaţiilor când, potrivit legii, instanţa judecătorească a dispus desfiinţarea
sechestrului, suspendarea sau amânarea executării.
Valorificarea bunurilor mobile sechestrate se poate face, potrivit înţelegerii părţilor,
prin:
5888 vânzare în regim de consignaţie,
5889 vânzare directă către un cumpărător;
5890 licitaţie publică, sau alte modalităţi admise de lege.
În cazul în care bunurile mobile nu au fost valorificate prin nici una dintre modalităţile
prevăzute, procedura de executare silită încetează. Atunci când este cazul, bunurile, se
restituie debitorului, iar creanţa bugetară urmează a fi stinsă prin altă modalitate prevăzută de
lege.
Executarea silită a bunurilor imobile. Bunurile imobile ale debitorului pot fi supuse
executării silite, cu excepţia locuinţei ocupată de debitor şi familia sa, împreună cu anexele şi
terenul aferent.
Procedura executării silite imobiliare cuprinde următoarele etape:
768 somaţia de plată;
769 identificarea şi evaluarea bunurilor imobile;
770 aplicarea sechestrului;
771 valorificarea şi recuperarea creanţei bugetare restante.
Somaţia de plată se comunică debitorului de către organul de executare cu 5 zile înainte
de începerea efectivă a executării silite. Odată cu comunicarea făcută debitorului, somaţia va
fi trimisă organului competent în a cărui rază teritorială se află imobilul, pentru înscrierea în
evidenţele de publicitate imobiliară.
Identificarea şi evaluarea bunurilor imobile urmăribile se face de către organul de
executare cu consultarea unor experţi de specialitate. Organul de executare este obligat să
întocmească un proces verbal de identificare a bunului supus executării şi imediat să
comunice debitorului somaţia. În cursul executării silite, organul de executare poate numi un
administrator-sechestru, dacă această măsură este necesară. Acesta poate să fie creditorul,
debitorul sau altă persoană fizică sau juridică.
Aplicarea sechestrului se face de către organul de executare care încheie un proces-
verbal de sechestru, conţinutul acestuia şi interdicţiile debitorului pe durata executării silite
fiind de asemenea prezentate la executarea silită a bunurilor imobile.
Valorificarea bunurilor imobile sechestrate se face prin vânzare la licitaţie publică,
vânzare directă sau alte modalităţi admise de lege.
Suma realizată prin executarea silită se eliberează creditorului până la acoperirea
integrală a drepturilor sale. Dacă suma, ce reprezintă atât creanţa bugetară cât şi cheltuielile de
executare, este mai mică decât suma realizată prin executare silită, cu diferenţa se va proceda
la compensare sau se restituie la cerere debitorului.
Termenele de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită privind o creanţă
bugetară încep la data când potrivit legii se naşte acest drept. Dreptul de a cere executarea
silită a creanţelor bugetare se prescrie în termen de 5 ani pentru creanţele bugetare provenind
din impozite, taxe, alte contribuţii precum şi majorările aferente, şi în termen de 3 ani pentru
creanţele bugetare provenind din amenzi precum şi pentru majorările de întârziere aferente.
Termenul de prescripţie poate fi întrerupt sau suspendat în cazurile expres prevăzute de
actele normative în vigoare.

73
 Capitolul 3. APARATUL FISCAL

Aparatul fiscal este organizat în cadrul unor instituţii ale administraţiei publice şi
cuprinde ansamblul organelor fiscale şi de control ale statului însărcinate prin lege să
asigure realizarea impunerii, urmăririi şi perceperii impozitelor şi taxelor şi a controlului
respectării legalităţii în acest domeniu de activitate.
Instituţia administraţiei publice de specialitate prin care guvernul îşi îndeplineşte
atribuţiile sale executive în domeniul fiscal este Ministerul Finanţelor Publice, care
cuprinde organele centrale proprii şi teritoriale ce îndeplinesc, în funcţie de specific, toate
sarcinile cu caracter fiscal enumerate mai sus.
Activitatea fiscală îmbracă patru forme, aflate în interdependenţă, şi anume:
– pregătirea şi iniţierea reglementărilor legislative în domeniu;
– executarea şi îndrumarea metodologică a activităţii fiscale;
– urmărirea şi controlul respectării legislaţiei şi a îndeplinirii obligaţiilor fiscale;
– perceperea propriu-zisă a impozitelor şi taxelor, respectiv încasarea şi
evidenţierea lor în conturile bugetare.

3.1. Aparatul Ministerului Finanţelor Publice

3.1.1 Atribuţiile şi structura aparatului propriu al Ministerului Finanţelor Publice

Ministerul Finantelor Publice, instituţie publică cu personalitate juridică, are, în

principal, următoarele atribuţii:
0 propune strategii de dezvoltare pe termen mediu şi lung şi soluţii de reformă în domeniul
finanţelor publice;
1 stabileşte metodologii pentru elaborarea proiectelor bugetului de stat, bugetului asigurărilor
sociale de stat, a bugetelor fondurilor speciale şi a proiectelor bugetelor locale;
2 realizează activităţi de control operativ la instituţii publice şi soluţionează contestaţiile
depuse de acestea;
3 elaborează proiecte de acte normative privind stabilirea impozitelor directe şi indirecte,
urmăreşte perfecţionarea aşezării acestora şi armonizarea legislativă în acest domeniu;-
îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin acte normative pentru domeniul său de activitate.
Ministrul Finanţelor Publice conduce aparatul propriu al ministerului şi în exercitarea
atribuţiilor sale emite ordine şi instrucţiuni, în condiţiile legii.
Ministerul Finanţelor Publice are în structura sa aparatul propriu şi unităţile teritoriale. În
cadrul aparatului propriu, se pot organiza servicii, birouri şi alte compartimente.
Unităţile teritoriale subordonate sunt:
0 direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene, în subordinea cărora funcţionează
administraţiile finanţelor publice municipale, administraţiile finanţelor publice
orăşeneşti şi administraţiile finanţelor publice comunale;
1 Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, în subordinea căreia
funcţionează administraţiile finanţelor publice ale sectoarelor municipiului Bucureşti;
2 Direcţia generală de administrare a marilor contribuabili.
Prin atribuţiile încredinţate şi prin structura sa, Ministerul Finanţelor Publice
îndeplineşte, în domeniul fiscal, funcţia de administrare a veniturilor statului, prin care se
asigură administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor sociale şi a altor venituri bugetare,
potrivit legii, prin intermediul procedurilor de gestiune, colectare, control fiscal, soluţionare a

74
contestaţiilor şi de dezvoltare a unor relaţii de parteneriat cu contribuabilii, inclusiv prin
acordarea de servicii de asistenţă, conform competenţelor.

3.1.2. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF)

Agentia Nationala de Administrare Fiscala are, în principal, următoarele obiective:

0 colectarea veniturilor Bugetului statului, precum şi a veniturilor Bugetelor asigurarilor
sociale de sanatate, bugetul asigurarilor de somaj, bugetului Fondului naţional unic de
asigurări sociale de sănătate;
1 aplicarea unitară a prevederilor legislaţiei privind impozitele, taxele, contribuţiile sociale
şi alte venituri bugetare în domeniul său de activitate;
2 exercitarea prerogativelor stabilite de lege prin aplicarea unui tratament echitabil tuturor
contribuabililor;
3 aplicarea în domeniul vamal a măsurilor specifice rezultate din Programul de guvernare şi
din legislaţia în domeniul vamal.
ANAF are următoarele atribuţii cu caracter fiscal:
asigură aplicarea corectă, unitară şi nediscriminatorie a legislaţiei fiscale;
elaborează proceduri de administrare a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale şi a
celorlalte venituri bugetare;
participă la elaborarea de proiecte de acte normative privind stabilirea veniturilor bugetare;
administrează depunerile de către plătitori a declaraţiilor de impunere la impozite, taxe,
contribuţii sociale, precum şi evidenţa plăţilor efectuate;
exercită controlul operativ şi inopinat privind prevenirea, descoperirea şi combaterea oricăror
acte şi fapte de evaziune fiscală;
desfăşoară activităţi de investigare fiscală cu ocazia controlului, activitatea de inspecţie
vamală, activitatea de control vamal ulterior.
ANAF este condusă de un preşedinte cu rang de secretar de stat, numit prin decizie a
primului ministru, care este ajutat în activitatea sa de trei vicepreşedinţi cu rang de subsecretar
de stat, numiţi prin decizie a primului ministru.
ANAF are în componenţa sa aparat propriu şi structuri de administrare.
Garda Financiară se organizează ca instituţie publică de control, cu personalitate
juridică, în subordinea MFP, finanţată de la bugetul de stat, fiind condusă de un comisar
general, numit prin ordin al ministrului finanţelor publice. Comisarii generali adjuncţi se
numesc prin ordin al preşedintelui ANAF.
Autoritatea Naţională a Vămilor se organizează şi funcţionează în subordinea MFP,
ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, instituţie publică cu personalitate
juridică, cu buget propriu.
Autoritatea Naţională a Vămilor asigură:
aplicarea strategiei şi programului de guvernare în domeniul vamal şi exercită atribuţiile
stabilite prin lege;
aplicarea legislaţiei în domeniul vamal, în mod uniform, imparţial, transparent şi
nediscriminatoriu, tuturor persoanelor fizice şi juridice.
Activitatea autorităţii vamale se exercită prin:
0 Autoritatea Naţională a Vămilor;
1 Direcţiile regionale vamale;
2 Birourile vamale, în cadrul cărora se pot înfiinţa puncte vamale.
În îndeplinirea atribuţiilor sale cu caracter fiscal, ANAF este autorizată:
să exercite nemijlocit şi neîngrădit inspecţia fiscală, controlul financiar şi vamal, conform
dispoziţiilor legale în vigoare;

75
 să dea agenţilor economici, ca urmare a controlului, dispoziţii obligatorii pentru luarea
măsurilor de respectare a legii;
să aplice sancţiunile prevăzute de lege în competenţa sa;
să aprobe înlesniri, restituiri şi compensări la plata impozitelor, taxelor şi contribuţiilor;
să aplice, prin organele abilitate, modalităţile de executare silită şi măsurile asiguratorii;
să stabilească orice alte măsuri, în condiţiile prevăzute de lege.
Obligaţiile funcţionarului fiscal din structura de asistenţă pentru contribuabili, care
intră în contact direct cu aceştia, sunt:
perfecţionarea permanentă a pregătirii profesionale;
dezvoltarea aptitudinilor de comunicare;
depăşirea eventualelor obstacole care pot afecta comunicarea cu contribuabilii;
respectarea normelor etice;
întreruperea acordării asistenţei în caz de ameninţare la adresa funcţionarului fiscal.
Principiile fundamentale care trebuie respectate în activitatea de asistenţă a
contribuabililor sunt:
principiul egalităţii;
principiul nediscriminării;
principiul accesului la informaţiile de interes public;
principiul gratuităţii asistenţei fiscale a contribuabililor;
principiul transparenţei;
principiul adaptării administraţiei fiscale la cerinţele contribuabililor;
principiul respectului şi consideraţiei faţă de contribuabili;
principiul confidenţialităţii.
Obiectivele specifice ale activităţii asistenţei contribuabililor sunt următoarele:
0respectarea dreptului la petiţionare al contribuabililor;
1 angajarea administraţiei fiscale în slujba contribuabilului, orientarea administraţiei
fiscale către acesta;
2claritate, simplitate şi corectitudine în relaţia cu contribuabilii;
3răspunsuri competente şi la timp la întrebările contribuabililor;
4răspunsuri complete la întrebările contribuabililor;
comunicare între toate nivelurile de asistenţă;
0folosirea celor mai diverse mijloace pentru informarea contribuabililor;
1programe orientate pe grupuri-ţintă;
2asistenţă furnizată pentru corectarea eventualelor erori di evidenţele fiscale.
Carta de comunicare externă a ANAF evidenţiază ca principale obiective:
colectarea eficientă a veniturilor bugetare
aplicarea unitară a prevederilor legislaţiei privind impozitele, taxele şi contribuţiile
sociale
aplicarea unui tratament echitabil tuturor contribuabililor
promovarea conformării voluntare
angajamentele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală în materie de comunicare
externă

3.1.3. Comisia fiscală centrală

Comisia fiscala centrala este constituită la nivelul Ministerului Finanţelor Publice prin
ordin al ministrului finanţelor publice.

76
 Comisia fiscala centrala emite decizii pentru problemele de natură fiscală şi cele de
procedură fiscală.
Comisia fiscala centrala emite decizii pentru problemele ce privesc conflictele de
competenţă ivite între organele fiscale care nu sunt subordonate unui organ ierarhic comun.
Comisia fiscala centrala soluţionează probleme cu privire la : taxa pe valoarea
adăugată, impozitul pe profit, accize, impunerea unor venituri realizate în România de
persoane fizice şi juridice nerezidente, impozitul pe venit.
3.1.4. Organele fiscale teritoriale

ANAF, unităţile sale teritoriale, precum şi compartimentele de specialitate ale autorităţilor

administraţiei publice locale constituie organe fiscale.
Structurile organizatorice din cadrul Directiilor Generale a Finantelor Publice judeţene,
Directiei Generale a Finantelor Publice a Municipiului Bucureşti şi Direcţii generale de
administrare a marilor contribuabili, cu atribuţii de administrare a veniturilor bugetare
denumite structuri de administrare, constituie unităţi teritoriale ale ANAF.
Organul fiscal competent din subordinea ANAF organizează evidenţa plătitorilor de
impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate, în cadrul registrului contribuabililor.
Registrul contribuabililor conţine:
datele de identificare ale contribuabilului;
categoriile de obligaţii fiscale de plată datorate potrivit legii, denumite vector fiscal;
alte informaţii necesare administrării obligaţiilor fiscale.

3.2. Aspecte generale privind administrarea creanţelor fiscale datorate

bugetului general consolidat

3.2.1. Aspecte procedurale generale

Prin administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor sume datorate Bugetului

general consolidat se înţelege ansamblul activităţilor desfăşurate de organele fiscale în
legătură cu:
înregistrarea fiscală;
declararea, stabilirea şi colectarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume
datorate bugetului general consolidat;
soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale.
Subiecte ale raportului juridic fiscal sunt statul, unităţile administrativ-teritoriale,
contribuabilul, precum şi alte persoane care dobândesc drepturi şi obligaţii în cadrul acestui
raport.
Competenţa organelor fiscale
Organele fiscale au competenţă generală de administrare a creanţelor fiscale, exercitare a
controlului şi emiterea normelor de aplicare a prevederilor legale în materie fiscală.
Competenţa organului fiscal este teritorială
Compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale au
competenţe teritoriale pentru administrarea impozitelor, taxelor şi altor sume datorate
bugetelor locale ale unităţilor administrativ-teritoriale.
Compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale au
competenţe teritoriale pentru administrarea impozitelor, taxelor şi altor sume datorate
bugetelor locale ale unităţilor administrativ-teritoriale.

77
 În situaţia în care contribuabilul nu are domiciliu fiscal, precum şi în caz de executare
silită, competenţa teritorială revine organului fiscal în raza căruia se face constatarea
actului sau faptului supus dispoziţiilor legale fiscale.
În aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor şi
obligaţiilor fiscale, organul fiscal competent emite acte administrative fiscale.
Actul administrativ fiscal se emite numai în formă scrisă şi cuprinde următoarele
elemente:
denumirea organului fiscal emitent;
data la care a fost emis şi data la care îşi produce efectele;
datele de identificare ale contribuabilului sau ale persoanei împuternicite de
contribuabil, după caz;
obiectul actului administrativ fiscal;
motivele de fapt;
temeiul de drept;
numele şi semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii;
ştampila organului fiscal emitent;
posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestaţiei şi organul fiscal la
care se depune contestaţia;
menţiuni privind audierea contribuabilului.
Actul administrativ poate fi emis şi prin intermediul mijloacelor informatice.
Actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat
contribuabilului sau la o dată ulterioară menţionată în actul administrativ comunicat, potrivit
legii.
Actul administrativ se comunică contribuabilului căruia îi este destinat prin următoarele
căi:
prin prezentarea contribuabilului la sediul organului fiscal emitent şi primirea actului
administrativ fiscal de către acesta sub semnătură;
prin remitere, sub semnătură, a actului administrativ fiscal de către persoanele
împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii;
prin poştă, la domiciliul fiscal al contribuabilului, cu scrisoare recomandată cu confirmare
de primire;
prin alte mijloace cum sunt: fax, e-mail, dacă se asigură transmiterea textului actului şi
confirmarea primirii acestuia;
prin publicitate.
Lipsa unuia dintre elementele obligatorii ce trebuie să fie cuprinse în actul administrativ
fiscal atrage nulitatea acestuia.
În exercitarea atribuţiilor sale, organul fiscal are următoarele obligaţii:
0 să aplice unitar prevederile legislaţiei fiscale pe teritoriul României, urmărind
stabilirea corectă a obligaţiilor fiscale.
1 să examineze în mod obiectiv starea de fapt, precum şi să îndrume contribuabilii
pentru depunerea declaraţiilor şi a altor documente;
2au obligaţia să păstreze secretul asupra informaţiilor pe care le deţin;
3 să asigure contribuabilului posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire
la faptele şi împrejurările relevante în luarea deciziei.
În vederea stabilirii stării de fapt fiscale, contribuabilul are, în principal, următoarele
obligaţii:
de a furniza organului fiscal informaţiile necesare;
de a pune la dispoziţia organului fiscal registre, evidenţe, documente de afaceri şi orice
alte înscrisuri;

78
 să permită funcţionarilor împuterniciţi de organul fiscal, pentru a efectua o cercetare la
faţa locului, precum şi experţilor folosiţi pentru această acţiune, intrarea acestora pe terenuri,
în încăperi şi în orice alte incinte;
să coopereze cu organele fiscale în vederea determinării stării de fapt fiscale.

3.2.2. Organizarea şi exercitarea inspecţiei fiscale

Inspecţia fiscală se realizează în scopul prevenirii, constatării şi combaterii cazurilor de

sustragere de la calcularea, evidenţa şi plata sumelor datorate, potrivit legii bugetului general
consolidat.

Inspecţia fiscală se exercită pe baza principiilor independenţei, unicităţii, autonomiei,

ierarhizării, teritorialităţii şi descentralizării.
Competenţa în exercitarea inspecţiei fiscale o are organul de inspecţie fiscală.
Inspecţia fiscală cuprinde ansamblul activităţilor care au ca obiect:
verificarea bazelor de impunere;
verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale;
verificarea corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de către contribuabili;
verificarea respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile;
stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată principale, precum şi a celor accesorii
aferente acestora.
Înaintea desfăşurării inspecţiei fiscale, organul fiscal competent selectează
contribuabilii ce urmează a fi supuşi inspecţiei şi îi înştiinţează în legătură cu acţiunea care
urmează să se desfăşoare, prin transmiterea unui aviz de inspecţie fiscală care cuprinde:
temeiul juridic al inspecţiei fiscale şi data de începere a acesteia;
obligaţiile fiscale şi perioadele ce urmează a fi supuse inspecţiei fiscale;
posibilitatea de a solicita amânarea datei de începere a inspecţiei fiscale.
La cererea temeinic justificată a contribuabililor, organul de inspecţie fiscală poate
aproba o singură dată amânarea începerii inspecţiei.
În exercitarea inspecţiei fiscale, organele de inspecţie fiscală au următoarele atribuţii:
constatarea şi investigarea fiscală a tuturor actelor şi faptelor rezultând din activitatea
contribuabilului supus inspecţiei sau altor persoane cu privire la legalitatea şi conformitatea
declaraţiilor fiscale, în scopul descoperirii de elemente noi relevante pentru aplicarea legii
fiscale;
analiza şi evaluarea informaţiilor fiscale, în vederea confruntării declaraţiilor fiscale
cu informaţiile proprii sau din alte surse;
sancţionarea, potrivit legii, a faptelor constatate şi dispunerea de măsuri pentru
prevenirea şi combaterea abaterilor de la prevederile legislaţiei fiscale.

În realizarea atribuţiilor, inspecţia fiscală poate aplica următoarele proceduri de control:

Control prin sondaj

Control inopinat

Control încrucişat

79
 Perioada supusă inspecţiei fiscale este cuprinsă în cadrul termenului de prescripţie a
dreptului de a stabili obligaţii fiscale, astfel:
La contribuabilii mari, perioada supusă inspecţiei începe de la sfârşitul perioadei
controlate anterior;
La celelalte categorii de contribuabili, inspecţia fiscală se efectuează asupra creanţelor
născute în ultimii trei ani fiscali pentru care există obligaţia depunerii declaraţiilor
fiscale.
Inspecţia se poate extinde pe perioada de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii
fiscale în următoarele trei situaţii:
Există indicii privind diminuarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume
datorate bugetului general consolidat;
Nu au fost depuse declaraţii fiscale;
Nu au fost îndeplinite obligaţiile de plată a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor
sume datorate bugetului general consolidat;
Organele de inspecţie fiscală au obligaţia să efectueze inspecţia fiscală în aşa fel încât să
afecteze cât mai puţin activitatea curentă a contribuabililor şi să utilizeze eficient timpul
alocat inspecţie fiscale.
În baza constatărilor efectuate ca urmare a acţiunilor de inspecţie, organele de inspecţie
fiscală au dreptul să stabilească în sarcina contribuabililor diferenţe de obligaţii fiscale de
plată şi să calculeze dobânzi de întârziere pentru neplata la termenele legale a obligaţiilor
fiscale datorate, să constate contravenţiile şi să aplice amenzile şi penalităţile prevăzute de
legile fiscale, precum şi să dispună măsurile necesare îndeplinirii corecte, de către
contribuabili, a obligaţiilor fiscale ce şe revin.
Pe întreaga durată a desfăşurării inspecţiei fiscale, contribuabilii au dreptul:
să fie informaţi asupra constatărilor rezultate din inspecţia fiscală
să fie primii solicitaţi, în cazul în care sunt disponibili, pentru a furniza informaţii, explicaţii
şi justificări sau să numească persoane care să dea informaţii
să beneficieze de asistenţă de specialitate sau juridică
să fie protejaţi pe linia secretului fiscal
să solicite din proprie iniţiativă, să fie inspectaţi.
Contribuabilii au următoarele obligaţii:
să colaboreze la constatarea stărilor de fapt fiscale prin respectarea drepturilor organelor de
inspecţie fiscală şi acordarea sprijinului necesar în acordarea acestor drepturi
să dea informaţii
să prezinte la locul de desfăşurare a inspecţiei fiscale toate documentele, precum şi orice
alte date necesare clarificării situaţiilor de fapt relevante din punct de vedere fiscal.
Rezultatul inspecţiei este consemnat într-un raport scris, în care se prezintă constatările
inspecţiei, din punct de vedere faptic şi legal, contribuabilul având obligaţia să îndeplinească
măsurile prevăzute în raportul privind rezultatul inspecţiei fiscale, în termenele şi condiţiile
stabilite de organele de inspecţie fiscală.
În cazul în care constatările efectuate cu ocazia inspecţiei fiscale întrunesc elementele
unei infracţiuni, organele fiscale sesizează organele de urmărire penală, în această situaţie
având obligaţia de a întocmi proces-verbal.
Ca urmare a finalizării unei inspecţii fiscale generale sau parţiale cu Raport de inspecţie
fiscală şi ca urmare a constatării de obligaţii fiscale suplimentare şi accesorii la acestea,
organul de inspecţie fiscală întocmeşte Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale
suplimentare stabilite de inspecţia fiscală.
Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de cinci ani, cu
excepţia cazului în care legea dispune altfel.

80
3.2.3. Soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale

Contestaţia este o cale administrativă de atac formulată împotriva titlului de creanţă

fiscală, precum şi împotriva altor acte administrative. Obiectul contestaţiei îl constituie numai
sumele şi măsurile stabilite şi înscrise de organul fiscal în titlul de creanţă sau în actul
administrativ fiscal atacat, cu excepţia contestaţiei împotriva refuzului nejustificat de emitere
a actului administrativ fiscal. Contestaţia se depune la organul fiscal, respectiv vamal, al cărui
act administrativ este atacat şi nu este supusă taxelor de timbru. Prin decizie, contestaţia va
putea fi admisă, în totalitate, sau în parte, ori respinsă. Tot prin decizie se poate desfiinţa total
sau parţial actul administrativ atacat.

Capitolul 4. TAXELE VAMALE

4.1. Noţiuni generale privind taxele vamale

Taxele vamale sunt venituri fiscale ale bugetului de stat, reprezentând şi un mijloc de
stimulare al exportului şi de lărgire a cooperării economice cu alte state ale lumii. În condiţiile
actuale ale economiei româneşti, taxele vamale deţin o pondere importantă în categoria
impozitelor indirecte. Ele sunt percepute de către stat asupra mărfurilor în momentul în care
acestea trec graniţele vamale ale ţării în scopul importului, exportului, tranzitului. Deci, taxele
vamale se instituie asupra bunurilor şi produselor care intră şi ies în/din ţară sau şi asupra
celor care tranzitează teritoriul naţional. Potrivit legislaţiei în vigoare pe teritoriul vamal al
României nu se aplică taxele de tranzit.
La introducerea sau scoaterea din ţară a mărfurilor prezentate în vamă, autoritatea
vamală stabileşte un regim vamal. Acesta cuprinde totalitatea normelor ce s aplică în cadrul
procedurii de vămuire în funcţie de scopul operaţiunii comerciale şi de destinaţia mărfii
regimurile vamale sunt definitive sau suspensive. Din categoria regimurilor vamale definitive
fac parte : importul, exportul, introducerea şi scoaterea din ţară a bunurilor aparţinând
călătorilor sau altor persoane fizice, necomercianţi.

În raport cu obiectul impunerii pot exista 3 categorii de taxe vamale :

taxe vamale de import stabilite asupra mărfurilor importate în momentul

trecerii graniţelor teritoriului vamal ale statului importator;

taxe vamale de export stabilite asupra mărfurilor interne la exportul

acestora. Această categorie de taxe are o răspundere limitată, fiind utilizate în special
de statele care deţin monopolul tehnologic la unele produse
manufacturate.

taxe vamale de tranzit percepute asupra mărfurilor străine aflate în trecere pe

teritoriul vamal al unui stat şi au o aplicabilitate foarte redusă pe plan
internaţional, cum sunt venituri din tarifele încasate pentru transportul acestor
mărfuri pe căile ferate, rutiere sau pe apă.

81
 Regimurile vamale suspensive sunt : tranzitul, antrepozitul, perfecţionarea activă,
transformarea sub control vamal, admiterea temporară şi perfecţionarea a mărfurilor.
Aceste regimuri se acordă numai de autoritatea vamală prin eliberarea unei autorizaţii
care precizează condiţiile de derulare a regimului. Mărfurile destinate a fi plasate sub un
regim vamal fac obiectul unei declaraţii vamale corespunzătoare acelui regim care se depune
la biroul sau punctul vamal împreună cu documentele prevăzute de reglementările vamale în
vederea acceptării regimului vamal solicitat.
Având în vedere interesul pentru dezvoltarea exportului, România aplică numai taxe
vamale de import care sunt stabilite şi percepute în conformitate cu tariful vamal de import al
României. Tariful vamal reprezintă un tabel care cuprinde nomenclatura combinată a
mărfurilor, taxele vamale exprimate în procente, precum şi cele rezultate din aplicarea
măsurilor tarifare preferenţiale prevăzute în reglementările legale. Tariful vamal e
componenta principală a regimului vamal al unei ţări.
4.2. Plătitorii taxelor vamale de import, facilităţile fiscale acordate plătitorilor,
cotele de impunere şi modul de determinare al bazei de calcul

Plătitorii taxelor vamale sunt persoane juridice în al căror obiect de activitate sunt
prevăzute operaţii de import, precum şi persoane fizice autorizate să efectueze astfel de
operaţii.

Importul constă în intrarea în ţară a mărfurilor străine şi introducerea acestora în

circuitul economic. La importul mărfurilor autoritatea vamală realizează procedura de
vămuire şi de încasare a datoriei vamale aferente drepturilor de impozit, respectiv taxe
vamale, TVA, accizele şi alte sume care se cuvin statului.
Prin excepţie se acordă scutiri de taxe vamale pentru importuri următoarelor categorii
de bunuri :
ajutoare şi donaţii cu caracter social, umanitar, cultural, sportiv, didactic,
primite de organizaţii şi asociaţii non-profit cu caracter umanitar sau cultural,
ministere şi late organizaţii ale administraţiei publice, sindicate, partide politice,
organizaţii de cult, instituţii de învăţământ şi altele fără a fi destinate sau folosite
pentru subvenţionarea campaniei electorale sau a unor activităţi care pot constitui
ameninţări la siguranţa naţională;
bunurile străine care devin potrivit legii proprietatea statului;
mostrele fără valoare comercială, materialele publicitare, de reclamă şi
documentare;
alte bunuri prevăzute în legi sau hotărâri de Guvern.
Pentru ca aceste bunuri să beneficieze de scutirile de taxe vamale, trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii :
să fie trimise de expeditor către destinatar fără nici un fel de obligaţii de
plată;
să nu facă obiectul unor comercializări ulterioare;
să nu fie utilizat pentru prestaţii aducătoare de venituri;
să fie cuprinse în patrimoniul persoanelor juridice şi înregistrate în evidenţa
contabilă proprie.

O altă condiţie pentru a putea opera scutirea este aceea a scopului utilizării bunurilor.
Astfel bunurile scutite de taxe vamale pot fi utilizate numai pentru scopurile pentru care au
fost importate. De asemenea, este scutit de taxe vamale importul următoarelor categorii de
bunuri :
bunuri de origine românească;

82
 bunuri reparate în străinătate sau bunurile care le înlocuiesc pe cele
necorespunzătoare calitativ returnate partenerilor externi în perioada de garanţie;
bunuri care se înapoiază în ţară ca urmare a unei expedieri eronate;
bunuri din import destinate a fi utilizate de asociaţii familiale şi unităţi din
sectorul meşteşugăresc, agricol şi al industriei mici în cadrul unor programe şi acţiuni
de ajutorare şi dezvoltare a activităţilor finanţate de către guvernele străine în baza
unor acorduri sau tratate încheiate cu România.
De asemenea, sunt scutite de la plata drepturilor de import, respectiv taxe vamale,
comisioane vamale, accize şi TVA, bunurile importate prin serviciile poştale şi în regim de
curierat rapid de către persoanele juridice cu o valoare totală de trimitere a echivalentului în
lei de până la 12 EURO, inclusiv. În acest caz, vămuirea se face numai pe baza documentelor
de transport.
În cazul bunurilor introduse în ţară pentru dotarea şi întreţinerea reprezentanţelor
firmelor comerciale şi ale organizaţiilor străine care funcţionează legal în România, se aplică
reduceri sau exceptări de la plata taxelor vamale pe bază de reciprocitate. Bunurile pentru
dotarea reprezentanţelor şi a altor persoane juridice române cu sediul în străinătate, pot fi
scoase din ţară şi readuse fără plata taxelor vamale în baza adresei din care să rezulte că din
bunurile respective sunt înscrise în evidenţa contabilă din ţară.
Guvernul, în cazuri temeinic justificate, la propunerea Ministerului Finanţelor Publice
şi a Ministerului Industriei şi Comerţului, poate aproba cu caracter temporar exceptări sau
reduceri de taxe vamale pentru unele categorii de mărfuri.
Cotele de impunere pentru calculul taxelor vamale sunt prevăzute în tariful vamal al
României şi sunt exprimate în procente diferenţiate pe mărfuri sau grupe de mărfuri care fac
obiectul taxării, respectiv mărfuri agroalimentare, industriale, produse finite sau materii
prime.
Cotele de impunere se aplică la baza de calcul exprimată în lei :
Tariful vamal în care sunt prevăzute cotele de impunere este cel în vigoare la data
înregistrării declaraţiei pentru stabilirea valorii în vamă. Cotele cele mai frecvente sunt
cuprinse între 10% şi 30%. În general, taxele vamale de import pentru produsele finite sunt
mai mari decât cele pentru materii prime şi semifabricate.
La propunerea justificată a Ministerului Industriei şi Comerţului, Ministerul Finanţelor
Publice poate stabili suprataxe vamale de import cu caracter temporar în cazurile în care
importurile de mărfuri pot prejudicia grav producţia internă. De exemplu, în perioada 1
ianuarie – 31 decembrie 1999, bunurile importate în România erau supuse unei supra taxe de
4%.
Baza de calcul a taxelor vamale o reprezintă valoarea în vamă a mărfurilor importate.
Acestea se determină şi se declară de către importatori direct sau prin reprezentanţii autorizaţi
ai acesteia care sunt obligaţi să depună la biroul vamal împreună cu celelalte documente
necesare vămuirii, o declaraţie pentru valoarea în vamă însoţită de facturi sau alte documente
de plată a mărfii şi a cheltuielilor pe parcurs extern aferente acestora.
În cazul în care valoarea mărfurilor importate este stabilită prin reglementări legale în
sumă fixă, importatorul nu e obligat să depună la biroul vamal declaraţia pentru valoarea în
vamă.
Procedura de determinare a valorii în vamă este cea prevăzută în acordul privind
articolul 7 al Acordului General pentru tarife şi comerţ, încheiat la 1 noiembrie 1979 la
Geneva la care România este parte.
Metoda de bază în determinarea valorii în vamă este metoda valorii tranzacţionale
potrivit căreia valoarea în vamă a mărfurilor importate va fi valoarea de tranzacţie, adică
preţul efectiv plătit sau de plătit pentru mărfuri când acestea sunt vândute pentru export cu
destinaţia ţării de import.

83
 Preţul efectiv plătit sau de plătit poate fi ajustat când anumite elemente specifice care
sunt considerate ca făcând parte din valoarea în vamă, sunt în sarcina cumpărătorului dar nu
sunt incluse în preţul efectiv plătit sau de plătit pentru mărfuri importate.
La valoarea în vamă, în măsura în care au fost efectuate, dar nu au fost cuprinse în
preţul mărfii, se includ următoarele :
cheltuielile de transport ale mărfurilor importate până la frontiera română,
respectiv portul sau locul de import care se află la frontieră;
cheltuielile de încărcare – descărcare şi manipulare conexe transportului
mărfurilor importate aferente parcursului extern;
costul asigurării pe parcursul extern.
Valoarea în vamă reprezintă preţul efectiv plătit sau de plătit în moneda de facturare,
respectiv plata totală efectuată de către cumpărător vânzătorului, pentru mărfurile importate
care fac obiectul unor tranzacţii comerciale.
Pentru mărfurile primite pentru persoane juridice, care nu fac obiectul unor tranzacţii
comerciale, valoarea în vamă o constituie valoarea scrisă în documente primite de la
expeditorul extern şi în declaraţia pentru valoarea în vamă depusă de persoana juridică
destinatară.
În cazul mărfurilor al căror preţurile definitive se stabilesc pe baza unor cotaţii
bursiere, valoarea în vamă se determină pe baza facturii proformă emisă de furnizor cu
preţurile cunoscute la data întocmirii acesteia, urmând ca în termen de 90 de zile de la data
declaraţiei vamale să se depună factura definitivă pe baza căreia se fac regularizările privind
obligaţiile de plată în vamă.
Transformarea în lei a valorii în vamă se face la cursul de schimb stabilit şi comunicat
de BNR în penultima zi lucrătoare a săptămânii.
Acest curs se utilizează pe toată durata săptămânii pentru declaraţiile vamale
înregistrate în cursul acelei săptămâni.
În situaţia în care Biroul vamal are îndoieli cu privire la exactitatea informaţiilor sau a
documentelor furnizate pentru determinarea valorii în vamă, acesta poate solicita
importatorului să prezinte justificări suplimentare, inclusiv documente sau alte evidenţe.
Dacă determinarea definitivă a valorii în vamă nu se poate efectua imediat,
importatorul are dreptul de a ridica mărfurile din vamă la cerere cu condiţia să constituie o
garanţie bănească sau bancară acceptată de autoritatea vamală. Dacă în termen de 30 de zile
de la ridicarea mărfii, importatorul nu prezintă documente concludente privind determinarea
valorii în vamă, autoritatea vamală procedează la executarea garanţiei, operaţiunea de
vămuire fiind considerată încheiată.

4.3. Formarea şi stingerea obligaţiilor vamale. Controlul vamal

În cazul mărfurilor importate pentru care legea prevede drepturi de import, precum şi
în cazul plasării mărfurilor într-un regim de admitere temporară cu exonerarea parţială de
drepturi de import, datoria vamală ia naştere în momentul înregistrării declaraţiei vamale.
Debitorul datoriei vamale se consideră titularul declaraţiei vamale acceptate şi
înregistrate de autoritatea vamală. Poate fi debitor vamal, solidar cu titularul declaraţiei
vamale acceptate şi înregistrate, şi persoana care, din culpă, a furnizat date nereale înscrise în
acea declaraţie, date ce au determinat stabilirea incorectă a datorie vamale.
Datoria vamală ia naştere şi în următoarele cazuri :
neexecutarea unei obligaţii care rezultă din păstrarea mărfurilor în depozit
temporar, necesar, pentru care se datorează dreptul de import;
utilizarea uneia dintre condiţiile stabilite prin regimul vamal sub care
au fost plasate;

84
 utilizarea mărfurilor în alte scopuri decât cele stabilite pentru a beneficia de
scutiri, exceptări sau reduceri de taxe vamale.
Cuantumul drepturilor de import se stabileşte pe baza elementelor de taxare din
momentul naşterii datoriei vamale. Dacă nu e posibilă stabilirea cu exactitate a momentului în
care se naşte datoria vamală, momentul luat în consideraţie pentru stabilirea elementelor
proprii mărfurilor în cauză este acela în care autoritatea vamală constată că mărfurile se află
într-o situaţie care face să se nască o datorie vamală.
Când la data constatării autorităţile vamale dispun de informaţii din care rezultă că
datoria vamală s-a născut într-un moment anterior, cuantumul drepturilor de import se
determină pe baza elementelor de taxare existente la data cea mai îndepărtată ce poate fi
stabilită pe baza acelor informaţii.
În cazul în care marfa de origine română e scoasă din ţară în regim de perfecţionare
pasivă, pentru mărfurile de origine străină încorporate în acea marfă care nu beneficiază de un
tratament care îi par preferenţial în România, se naşte o datorie vamală la importul produselor
compensatoare.
Momentul în care se naşte datoria vamală e momentul înregistrării în vamă a
declaraţiei vamale de export iniţiale, a mărfurilor de origine română, iar debitorul e considerat
titularul declaraţiei vamale.
Pentru asigurarea plăţii datoriei vamale, autoritatea vamală are dreptul să ceară
constituirea unei garanţii vamale care se depune de către debitorul vamal sau cu acordul
autorităţilor vamale de către o terţă persoană. Garanţia poate fi constituită printr-un depozit
bănesc sau printr-o scrisoare de garanţie bancară emisă de o bancă agreată de autoritatea
vamală. Ea se realizează prin depunerea în lei sau prin remiterea instrumente de decontare şi
titluri de valoare acceptate de autoritatea vamală.
Cuantumul garanţiei reprezintă suma exactă a datoriei vamale. Aceasta poate fi
momentul în care este dată garanţia, iar în cazul în care nu, se ia în considerare suma cea mai
ridicată a datoriei vamale ce ar rezulta din operaţiunea de vămuire.
În cazuri temeinic justificate, Direcţia Generală a Vămilor poate acorda scutire de la
obligaţia datoriei vamale pentru următoarele categorii de bunuri, ca de exemplu :
bunuri ce fac obiectul unor acorduri guvernamentale plasate într-un regim vamal
suspensiv ;
materii prime, materialele şi accesoriile trimise de clienţii externi în vederea
executării de comenzi de export pentru aceiaşi clienţi, plasate în regimul vamal de
perfecţionare activă cu suspendarea dreptului de import;
mărfurile plasate în regim vamal de tranzit dacă acestea se efectuează sub
supravegherea brigăzilor din subordinea Direcţiei de supraveghere şi control vamal
Aprobarea de scutire de la obligaţia garantării vamale de acordă pe un termen stabilit
de autorităţile vamale în funcţie de solicitarea titularului şi de condiţiile de realizare a
operaţiunii.
Debitorul datoriei vamale ia cunoştinţă despre cuantumul acesteia prin declaraţia
vamală acceptată şi înregistrată de autoritatea vamală.
În cazul unor diferenţe ulterioare sau în situaţia încheierii din oficiu, fără declaraţie
vamală a unui regim vamal suspensiv, debitorul vamal ia cunoştinţă despre acea nouă datorie
pe baza actului constatator întocmit de autoritatea vamală.
Declaraţia vamală şi actul constatator sunt titluri executorii ale datoriei vamale care se
onorează de către societatea bancară fără accept, poprire şi validare.
Stingerea datoriei vamale se poate realiza prin :
plata sau achitarea acesteia;
renunţarea la încasare atunci când se constată că este nedatorată;

85
 anularea, ca o consecinţă a anulării declaraţiei vamale;
împlinirea termenului de prescripţie extinctivă;
insolvabilitatea debitorului constatată pe cale judecătorească;
confiscarea definitivă a mărfii;
distrugerea definitivă a mărfii din dispoziţia autorităţii vamale sau abandonarea
acestora în favoarea statului înainte de acordarea liberului de vamă;
scăderea cantitativă a mărfii datorită unor factori naturali.
Datoria vamală se achită înainte de acordarea liberului de vamă în cazul regimurilor
vamale definitive, precum şi în cazul când regimul vamal suspensiv se încheie în termen
După ce datoria vamală a fost achitată, debitorul vamal poate solicita restituirea
garanţiei disponibile sau poate să consimtă că aceasta să fie folosită la altă operaţiune de
vămuire.
Plata taxelor vamale se face de către importator sau de către comisionarul în vamă în
contul unităţii care a efectuat vămuirea prin folosirea formelor şi documentelor de decontare
care asigură cu anticipaţie sumele necesare efectuării plăţilor. Plata taxelor vamale constituie,
de altfel condiţia obligatorie pentru acordarea liberului de vamă la import.
Liberul de vamă se acordă după efectuarea operaţiunii de vămuire. Pentru aceasta,
importatorii au obligaţia să depună la birourile vamale unde au fost prezentate mărfurile o
declaraţie vamală în detaliu însoţită de o serie de documente.
Controlul vamal exercitat în momentul vămuirii bunurilor are drept scop prevenirea
încălcării reglementărilor vamale şi stricta respectare a condiţiilor şi termenelor legale,
precum şi descoperirea fraudelor vamale.
Acesta poate fi realizat atât prin verificarea documentelor necesare vămuirii, cât şi
prin controlul fizic.
Controlul documentar constă în verificarea :
corectitudinii completării declaraţiei vamale;
existenţei documentelor anexate la declaraţia vamală;
concordanţei între datele înscrise în declaraţia vamală în detaliu şi cele din
documentele anexate;
formală, a documentelor anexate.
Controlul fizic al bunurilor importate constă în identificarea acestora pe baza
declaraţiei vamale însoţită de documentele depuse împreună cu aceasta.
Pentru efectuarea controlului fizic autoritatea vamală indică măsurile sau părţile din
acestea pe care declarantul e obligat să le prezinte spre verificare.
După efectuarea formalităţilor de vămuire, în vederea acordării liberului de vamă la
import, autoritatea vamală mai verifică dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
felurile mărfurilor constatate la controlul vamal corespunde cu cel
înscris în declaraţia vamală;
cantitatea mărfurilor înscrisă în documentele de transport şi în facturi
corespunde cu cea din declaraţia vamală;
clasificarea tarifară, taxa vamală, valoarea în vamă, felul, numărul şi data
instrumentelor de plată sunt înscrise corect.
Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii se acordă în scris liberul de vamă.
Declaraţia vamală în detaliu pe care autoritatea vamală a acordat liber de vamă
constituie titlu executoriu pentru urmărirea şi încasarea datoriei vamale.
Controlul vamal se exercită pe o perioadă de 5 ani de la data acordării liberului de
vamă în scopul prevenirii, combaterii şi sancţionării fraudei în domeniul vamal.
În cazul controlului ulterior autoritatea vamală orice document, registre şi evidenţe
financiar-contabile care au legătură directă sau indirectă cu bunurile importate sau poate face
şi controlul fizic al mărfurilor, dacă acestea mai există.

86
 Dacă în urma controlului financiar se constată că s-au încălcat reglementări vamale,
autoritatea vamală, după determinarea taxelor vamale cuvenite, ia măsuri de încasare,
respectiv de restituire a acestora. Astfel, diferenţele în plus se restituie titularului în termen de
30 de zile de la data constatării, iar diferenţele în minus urmează a fi achitate în termen de 7
zile de la data comunicării. Neplata diferenţei datorate de titularul operaţiunii comerciale în
termen de 7 zile atrage suportarea de majorări de întârziere precum şi interzicerea efectuării
altor operaţiuni de vămuire până la achitarea datoriei vamale.

Capitolul 5. IMPOZITUL PE VENIT

5.1. Consideraţii generale

Impozitul pe venit este in principiu un impozit global asezat asupra tuturor veniturilor
obtinute de persoanele fizice in cursul unui an fiscal. Spre deosebire de alte tari, in Romania
exista putine reglementari care sa permita personalizarea impozitului pe venit insa la
momentul actual tendinta este de armonizare cu legislatia aplicata pe teritoriul UE.
In Romania impozitul pe venit este asezat pe venitul impozabil al persoanei spre
deosebire de alte tari unde impozitarea se face asupra tuturor veniturilor obtinute de catre o
familie.
Impozitul pe venit este un instrument al politicii economice deoarece prin scutirile
acordate anumitor activitati sau prin majorarile de impozit pentru alte activitati incearca sa
incurajeze sau sa franeze dezvoltarea acestora.
Judecand dupa ponderea incasarilor la bugetul de stat impozitul pe venit este unul din
cele mai importante impozite alaturi de TVA si impozitul pe profit
Impozitul pe venit este stabilit in functie de declaratia contribuabilului care indica
totalitatea veniturilor obtinute intr-un an calendaristic.
Urmatoarele persoane datoreaza impozit pe venit:
Personae fizice rezidente pentru veniturile obtinute din orice sursa atat in Romania cat
si in afara Romaniei.
Persoanele fizice nerezidente care desfasoara o activitate independenta prin
intermediul unui sediu permanent in Romania pentru venitul net atribuibil acestui
sediu.
Persoanele fizice nerezidente care desfasoara activitati dependente in Romania pentru
venitul net din aceasta activitate dependenta.
Impozitul pe venit se aplica urmatoarelor categorii de venituri:
Venituri din activitati independente
Venituri din salarii
Venituri din cedarea folosintei bunurilor (inchiriere)
Venituri din investitii
Venituri din activitati agricole
Venituri din premii si jocuri de noroc
Venituri din transferul proprietatilor imobiliare
Venituri din alte surse
In Romania, cota de impozit este de 16%, si se aplica asupra venitului impozabil
corespunzator fiecarei surse din fiecare categorie. Perioada impozabila este anul fiscal.
Veniturile neimpozabile cuprind in special urmatoarele:
Ajutoarele, indemnizatiile, si alte forme de sprijin cu destinatie speciala (ajutor de
deces, risc maternal, maternitate, cresterea copilului si ingrijirea copilului bolnav)

87
 Sumele reprezentand despagubiri din asigurari
Sumele primite drept despagubiri pentru pagube suportate de ca urmare a unor
calamitati naturale.
Pensiile pentru invalizii de razboi, orfani, vaduve de razboi, sumele fixe pentru
ingrijirea pensionarilor care au fost incadrati in gradul I de invaliditate.
Sumele sau bunurile primite sub forma de sponsorizare sau mecenat
Bursele primite de persoane care urmeaza orice forma de scolarizare in cadrul
institutionalizat
Sumele sau bunurile primite cu titlul de mostenire sau donatie
Venituri din agricultura si sivicultura
Veniturile obtinute de catre sportivii medaliati la campionatele mondiale europene si
la jocurile olimpice din premiile obtinute.

5.2. Venituri din activităţi independente

Veniturile din activitati independente cuprind:

Veniturile comerciale
Venituri din profesii libere sau liberale
Venituri din drepturi de proprietate intelectuala

Venitul net din activitati independente se determina scazand din venitul brut,
cheltuielile aferente realiza
Vn=Vb-C
În venitul brut (Vb) se cuprinde: sume incasate si echivalentul in lei al bunurilor in
natura primate din desfasurarea activitatii, venituri din dobanzi, castiguri din transferul
activelor din patrimonial afacerii, veniturile din angajamentul de a nu desfasura o activitate
independenta sau de a nu concura cu o alta persoana.
Nu sunt considerate venituri brute urmatoarele:
Aporturile in numerar sa echivalentul in lei a aporturilor in natura efectuate
Sume primate sub forma de credite formate din imprumuri primate ca despagubiri,
sponsorizari, mecenat sau donatii
Cheltuielile aferente veniturilor realizate pentru a putea fi deduse, trebuie sa respecte
urmatoarele cerinte:
Sa fie efectuate in cadrul activitatii desfasurate in scopul realizarii venitului
si sa fie justificate prin documente
Sa fie cuprinse in cheltuielile exercitiului financiar ala anului in cursul
caruia au fost platite
Urmatoarele cheltuieli au deductibilitate limitata:
Cheltuielile de sponsorizare, mecenat, in limita unei cote de 5% din baza de calcul si
cheltuieli de protocol in limita unei cote de 2% din baza de calcul
Sumele platite pe perioada delegarii si detasarii in alta localitate in interesul serviciului
in limita a de 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru institutii publice.
Contributiile sociale in limita sumei obtinute prin aplicarea unei de pana la 2% la
fundul de salarii realizat anual.
Perisabilitati in limitele prevazute de lege.
Nu sunt cheltuieli deductibilie urmatoarele:
Sume sau bunuri utilizate de contribuabili pentru uzul personal sau al familiei sale.
Amenzi, penalitati de intarziere, datorate autoritatilor romane si straine
Cheltuieli cu bunuri constatate lipsa din gestiune, sau degradate care sunt neimputabile
in situatia in care bunurile nu sunt acoperite de o polita de asigurare.

88
 Sumele sau bunurile confiscate ca urmare a incalcarii dipozitiilor legale in vigoare.
Contribuabilii care obtin venituri din activitati independente, sunt obligati ca
organizeze si sa conduca contabilitate in partida simpla si sa completeze Registrul Jurnal de
Incasari si Plati, Registrul Inventar si alte documente contabile, prevazute de legislatia in
materie.
Platitorii urmatoarelor venituri au obligatia de a calcula, de a retine si de a vira
impozit pentru urmatoarele tipuri de venituri:
Venituri din drepturi de proprietate intelectuala
Venituri din vanzarea bunurior in regim de consignatie
Venituri din activitati desfasurate in baza contractelor de agent, comision, sau mandat
comercial
Venituri din activitatea de expertiza contabila si tehnica, judiciara si extrajudiciara. In
situatiile mentionate mai sus, cota de impozit este de 10% la venitul brut

5.3. Veniturile din salarii

Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile in bani si/sau in natura obtinute de
o persoana fizica ce desfasoara activitate in baza unui contract individual de munca sau a unui
statut special prevazut de lege.
Avantaje in natura se refera la utilizarea oricarui bun din patrimoniul afacerii in scop
personal sau primirea de bunuri cu titlu de plata pentru munca prestata.
Nu sunt incluse in venituri salariale si nu sunt impozabile urmatoarele categorii:
ajutoare de inmormantare, ajutoare pentru pierderi produse ca urmare a calamitatilor naturale,
ajutoare pentru nastere, venituri reprezentand cadouri pentru copii minori ai salariatilor,
cadouri oferite salariatilor, costul biletelor de tratement si odihna, etc.
Persoanele fizice au dreptul la deducerea din venitul net lunar din salarii a unei sume
sub forma de deducere personala acordata pentru fiecare luna a perioadei impozabile numai
pentru veniturile din salarii la locul unde are functie de baza.
Persoana in intretinere poate fi sotia/sotul, copii, alti membrii de familie, rudele
contribuabilului sau ale sotului/sotiei acestuia, pana la gradul II inclusiv, ale caror venituri
impozabile si neimpozabile nu depasesc 250lei/luna/pers.
Beneficiarii de venituri din salarii datoreaza un impozit lunar final care se calculeaza
si se retine la sursa de catre platitorii de venituri.
Impozitul lunar se determina prin aplicarea cotei de 16% asupra bazei de calcul
determinate ca diferenta intre venitul net din salarii calculat prin deducerea din venitul brut a
contributiilor obligatorii aferente unei luni a deducerii personale lunare, a cotizatiei sindicale
lunare, si a contributiilor la fondurile de pensii facultative.
Platitorii impozitului pe venituri din salarii au obligatia de a vira impozitul la bugetul
de stat pana la data de 25 a lunii urmatoare celui pentru care se platesc acele venituri.

5.4. Alte venituri

Venituri din cedarea folosintei bunurilor

Veniturile din cedarea folosintei bunurilor provin din cedarea folosintei bunurilor mobile si
imobile obtinute de catre proprietar uzufructar (persoana care are dreptul de a obtine beneficii
din uzul bunului respectiv) sau alt detinator legal altele decat veniturile din activitati
independente.

89
 Venitul brut reprezinta totalitatea sumelor de bani si/sau echivalentul in lei al
veniturilor in natura si se stabileste pe baza chiriei sau a arendei (beneficiu obtinut in urma
inchirierii terenului) si a contractului incheiat intre parti. Venitul net din cedarea folosintei
bunurilor se stabileste prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor determinate prin aplicarea
cotei de 25% asupra venitului brut la suma obtinuta astfel aplicandu-se cota de impozit de
16%.
Venituri din investitii

Veniturile din investitii cuprind:

Venituri din dividende
Venituri din dobanzi
Castiguri din transferul titlurilor de valoare
Venituri din operatiuni de vanzare-cumparare de valuta la termen pe baza de contract
Venituri din lichidarea unei persoane juridice asupra excedentului rezultat din
operatiune
Venitrile sub forma de dividende inclusiv sumele primite ca urmare a detinerii ca urmare a
detinerii titlurilor de participare la fondurile inchise de investitii sunt impuse cu o cota de 16%
din suma acestora obligatia de plata a impozitului revenind persoanei juridice care le-a
distrubuit, retinerea impozitului facandu-se odata cu plata acestora catre actionari.
Veniturile sub forma de dobanzi pentru depozite la termen constituite, pentru instrumente
de economisire dobandite se impun cu o cota de 16% din suma acestora la momentul
inregistrarii in contul curent sau in contul de depozit sau la momentul rascumpararii pentru
instrumentele de economisire. Celelalte venituri din investitii se impun tot cu o cota de 16% .

Veniturile din pensii

Veniturile din pensii reprezinta sume primite ca pensii de la fondurile infiintate din
contributiile sociale obligatorii facute catre un sistem de asigurari sociale inclusiv cele din
fonduri de pensii facultative si cele finantate de la bugetul de stat. Venitul lunar impozabil se
stabileste prin deducerea din venitul din pensii a unei sume neimpozabile lunare, stabilita prin
lege si a contributiilor obligatorii calculate retinute si suportate de persoana fizica.

Venitul impozabil din pensii se impoziteaza cu o cota de 16%. Impozitul calculat se retine
la data efectuarii platii pensiei si se vireaza la bugetul de stat pana la data de 25 inlusiv a lunii
urmatoare pentru care se face plata pensiei.

Venituri din activitati agricole

Sunt considerate venituri din activitati agricole cele obtinute din urmatoarele activitati:
Cultivarea si valorificarea florilor, legumelor, si zarzavaturilor in sere si solarii special
destinate acestor scopuri si/sau in sistem irigat.
Cultivarea si valorificarea arbustilor, plantelor decorative si ciupercilor
Valorificarea produselor agricole obtinute dupa recoltare in stare naturala de pe terenurilor
proprietate privata sau arendate catre unitati specializate pentru colectare, unitati de
procesare industriala, sau catre alte unitati pentru utilizare ca atare.
Exploatarea pepinierelor viticole si pomicole si altele asemenea.

Venitul net dintr-o activitate agricola se stabileste pe baza normelor de venit care se
avizeaza si se publica cel mai tarziu pana la 31 mai. Pentru activitatile agricole impuse in
sistem real cota de impozitare este de 16%.

90
Venituri din premii si jocuri de noroc

Veniturile din premii cuprind veniturile din concursuri, precum si cele din promovarea
produselor, serviciilor, ca urmare a practicilor comerciale potrivit legii.
Acestea se impun prin retinere la sursa aplicata asupra venitului net realizat din
fiecare premiu.
Veniturile din jocuri de noroc cuprind :
Castigurile realizate ca urmare a participarii la jocuri de noroc, inclusiv cele de
tip JACKPOTT. Acestea se impun prin retinerea la sursa cu o cota de 20% asupra venitului
net care nu depaseste cuantumul de 10.000 lei, si o cota de 25% aplicat asupra venitului net
care depaseste cuantumul de 10.000 lei. Venitul net se calculeaza la nivelul castigurilor
realizate intr-o zi de la acelasi organizator sau platitor.
Venitul net este diferenta dintre venitul din premii sau din jocuri de noroc si suma
reprezentand venit neimpozabil . impozitul retinut se vireaza la bugetul de stat pana la data de
25 inclusiv a lunii urmatoare celei in care a fost retinut.

Venituri din transferul proprietatilor imobiliare din patrimoniul personal

La transferul dreptului de proprietate prin acte juridice intre vii asupra constructiilor
trebuie avute in vedere urmatoarele posibilitati de calcul a impozitului:
Pentru constructiile de orice fel dobandite intr-un termen de pana la 3 ani inclusiv, avem
:
3% pana la valoarea de 200.000 lei inclusiv
Peste 200.000 lei avem 6.000+2% asupra valorii ce depaseste 200.000lei.
b) Pentru cele dobandite intr-un termen mai mare de 3 ani avem:
2% pana la valoarea de 200.000 lei
Peste 200.000 lei , 4.000+1% calculat la valoarea ce depaseste 200.000lei inclusiv.

La dobadirea dreptului de proprietate prin recostitirea acestuia in temeiul legilor speciale o

La dobandirea dreptului de proprietate cu titlu de donatie intre rude si afini pana la gradul

Asupra dreptului de proprietate obtinut cu titlul de mostenire daca succesiunea este

finalizata in termen de 2 ani de la data decesului proprietarului
Impozitul se calcleaza la valoaea declatrata de parti prin actul de trasfer a dreptului de
proprietate.

Capitolul 6. IMPOZITUL PE PROFIT

6.1. Consideraţii generale

In Romania, toate persoanele juridice sunt obligate la plata impozitului pe profit cu

exceptia celor care se incadreaza in categoria micro-intreprinderilor.
In alte tari, cum ar fi Franta impozitul pe profit nu este datorat decat de asa numitele
societati de capitaluri.
Contribuabili obligati la plata impozitului pe profit sunt:
Persoane juridice romane

91
 Persoanele juridice straine si persoanele fizice nerezidente care desfasoara activitate in
Romania intr-o asociere fara personalitate juridica
Persoanele juridice straine care desfasoara activitate printr-un sediu permanent in
Romania
Persoanele juridice straine care realizeaza venituri din /sau in legatura cu proprietati
imobiliare situate in Romania sau din vanzarea /cesionarea titlurilor de participare
detinute la o persoana juridica romana
Persoane fizice rezidentente pentru venituri realizate atat in Romania cat si in
strainatate din asocieri fara personalitate juridica
Anul fiscal este anul calendaristic

6.2 Cotele de impozitare si calculul profitului impozabil

Cota de impozit pe profit care se aplica asupra profitului impozabil este de 16%.
Contribuabili care desfasoara activitati de natura barurilor de noapte, cluburilor de noapte,
discotecilor, cazinourilor, sau pariurilor sportive si la care impozitul pe profit datorat pentru
aceste activitati este mai mic de 5% din veniturile respective sunt obligati la plata unui
impozit de 5% aplicat asupra acestor venituri realizate.
Profitul impozabil se calculeaza ca diferenta intre veniturile realizate din orice sursa si
cheltuielile efectuate in scopul realizarii de venituri dintr-un an fiscal din care se scad
veniturile neimpozabile si la care se adauga cheltuielile nedeductibile.
Urmatoarele venituri sunt neimpozabile la calculul impozitului pe profit:
Dividendele primite de la o persoana juridica romana
Diferentele favorabile de valoare a titlurilor de participare
Venituri din anularea cheltuielilor pentru care nu s-a acordat deducere
Venituri din reducerea sau anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat deducere
Venituri din recuperarea cheltuielilor nedeductibile
Cheltuielile deductibile sunt acele cheltuieli efectuate in scopul realizarii de venituri
impozabile. In categoria cheltuielilor deductibile se includ:
Cheltuieli cu achizitionarea ambalajelor
Cheltuieli cu protectia muncii
Cheltuieli reprezentand contributii pentru asigurarea de accidente de munca si boli
profesionale
Cheltuieli de reclama si publicitate
Cheltuieli de transport si cazare in tara si strainatate
Cheltuieli pentru formarea si perfectionarea profesionala a angajatilor
Cheltuieli de cercetare si de dezvoltare care nu indeplinesc conditiile pentru a fi
recunoscute ca imobilizari necorporale
Cheltuieli pentru protejarea mediului si conservarea resurselor
Pierderi inregistrate la scoaterea din evidenta a creantelor neincasate (debitor in
faliment, debitor decedat, debitor dizolvat, debitorul inregistreaza dificultati
financiare majore)
Orice cheltuieli efectuate in scopul obtinerii de venituri
Conform codului fiscal exista cheltuieli a caror deductibilitate este limitata. In aceasta
categorie avem:
Cheltuieli de protocol in limita unei cote de 2% aplicata asupra diferentei intre totalul
veniturilor impozabile si totalul cheltuielilor aferente veniturilor
Cheltuielile cu indemnizatia de deplasare acordata salariatilor in limita de 2,5 ori
nivelul legal stabilit pentru institutii publice

92
 Cheltuieli sociale in limita unei cote de 2% aplicata asupra cheltuielilor cu salariile
personalului (ajutoare de inmormantare, pentru plata cresei copiilor in limita a 2%
din fondul salariilor)
Cheltuielile cu perisabilitatile in limitele stabilite de lege
Cheltuieli cu tichete de masa in limitele stabilite de lege
Rezerva legala in limita unei cote de 5% asupra profitului contabil (brut)
Provizioanele pentru garantii acordate clientilor
Provizioanele specifice
Cheltuieli cu primele de asigurare voluntare de sanatate
Cheltuielile cu amortizarea
Cheltuielile cu dobanzile sunt integral deductibile in cazul in care gradul de indatorare
al capitalului este mai mic sau egal cu 3
In categoria cheltuielilor nedeductibile se includ:
Cheltuielile cu impozitul pe profit datorat
Dobanzile/majorarile de intarziere, confiscarile, amenzile
Cheltuielile cu bunuri de natura stocurilor care sunt degradate sau sunt lipsa in
gestiune si sunt neimputabile
Cheltuieli efectuate in favoarea actionarilor sau asociatilor
Cheltuieli inregistrate in contabilitate care nu au la baza documente justificative
Cheltuieli aferente veniturilor neimpozabile
Pierderea anuala stabilita prin declaratia de impozit pe profit se recupereaza din
profiturile impozabile obtinute in urmatorii 5 ani consecutivi.
Daca persoana juridica romana obtine venituri dintr-un stat strain prin intermediul
unui sediu permanent sau venituri supuse impozitului cu retinere la sursa, atunci impozitul
platit de catre statul strain se deduce din impozitul pe profit conform documentatiei depuse.

6.3. Plata impozitului pe profit si a impozitului pe dividende și scutirile la plata

Contribuabilii au obligatia de a plati impozit pe profit anual cu plati anticipate

efectuate trimestrial. Contribuabilii au obligatia de a declara semestrial plati anticipate în
contul impozitului pe profit.

Organizatiile non-profit au obligatia de a declara si de a plati impozitul pe profit anual

pana la data de 15 februarie inclusiv a anului urmator celui in care se calculeaza impozitul.
Sunt scutiti de la plata impozitului pe profit urmatorii contribuabili:
Trezoreria statului
Institutiile publice pentru fondurile publice
Persoanele juridice romane care platesc impozitul pe venit microintreprinderilor
Cultele religioase
Institutiile de invatamant acreditate
Fondul de garantare a depozitului bancar
Fondul de garantare a pensiilor private
O persoana juridica romana care plateste dividende are obligatia sa declare si sa
plateasca impozitul pe dividende retinut. Impozitul pe dividende se stabileste prin aplicarea
unei cote de 10% asupra dividendului brut platit catre o persoana juridica romana sau 16%
catre o persoana fizica.
Impozitul se declara si se plateste pana la data de 25 inclusiv a lunii urmatoare celei in
care se plateste dividendul iar in cazul in care dividendele distribuite nu au fost platite pana la
sfarsitul anului in care s-au aprobat situatiile financiare, impozitul pe dividende aferent
platindu-se pana la 31 decembrie a anului respectiv.

93
 Capitolul 7. TAXA PE VALOAREA ADAUGATĂ

7.1. Caracteristicile si sfera de aplicare a TVA

Principalele caracteristici ale TVA sunt:
Caracter universal : se aplica asupra tuturor operatiilor privind transferul de bunuri si
prestarile de servicii cu plata.
Neutralitate : se aplica aceeasi cota pentru toate entitatile dintr-o tara
Transparenta : fiecare subiect impozabil are dreptul de a recunoaste TVA deductibila,
colectata, si de recuperat sau de plata.
Destinatia : TVA se aplica la destinatarul produsului sau serviciului si nu la origine
Inechitate fiscala: TVA este suportata doar de consumatorul final
In sfera de aplicare a TVA se includ operatiile efectuate in Romania care indeplinesc
urmatoarele conditii :
Reprezinta livrari de bunuri sau prestari de servicii cu plata
Locul de livrare a bunului sau de prestare a serviciului este Romania
Operatiunile sunt efectuate de catre persoane impozabile
Taxa rezulta dintr-o activitate economica (productie, comert,extractie)
Importuri cu exceptia importurilor in regim suspensiv
Achizitii intracomunitare de bunuri cu exceptia cazului in care sunt efectuate de o persoana
impozabila care efectueaza numai livrari de bunuri pentru care taxa nu este deductibila sau
de catre persoane juridice neimpozabile sau atunci cand valoarea totala a achizitiilor
intracomunitare in anul calendaristic curent sau pe parcursul anului anterior nu a depasit
plafonul de 65.000 euro.
Din punct de vedere al sferei de cuprindere
avem: o Operatiuni taxabile
o Operatiuni scutite cu drept de deducere
Operatiuni scutite fara drept de deducere
Livrari de bunuri presupun transferul dreptului de proprietate de la producator la
cumparator. In categoria livrarilor de bunuri efectuate cu plata se includ si cele cu plata in
rate, cele executate silit, lipsurile din gestiune, in situatia in care s-a dedus TVA si dupa aceea
s-a schimbat folosinta bunurilor, punerea la dispozitia unor persoane a unor bunuri in mod
gratuit si distribuirea de bunuri catre asociati.
Nu sunt considerate livrari de bunuri urmatoarele:
0 Bunurile distruse in urma unor calamitati naturale
o Stocurile degradate care nu pot fi recuperate
o Perisabilitatile in limitele stabilite de lege
o Mostrele
o Sponsorizarea
o Mecenatul
o Cheltuielile de protocol
o Casarea imobilizarilor chiar si inaintea expirarii duratei de viata utila.
Sunt considerate exceptii in ceeace priveste locul bunurilor urmatoarele:
Bunuri care se instaleaza (locul livrarii este locul unde se face instalarea)
Bunuri livrate la bordul navelor, aeronavelor, trenurilor, (locul de plecare al transportului de
pasageri)
Livrarea de gaze naturale si electricitate catre distribuitori (locul unde este stabilit
distribuitorul)

94
Livrarea de gaze naturale sau electricitate catre altii (locul utilizarii si consumului efectiv)
Exceptii in functie de locul livrarii in cazul prestarilor de servicii. in categoria
prestarilor de servicii avem:
Inchirierea bunurilor in baza unui contract de leasing
Transmiterea folosintei dreptrilor de autor, a brevetelor, licentelor, marcilor
Clauzele non-concurenta
Utilizarea activelor in alte scopuri precum si punerea lor la dispozitia unor persoane cu titlu
gratuit. In toate aceste situatii locul livrarii este locul unde isi are sediul prestatorul.
Livrarile intracomunitare snt scutite de TVA cu drept de deducere adica nu se inregistreaza
TVA aferenta vanzarilor in alte state membre ale UE dar in schimb TVA deductibila
inregistrata la achizitia bunurilor vandute poate fi dedusa. Se considera scutita cu drept de
deducere operatiunea care indeplineste cumulativ urmatoarele 2 conditii :
Se poate face dovada transportului
Clientul transmite furnizorului un cod de inregistrare valabil in scopuri de TVA.
Achizitia intracomunitara se refera la obtinerea dreptului de a dispune ca si proprietar
de bunuri transportate dintr-un stat membru intr-un alt stat membru si nu este scutita de TVA.
Entitatea care realizeaza acizitii intracomunitare este obligata sa inregistreze atat TVA
deductibila cat si pe cea colectata aferenta. Aceasta operatiune se numeste taxare inversa sau
autotaxare.
Exportul este scutit de TVA cu drept de deducere.
Importul este supus taxarii pe TVA cu obligatia platii in vama catre importator.

7.2. Baza de impozitare a TVA

Baza de impozitare a TVA este constituita din tot ceea ce reprezinta contrapartida
obtinuta de la furnizor ori prestator din partea cumparatorului, beneficiarului sau a unui tert
inclusiv subventiile directe legate de pretul acestor operatiuni.
Baza de impozitare cuprinde urmatoarele:
Cheltuielile accesorii cum sunt: comisioanele, cheltuieli de ambalare, transport, asigurare,
solicitate de catre furnizori sau prestatori cumparatorului sau beneficiarului
Valoarea bunurilor, lucrarilor, serviciilor ce fac obiectul taxei.
Baza de impozitare nu cuprinde urmatoarele:
Rabaturi, remize, ristururi, sconturi, si alte reduceri de pret acordate de furnizor.
Sume reprezentand daune interese, stabilite prin hotarare judecatoreasca definitiva si
irevocabila
Penalizarile si orice alte sume solicitate pentru neindeplinirea totala sau partiala a obligatiilor
contractuale
Valoarea ambalajelor care circula intre furnizorii de marfa si clienti in regim de restituire
Pentru importul de bunuri, baza de impozitare este valoarea in vama a bunurilor stabilita
conform legislatiei vamale in vigoare la care se adauga orice taxe, impozite si comisioane
datorate in afara Romaniei.

7.3. Operatiuni scutite de taxă

Sunt considerate operatiuni de interes general operatiunile scutite de taxe, cum ar fi:
Spitalizarea, ingrijiri medicale desfasurate in spitale, ingrijiri in centre de sanatate in
dispensare, in cabinete si laboratoare medicale.
Prestarile de servicii efectuate in cadrul profesiunii lor de catre stomatologi si tehnicieni
dentari precum si livrarea de proteze dentare efectuate de stomatologi si de tehnicieni
dentari.

95
Transportul persoanelor accidentate in vehicule special amenajate in acest scop de catre
entitati autorizate in acest sens.
Livrari de organe, sange si lapte de provenienta umana
Activitati de invatamant
Activitatile specifice posturilor publice de radio si televiziune altele decat activitati de natura
comerciala
Serviciile publice postale
De asemenea sunt scutite de taxa urmatoarele activitati:
Servicii de natura financiar-bancara (comisionul): o
acordarea si negocierea de credite
o tranzactii privind conturile de tranzactii sau conturi curente
o tranzactii privind actiuni, parti sociale, obligatiuni si alte instrumente
financiare.
Administrarea de fonduri speciale de investitii
Operatiuni de asigurare si/sau reasigurare
Loterie, jocuri de noroc, pariuri, efectuate de persoane autorizate conform legii.
In ceea ce priveste importurile de bunuri si achizitiile intracomunitare sunt considerate
scutite de taxe urmatoarele:
Importul si achizitia intracomunitara de bunuri a caror livrare in Romania este in orice
situatie scutita de taxa in interiorul tarii
Importul in regim diplomatic sau consulat al bunurilor scutite de taxe vamale
Importul de bunuri efectuat in Romania de catre fortele armate ale statelor straine membre
NATO pentru uzul acestora sau a personalului civil insotitor ori pentru aprovizionarea
popotelor sau cantinelor.
Importul de aur efectuat de BNR
Importul de gaze naturale efectuat prin sistemul de distributie a gazelor naturale
Importul de energie electrica
Exista si o serie de scutiri pentru exporturi sau alte operatiuni similare precum si pentru
transportul international si intracomunitar cum ar fi:
Livrarile de bunuri expediate sau transportate in afara comunitatii comunitatii de catre
furnizor sau de catre o alta persoana in contul sau
Livrarile intracomunitare de bunuri catre o persoana care ii comunica furnizorului un cod
valabil de inregistrare in scopul TVA atribuit de autoritatile din alt stat membru
Transport international de persoane

7.4. Regimul deducerii TVA

Regimul deducerii TVA inseamna in fapt dreptul de a deduce o taxa ce este atribuibil
numai persoanelor impozabile inregistrate la organele fiscale ca platitor de TVA.
Bunurile pentru care se vrea deducerea TVA trebuie sa fie folosite in scopul unor
operatiuni taxabile si de asemenea trebuie sa fie insotite de o factura care sa justifice TVA
deductibila.
Se poate deduce TVA aferente bunurilor achizitionate in vederea efectuarii
exporturilor chiar daca exportul nu este o operatiune taxabila datorita faptului ca este o
operatiune scutita cu drept de deducere.
Se poate deduce TVA pentru mostre, demonstratii la puncte de vanzare, sponsorizare,
mecenat si protocol.
TVA de plata si de recuperat se determina prin completarea formularului 300 sau 301
de cont de TVA.

96
 Pentru a afla TVA de dedus se aplica prorata la TVA deductibila deoarece unele
bunuri pot fi folosite simultan la operatiuni cu si fara drept de deducere.
Daca bunurile sunt realizate pentru operatiuni din sfera TVA atunci se poate deduce
toata TVA deductibila, iar daca bunurile sunt realizate pentru operatiuni mixte atat taxabile
cat si netaxabile se va utiliza prorata. In situatia in care bunurile sunt realizate pentru
operatiuni din afara sferei TVA , taxa nu se poate deduce deloc. TVA de dedus = TVA
deductibil * prorata
Prorata se determina anual si se foloseste prorata anului ”n-1” pentru anul n si la
sfarsitul anului cand se determina prorata definitiva pentru anul n se vor face ajustari.
Prorata se calculeaza ca raport intre veniturile din operatiuni taxabile + venituri din
operatiuni scutite cu drept de deducere și venituri din operatiuni taxabile + venituri din operatiuni
scutite fara drept de deducere + venituri din operatiuni scutite cu drept de deducere.

Capitolul 8. ACCIZELE

8.1. Sferă de aplicare și fapt generator

Accizele sunt taxe special de consum care se datoreaza bugetului de stat pentru
urmatoarele produse provenite din productie interna sau din import:
Bere
Vinuri
Bauturi fermentate
Produse intermediare
Acool etilic
Tutun prelucrat
Produse energetice
Energie electrica
De asemenea sunt supuse accizelor si cafeaua, articolele de cristal, arme de vânătoare.
Produsele mentionate mai sus, sunt supuse accizelor in momentul producerii lor pe
teritoriul comunitar sau la momentul importului lor in acest teritoriu.
Pentru orice produc accizabil, acciza devine exigibila la data cand produsul este eliberat
pentru consum in Romania. In cazul pierderilor sau lipsurilor acciza pentru un produc
accizabil devine exigibila la data cand se constata o pierdere sau o lipsa a produsului
accizabil.
O exceptie la regula de mai sus este atunci cand pierderea sau lipsa intervine in
perioada in care produsul accizabil se afla intr-un regim suspensiv si sunt indeplinite oricare
din urmatoarele 2 conditii:
Produsul nu este disponibil pentru a fi folosit in Romania datorita varsarii, spargerii,
incendierii sau altor cauze de forta majora
Produsul nu este disponibil pentru a fi folosit in Romania datorita evaporarii sau altor
cauze care reprezinta rezultatul natural al producerii, detinerii, sau deplasarii produsului
dar numai in situatia in care cantitatea de produs care nu este disponibila pentru a fi
folosita in Romania nu depaseste limitele prevazute de lege.
Accizele se calculeaza in cota si la rata de schimb in vigoare la momentul in care
acciza devine exigibila.
Regimul suspensiv este regimul fiscal conform caruia plata accizelor este suspendata
pe perioada producerii, transformarii, detinerii si deplasarii produselor.

97
 Antrepozitul fiscal este locul aflat sub controlul autoritatii fiscale competente unde
produsele accizabile sunt fabricate, transformate, detinute, primite, sau expediate in regim
suspensiv.
Eliberarea in consum reprezinta:
Orice iesire inclusiv ocazionala a produselor accizabile din regimul suspensiv
Orice productie, inclusiv ocazionala de produse accizabile in afara regimului suspensiv
Orice import, inclusiv ocazional de produse accizabile (cu exceptia energiei electrice, gazului
natural, carbunelui si coxului) daca produsele accizabile nu sunt plasate in regim
suspensiv.
Daca produsele accizabile sunt utilizate in interiorul antrepozitului fiscal altfel decat ca
materie prima.

8.2. Scutiri de la plata accizelor

Produsele accizabile sunt scutite de la plata accizelor atunci cand sunt destinate pentru:
Livrarea in contextul relatiilor consulare sau diplomatice
Organizatii internationale recunoscute de catre autoritatile publice din Romania si membrii
acestor organizatii
Forte armate apartinand oricarui stat parte la NATO
Importul de produse accizabile aflate in bagajul calatorilor cu domiciliul in Romania sau
strainatate in conformitate cu prevederile legale
De asemenea sunt scutite de la plata accizelor urmatoarele:
Produsele exportate direct de agentii economici producatori
Produsele aflate in regimul vamal suspensive
Orice produs importat provenit din donatii sau finantat direct din imprumuturi
nerambursabile
Produsele livrate la rezerva de stat si la rezerva de mobilizare
Alcoolul etilic daca este folosit pentru obtinerea otetului, medicamentelor, aromelor
alimentare, sau in scop medical
Tutunul prelucrat pentru efectuarea de teste stiintifice
Combustibilii pentru aeronave altele decat aviatia turistica in scop privat
Combustibilii pentru navigatia in apele comunitare
Energia electrica folosita in scopul productiei energiei electrice
Energia electrica provenita din surse regenerabile de energie, etc.

8.3. Plata accizelor la bugetul de stat

Accizele reprezinta venituri la bugetul de stat a caror termen de plata este de pana la
data de 25 inclusiv a lunii urmatoare celei in care acciza devine exigibila.
Orice platitor de accize poarta raspunderea pentru calcularea corecta si plata la
termenul legal al accizelor catre bugetul de stat si pentru depunerea la termenul legal a
declaratiilor de accize la autoritatea fiscala competenta.
Luna pana la data de 15 a fiecarei luni antrepozitari autorizati pentru productie sunt
obligati sa depuna la autoritatea fiscala competenta, o situatie care sa contina informatii cu
privire la stocul de materii prime si produse finite la inceputul lunii, achizitiile de materii
prime, cantitatea fabricata in cursul lunii, stocul de produse finite si materii prime la sfarsitul
lunii de raportare, si cantitatea de produse livrate aferente lunii precedente.
Nu se platesc accize pentru petrolul lampant utilizat drept combustibil pentru
persoanele fizice.

98
 8.4. Calculul accizei pentru produsele accizabile

1. Accizele pentru bere

Berea reprezintă orice produs încadrat la codul NC 2203 00 sau orice produs care
conţine un amestec de bere şi de băuturi nealcoolice, încadrat la codul NC 2206 00, având, şi
într-un caz, şi în altul, o concentraţie alcoolică mai mare de 0,5% în volum.
Pentru berea produsă de micii producători independenţi, care deţin instalaţii de
fabricaţie cu o capacitate nominală anuală care nu depăşeşte 200.000 hl, se aplică accize
specifice reduse. Acelaşi regim se aplică şi pentru berea importată de la micii producători
independenţi, cu o capacitate nominală anuală care nu depăşeşte 200.000 hl.
Fiecare agent economic producător de bere are obligaţia de a depune la organul fiscal
teritorial la care este înregistrat ca antrepozitar autorizat, până la data de 15 ianuarie a fiecărui
an, o declaraţie pe propria răspundere privind capacităţile de producţie pe care le deţine.
Beneficiază de nivelul redus al accizelor toţi agenţii economici mici producători care
îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
sunt agenţi economici producători de bere care, din punct de vedere juridic şi
economic, sunt independenţi faţă de orice alt agent economic producător de bere;
utilizează instalaţii fizice distincte de cele ale altor fabrici de bere;
folosesc spaţii de producţie diferite de cele ale oricărui alt agent economic producător
de bere
nu funcţionează sub licenţa de produs a altui agent economic producător de bere.
În situaţia în care un agent economic producător de bere, care beneficiază de nivelul
redus al accizelor, îşi măreşte capacitatea de producţie, prin achiziţionarea de noi capacităţi
sau extinderea celor existente, acesta va înştiinţa în scris organul fiscal la care este înregistrat
ca antrepozitar autorizat despre modificările produse, va calcula şi va vărsa la bugetul de stat
accizele, în cuantumul corespunzător noii capacităţi de producţie, începând cu luna imediat
următoare celei în care a avut loc punerea în funcţiune a acesteia.
Este exceptată de la plata accizelor berea fabricată de persoana fizică şi consumată de
către aceasta şi membrii familiei sale, cu condiţia să nu fie vândută.
Relaţia de calcul a accizei datorate este următoarea:
A=P*Au*C*Q/100, unde:
A – valoarea accizei;
P – numărul de grade Pato (Concentraţia
zaharometrică); Au – acciza unitară ;
C – cursul de schimb (leu/Euro);
Q – cantitatea exprimată în litri

2. Accizele pentru vin

Vinurile supuse accizelor sunt:

vinuri liniştite, care cuprind toate produsele încadrate la codurile NC 2204 şi 2205,
cu excepţia vinului spumos, aşa cum este definit la lit. b), şi care:
1. au o concentraţie alcoolică mai mare de 1,2% în volum, dar care nu depăşeşte 15% în
volum, şi la care alcoolul conţinut în produsul finit rezultă în întregime din fermentare; sau
2. au o concentraţie alcoolică mai mare de 15% în volum, dar care nu depăşeşte 18%
în volum, au fost obţinute fără nici o îmbogăţire, şi la care alcoolul conţinut în produsul
finit rezultă în întregime din fermentare.
vinuri spumoase, care cuprind toate produsele încadrate la codurile: NC 2204 10;
2204 21 10, 2204 29 10 şi 2205, şi care:

99
 0 sunt prezentate în sticle închise, cu un dop tip ciupercă, fixat cu ajutorul legăturilor
sau care sunt sub presiune datorată dioxidului de carbon în soluţie egală sau mai mare de 3
bari; şi
1 au o concentraţie alcoolică care depăşeşte 1,2% în volum, dar care nu depăşeşte
15% în volum, şi la care alcoolul conţinut în produsul finit rezultă în întregime din
fermentare.
Este exceptat de la plata accizelor vinul fabricat de persoana fizică şi consumat de
către aceasta şi membrii familiei sale, cu condiţia să nu fie vândut.
Relatia de calcul a accizei datorate este urmatoarea:
A=Au*C*Q/100, unde:
A – valoarea
accizei; Au – acciza
unitară;
C – cursul de schimb (leu/Euro);
Q – cantitatea exprimată în litri

Accizele pentru bauturi fermentate altele decat bere si vinuri

Băuturi fermentate, altele decât bere şi vinuri sunt reprezentate de:

alte băuturi fermentate liniştite care se încadrează la codurile NC 2204 şi 2205 şi care
nu sunt din categoria vinurilor, ca şi toate produsele încadrate la codurile NC 2206 00, cu
excepţia altor băuturi fermentate spumoase, aşa cum sunt definite la lit. b), şi a berii, având:
1. o concentraţie alcoolică ce depăşeşte 1,2% în volum, dar nu depăşeşte 10% în
volum; sau
2. o concentraţie alcoolică ce depăşeşte 10% în volum, dar nu depăşeşte 15% în
volum, şi la care alcoolul conţinut în produsul finit rezultă în întregime din fermentare.
alte băuturi fermentate spumoase care se încadrează la codurile: NC 2206 00 31; 2206
00 39; 2204 10; 2204 21 10; 2204 29 10 şi 2205, care nu intră în categoria vinuri şi care sunt
prezentate în sticle închise cu un dop tip ciupercă, fixat cu ajutorul legăturilor sau care sunt
sub presiune datorată dioxidului de carbon în soluţie egală sau mai mare de 3 bari, şi care:
1. au o concentraţie alcoolică care depăşeşte 1,2% în volum, dar nu depăşeşte 13% în
volum; sau
2. au o concentraţie alcoolică care depăşeşte 13% în volum, dar nu depăşeşte 15% în
volum şi la care alcoolul conţinut în produsul finit rezultă în întregime din fermentare.
Sunt exceptate de la plata accizelor băuturile fermentate, altele decât bere şi vinuri,
fabricate de persoana fizică şi consumate de către aceasta şi membrii familiei sale, cu condiţia
să nu fie vândute.
Relatia de calcul a accizei este urmatoarea:
A = Au * R * Q
în care :
A = cuantumul accizei
Q = cantitatea ( tone )
Au = acciza pe unitatea de măsură
R = cursul de schimb valutar

4. Accizele pentru produse intermediare

Produse intermediare reprezintă toate produsele care au o concentraţie alcoolică ce

depăşeşte 1,2% în volum, dar nu depăşeşte 22% în volum, şi care se încadrează la codurile:

10
0
NC 2204, 2205 şi 2206 00, dar care nu intră în categoria bere, vinuri şi băuturi fermentate
altele decât bere şi vin.
Se consideră produse intermediare şi orice băutură fermentată liniştită prevăzută la
băuturi fermentate, altele decât bere şi vinuri, la lit. a), care are o concentraţie alcoolică ce
depăşeşte 5,5% în volum şi care nu rezultă în întregime din fermentare, şi orice băutură
fermentată spumoasă prevăzută la băuturi fermentate, altele decât bere şi vinuri, la lit. b), care
are o concentraţie alcoolică ce depăşeşte 8,5% în volum şi care nu rezultă în întregime din
fermentare.
Relatia de calcul a accizei datorate este urmatoarea:
A=Au*C*Q/100, unde:
A – valoarea accizei;
Au – acciza unitară
C – cursul de schimb (leu/Euro);
Q – cantitatea exprimată în litri

5. Accizele pentru alcool etilic

Alcoolul etilic reprezintă:

toate produsele care au o concentraţie alcoolică ce depăşeşte 1,2% în volum şi care
sunt încadrate la codurile NC 2207 şi 2208, chiar atunci când aceste produse fac parte dintr-un
produs încadrat la alt capitol al nomenclaturii combinate;
produsele care au o concentraţie alcoolică ce depăşeşte 22% şi care sunt cuprinse la
codurile NC 2204, 2205 şi 2206 00;
ţuică şi rachiuri de fructe;
orice alt produs, în soluţie sau nu, care conţine băuturi spirtoase potabile.
Relaţia de calcul a accizei datorate este următoarea:

A=Ca/100*Au*C*Q/100, unde:

A – valoarea accizei;
Ca – concentraţia alcoolica in procente de volum;
Au – acciza unitară;
C – cursul de schimb (leu/Euro);
Q – cantitatea exprimată în litri

6 Accizele la tutun

Produse din tutun sunt considerate:

0 ţigaretele, reprezentând:
rulourile de tutun destinate fumatului ca atare şi care nu sunt ţigări sau ţigări de foi;
rulourile de tutun care se pot introduce într-un tub de hârtie de ţigarete, prin simpla mânuire
neindustrială;
rulourile de tutun care se pot înfăşura în hârtie de ţigarete, prin simpla mânuire neindustrială;
orice produs care conţine parţial alte substanţe decât tutunul, dar care respectă criteriile
prevăzute la pct. 1), 2) sau 3).
0 ţigări şi ţigări de foi, dacă se pot fuma ca atare, reprezentând:
rulourile de tutun care conţin tutun natural;
rulourile de tutun care au un înveliş exterior din tutun natural;

101
rulourile de tutun care au o umplutură din amestec tăiat fin, înveliş exterior de culoarea
normală a unei ţigări, care acoperă complet produsul, inclusiv filtrul, dar exclusiv muştiucul,
dacă este cazul, şi un liant, cu condiţia ca:
0învelişul şi liantul să fie din tutun reconstituit;
masa unitară a rolei de tutun, excluzând filtrul sau muştiucul, să nu fie sub 1,2 grame;
învelişul să fie fixat în formă de spirală, cu un unghi ascuţit de minimum 30 grade faţă de axa
longitudinală a ţigării.
4) rulourile de tutun, care au o umplutură din amestec tăiat fin, înveliş exterior de culoare
normală a unei ţigări, din tutun reconstituit, care acoperă complet produsul, inclusiv filtrul,
dar exclusiv muştiucul, dacă este cazul, cu condiţia ca:
masa unitară a ruloului, excluzând filtrul şi muştiucul, să fie egală sau mai mare de 2,3
grame; şi
circumferinţa ruloului de tutun de minimum o treime din lungimea ţigării să nu fie sub 34
mm.
5) orice produs care conţine parţial alte substanţe decât tutunul, dar care respectă criteriile de
la pct. 1), 2), 3) sau 4) şi are învelişul din tutun natural, învelişul şi liantul din tutun
reconstituit sau învelişul din tutun reconstituit.
0 tutun de fumat, care cuprinde:
1). tutun de fumat fin tăiat, destinat rulării în ţigarete;
2). alte tutunuri de fumat.
Ruloul de tutun care se încadrează în categoria ţigarete este considerat, pentru
aplicarea accizei, ca două ţigarete - atunci când are o lungime, excluzând filtrul şi muştiucul,
mai mare de 9 cm, fără să depăşească 18 cm; ca trei ţigarete - când are o lungime, excluzând
filtrul şi muştiucul, mai mare de 18 cm, fără să depăşească 27 cm, şi aşa mai departe.
Pentru ţigarete, acciza datorată este egală cu suma dintre acciza specifică şi acciza ad
valorem, dar nu mai puţin de 11,00 euro/1.000 de ţigarete, care reprezintă acciza minimă.
Când suma dintre acciza specifică şi acciza ad valorem este mai mică decât acciza minimă, se
plăteşte acciza minimă. Acciza specifică se calculează în echivalent euro pe 1.000 de ţigarete.
Acciza ad valorem se calculează prin aplicarea procentului legal stabilit, asupra preţului
maxim de vânzare cu amănuntul.
Preţul maxim de vânzare cu amănuntul este preţul la care produsul este vândut altor
persoane decât comercianţi şi care include toate taxele şi impozitele. Preţul maxim de vânzare
cu amănuntul pentru orice marcă de ţigarete se stabileşte de către persoana care produce
ţigaretele în România sau care importă ţigaretele şi este adus la cunoştinţă publică cu minim
24 de ore înainte de data efectivă a intrării în vigoare.
Relatia de calcul a accizei este urmatoarea:
1) pentru tigarete:
Total acciza = Acciza specifica(A1) + Acciza ad valorem(A2)
A1 = Au * C * Q1;
A2 = Aav * Pa * Q2, unde:
A1, A2 - valoarea accizei;
Au – acciza unitară;
Aav – acciza ad valorem (cota procentuala) ;
C – cursul de schimb (leu/Euro);
Pa – pretul de vanzare cu amanuntul maxim declarat;
Q1 – cantitatea exprimată în unitati de 1000 bucati tigarete;
Q2 – numarul de pachete de tigarete aferente lui Q1
pentru tigari si tigari de foi A =
Au * C * Q; unde:
A - valoarea accizei;

102
 Au – acciza unitară;
C – cursul de schimb (leu/Euro);
Q – cantitatea exprimată în unitati de 1000 bucati tigari.
3) pentru tutun destinat fumatului
A = Au * C * Q; unde:
A - valoarea accizei;
Au – acciza unitară;
C – cursul de schimb (leu/Euro);
Q – cantitatea exprimată în kilograme.

7. Acciza pentru uleiurile minerale

Uleiurile minerale pentru care se datorează accize sunt:

benzină cu plumb cu codurile: NC 2710 11 31; 2710 11 51 şi 2710 11 59;
benzină fără plumb cu codurile: NC 2710 11 41; 2710 11 45 şi 2710 11 49;
motorină cu codurile: NC 2710 19 41; 2710 19 45 şi 2710 19 49;
păcură cu codurile: NC 2710 19 61; 2710 19 63; 2710 19 65 şi 2710 19 69;
gazul petrolier lichefiat cu codurile: NC 2711 12 11 până la 2711 19 00;
gazul metan cu codul NC 2711 29 00;
petrol lampant cu codurile NC 2710 19 21 şi 2710 19 25;
benzen, toluen, xileni şi alte amestecuri de hidrocarburi aromatice cu codurile: NC
2707 10; 2707 20; 2707 30 şi 2707 50.
Uleiurile minerale, altele decât cele prezentate mai sus sunt supuse unei accize dacă
sunt destinate a fi utilizate, puse în vânzare sau utilizate drept combustibil sau carburant.
Nivelul accizei va fi fixat în funcţie de destinaţie, la nivelul aplicabil combustibilului pentru
încălzit sau carburantului echivalent.
Orice produs destinat a fi utilizat, pus în vânzare sau utilizat drept carburant sau ca
aditiv ori pentru a creşte volumul final al carburanţilor este impozitat drept carburant. Nivelul
accizei va fi cel prevăzut pentru benzină cu plumb.
Orice hidrocarbură, cu excepţia cărbunelui, lignitului, turbei sau a oricărei alte
hidrocarburi solide similare sau a gazului natural, destinată a fi utilizată, pusă în vânzare sau
utilizată pentru încălzire, este accizată cu acciza aplicabilă uleiului mineral echivalent.
Consumul de uleiuri minerale în incinta unui loc de producţie de uleiuri minerale nu
este considerat fapt generator de accize atunci când se efectuează în scopuri de producţie.
Când acest consum se efectuează în alte scopuri decât cel de producţie şi, în special, pentru
propulsia vehiculelor, se consideră ca un fapt generator de accize.
Relatia de calcul a accizei este
urmatoarea: A = Au * C * Q; unde:
A - valoarea
accizei; Au – acciza
unitară;
C – cursul de schimb (leu/Euro);
Q – cantitatea exprimată în tone sau litri.

8.5. Impozitul la ţiţeiul şi gazele naturale din producţia internă

Pentru ţiţeiul şi gazele din producţia internă, agenţii economici autorizaţi datorează
bugetului de stat impozit în momentul livrării.
Impozitul datorat precede taxa pe valoarea adăugată şi se calculează prin aplicarea
sumelor stabilite în lei pe unitatea de măsură, asupra cantităţilor livrate.

103
 Plata impozitului la ţiţeiul şi la gazele naturale din producţia internă se efectuează lunar
până la data de 25 a lunii următoare, pe baza decontului de impunere. Plata acestor impozite
se realizează prin virament sau în numerar, după caz, în contul bugetului de stat deschis la
unităţile teritoriale ale trezoreriei statului.
Obligaţiile plătitorilor de astfel de impozite sunt similare celor prezentate la accize.
Răspunderea calculării şi vărsării la bugetul de stat a accizelor, a impozitului la ţiţeiul şi
gazele naturale din producţia internă revine plătitorilor.
Neplata la termenele stabilite a accizelor, a impozitului la ţiţeiul şi la gazele naturale din
producţia internă atrage calcularea majorărilor de întârziere.

BIBLIOGRAFIE

Bența A., Bența M., Pătroi D., Tratat de fiscalitate practică. Optimizare fiscală, Editura C.H. Beck,
2015
Brezeanu P., Finanțe europene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007
Brezeanu P., Fiscalitate, Editura Economică, Bucureşti, 2000
Brezeanu P., Fiscalitate: concepte, teorii, politici si abordări practice, Editura Wolters
Kluwer, Bucureşti, 2009
Condor I, Metode şi tehnici fiscale, Editura Someşul, Satu Mare, 1999
Juravle V., Vintilă G., Metode şi tehnici fiscale – lucrări aplicative şi studii de caz, Ed.
Rol Cris, Bucureşti, 2000
Juravle V., Vintilă G., Metode şi tehnici fiscale, Ed. Rol Cris, Bucureşti, 2000
Moşteanu T., Reforma sistemului fiscal în România, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999
Mutașcu M., Finanțe publice, Ediția a III-a, Editura Mirton, Timișoara, 2012
Nicolăescu E., Fiscalitate comparată, Editura ProUniversitaria, 2012
Popeangă V., Popescu M., Monea A., Fiscalitate, Editura Focus, Petroşani, 2002
Răileanu V., Răileanu A., Abordări contabile și fiscale privind impozitele și taxele,
Editura Economică, 2009
Talpoş I., Finanţele României, Editura Mirton, Timişoara, 1998
Topciu C., Fiscalitate, Editura Independentă Titu Maiorescu, Bucureşti, 1998
Văcărel I., Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2006
Vintilă G., Fiscalitate. Metode și tehnici fiscale, Editura Economică, 2006
*** Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală
*** Legea 227/2015 privind Codul fiscal

104
 Produse și
servicii
bancare

Conf. univ. dr.

Drigă Imola
 Cap. 1.
Consideraţii generale
privind produsele şi
serviciile bancare

Produse și servicii
bancare
1.1. Rolul activităţii bancare în economie

Băncile îşi au originea în trecutul îndepărtat. Există

dovezi ce atestă practicarea, încă din timpurile
antichităţii, a unor activităţi care pot constitui primii paşi
în domeniul bancar. Astfel templele din Babilon şi
Egiptul antic erau şi loc de păstrare a banilor şi tezaurelor.
Există mărturii scrise privind activitatea de depuneri şi
împrumuturi efectuate de temple.
Detalii referitoare la depozite, rambursarea creditelor, la
dobânda percepută există în Codul lui Hammurabi, rege al Babilonului în sec. XVIII î.e.n. În
secolul VI î.e.n., oraşele-stat ale Greciei au început să emită monede proprii şi astfel a apărut
necesitatea schimbării unei monede cu alta, acestea putând fi socotite primele schimburi valutare.
Izvoarele istoriei dovedesc că activitatea bancară în Imperiul Roman se desfăşura atât prin bănci
de stat cât şi private. Oficial băncile nu aveau voie să perceapă dobânzi, dar aveau permisiunea să
încaseze comisioane pentru serviciile acordate. În timp, activitatea bancară a continuat să se
dezvolte atât prin diversificarea şi îmbunătăţirea serviciilor oferite, cât şi prin acoperirea nevoilor
de fonduri ale unor noi domenii de activitate.
În prezent, activitatea de intermediere financiară , foarte importantă din punct de vedere
economic şi financiar, dar şi
social, se derulează printr-o
diversitate de instituţii cum
sunt:
instituţiile de credit;
societăţile de asigurări;
fondurile de investiţii;
societăţile de investiţii
financiare;
societăţile de leasing.

Instituţia de credit reprezintă entitatea care desfăşoară cu titlu profesional activitate de atragere
de depozite sau alte fonduri rambursabile şi de acordare de credite în cont propriu şi entitatea
emitentă de monedă electronică. Conform legislaţiei în domeniul bancar, instituţiile de credit în
ţara noastră se pot constitui şi pot funcţiona ca:
bănci;
organizaţii cooperatiste de credit;
bănci de economisire şi creditare pentru domeniul locativ;
bănci de credit ipotecar.
Intermedierea financiară este un rezultat direct al acţiunii de creaţie monetară realizate atât la nivelul
băncilor comerciale, cât şi al băncii centrale. Prin serviciile pe care le prestează, băncile au un rol
hotărâtor în viaţa economică contemporană. Practic, nu există domeniu al vieţii economice şi sociale
care să nu aibă tangenţă cu activitatea bancară. Băncile sunt indispensabile unei bune şi eficiente
 funcţionări a mecanismului economico-social, practic, fără
bănci, economia nu ar mai funcţiona la ora actuală, acestea fiind
principalul intermediar financiar în orice economie. Pe măsura
dezvoltării economice şi a amplificării volumului şi structurii
schimburilor, locul zarafilor şi cămătarilor a fost luat de bănci,
care preluau banii de la deţinătorii de capitaluri pentru a-i păstra
în siguranţă şi a-i remunera pe aceştia sub formă de dobândă.

Activitatea bancară se încadrează în sectorul terţiar al

economiei naţionale (sectorul prestator de servicii) şi reprezintă
activitate prin care se asigură intermedierea financiară dintre
persoanele fizice şi juridice care dispun de un surplus financiar,
pe de o parte, şi cele care au nevoie de fonduri băneşti, pe de altă parte.

“cumpără” bani, suportând un cost sub forma

 dobânzii plătite

“vinde” bani, plasează banii sub forma creditelor

acordate, obţinând venituri sub forma dobânzilor
Activitatea  comerţul încasate
principală cu bani
alte servicii: deschideri de conturi, efectuarea de
plăti şi încasări, transferuri de fonduri, schimburi
valutare, servicii financiare ş.a., pentru care
încasează speze şi comisioane

Activitatea principală a băncilor comerciale

În accepţiune modernă, băncile au apărut şi s-au

consolidat, strâns legat de dezvoltarea producţiei şi a
comerţului, respectiv ca urmare a acumulărilor de
capitaluri băneşti. Prin întreaga lor activitate, prin
serviciile pe care le prestează, băncile au un rol
hotărâtor în viaţa economică contemporană. Practic
nu există domeniu al vieţii economice şi sociale care
să nu aibă tangenţă cu activitatea bancară. Băncile
sunt indispensabile unei bune şi eficiente funcţionări
a mecanismului economico-social.
Sistemul bancar are calitatea de intermediar principal în relaţia economii-investiţii; mobilizarea de
către bănci a economiilor persoanelor fizice şi juridice şi redistribuirea lor ulterioară sub formă de
credite celor dornici să întreprindă sau să investească, constituie o premisă esenţială a dezvoltării
economice. Economia de piaţă presupune existenţa unui sistem bancar care să asigure mobilizarea
disponibilităţilor monetare ale economiei şi orientarea lor spre desfăşurarea unor activităţi
economice eficiente astfel încât sistemul bancar joacă un rol important în economia oricărei ţări.
 Sistemul bancar, considerat oglindă a creşterii economice,
poate să contribuie la dezvoltarea economică a ţării în cel
puţin două moduri: direct, prin creşterea elementelor
bilanţiere ale băncilor din sistem; indirect, prin finanţarea
acordată. Eficienţa sistemului bancar şi a pieţelor financiare
reprezintă un factor determinant al creşterii durabile.
Astfel, băncile reprezintă o componentă esenţială a oricărei
economii moderne, nu numai din punct de vedere al cifrei de
afaceri, ci mai ales prin aplicarea funcţiei de principal
finanţator al economiei naţionale. În condiţiile economiei
globale, este evidentă creşterea rolului activităţii bancare în
economie, având în vedere faptul că, în contextul accelerării dezvoltării sistemelor informatice şi
de comunicaţie, asistăm la formarea unei reţele financiare mondiale alcătuită din sistemele bancare
regionale şi naţionale.
Deşi structurile naţionale ale sistemelor bancare sunt diferite, totuşi în majoritatea ţărilor se face o
delimitare între:
bănci specializate - sunt cele care dezvoltă
preponderent operaţiuni bancare de un anumit tip
sau în anumite sectoare de activitate în care s-au
specializat; asemenea bănci se mai numesc şi bănci
de „nişă” şi cuprind băncile ipotecare (morgate
banks), băncile de dezvoltare (development banks),
băncile de leasing, băncile de ramură (agricole,
industriale, construcţii), băncile pentru anumite
produse cu largă desfacere (bănci pentru
autoturisme) sau bănci pentru servicii bancare care
deservesc alte bănci care nu au o reţea de unităţi
pentru a efectua propriile operaţiuni de încasări şi
plăţi;
bănci comerciale - sunt cele care efectuează toate tipurile de operaţiuni bancare, operaţiunile de
bază fiind constituirea de depozite, acordarea de credite şi transferul de fonduri; sunt bănci
universale se pot adresa clienţilor persoane juridice (corporate) sau persoane fizice (retail) printr-o
ofertă largă de produse şi servicii specifice acestor segmente de clientelă.
Din punct de vedere al organizării activităţii bancare şi al gradului de specializare, este
posibilă stabilirea unei distincţii între două tipuri de sisteme bancare:
sisteme bancare care funcţionează după modelul european:
0predomină în Europa continentă şi funcţionează după modelul băncii universale, fiind
sisteme bancar puţin specializat;
1acest model al băncii universale s-a impus în a 2-a jumătate a secolului XIX, perioadă în care
bancherii au angajat băncile în activităţi diverse, în special în operaţiuni internaţionale;
sisteme bancare care funcţionează după modelul american:
0 aplicate şi în Japonia, sunt bazate pe principiul unei specializări stricte a băncilor;
 în S.U.A. principiul băncii universale s-a aplicat până la reforma bancară din anii ’30 când s-a
produs o separare funcţională şi geografică a activităţii bancare; această specializare a antrenat
o importantă fragmentare a sistemului bancar american caracterizat printr-un număr foarte
mare de instituţii de credit.
În ultima perioadă, se remarcă o tendinţă de
universalizare a băncilor comerciale, în sensul
desfăşurării tuturor operaţiunilor bancare
permise de lege, fără limitarea activităţii la
anumite sectoare. În România, sistemul bancar
este bazat pe principiul universalităţii
băncilor, astfel încât în ţara noastră
societăţile bancare sunt, prin lege, bănci
universale. Utilizarea termenului de bancă
universală este frecvent întâlnită pentru a
desemna faptul că băncile respective
efectuează toate tipurile de operaţiuni bancare, desfăşurând o gamă diversificată de activităţi.
Băncile joacă rolul de intermediar îndeplinind trei funcţii: funcţia de depozit, funcţia de investiţii şi
funcţia comercială.

funcţia de depozit mobilizarea activelor monetare

 (atragerea fondurilor)  disponibile în economie

utilizarea resurselor proprii şi atrase

funcţia de investiţii
Funcţiile  (plasarea fondurilor)
băncilor
 funcţia comercială
prin acordarea de credite către clienţi
decontări între titularii de cont, ca
urmare a activităţilor desfăşurate de
agenţii economici

Funcţiile băncilor în economia de piaţă

1.2. Caracteristicile pieţei produselor şi serviciilor bancare

O bancă este o instituţie căreia i se acordă permisiunea de a efectua tranzacţii cu bani. Băncile
sunt persoane juridice al căror obiect principal de activitate îl constituie atragerea de fonduri de la
persoane juridice şi fizice, sub formă de depozite sau instrumente negociabile, plătibile la vedere sau la
termen, precum şi acordarea de credite. În general, băncile reprezintă locul în care se realizează
numeroase relaţii, dintre care se detaşează cele de vânzare-cumpărare. Derularea acestora implică
existenţa concomitentă a două părţi: clientul, persoana fizica sau juridica, şi banca. Privite în toată
complexitatea lor, relaţiile de vânzare-cumpărare se reflectă în conceptul de piaţă bancară. Piaţa
produselor şi serviciilor bancare reprezintă totalitatea actelor de vânzare-cumpărare desfăşurate de
bănci cu clienţii lor, atât în postura de furnizori, cât şi de beneficiari de disponibilităţi băneşti. În cadrul
schimbului, disponibilităţile băneşti apar pe piaţă sub forma unor produ se şi
servicii. Privite de pe poziţia vânzătorului,
acestea exprimă oferta de produse şi servicii
bancare. Nevoia de disponibilităţi băneşti
apare pe piaţă sub forma de cerere de produse
şi servicii bancare şi se satisface prin
cumpărarea acestora. În acest context, piaţa
bancară poate fi definită şi ca sfera de
confruntare a ofertei de produse şi servicii
bancare cu cererea pentru acestea. Astfel,
elementele structurale ale pieţei produselor şi
serviciilor bancare sunt:

Oferta de produse şi servicii bancare - reprezintă produsele şi serviciile destinate să

satisfacă aşteptările şi cerinţele clienţilor (decalajele dintre diversele faze ale produselor şi
serviciilor bancare sunt reprezentate în figură); oferta trebuie să reflecte cu fidelitate produsele şi
serviciile potenţiale şi să se regăsească perfect în produsele create şi serviciile prestate;
Cererea de produse şi servicii bancare - exprimă nevoia de utilizare a unor disponibilităţi
băneşti şi se manifestă la întâlnirea cu oferta; vizează cerere de disponibilităţi sau cerere de
plasament a unor disponibilităţi.

Produse şi Oferta de Produse livrate

servicii produse şi şi servicii
potenţiale servicii prestate

Raportul produs-ofertă în cadrul pieţei bancare

Piaţa de produse şi servicii bancare se caracterizează prin:


aria pieţei - reprezintă spaţiul geografic unde
apare nevoia şi din care se naşte cererea pentru
produse şi servicii bancare; localizarea teritoriului
pe care banca îşi desfăşoară activitatea este foarte
importantă pentru că permite concentrarea
eforturilor pe zonele vizate; piaţa bancară apare ca
fiind alcătuită din puncte fixe de ofertă în jurul
cărora gravitează cererea până la o anumită
distanţă denumită „aria de atracţie a cererii”.
Gradul de concentrare al pieţei poate fi exprimat cu ajutorul mai multor indicatori, dintre care
amintim: repartizarea teritorială a vânzărilor; densitatea reţelei teritoriale; vânzările medii pentru
diferite tipuri de produse. Un instrument de măsurare al gradului de concentrare a relaţiilor de
piaţă îl constituie coeficientului de concentrare Gini1.

Poate lua valori între 0 şi 1, arătând un grad ridicat de concentrare atunci când se apropie de 1 şi o distribuţie
echilibrată pentru valori apropiate de 0 (chiar o distribuţie egală a cifrei de afaceri în toate zonele pe care acţionează
banca atunci când coeficientul ia valoarea 0).
structura pieţei - reprezintă dimensiunea care ia în considerare o anumită diferenţiere a
relaţiilor de piaţă; astfel, se disting următoarele categorii: piaţa monetară, piaţa valutară, piaţa
propriu-zisă a produselor şi serviciilor bancare în cadrul căreia au loc relaţiile cu clienţii. De
fapt, structura pieţei se obţine prin segmentarea acesteia,
adică divizarea pieţei utilizând anumite criterii de
segmentare. Segmentarea împarte piaţa totală în
grupe (segmente), asigurând o cât mai mare
omogenitate în interiorul grupei şi o mare
eterogenitate între grupe. Pentru stabilirea unor
strategii de piaţă viabile, este nevoie de un proces de
segmentare a pieţei bancare, urmat de decizia de
orientare către segmente specifice de clienţi,
caracterizate de un grad ridicat de profitabilitate pe
termen lung. Segmentarea pieţei vizează operaţiunea
de divizare a pieţei totale în porţiuni utilizabile. Prin
segmentarea clientelei se înţelege împărţirea întregii
pieţe în subgrupe cu preferinţe şi necesităţi specifice
care permite băncii să dezvolte
servicii distincte ce pot fi vândute cu succes fiecărui segment. Variabilele de segmentare diferă
în funcţie de cele două sectoare principale ale pieţei bancare: retail şi corporate banking;
capacitatea pieţei - mărimea pieţei întreprinderii, reprezentată cantitativ sau valoric, într-o
anumită perioadă, reprezintă capacitatea acesteia; modalităţile de măsurare a acestei
dimensiuni pot fi diferite, utilizându-se diferiţi indicatori. De fapt, capacitatea pieţei este o
dimensiune sintetică, care reflectă în acelaşi timp: volumul cererii, volumul ofertei, volumul
vânzărilor, numărul clienţilor retail şi corporate, cota de piaţă absolută şi relativă etc.

1.3. Definirea şi particularităţile

ofertei de produse şi servicii bancare

Oferta unei bănci către clienţii săi derivă din cele trei
funcţii principale ale unei bănci:
să atragă depozitele băneşti ale clienţilor, persoane fizice şi
juridice;
să acorde credite clienţilor care au nevoie de fonduri băneşti,
folosind depozitele atrase;
să permită clienţilor să-şi retragă banii sau să-i transfere în alte
conturi.
Băncile fac parte din sectorul terţiar, fiind considerate
prestatori de servicii. Ele se plasează pe o poziţie de intermediari între posesorii şi solicitanţii de
disponibilităţi băneşti. Oferta bancară reprezintă totalitatea serviciilor pe care banca le pune la
dispoziţia clienţilor săi.
Oferta bancară prezintă o serie de particularităţi
care vizează următoarele aspecte:
Oferta bancară, înaintea apariţiei pe piaţă, este o
ofertă potenţială. În momentul întâlnirii cu cererea,
elementele potenţiale sunt activate corespunzător şi în
urma unor procese specifice se transformă în ofertă
reală. Această transformare este strâns legată şi de
munca prestatorului, motiv pentru care numeroşi
specialişti consideră personalul parte componentă a ofertei de servicii în general. Băncile oferă
servicii bazate pe echipamente şi servicii bazate pe personalul de servire.
În principiu, oferta bancară are un caracter omogen, prestaţiile sale fiind constituite dintr-o serie
de servicii, în special cele de bază, care se află în relaţii de interdependenţă. În general băncile
oferă acelaşi pachet de servicii.
Irepetabilitatea serviciilor imprimă ofertei bancare un grad ridicat de unicitate. Din acest
motiv, între oferta potenţială şi oferta reală există un anumit grad de diferenţiere sesizat adesea de
client. Deşi oferite global, serviciile bancare sunt consumate individual. Esenţială rămâne gruparea
ofertei prin luarea în considerare a celor trei categorii de servicii: de bază, complementare şi
suplimentare.
0 Oferta bancară este propusă direct
clientelei, nici un intermediar nu se intercalează
circuitului de distribuţie. Reţeaua de unităţi
(sucursale, agenţii) este administrată de către
bancă şi acest fapt determină o concordanţă totală
– pentru client – între imaginea băncii şi
imaginea unităţii bancare unde are contul.
1 Produsele şi serviciile bancare au o viaţă mai
lungă, “îmbătrânirea lor este mai lentă”. Există
anumite produse la fel de vechi ca banca însăşi.
Oferta bancară nu este protejată şi fiecare produs nou poate fi copiat imediat de alte bănci.
Băncile care aduc cu regularitate înnoiri serviciilor proprii obţin o serie de avantaje competitive
temporare, dar renumele câştigat de pe urma inovaţiilor contribuie la atragerea acelor consumatori
interesaţi în achiziţionarea serviciilor de cea mai buna calitate.
Oferta de produsele şi serviciile bancare poate face obiectul unei diferenţieri. Diferenţierea cea
mai pronunţată se obţine printr-o calitate înaltă a serviciilor. Calitatea serviciilor exprimă măsura
în care acestea satisfac cerinţele consumatorilor. În literatura de specialitate s-au identificat
caracteristici prin care poate fi definită calitatea serviciilor:
prestarea cât mai corectă a serviciului prin executarea lui în cele mai bune condiţii;
responsabilitate maximă din partea prestatorilor; receptivitate;
competenţă asigurată prin cunoştinţe de specialitate şi personal calificat;
accesibilitatea serviciului, exprimată prin uşurinţa contactării firmei, orarul de funcţionare, timpul
de aşteptare pentru prestarea serviciului;
amabilitatea personalului, politeţe, respect, consideraţie; informarea consumatorului prin folosirea
unui limbaj adecvat, adaptat diferiţilor clienţi;
credibilitatea asigurată de regulă
de numele şi reputaţia firmei;
siguranţa (lipsa oricărui pericol,
risc, îndoieli în privinţa prestării
serviciului);
înţelegerea nevoilor specifice
consumatorului;
elementele tangibile, care trebuie să
fie cât mai atractive etc.

Oferta bancară este condiţionată de către un cadru juridic şi de anumite reglementări.

Acestea sunt stabilite cu scopul de a asigura concurenţa în sectorul bancar şi pentru
a limita poziţiile de monopol. Băncile nu trebuie să se angajeze într-o concurenţă neloială. Un alt
set de limitări au în vedere asigurarea eficienţei activităţii de supraveghere realizată de B.N.R.
Banca există pentru clienţii săi. Ca instituţie şi activitate, ea a apărut pe o anumită treaptă de
dezvoltare a societăţii, datorită nevoii oamenilor de a efectua diverse tranzacţii.

1.4. Definirea, clasificarea şi caracteristicile produselor şi

serviciilor bancare

Deşi activitatea bancară este încadrată în sfera

serviciilor, în practică ”produsul bancar” este o
realitate incontestabilă. Unii specialişti structurează
oferta bancară în funcţie de modul de solicitare a
acesteia în:
a. Produse bancare - oferite de bancă clientelei sale şi în
cadrul lor se include: acordarea de credite, plasamente de
obligaţiuni emise de stat sau societăţi particulare pentru
procurarea de fonduri, atragerea de economii în depozite pe
diferite termene, consultanţă, gestionarea portofoliului de hârtii
de valoare, schimb valutar, etc.
b. Servicii bancare - solicitate de clienţi, cum ar fi: evidenţa operaţiunilor în conturi curente,
operaţiunile de casă, operaţiunile privind instrumentele de plată şi de credit, emiterea de scrisori de
garanţie bancară, etc.
Creditele şi depozitele sunt produse care pun în joc capitaluri şi aceste capitaluri sunt cauza însăşi
a operaţiunilor care le dă naştere. Banca efectuează aceste operaţiuni atât ca intermediar financiar,
cât şi în nume propriu şi situaţia sa patrimonială este imediat afectată prin oferirea acestor produse.
Pentru produsele bancare se percep sau se bonifică dobânzi.
Serviciile sunt produse născute din operaţiunile pe care banca le efectuează în contul clienţilor
săi. Situaţia patrimonială a băncii nu este în mod obligatoriu afectată imediat prin oferirea acestor
servicii. Executarea unui ordin de virament, remiterea unui cec spre încasare, introducerea unui titlu de
bursă sunt servicii ale căror costuri afectează costurile de prelucrare şi nu costurile
capitalurilor (costul unui virament este independent de suma viramentului). Pentru serviciile
bancare se percep comisioane.
În practică, este evidentă interdependenţa dintre
serviciile şi produsele bancare, unele fiind aproape
simbolice: astfel, de exemplu, „depozitul pe trei luni pentru
persoanele fizice” este un produs bancar, dar deschiderea
contului şi administrarea lui sunt servicii bancare; „creditul
pe termen scurt pe obiect pentru firme” este un produs
bancar în timp ce expertizarea bunurilor aduse în garanţia
acestui credit constituie un serviciu bancar.
Serviciile bancare reprezintă o categorie aparte de
servicii, prin însăşi natura şi caracteristicile lor. Deşi în
literatura de specialitate se face o diferenţiere clară între
produse şi servicii, în practica bancară românească,
produsele şi serviciile bancare nu sunt riguros separate
întrucât se consideră că orice serviciu bancar este însoţit şi de cel puţin un anumit produs bancar şi,
invers, orice produs bancar este conexat cu unul sau mai multe servicii bancare.
În general, orice serviciu poate fi abordat din trei perspective:
potenţialul prestatorului serviciului - exprimat prin capacitatea, reputaţia şi performanţele băncii;
procesul de prestare a serviciului - activităţile angajaţilor băncii, capacitatea de a satisface toate
cerinţele clienţilor referitoare la calitate;
rezultatul prestării serviciului - numărul de conturi deschise, valoarea depozitelor, numărul de
carduri emise etc.
Băncile oferă în prezent o multitudine de
produse şi servicii şi că acestea cunosc, pe plan
mondial, o permanentă dezvoltare, diversificare
şi îmbunătăţire, piaţa acestora fiind din ce în ce
mai dificil de cunoscut, evaluat şi anticipat. De
fapt, în condiţiile economiei de piaţă, un anumit
produs sau serviciu bancar este oferit clienţilor,
simultan, de mai multe instituţii de credit ce se
află astfel, practic, în concurenţă unele cu altele
dar, deşi, de regulă acest produs sau serviciu
este, în esenţă, acelaşi, în practică apar anumite
deosebiri de la o bancă la alta, datorită unor
„diferenţiatori” specifici care tind să devină tot mai importanţi şi mai numeroşi. De exemplu,
informarea clientului cu privire la soldul contului personal prin intermediul extrasului de cont
(varianta clasică) sau prin e-banking (varianta modernă) reprezintă un serviciu de bază, extrem de
simplu, dar foarte important, pe care orice bancă îl furnizează - gratuit sau contra cost - eventual
zilnic, după fiecare tranzacţie, lunar sau la termene stabilite de comun acord, prin poşta obişnuită
sau electronică sau la prezentare la ghişeul băncii.
Produsele şi serviciile bancare se pot clasifica în funcţie de diferite criterii:
0 în funcţie de statutul clienţilor:
servicii bancare pentru clienţi persoane juridice;
servicii bancare pentru clienţi persoane fizice;
0 în funcţie de caracterul de continuitate al serviciului:
tranzacţii singulare, în cadrul cărora clientul apelează punctual şi ocazional la un singur serviciu;
servicii cu caracter de continuitate, în cadrul cărora clientul
apelează la mai multe servicii, concomitent sau succesiv,
servicii ce pot fi independente sau interdependente.
Dar şi clienţii băncilor pot fi clasificaţi în funcţie de anumite
criterii. De exemplu, din punct de vedere al dimensiunii şi
frecventei relaţiei pe care clienţii o au cu banca, aceştia pot fi
clasificaţi astfel:
clienţii activi - care sunt susţinători ai băncii, satisfăcuţi în mod
constant de serviciile şi prestaţia acesteia;
clienţii obişnuiţi - care apreciază oferta şi prestaţia băncii în mod
pozitiv;
clienţii ocazionali - care sunt indiferenţi la oferta şi prestaţia băncii;
clienţii potenţiali - care ar trebui să fie foarte importanţi, ca obiectiv al strategiei băncii.
Fiecare categorie de clienţi are cerinţe, nevoi,
aşteptări şi percepţii subiective specifice, astfel
încât, practic, clienţii se orientează doar spre
anumite tipuri de produse şi servicii bancare, ce
îi satisfac prin natură, caracteristici, tarife şi
modalităţi de realizare, respectiv de prestare.
Potrivit majorităţii opiniilor exprimate în
literatura de specialitate, caracteristicile
generale ale serviciilor bancare, ca
produse imateriale, au în vedere:
 Imaterialitatea, intangibilitatea -
Intangibilitatea serviciilor se reflectă în faptul că acestea nu pot fi auzite, atinse, gustate sau
mirosite înainte de cumpărare, adică orice serviciu este un produs imaterial, deşi anumite
servicii pot fi însoţite de o componentă materială, ca de exemplu contractul de depozit, contractul
de credit etc. Deoarece serviciile sunt intangibile, poate fi dificil pentru un client să înţeleagă sau
să evalueze valoarea lor înainte de cumpărare. Valoarea lor adevărată poate fi evaluată numai
după cumpărare, atunci când clientul foloseşte serviciul şi îi sesizează beneficiile;
Inseparabilitatea, indivizibilitatea - se referă la faptul că procesul de prestare şi cel de
achiziţionare a serviciului nu pot fi separate. Serviciile nu pot fi create şi stocate în vederea
unui viitor consum, fiind produse şi consumate pe loc. Clientul fiind şi el prezent în momentul
serviciului, relaţia dintre prestator şi consumator se constituie ca o particularitate a serviciului
şi atât prestatorul cât şi cumpărătorul influenţează rezultatele prestării serviciului. Serviciile
bancare se produc şi se consumă cu participarea clientului, uneori fiind necesară şi integrarea
unor produse aflate în proprietatea clientului. Datorită intangibilităţii şi indivizibilităţii
serviciului, este imposibil de evaluat calitatea acestuia înainte de a-l achiziţiona, întrucât
producerea şi consumul serviciului bancar au loc, de regulă, simultan.
Perisabilitatea, nestocabilitatea - se referă
la faptul că depozitarea sau producţia pe stoc a
serviciilor este imposibilă. Serviciile sunt produse
şi vândute în acelaşi timp, ele nu pot fi depozitate
pentru viitor. Serviciile bancare nu pot fi păstrate
pentru viitor, fapt pentru care au nevoie de un
canal cât mai scurt de distribuţie, astfel încât ele
să poată fi furnizate la cerere, ceea ce poate
reprezenta o problemă pentru bancă. Ele pot fi
retrase dacă nu mai există cerere sau dacă fac
obiectul unei cereri sezoniere. Dacă cererea
pentru un serviciu este constantă, banca îşi poate planifica şi asigura personalul pentru ca acesta să
fie instruit şi disponibil pentru prestarea serviciului (de exemplu, se poate angaja personal cu
normă parţială pentru perioadele aglomerate, se pot instala ATM-uri suplimentare etc.);
Varietatea - calitatea serviciilor depinde de cine le asigură, când, unde şi de timpul necesar
pentru asigurarea serviciului. De exemplu, un client poate prefera să folosească o bancă în
locul alteia, datorită rapidităţii serviciului. Mulţi oameni sunt conştienţi de faptul că serviciul
poate fi foarte diferit de la o bancă la alta, şi chiar de la o sucursală la alta; ei ar putea ţine cont
de opiniile celorlalţi înainte de alegerea serviciului. Variabilitatea are influenţe deosebite
asupra calităţii serviciilor, făcând dificilă standardizarea lor.
Caracteristicile specifice privind calitatea
serviciilor bancare provin din caracteristicile
deosebite ale acestora, din modul de organizare şi
funcţionare a prestatorului şi din modul de prestare a
acestor servicii. Calitatea reprezintă măsura în care,
prin ansamblul caracteristicilor serviciilor propriu-zise
şi a prestării, sunt satisfăcute aşteptările şi cerinţele
clienţilor. Altfel spus, calitatea reprezintă gradul de
adecvare a acestor caracteristici la cerinţele clienţilor.
Aceste caracteristici pot fi obiective şi subiective.
a. Caracteristicile obiective ale unui serviciu pot fi
evaluate în mod riguros şi cu obiectivitate întrucât au asociate anumite unităţi de măsură.
Caracteristicile obiective ale serviciilor bancare se pot grupa în patru categorii:
Caracteristici fizice: mărimea sălii ghişeelor; aspectul agreabil, primitor al sălii;
Caracteristici funcţionale: existenţa unei unităţi bancare în zonă; programul de lucru;
disponibilitatea serviciului bancar şi accesul la acesta în cadrul unităţii bancare;
Caracteristici economice: speze, tarife şi comisioane; termene/scadenţe; rata dobânzii;
Caracteristici ergonomice: accesul în unitatea bancară; securitatea zonei de amplasare a băncii sau
bancomatului; interfaţa cu programul de operare (internet banking, e-banking etc.); accesul la
informaţia necesară.
b. Caracteristicile subiective ale unui serviciu sunt cele care se evaluează mai puţin
riguros şi cu un anumit grad de subiectivitate, cu ajutorul unor calificative (ca de exemplu: foarte
bine/ mult, bine/ mult, mediu, rău/ puţin, foarte rău/ puţin etc.). Caracteristicile subiective ale
serviciilor bancare se pot grupa în patru categorii:
Caracteristici senzoriale : vizibilitatea documentelor; nivelul zgomotului;
Caracteristici relaţionale: veridicitatea informaţiilor; politeţe; personalizarea unui contact
comercial;
Caracteristici temporale: experienţa prestatorului; punctualitatea; durata unui contract; timpul de
aşteptare la ghişeu; timpul de răspuns la o reclamaţie;
Caracteristici socio-culturale: imaginea de marcă; stilul şi vocabularul folosit de către personalul
băncii.
O serie de autori au analizat factorii care determină
calitatea serviciului, semnificaţia nevoilor, aşteptărilor şi
percepţiilor clientului, precum şi măsura în care acestea
pot fi satisfăcute. Există o serie de criterii utilizate de
către clienţi în evaluarea serviciilor bancare :
acces - uşurinţa abordării personalului prestator şi a
menţinerii relaţiei cu acesta;
tangibilitate - existenţa fizică a condiţiilor şi resurselor de
prestare a serviciului;
competenţă - existenţa aptitudinilor, deprinderilor şi
cunoştinţelor necesare la personalul cu care clientul
intra în contact;
0 comunicare - abilitatea personalului de a informa clienţii în mod accesibil,
clar şi inteligibil;
1 empatie - capacitatea personalului de a cunoaşte şi de a respecta fiecare
client şi punctul de vedere al acestuia;
2 înţelegere - cunoaşterea corespunzătoare a clientului şi a necesităţilor,
aşteptărilor şi cerinţelor sale;
3 credibilitate - existenţa atitudinilor şi comportamentelor previzibile ale
personalului;
4 curtoazie - atitudinea personalului caracterizată prin solicitudine, respect,
politeţe;
capacitate de răspuns - dorinţa şi capacitatea personalului de a servi clientul cu promptitudine;
siguranţă - abilitatea personalului de a inspira încredere clienţilor, precum şi de a asigura confidenţialitatea
datelor încredinţate.
În plus, pot fi avute în vedere şi următoarele criterii de evaluare:
calitatea informaţiilor furnizate clientului - se referă la claritatea, precizia şi pertinenţa acestora, la calitatea
documentelor prezentate clientului;
calitatea sugestiilor făcute clientului - se poate evalua prin pertinenţa răspunsurilor date clientului,
sfaturi privind apelarea la anumite produse şi servicii, adaptarea acestora la situaţia concretă a
unui anumit client;
calitatea susţinerii satisfacţiei clientului - se referă la găsirea de soluţii pentru a creşte numărul
“clienţilor fideli”, deci a acelor clienţi care apelează cu regularitate la produsele şi serviciile
băncii.
Toate aceste elemente determină, pentru fiecare client în parte, o anumită „imagine de marcă”, mai
mult sau mai puţin subiectivă, a instituţiei bancare respective, ca prestator de servicii. În final,
această imagine a băncii contează cel mai mult pentru client atunci când acesta se decide să revină
pentru achiziţionarea unui anumit serviciu de la banca
respectivă. Astfel, această imagine, prin factorii săi
determinanţi, poate constitui un mijloc utilizabil în
scopul fidelizării clienţilor.

1.5. Preţul produselor şi serviciilor

bancare

1.5.1. Consideraţii generale privind

preţurile serviciilor bancare

În toate domeniile se stabilesc preţuri pentru serviciile

oferite, preţul perceput fiind cea mai importantă sursă de venit pentru organizaţia respectivă. Preţul
este suma de bani pe care un consumator o oferă în schimbul avantajului de a obţine sau utiliza un
produs sau serviciu. Strategiile de preţ sunt determinate în mod special de concurenţa din mediul
înconjurător. La fel ca în cazul marketingului clasic, preţul stabilit pentru produsele financiare a
devenit o problemă strategică şi cu o importanţă tot mai mare în cadrul strategiilor de marketing.
Preţul este singurul element din cadrul mix-ului de marketing bancar care aduce venituri, toate
celelalte implicând cheltuieli. Dacă unui produs nu i se stabileşte corect preţul pot apărea două
situaţii:
un preţ prea mic, sub costuri, atrage după sine pierderi financiare
şi diminuarea profitului;
un preţ supraestimat, mult peste costuri, dă naştere unor venituri
suplimentare care vor atrage concurenţa. În momentul în care o altă
bancă oferă acelaşi produs la un preţ mai mic, se impune reducerea
preţului şi la prima bancă. Pe de altă parte, un preţ prea mare atrage
atenţia în mod negativ asupra celui mai important activ al băncii:
imaginea şi reputaţia sa printre alte instituţii financiare.
Preţul pentru produsele şi serviciile bancare nu trebuie stabilit
în urma luării în consideraţie doar a costurilor şi adăugarea marjei de
profit, ci în strânsă concordanţă cu ceilalţi 6 “P” din cadrul mix-
ului de marketing bancar (produs, promovare, plasare, personal, premise fizice - ambient, procesul
de prestare). Preţul pe care un client este dispus să îl plătească pentru un produs bancar nu este
doar în funcţie de caracteristicile produsului respectiv, ci şi în funcţie de „valoarea percepută” a
acelui produs şi de celelalte posibilităţi de investire a banilor.
În mod ideal, venitul obţinut din valorificarea unui produs bancar acoperă costuri directe
(dobânda pasivă bonificată la depozite, rata dobânzii pentru depozite atrase de bănci de pe piaţa
interbancară, etc.) şi indirecte (salariile angajaţilor, curent, energie, promovare, etc.), dar asigură şi
realizarea unui profit. De cele mai multe ori acest deziderat se realizează, dar există şi situaţii mai puţin
fericite în care structura costurilor poate juca un rol predominant. În final, piaţa este cea care determină
nivelul preţului. Din punctul de vedere al clientului costurile nu sunt importante deoarece
el nu va plăti mai mult pentru un produs bancar doar pentru că banca respectivă a eşuat în încercarea ei
de a oferi produse competitive la un preţ competitiv sau a avut un management defectuos.
Bancherii trebuie să fie conştienţi de reacţiile diferitelor segmente de piaţă la preţ şi calitate.
Apoi trebuie să ajusteze preţul şi calitatea produsului pe care îl oferă la nevoile segmentului vizat.
Relaţia preţ-calitate (îmbunătăţită) trebuie adusă la cunoştinţa segmentului vizat prin publicitate,
punându-se accentul pe beneficiile suplimentare pe care produsul îmbunătăţit le aduce clientului, nu
neapărat pe reducerea preţului. În domeniul financiar bancar, relaţia între cererea pentru un anumit
produs bancar (ex. depozitul) şi preţul acestuia (dobânda bonificată) nu este atât de strânsă ca în cazul
produselor obişnuite. O creştere a ratei dobânzii bonificate poate să nu fie percepută ca o
promisiune de venit suplimentar viitor, ci ca un semnal
de alarmă că banca respectivă se confruntă cu o criză
de lichidităţi.
În domeniul bancar, există şi alte considerente
semnificative, preţul, deşi deosebit de important, este
doar un element al mixului de marketing bancar. Cu
toate că în România încă mulţi clienţi pot fi sensibili la
preţ, pe măsură ce concurenţa va creşte, calitatea
produselor şi serviciilor bancare va deveni tot mai mult
elementul hotărâtor în opţiunile clienţilor.

1.5.2. Modalităţi de exprimare a preţului

unui produs / serviciu bancar

Preţul unui produs sau serviciu bancar este reprezentat în

primul rând, cel puţin în România, de dobândă. O altă sursă
importantă de venit, care în ţările occidentale tinde să devină
sursa principală, o reprezintă comisioanele, taxele şi spezele
bancare. Toate aceste elemente vor fi prezentate pe larg în
subcapitolele următoare.

Dobânda este suma de bani plătită sau încasată de către

bancă, reprezintă preţul pe care cei care împrumută trebuie să-l plătească, iar cei care oferă creditul
îl încasează.
Sursa principală de venit pentru o bancă în România este în mod clar diferenţa între
dobânda percepută la acordarea de credite (dobânda activă) şi dobânda bonificată la depozite
(dobânda pasivă). Dobânda percepută la credite este, de fapt, preţul plătit de un client care se
confruntă cu lipsă de fonduri şi care apelează pentru completarea acestora la o bancă. Dobânda
bonificată la depozite este preţul plătit de bancă pentru atragerea de surse băneşti de la cei ale
căror surse exced nevoile lor curente. Diferenţa dintre dobânda activă şi cea pasivă poartă numele
de „ecart”. Ecart-ul se calculează zilnic atât pentru active şi pasive, cât şi pentru surse atrase şi
plasamente. Aceste calcule se fac pentru scoaterea în evidenţa a venitului obţinut zilnic şi au rol
important în stabilirea politicii de preţ viitoare.
Rata dobânzii reprezintă cota procentuală ce se aplică de către bănci la creditele acordate şi
la disponibilităţile păstrate în depozitele constituie. Rata dobânzii apare publicată sub forma unui
procent anual care se calculează la depozite sau la credite de la 2 zile la 360 de zile (sau 365 de
zile la unele bănci). Rata dobânzii poate fi exprimată sub forma unei rate proporţionale care nu
ţine cont de capitalizare sau a unei rate actuariale care ţine cont de capitalizare pe o anumită
perioadă. Ca orice preţ şi rata dobânzii se stabileşte în funcţie de cerere şi ofertă, doar că se mai
iau în considerare şi alţi factori. Odată ce a fost stabilit un preţ de echilibru între cerere şi ofertă,
acesta nu rămâne neschimbat deoarece cererea şi oferta sunt foarte dinamice.

Comisioanele şi taxele bancare.

Comisioanele sunt destinate, în mod normal,
remunerării băncii pentru prestarea unui
serviciu, spre deosebire de dobânzi, care
trebuie să remunereze capitalul efectiv
împrumutat. Totuşi, sub denumirea de
comision, întâlnim două categorii, şi anume:
comisioane propriu-zise, ce corespunde
remunerării unui serviciu prestat şi comisioane
asimilate dobânzilor, al căror mod de calcul
este identic cu cel al dobânzilor. În ţările
occidentale dobânda percepută nu mai
reprezintă de mult sursa principală de câştig
pentru bancă, astfel că politica de preţ este în aşa fel stabilită încât, comisioanele şi taxele bancare,
percepute pe fiecare tip de operaţiune în parte sau global, sunt cele care aduc cele mai mari
venituri pentru bancă.
În practica bancară, se întâlnesc trei categorii de preţuri:

comisioanele explicite - sunt cele care sunt prezentate în mod clar clienţilor şi sunt stipulate în
tarifele de comisioane, fiind numite şi comisioane pe tranzacţii (de exemplu, se pot aplica
comisioane standard pentru transferuri de fonduri, retrageri de numerar de la ghişeele băncii,
operaţiuni de schimb valutar etc.);
comisioanele implicite - sunt comisioanele “ascunse” (de exemplu, deschiderea unui cont
curent este gratuită, dar costurile generate de această operaţiune sunt acoperite de lipsa dobânzii
pentru contul curent); se aplică, de regulă, conturilor curente, dar pot exista adesea în cazul
pachetelor de servicii;
preţul “spread” - apare ca diferenţă între preţul de vânzare şi cel de cumpărare la schimbul de valută
(această diferenţă este de fapt venitul băncii pentru derulare operaţiunilor de acest fel).
 Se poate trage concluzia că multe din comisioanele percepute nu sunt transparente
clientului în momentul achiziţionării unui produs / serviciu bancar.
Banca este văzută atât ca un intermediar financiar (atrage surse de la depunători şi le
angajează în credite pentru cei care vor să-şi completeze fondurile), cât şi ca ofertant de servicii
speciale. Costurile pe care le suportă o bancă sunt de mai multe feluri:
costuri financiare de intermediere (costul atragerii depozitelor reflectat de dobânda bonificată);
costuri curente: costuri cu staff-ul şi managementul băncii; costuri de exploatare a sucursalelor; infrastructura; costuri
variabile (costuri asociate volumului de bani tranzacţionat).
În practica de specialitate se pot identifica trei
strategii alternative de stabilire a preţului explicit
pentru un produs bancar:
perceperea unui comision „flat” la intervale de
timp (de exemplu, trimestrial) indiferent dacă
contul a fost folosit sau nu, fără a se percepe
alte taxe de tranzacţionare;
taxă pe fiecare tranzacţie în parte;
taxă fixă + taxă pe fiecare tranzacţie în parte.

Indiferent de strategia folosită, impactul asupra consumatorului de produse financiare este

diferit în funcţie de frecvenţa de folosire a produsului respectiv. Astfel, dacă un client foloseşte
foarte des contul curent şi beneficiază de serviciile oferite de acesta, este foarte convenabil pentru
el să se aleagă varianta 1 (perceperea unui comision flat indiferent dacă contul a fost folosit sau nu,
fără a se percepe alte taxe de tranzacţionare). Dacă în schimb avem de-a face cu un client care nu
foloseşte atât de des contul curent pentru perfectarea afacerilor sale, varianta care l-ar avantaja ar fi
desigur 2 (taxă pe fiecare tranzacţie în parte). Pentru o mai bună înţelegere a acestor fenomene
vom detalia în continuare fiecare strategie în parte.
 Cap. 2.
Categorii de
produse şi servicii
bancare

Produse și servicii
bancare
2.1. Categorii de produse şi servicii bancare

Funcţia de utilitate socială a băncilor comerciale constă în furnizarea economiei, în general,

clienţilor în special, produse şi servicii bancare într-o gamă cât mai largă, calitate cât mai ridicată
şi la un cost rezonabil. Băncile din România oferă o gamă largă de servicii şi produse bancare,
specifice unei bănci universale, atât clienţilor persoane juridice, cât şi clienţilor persoane fizice,
care pot fi grupate, în principal, în următoarele categorii:
Deschiderea de conturi bancare:
0 cont curent;
1 conturi de depozit (la vedere, la termen,
colaterale);
Creditul bancar:
0 credite acordate persoanelor juridice (pe
termen scurt, mediu şi lung);
1 credite acordate persoanelor fizice (pe
termen scurt, mediu şi lung);
3. Servicii bancare electronice: - home banking;
0electronic banking;
1mobile banking;
2internet banking;
2 Servicii privind transferurile de fonduri:
0 transferul de fonduri prin numerar;
1 transferurile de fonduri având ca suport hârtia: cambia, biletul la ordin, cecul, cardul;
2 transferuri de fonduri prin convenţiile de plată: standing order, direct debit;
3 transferul electronic de fonduri:
3.0 de valori mari: SWIFT şi TARGET;
3.1 de valori mici: EUROGIRO, Western Union / MoneyGram);
Alte produse şi servicii bancare:
0 servicii de afaceri (trade finance): leasingul, factoring, forfetare (discount al facturilor),
scrisoarea de garanţie bancară, închiriere casete valori;
1 servicii de economisire şi investiţii: asigurare, private banking, certificate de depozit, acţiuni
şi obligaţiuni;
2 servicii valutare şi de călătorie: cecurile de călătorie, operaţiuni valutare.
Băncile şi-au extins în mod continuu gama de produse şi servicii oferite publicului, în special
datorită concurenţei acerbe exercitate de intermediarii financiari. Această prezentare a produselor şi
serviciilor oferite de bănci s-a făcut cu scopul evidenţierii diversităţii lor. Unele dintre aceste servicii,
deşi există în oferta băncilor de pe piaţa românească, nu prezintă interes crescut pentru clienţi. Cauzele
pentru care aceste servicii nu sunt atractive vizează: infrastructura deficitară sau lipsa fondurilor
necesare instalării unor sisteme performante de calculatoare, mentalitatea oamenilor, greutatea cu care
aceştia acceptă lucruri noi. Deşi în aparenţă foarte multe persoane folosesc
 serviciile bancare, în realitate aceştia sunt deţinători ai unui cont curent sau de
economii, iar operaţiile ce le efectuează sunt operaţii simple legate de încasări,
plăţi, dobânzi, etc. Chiar dacă vorbim despre un proces continuu de dezvoltare a
ofertei de produse şi servicii bancare, se manifestă în acelaşi timp o tendinţa de a
prezenta variaţiuni ale produselor clasice drept produse total noi. Însă în cele mai
multe cazuri este vorba în esenţă de acelaşi produs, noutatea constând doar într-o
reconfigurare sau reambalare a produsului vechi.

2.2. Deschiderea de conturi bancare

Contul bancar este un mecanism de constituire a resurselor

şi de stingere a obligaţiilor clienţilor în procesul economic, a
reflectării circuitelor în sistemele de plăţi şi compensări, a
relaţiilor cu diverse entităţi pe plan naţional şi internaţional. Principala utilizare a conturilor este
aceea de înregistrare, la un anumit moment, prin înscrierea unei sume într-o parte a contului şi la
un alt moment în cealaltă parte a contului. Cele două părţi ale conturilor bancare reflectă drepturi
(creanţe) şi obligaţii (datorii) ale titularului de cont şi sunt denumite în contabilitate debit şi credit.
În orice moment, sumele cumulate (totalul) din debitul şi creditul contului se pot compensa şi
rezultă un sold care reflectă poziţia patrimonială, adică volumul de creanţe sau obligaţii ale
titularului. Contul organizat de o bancă se numeşte cont bancar. În practica bancară există sisteme
naţionale şi internaţionale de codificare a conturilor bancare care sunt stabilite pentru identificarea
precisă a fiecărui titular de cont în procesul de derulare a operaţiunilor bancare, precum şi
verificarea identităţii acestuia ori de câte ori sunt derulate operaţiuni prin intermediul contului.
Codul IBAN (International Bank Account Number)
înseamnă un şir de caractere care identifică în mod
unic, la nivel internaţional, contul unui client la o
instituţie. Structura codurilor IBAN atribuite în
România de bănci clienţilor lor constă într-un şir de 24
de caractere alfanumerice, de forma: RO00 AAAA
1B31 0075 9384 0000, care considerate de la stânga la
dreapta au următoarele semnificaţii:
primele 2 caractere sunt alfabetice şi reprezintă ţara (RO, adică România);
următoarele 2 caractere sunt numerice şi reprezintă caractere de verificare a codului IBAN;
următoarele 4 caractere sunt alfabetice şi reprezintă caractere care identifică în mod unic
instituţia, respectiv primele 4 caractere ale codului BIC (Bank Identifier Code) atribuit
instituţiei;
ultimele 16 caractere sunt alfanumerice şi identifică în mod unic unitatea teritorială a instituţiei
şi contul clientului deschis la respectiva unitate teritorială.
Lungimea codului IBAN este variabilă în funcție de țară, dar pentru o singură țară se folosește
aceeași lungime de caractere. Ca exemple, codul IBAN în Franța și Grecia conține 27 de caractere,
în Germaina și Marea Britanie 22 de caractere, în Elveția 21 caractere etc. Conturile care se pot
deschide clienţilor se pot grupa, în principiu, în 3 categorii: conturi curente, conturi de depozite şi
conturi de credit.
 Conturile curente se deschid clienţilor, în general,
pentru înregistrarea operaţiunilor curente de în numerar,
transferul fondurilor între băncile clienţilor care reprezintă
încasări şi plăţi, precum şi alte operaţiuni generate de
acordarea şi derularea creditelor, constituirea şi retragerea
depozitelor, diverse servicii prestate pentru populaţie şi
agenţii economici. Contul curent este cel mai utilizat cont
bancar, întrucât prin el se desfăşoară întreg fluxul bancar al
clientului şi permite o informare operativă asupra
lichidităţii imediate a acestuia. Toate operaţiunile din cont curent sunt realizate la solicitarea
clientului. Disponibilităţile din contul curent sunt foarte volatile şi nu pot fi folosite de bancă drept
resurse de creditare, fapt pentru acre aceste conturi sunt, de obicei, neremunerate.
Conturile curente sunt o formă specială de servire bancară a titularilor de conturi. În aceste conturi
se fac încasări prin viramente bancare, iar pe baza disponibilităţilor create se fac plăţi dispuse de
titularii de conturi.
Contul curent începe să funcţioneze prin creditare, operaţiunea reprezentând depunerea
unei sume în numerar la casieria băncii de către titular, transferul unui fond de la altă bancă,
transferul din alt cont al titularului (retragere de depozit, creditare), bonificare de dobândă etc. De
regulă, contul curent are solduri creditoare la bănci, dar pot exista situaţii în care băncile dau
posibilitatea efectuării unor plăţi mai mari decât disponibilităţile existente în contul curent, caz în
care contul curent apare cu sold debitor la bancă punând în evidenţă nivelul creditelor angajate.
Pentru aceste solduri debitoare banca percepe dobândă.
Pentru a funcţiona, conturile curente trebuie mai întâi deschise, moment în care se stabilesc
primele relaţii de lucru cu clienţii. Deschiderea contului curent începe cu încheierea convenţiei
între bancă şi client cu privire la drepturile şi obligaţiile părţilor şi la acceptarea regulilor de lucru
ale băncii. Convenţia are rolul unui contract, deci devine un act juridic între părţi, încheiat în
forma autentică (scrisă), cu care clientul poate face dovada pe cale judecătorească pentru
încălcarea de către bancă a clauzelor convenite (de exemplu, operarea în cont fără acceptul
titularului de cont). În acelaşi timp, banca este apărată prin lege pentru riscurile asumate şi contra
eventualelor abuzuri din partea clienţilor.
În general, la deschiderea unui cont banca încearcă
să obţină cât mai multe informaţii despre noul său
client deoarece nu puţine sunt cazurile în care unii
clienţi au datorii neachitate la alte bănci, au produs
prejudicii, au probleme cu justiţia, nu respectă
legislaţia şi normele bancare, ceea ce ridică
suspiciuni cu privire la corectitudinea acestora.
Banca nu este obligată să accepte orice client şi nu
este prudent să deschidă un cont dacă informaţiile
cu privire la bonitatea clientului, natura activităţii şi
comportamentul acestuia nu satisfac cerinţele
băncii. Selectarea clienţilor este o practică nu
numai necesară, dar menţine încrederea celorlalţi clienţi în seriozitatea băncii. Pentru deschiderea unui
cont, clienţii trebuie să prezinte o cerere însoţită de documentele necesare. Conturile personale
(persoane fizice) se deschid pe numele unui singur titular şi deci va exista un singur specimen de
semnătură. Titularul poate autoriza una sau două persoane să aibă drept de semnătură pentru toate
operaţiunile de cont sau numai pentru unele din acestea, aceste persoane fiind menţionate într-o fişă
a specimenelor de semnătură. Împuterniciţii nu sunt autorizaţi să închidă conturile curente ale
titularilor sau să deschidă noi conturi curente în numele acestora. În cazul conturilor persoanelor
juridice, operaţiunile se dispun numai cu două semnături (excepţie fac companiile străine care pot
emite instrucţiuni de plată cu o singură semnătură), respectiv director şi contabil şef, şi sunt
mandataţi câte 1-2 înlocuitori pentru fiecare dintre titulari. Persoanele fizice şi juridice pot
deschide un singur cont curent pentru operaţiunile în lei şi câte unul pentru fiecare fel de valută.
Conturile de depozit. Contul de depozit este un cont de
pasiv care se creditează cu sumele constituite ca depozite şi
se debitează cu cele ieşite din cont la lichidarea depozitului.
Depozitele pot fi în lei şi valută şi se constituie în baza unei
convenţii scrise între bancă şi
client în care se prevăd suma, perioada şi rata
dobânzii, inclusiv modalitatea de plată a acesteia.
La scadenţă depozitul şi dobândă se transferă în
contul curent, dacă nu există o clauză de reînnoire
automată. Dobânda poate fi transferată şi lunar în
contul curent, în funcţie de
obţinea clientului, dar aceasta este ceva mai mica decât dobânda transferata la scadenta. Clientul poate
renunţa la investiţia făcuta şi în virtutea dreptului de proprietate poate solicita retragerea depozitului
înainte de scadenta, caz în care clientul va beneficia de tratamentul aplicat contului curent. Pentru a-şi
asigura resurse, băncile atrag de la clienţii lor (persoane fizice şi juridice) disponibilităţi băneşti.
Aceştia constituie depozite bancare pentru care primesc dobândă. Depozitele bancare reprezintă
principala sursă de finanţare pentru o bancă şi îmbracă mai multe forme:
0 Depozitele la vedere reprezintă conturi slab remunerate sau chiar neremunerate,
destinate să primească sume de la titulari în vederea unei utilizări pe termen scurt. Soldul contului
este creditor şi poate fi retras în orice moment fără preaviz. În practică, se întâlneşte şi cazul în
care banca cere, mai ales pentru sume importante, un preaviz de o zi lucrătoare. În lipsa unei
scadenţe definite, durata constituirii depozitului la vedere depinde de nevoile şi bunul plac al
clientului. Depozitele la vedere reprezintă resursa cea mai ieftină pentru bancă deoarece pentru
disponibilităţile aflate în aceste conturi, banca oferă o rată mai mică a dobânzii sau nu oferă
dobândă datorită volatilităţii lor.
1 Depozitele la termen. Investiţiile financiare ale clienţilor făcute la bănci cu scop de
fructificare a capitalului sunt depozitele bancare la termen care constituie sumele atrase pe diverse
perioade de la 7 zile la 12 luni şi chiar mai mari. În practica bancară, cele mai frecvente depozite
sunt la 3 şi 6 luni şi mai puţin la 9 şi 12 luni şi foarte rar peste acest termen. La depozitele la
termen se poate aplica o rată a dobânzii variabilă sau o rată fixă a dobânzii, în funcţie de strategia
băncii. Rata dobânzii fixă are o valoare constantă pe întreaga perioadă a depozitului, în timp ce o
rată a dobânzii variabilă poate fi modificată (mărită sau micşorată) de către bancă în orice moment,
modificarea aplicându-se din ziua respectivă. Practic, în cazul unui depozit la termen cu o rată a
dobânzii fixă, clientul cunoaşte din momentul constituirii depozitului care va fi suma totală
acumulată din dobândă de care va beneficia la scadenţă. În cazul depozitelor la termen, retragerea
depozitului înainte de scadenţă duce la pierderea ratei dobânzii pentru depozite la termen şi
bonificarea unei rate a dobânzii pentru depozite la vedere, în acest fel băncile recuperându-şi
costurile pentru resursele care trebuie atrase imediat de pe piaţă pentru a acoperi nevoia de
lichiditate. Depozitele le termen cu formele lor derivate reprezintă cea mai importantă sursă atrasă
de bănci datorită stabilităţii pe perioade determinate.
 Depozitele colaterale reprezintă sume depuse într-un cont în vederea garantării unor
obligaţiuni contractuale ale clientului: deschiderea de acreditive, emiterea de scrisori de garanţie
bancară, depozite pentru garantarea creditelor, cecuri certificate, garanţii gestionari, garanţii de
bună execuţie, ordine de plată cu scadenţă etc. Depozitele colaterale care reprezintă garanţii sunt
grevate de menţiunea garanţie în favoarea persoanei juridice şi au un regim special, eventualele
plăţi sau eliberări de sume făcându-se numai la solicitarea persoanei juridice care a solicitat
constituirea depozitului.
Băncile atrag depozite inclusiv de la autoritățile administrației publice. În general,
lichidităţile statului sub formă de depozite se concentrează la nivelul administraţiei centrale, în
timp ce depozitele administraţiilor locale au o pondere redusă.
Garantarea depozitelor în sistemul bancar din
România este asigurată de Fondul de garantare
a depozitelor în sistemul bancar (FGDB) care
a fost înfiinţat în anul 1996 prin O.G. nr.39/1996,
fiind constituit ca persoană juridică de drept public
(cadrul legal actual O.G. nr.39/1996 republicată în
2010, cu modificările şi completările ulterioare).
Fondul de garantare a depozitelor în sistemul
bancar a fost înfiinţat cu scopul de a garanta rambursarea depozitelor constituite la instituţiile
bancare de către deponenţi, persoane fizice, iar din iulie 2004 sunt garantate, pe lângă depozitele
persoanelor fizice, şi depozitele I.M.M.-lor şi micro-
întreprinderilor. Din decembrie 2015 se acoperă și
depozitele corporațiilor.
Participarea la schema de garantare a depozitelor din
România este obligatorie pentru toate instituţiile de
credit autorizate de către B.N.R. să primească
depozite de la public. În calitate de instituţii de credit
membre ale schemei de garantare a depozitelor,
acestea trebuie să participe la constituirea resurselor
financiare ale Fondului prin plata de contribuţii.
Rolul Fondului este acela de a garanta depozitele deţinute de rezidenţi şi nerezidenţi, inclusiv
dobânda datorată, în lei sau în valută. În situaţia în care pentru o instituţie de credit s-a deschis
procedura falimentului, compensaţiile deponenţilor garantaţi ai acelei instituţii sunt plătite da către
Fond, în limita plafonului de garantare. Începând cu 1 ianuarie 2011, termenul pentru începerea plăţii
compensaţiilor este de 20 de zile lucrătoare de la data când depozitele au devenit indisponibile. Din
anul 1997 şi până la sfârşitul primului semestru al anului 2004, plafonul de garantare se modifica
semestrial prin indexarea acestuia cu indicele
preţurilor de consum, comunicat de Institutul
Naţional de Statistică, şi era exprimat în lei.
Începând cu semestrul II 2004, plafonul de garantare
a fost exprimat în euro şi a cunoscut o creştere
graduală până la nivelul stipulat de Directiva
94/19/CE a Parlamentului European şi Consiliului
Uniunii Europene privind schemele de garantare a
depozitelor, respectiv 20.000 euro în 2007, 50.000
euro în 2009-2010 şi 100.000 euro din 2011. Sunt
acoperite peste 100.000 euro depozitele constituite în urma vânzărilor de locuințe, încasării
indemnizațiilor de pensionare, disponibilizare, invaliditate, deces, indemnizații de asigurare sau
compensații pentru daune rezultate din infracțiuni sau pentru condamnări pe nedrept, în interiorul unui
interval de maxim 12 luni de la data constituirii depozitului. Directiva 2014/49/UE a Parlamentului
European și a Consiliului din 16 aprilie 2014 privind schemele de garantare a depozitelor a introdus
plafonul suplimentar de acoperire pentru a garanta banii deponenților aflați în situații excepționale de
viață și a le oferi o plasă de siguranță suplimentară pentru o perioadă limitată de timp. Peste plafonul
general de 100.000 Euro, un deponent beneficiază de un nivel suplimentar de garantare de încă
100.000 Euro, pentru o perioadă de 12 luni, în situațiile menționate.
FGDB are ca resurse financiare principale
contribuţiile instituţiilor de credit, veniturile din
investirea resurselor financiare şi recuperările din
creanţele asupra instituţiilor de credit în faliment.
Pe lângă acestea, potrivit legii, FGDB mai are
posibilitatea de a-și spori resursele și prin
împrumuturi de la instituțiile de credit, de la
societăți financiare și de la alte instituții cu excepția
Băncii Naționale a României, inclusiv prin
împrumuturi obligatare (emisiuni de titluri de
valoare ale Fondului). În situaţii excepţionale, când resursele menţionate sunt insuficiente pentru
acoperirea plăţii compensaţiilor, Guvernul pune la dispoziţia FGDB, sub formă de împrumut,
sumele necesare, în termen de maximum 5 zile lucrătoare de la solicitarea lor de către Fond. Prin
urmare, sursele de finanțare ale FGDB sunt: a) contribuții anuale și contribuții extraordinare ale
băncilor participante; b) încasările din recuperarea creanțelor; c) venituri din investirea resurselor
financiare disponibile; d) împrumuturi de la bănci, societăți financiare și alte instituții sau alte
scheme de garantare; e) angajamente de plată (orice angajamente de plată ale unei bănci față de o
schemă de garantare a depozitelor care sunt garantate integral, sunt reprezentate de active cu grad
scăzut de risc, nu sunt grevate de sarcini față de terți); f) alte resurse. FGDB nu este finanțat de la
bugetul de stat. Resursele Fondului la 31.12.2019 erau: fondul de garantare: 6.233.063.302 lei și
fondul de rezoluție: 1.392.659.180 lei.
Toate instituţiile de credit din România, persoane juridice române, autorizate de BNR să
primească depozite de la public, precum şi sucursale ale băncilor străine din afara Uniunii Europene,
sunt obligate să participe la FGDB. Depozitele plasate la sucursalele instituţiilor de credit cu sediul în
alte state membre ale Uniunii Europene, care operează în România, sunt garantate de către instituţii
similare Fondului din statul de origine, în condiţiile prevăzute de legislaţia acelui stat.

FGDB
https://vimeo.com/66547402
2.3. Creditul bancar

2.3.1. Principii de creditare

Operaţiunea de creditare reprezintă actul prin care o bancă se obligă să pună la

dispoziţia clienţilor săi fondurile solicitate de aceştia, fiind orice angajament de plată a unei sume
de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite, precum şi la plata unei dobânzi.

Creditarea este o activitate de bază care poate genera profituri importante pentru bancă,
dacă este practicată corect, dar care poate duce şi la pierderi. Prin urmare, creditarea trebuie
abordată într-o manieră structurală şi logică. Astfel că, în cazul în care o bancă acordă credit unui
client persoană fizică sau juridică, iar aceasta din anumite motive nu va putea să-şi achite
obligaţiile (restituirea creditului plus dobânda aferentă), banca va înregistra pierderi rezultate din
credite neperformante. Creditarea nu este o ştiinţă exactă, nu este posibil ca prin utilizarea unei
formule sau aplicarea unei teorii să se garanteze că suma acordată unui client va fi rambursată cu
dobânda aferentă. Există totuşi principii generale de creditare care dacă sunt aplicate
consecvent permit reducerea gradului de incertitudine şi a riscului implicat în creditare:
Solicitantul creditului - acceptul unei bănci de a acorda un credit reflectă punctul ei de vedere
privind capacitatea de rambursare prezentă şi viitoare a clientului. Prin urmare, este esenţial ca banca
să obţină cât mai multe informaţii în legătură cu situaţia financiară a potenţialului client şi să fie sigură
că se poate baza pe toate informaţiile oferite de acesta. În această analiză banca trebuie să ia în
considerare măsura în care îl cunoaşte pe client. Analiza se face diferenţiat pentru un client nou şi
pentru un client tradiţional. Dacă solicitantul este deja un client al băncii, banca va lua în considerare
evidenţele sale referitoare la acesta (de exemplu, referitor la creditele anterioare: a fost
respectat graficul de rambursare a ratelor şi dobânzilor).
Orice solicitant de reînnoire a unui credit se bazează pe
relaţiile anterioare cu clientul. Solicitările noilor clienţi
trebuie tratate diferit. Dacă cel care solicită creditul nu
este un client al băncii, trebuie să se obţină referinţe
satisfăcătoare despre integritatea şi situaţia financiară a
persoanelor care conduc afacerea. Problemele cheie
asupra cărora banca trebuie să se concentreze când
analizează situaţia unui client care a solicitat un credit
se referă la: domeniul de activitate, situaţia financiară, calitatea managementului, performanţele
viitoare. În practică, analiza creditului din punct de vedere al
solicitantului creditului este cunoscută şi sub denumirea de
caracterul şi capacitatea de rambursare al clientului.
Cererea de creditare - aspectele care vor fi luate în considerare
atunci când se analizează cererea de creditare se referă la: competenţa
legală a solicitantului, destinaţia creditului (obiectul creditului),
estimarea sumei ce ar fi necesară clientului (valoarea creditului), durata
creditării, eşalonarea ratelor scadente, garantarea creditului solicitat,
marja de profit pe care o va încasa banca din credit (dobânda percepută
pentru creditul acordat). Banca trebuie să ia în considerare
dacă împrumutul solicitat se înscrie în politica de ansamblu de creditare al băncii. Destinaţia
creditului trebuie clar definită şi înţeleasă atât de către client, cât şi de bancă. Este esenţial ca
banca şi clientul să cunoască valoarea creditului pentru că riscul de nerambursare a unui credit
există atât în situaţia în care se solicită un credit prea mic, cât şi atunci când un client împrumută
prea mulţi bani.
0 Rambursarea creditului - prognoza fluxului de fonduri disponibile va
indica durata realistă a acestuia. Pentru ca o afacere să aibă succes, ea trebuie
să aibă suficiente lichidităţi. Dacă clientul încearcă să ramburseze creditul prea
repede, s-ar putea să rămână fără lichidităţi şi să nu-şi poată desfăşura
corespunzător activitatea în continuare sau chiar să dea faliment. Perioada de
rambursare este legată şi de durata de viaţă a obiectului creditului. Dacă, de
ex., un echipament cu o durată de funcţionare de cinci ani este achiziţionat pe
bază de credit, durata rambursării creditului nu trebuie să depăşească cinci ani.
Tipul de finanţare trebuie să fie adecvat destinaţiei creditului.
1 Remunerarea creditului (dobânzi şi
comisioane) - este foarte importantă deoarece constituie una dintre
modalităţile principale prin care banca realizează profit. Băncile trebuie
să se asigure că percep o rată a dobânzii care să asigure profitabilitatea
fiecărei activităţi de creditare. Riscul asumat prin acordarea unui credit
trebuie reflectat în “recompensa” pe care o primeşte banca. Dacă un
credit presupune un risc mai mare este normal ca banca să perceapă o
dobândă mai mare. Cu toate acestea, banca trebuie să-i permită
clientului să dispună de suficient numerar pentru a putea să-şi desfăşoare
activitatea. În caz contrar, stabilirea unei rate de dobândă prea mare
poate determina un risc de credit sporit.
Garantarea creditului - pentru a putea stabili o rată de
dobândă mai mică şi totuşi să reducă pe cât posibil riscul de
credit, banca trebuie să solicite debitorului garanţii. Orice
decizie privind creditarea unui client trebuie să ia în
considerare capacitatea prezentă şi viitoare a clientului de a
rambursa creditul din resurse proprii. Decizia de creditare
trebuie să fie luată înainte de a se aduce în discuţie garanţia.
Banca va trebui să ia în considerare valoarea care se poate
atribui în mod realist oricărei garanţii oferite de client şi cât de
uşor va fi să transforme în numerar garanţia, în cazul că apare
necesitatea executării ei.
Garanţia este denumirea generică utilizată pentru a desemna orice angajament accesoriu unui
contract de credit, pus la dispoziţia băncii cu scopul de a o asigura de realizarea certă a drepturilor
garantate, respectiv de recuperarea sumelor împrumutate, în cazul nerambursării acestora de către
debitor.
Garanţiile solicitate de bancă funcţie de natura lor pot fi:
garanţii reale (gajul propriu-zis, cu/fără deposedare, depozitul bancar şi ipoteca), care se compun
din mijloace juridice de garantare a obligaţiilor prin afectarea unor bunuri materiale, imobile,
terenuri sau active financiare pe care debitorul le pune la dispoziţia băncii în vederea asigurării
executării obligaţiei asumate. Acestea conferă creditorilor dreptul de preferinţă în temeiul
căruia, în cadrul executării silite, din valoarea bunului respectiv se va asigura mai întâi
satisfacerea integrală a creditului garantat şi a dobânzilor aferente şi asigură creditorului
dreptul de urmărire a bunului respectiv în mâinile oricui acesta s-ar afla;
garanţii personale (fidejusiunea, adică cauţiunea, scrisorile de garanţie emise de bănci, instituţii
financiare, ministere etc. şi ipotecile şi gajurile constituite de garanţi), sunt acele mijloace
juridice de garantare a obligaţiilor, prin care una sau mai multe persoane se angajează într-un
contract accesoriu încheiat cu creditorul, să plătească acestuia datoria debitorului în cazul în
care acesta nu o va plăti el însuşi.
Pentru a fi acceptate, garanţiile prezentate de solicitanţii de credite trebuie să îndeplinească
cumulativ următoarele condiţii:
să aibă un grad de lichiditate ridicat, respectiv să poată fi transformate rapid şi fără pierderi în bani lichizi;
să fie materializate sub forma unui titlu, sau înscris autentic;
să se afle în circuitul civil, să fie funcţionale şi să se afle în proprietatea solicitantului/girantului şi să nu fie
afectate de alte creanţe;
proprietarul bunurilor aduse în garanţie să aibă capacitatea juridică de a gaja/ipoteca; să existe piaţa de
desfacere pentru bunurile aduse în garanţie.

Operaţiunile de aprobare şi acordare a creditelor se

bazează pe prudenţa bancară ca principiu
fundamental, precum şi pe analiza viabilităţii şi
realismului afacerilor în vederea evaluării capacităţii
debitorului de a rambursa creditul contractat şi de a
plăti dobânda aferentă. De asemenea, cu ocazia
acordării unui credit, banca trebuie să ţină seama de
influenţa factorilor externi asupra proiectelor
propuse de solicitanţii de credite, adică aspectele
nefinanciare care pot avea efecte neprevăzute asupra
desfăşurării afacerilor şi rambursării creditelor.
Înainte de aprobarea acordării creditului solicitat,
banca va analiza toate
documentele solicitantului de credit din care rezultă natura activităţii desfăşurate, situaţia patrimonială,
rezultatele economico-financiare, capacitatea managerială, credibilitatea, potenţialul economic,
organizatoric şi financiar cu scopul de a evita înregistrarea unor pierderi însemnate ca urmare a
nerambursării creditului de către debitor. Aceasta deoarece operaţiunile de creditare se derulează pe
seama resurselor proprii şi a celor atrase, iar obţinerea unor pierderi ca urmare a derulării activităţii de
creditare afectează în mod negativ profitul bancar şi întreaga activitate a băncii. Selectarea prudentă şi
monitorizarea permanentă a creditelor acordate, solicitarea de garanţii,
obţinerea de asigurări externe pentru credite sunt în mod cert elemente esenţiale de susţinere a
politicilor de reducere a riscului de credit şi a efectelor sale.

2.3.2. Tipologia creditelor bancare

În conformitate cu prevederile legale, băncile comerciale din

România, persoane juridice române şi sucursalele băncilor străine,
acordă clienţilor credite în lei şi valută atât persoanelor juridice
(agenţi economici), cât şi persoanelor fizice solicitante. Din punct
de vedere al duratei de acordare, creditele pot fi împărţite în:
credite pe termen scurt - durata de rambursare nu depăşeşte 12 luni;
credite pe termen mediu - durata de rambursare e între 1 an şi 5 ani;
credite pe termen lung - durata de rambursare este mai mare de 5 ani.
Principalele categorii de credite acordate de bănci persoanelor juridice sunt:
1. Credite pe termen scurt:
credite globale de exploatare – acordate pentru acoperirea necesarului de fonduri în vederea
realizării producţiei programate care are desfacere asigurată prin contracte şi comenzi ferme;
utilizări din deschideri de credite permanente - linii de credit – care funcţionează după sistemul
revolving, fiind acordate în vederea unei utilizări de fonduri în mod fracţionat, în funcţie de
nevoile clientului-;
credite pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor temporare – acordate în condiţiile existenţei unor
cauze economice care au determinat formarea cheltuielilor şi stocurilor temporare;
credite pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor sezoniere - acordate pentru stocurile de
provenienţă agricolă şi agroalimentară ce se consumă într-o perioadă cuprinsă între un
trimestru şi un an pentru crea există contracte şi comenzi ferme;
credite pentru prefinanţarea exporturilor – acordate pentru satisfacerea necesităţilor curente sau
excepţionale ale clienţilor ocazionate de fabricarea produselor destinate exportului în cazul
unor contracte sau comenzi de export ferme;
credite pentru exportul de produse garantate
cu creanţe asupra străinătăţii –
acordate exportatorilor pentru
desfăşurarea corespunzătoare a activităţii
curente pe perioada de la livrarea
produselor şi până la încasarea
contravalorii lor de la partenerii externi;
credite de trezorerie pentru produse cu ciclu
lung de fabricaţie – acordate pentru
produsele a căror cicluri tehnologice de
execuţie, de la lansarea în fabricaţie şi
până la obţinerea produsului finit, durează
mai mult de 12 luni;
credite de scont – acordate pentru finanţarea
activităţilor comerciale prin cumpărarea de către
bancă a efectelor de comerţ, cu reţinerea din
valoarea nominală a taxei scontului;
credite pe documente de plată aflate în curs de
încasare – acordate pe baza prezentării
documentelor de plată aflate în curs de încasare
pentru produsele expediate, serviciile prestate,
lucrările executate, în baza contractelor existente
între părţi;
factoringul – contractul încheiat între o parte
denumită “aderent”, furnizoare de mărfuri sau
prestatoare de servicii, şi o societate bancară sau
instituţie financiară specializată, denumită
“factor”, prin care aceasta din urmă asigură
finanţarea, urmărirea creanţelor şi protecţia
riscului de credit, iar aderentul cedează factorului, cu titlu de vânzare/gaj, creanţele născute din
vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru terţi;
credite pentru facilităţi de cont – acordate pe perioade scurte (maxim 30 de zile) agenţilor
economici cu situaţii economico-financiare foarte bune, atunci când aceştia, din anumite cauze
justificate economic, nu pot face temporar faţă plăţilor;
credite pe descoperit de cont - overdraft – acordate pe perioade foarte scurte (maxim 7 zile) pentru
achitarea unor obligaţii stringente privind aprovizionarea cu materii prime, combustibil,
energie, impozite, taxe şi alte obligaţii curente.
Credite pe termen mediu şi lung:
credite pentru echipament în completarea surselor proprii – acordate în completarea surselor
proprii, a surselor din bugetul de stat şi/sau bugetele locale şi din fonduri speciale, necesare
acoperirii cheltuielilor prevăzute în proiectele de investiţii aprobate;
credite pentru cumpărarea de acţiuni şi active – acordate pentru investiţii financiare în valori
mobiliare emise de societăţi comerciale la care statul este acţionar;
credite promotori – acordate persoanelor juridice specializate şi autorizate în construcţia şi
vânzarea de locuinţe, ce poartă denumirea de promotori imobiliar, în scopul facilitării
construirii de locuinţe;
credite ipotecare – acordate persoanelor juridice române care au ca obiect de activitate construirea,
reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinaţie locativă, industrială sau
comercială, precum şi persoanelor juridice române care doresc să construiască locuinţe de
serviciu sau de intervenţie salariaţilor lor;
credite pentru activitatea de leasing – acordate în scopul achiziţionării de maşini, utilaje, mijloace
de transport şi alte bunuri, în vederea închirierii lor pe o perioadă determinată, contra unei
chirii dinainte determinate;
credite de forfetare – forfetarea este operaţiunea derulată între bancă şi clientul său, prin care
aceasta vinde băncii creanţele în valută pe care le are faţă de un cumpărător sau beneficiar, în
vederea recuperării sumelor înainte de scadenţă, contra unei taxe de forfetare.
 Inclusiv autoritățile administrației publice pot contracta credite mai ales pentru finanțarea
cheltuielilor de capital efectuate pentru realizarea proiectelor de investiții publice (finanțarea
obiectivelor noi de investiții; finalizarea sau continuarea lucrărilor ce privesc obiective de investiții
a căror realizare a fost începută; dezvoltarea, modernizarea și/sau retehnologizarea obiectivelor de
investiții, a utilajelor, mașinilor și instalațiilor, a clădirilor și construcțiilor existente; achiziționarea
de mașini, utilaje, mijloace de transport, echipament informatic și alte bunuri independente;
achiziționarea de clădiri, construcții; achiziționarea, amenajarea, modernizarea, dezvoltarea
spațiilor de desfășurare a activității solicitantului etc.).
Principalele categorii de credite acordate de bănci
persoanelor fizice sunt:
1. Credite pe termen scurt:
0.0 pentru populaţie:
1 credite de trezorerie - punte – acordate unui client,
proprietar legal al unei locuinţe, care solicită o finanţare
temporară în scopul achiziţionării altei proprietăţi imobiliare,
vânzând apoi locuinţa deţinută anterior;
credite de trezorerie pentru plata unor tratamente medicale şi a unor forme de şcolarizare;
credite de trezorerie, nenominalizate – maxim 6 salarii sau pensii nete lunare;
credite pentru petrecerea de sejur în străinătate;
credite pentru participarea la simpozioane şi
conferinţe în străinătate;
credite pentru cumpărarea de produse te hnico-
medicale pentru uz personal.
0 pentru persoane fizice autorizate:
credite pentru achiziţionarea de materii prime,
materiale şi mărfuri.
Credite pe termen mediu şi lung:
0 pentru populaţie:
credite pentru cumpărarea de bunuri de echipament menajer;
credite pentru cumpărarea de materiale de construcţii, obiecte şi instalaţii sanitare;
credite pentru cumpărarea de autoturisme motociclete şi bărci cu motor noi;
credite pentru cumpărarea sau construirea de locuinţe şi/sau pentru cumpărarea de terenuri în
intravilan;
credite ipotecare;
credite pentru amenajări şi reparaţii de locuinţe;
credite pentru plata unor forme de şcolarizare în străinătate;
credite pentru plata unor tratamente medicale în străinătate;
credite pentru achiziţionarea din import a unor bunuri de folosinţă îndelungată.
 0 pentru persoane fizice autorizate:
credite pentru achiziţionarea de inventar agricol mecanic;
credite pentru procurarea de animale de producţie şi reproducţie, plantaţii pomicole şi viticole;
credite pentru realizarea de investiţii – autovehicule, spaţii, utilaje;
credite pentru achiziţionarea din import de utilaje de strictă specialitate.

2.3.3. Biroul de Credit

Înfiinţat la iniţiativa sectorului bancar românesc, Biroul de Credit îşi propune să sprijine
participanţii la sistem prin furnizarea de informaţii reale, actualizate şi consistente referitoare la
persoane fizice care au contractat credite de la bănci sau societăţi financiare, au achiziţionat un
produs în sistem leasing sau au fost asigurate împotriva riscului de neplată de o societate de
asigurări. Biroul de Credit este o societate pe acţiuni, devenit operaţional în august 2004, care
administrează în prezent date negative şi pozitive, provenite din surse bancare şi non-bancare.

Obiectul de activitate al Biroului de Credit include:

colectarea / prelucrarea datelor privind portofoliul de clienţi - persoane fizice ai participanţilor;
informaţii şi analize oferite participanţilor în scopul identificării şi cuantificării riscului de credit, creşterii
calităţii creditelor, diminuării riscului de fraudă şi protejării creditorilor;
stabilirea criteriilor uniforme de apreciere a clientelei (scoring);
consultanţă financiar-bancară.

Sistemul Biroului de Credit se dezvoltă în 3 faze:

În faza I, care a fost pusă în funcţiune la data de 16 august 2004, participanţii transmit zilnic
Biroului de Credit, în format electronic, informaţii referitoare la: debitori cu restanţe la plată
mai mari de 30 de zile; fraudulenţi - persoane care au săvârşit o infracţiune sau contravenţie în
relaţia directă cu un participant, pentru care s-a emis o hotărâre judecătorească definitivă sau
irevocabilă, după caz, sau prin acte administrative necontestate; declaraţii cu inadvertenţe -
date neconforme cu realitatea furnizate de persoane fizice la momentul solicitării creditului.
În cadrul fazei a II-a de dezvoltare a sistemului,
aşa numita “fază pozitivă”, operaţională din
data de 11 iulie 2005, sunt prelucrate
informaţiile referitoare la toate produsele de
tip credit, similare sau de asigurare acordate
persoanelor fizice, informaţii provenite de la
instituţii bancare şi non-bancare (societăţi de
credit de consum, de leasing şi de asigurări),
participante în Sistemul Biroului de Credit,
precum şi informaţii despre persoane care
au comis fraude şi declaraţii cu inadvertenţe.
În cadrul fazei a III-a de dezvoltare, începând cu luna martie 2009, Biroul de Credit a pus la dispoziţia
®
participanţilor FICO Score, construit pe baza unui model statistic internaţional aplicat bazei de
date a Biroului de Credit. Scoringul Biroului de Credit este un număr cuprins între 300 şi 850, care
arată probabilitatea ca o persoană fizică să-şi plătească în viitor ratele la timp.
Biroul de Credit, prin intermediul serviciului CRED-IT, pune aceste informaţii la dispoziţia
participanţilor on-line, atunci când aceştia le solicită în vederea acordării unui credit sau a
monitorizării creditelor acordate. Informaţia este furnizată, în termen de câteva secunde,
sub forma
Raportului de Credit.
De asemenea, Biroul de Credit pune la dispoziţia
persoanelor solicitante, gratuit o dată pe an, Situaţia
înscrierii în bazele de date ale Biroului de
Credit, informaţie care conţine inclusiv numele
participantului/participanţilor care au înregistrat aceste
persoane. Participanţi în Sistemul Biroului de Credit
pot fi bănci, societăţi de credit de consum, societăţi de
leasing şi societăţi de asigurări. Stocarea datelor în sistem şi afişarea lor în Raportul de Credit se face
pe o perioadă de 4 ani de la data achitării ultimei rate restante sau de la data ultimei actualizări
transmise de către participant. Participanţi în Sistemul Biroului de Credit sunt atât instituţii de credit
(care reprezintă aproximativ 99,98% din piaţa de retail), cât şi instituţii financiare nebancare.
 Cap. 3.
Servicii bancare
electronice
(e-banking)

Produse și servicii
bancare
3.1. Conceptul de e-banking

Serviciile bancare tradiţionale, bazate pe atragerea

depozitelor şi acordarea de credite, reprezintă azi
doar o parte din activitatea băncilor. Trecerea la
economia şi societatea bazate pe cunoştinţe, în
condiţiile dezvoltării accentuate a tehnologiei
informaţiei şi comunicaţiilor, provoacă schimbări
profunde în sectorul serviciilor financiar-bancare.
Introducerea noilor tehnologii în sfera bancară au dus la modificări importante în rândul
strategiilor de întâmpinare a clienţilor, sediile băncilor clasice, fiind luate tot mai mult de băncile
virtuale prin utilizarea serviciilor bancare la distanţă. Serviciile bancare la distanţă sunt considerate
reprezentative pentru noua economie, deoarece constituie unul dintre produsele tipice ale acesteia.
La început, infrastructura informaţională a fost considerată de băncile dezvoltate din lume ca o
simplă posibilitate de creare a unor noi canale electronice de distribuţie a produs elor existente.
Din acest motiv, serviciile bancare la distanţă au primit denumirea de

servicii electronice sau e-banking. Cu timpul, investiţiile în

tehnologie au fost tot mai mari, concomitent cu procesul de
inovare a produselor bancare, ceea ce a generat un fenomen de
randament crescător. Băncile şi producătorii de tehnologii
informaţionale au început să se stimuleze reciproc tot mai mult
în procesul de dezvoltare şi în crearea de profit. Creşterea gamei
de servicii bancare electronice a condus la extinderea bazei de
clienţi, iar satisfacerea cererilor tot mai sofisticate şi fidelizarea
acestora a impus o cerere continuă pentru tehnologii noi.
Electronic banking este un termen generic utilizat pentru
definirea procesului prin care un client poate să efectueze
operaţiuni bancare pe cale electronică, fără a se deplasa
efectiv la sediul băncii. În literatura de specialitate, dar mai
ales în practica bancară, se utilizează mai mulţi termeni, cum
ar fi: PC banking, Internet banking, virtual banking, on-line
banking, home banking, remote electronic banking şi phone
banking, care desemnează diferite tipuri de servicii bancare
electronice adesea folosite alternativ. Serviciile e-banking
presupun conectarea utilizatorului în reţea cu banca pe o linie
de telecomunicaţie sigură, autentificarea prin nume şi parolă
şi recunoaşterea tranzacţiei. Singura deosebire importantă
între diferitele categorii de servicii electronice este linia de
telecomunicaţie, care poate fi de telefonie fixă sau mobilă, dintr-o reţea ATM sau Internet. E-
banking include, de fapt, sisteme care permit clienţilor, persoane fizice sau juridice, să aibă acces
la conturi, să realizeze diferite tranzacţii sau să obţină informaţii cu privire la produse şi servicii
financiare prin intermediul unei reţele publice sau private, inclusiv pe Internet.
Primele forme ale serviciilor de e-banking au apărut în anii 1970, când băncile au început să
privească aceste timpuri de servicii ca o alternativă pentru unele dintre serviciile bancare
tradiţionale. În primul rând, o astfel opţiune a fost considerată oportună din moment ce asigura
reducerea costurilor asociate funcţionării şi menţinerii unităţilor teritoriale. Termenul on-line
banking a devenit popular la sfârşitul anilor ’80, s-a referit la utilizarea unui calculator pentru a
accesa sistemu l bancar și a început să fi utilizat în New York, în 1981, de patru dintre cele mai
importante bănci americane (Citibank, Chase Manhattan,
Chemical şi Manifactured Hanover). Cu toate acestea,
serviciile bancare la distanţă realizate pe cale electronică au
început să se dezvolte doar începând cu anul 1995, an în care
banca americană Prezidential Bank din Maryland a lansat
primele servicii bancare prin Internet. La jumătatea anului
2004, peste 17% dintre americani utilizau deja serviciile
bancare electronice.

3.2. Tipuri de servicii bancare electronice

E-banking presupune conectarea utilizatorului în reţea cu banca pe o linie de telecomunicaţie
sigură, autentificarea prin nume şi parolă şi recunoaşterea tranzacţiei. Singura deosebire
importantă este linia de telecomunicaţie, care poate fi de telefonie fixă sau mobilă, dintr-o reţea
ATM sau Internet.

E-banking

Telefon fix
Telefon mobil
PC Internet

Home Electronic Mobile Internet

banking banking banking banking
Tipuri de servicii bancare electronice
Serviciile bancare electronice (la distanţă / e-banking / remote banking)
sunt clasificate în patru categorii importante:
Home banking - sau „banca la domiciliu” se adresează populaţiei şi
includ în general obţinerea unor informaţii despre conturile personale
prin intermediul unui apel telefonic, răspunsul fiind dat de un sistem
vocal automat. Se bazează p e existenţa unei linii telefonice,
pe existenţa unei parole a
clientului şi a unui cod personal
ce-i asigură acestuia accesul la date. Clientul îşi poate
consulta oricând, contra unui comision, situaţia
conturilor, poate face regularizări între conturile proprii;
Electronic banking (PC banking) - presupun
existenţa unui calculator la client, pe care banca instalează o
aplicaţie software ce permite accesul la serverul băncii, prin
intermediul unei linii de telecomunicaţie. Datorită acestui
aspect, în multe publicaţii de specialitate nu se face
 o distincţie clară între home banking şi electronic banking, ambele fiind considerate servicii
bancare la domiciliul une i persoane sau al unei firme. Serviciile electronic banking sunt utilizate
mai mult de către firme, datorită facilităţilor de procesare rapidă a unui număr mare de tranzacţii.
Aceste servicii au în general funcţionalităţi extinse de cash management, pot fi adaptate la
specificul activităţii şi permit deopotrivă conectarea cu alte aplicaţii software utilizate în bancă.
Mobile banking au apărut o dată cu extinderea tehnologiei WAP (Wireless Application
Protocol) şi sunt considerate de mare viitor, datorită prognozelor cu privire la extinderea în
lume a reţelelor „fără fir” (wireless). Serviciul Mobile
Banking poate fi accesat în doua moduri, în funcţie
de performanţele telefonului mobil:
prin simpla transmitere/primire de SMS la un număr de
telefon prestabilit în funcţie de reţea;
prin protocolul WAP respectiv protocolul 3G, pentru
abonaţii reţelelor care utilizează aparatele de telefon
mobil dotate cu microbrowser. În acest caz, serviciul
Mobile Banking poate furniza în plus, faţă de serviciile
menţionate mai sus, informaţii (sub forma de pagini
HTML) despre: reţeaua de ATM-uri şi unităţi a băncii,
cursul valutar din ziua curentă sau pe o anumită perioadă, informaţii despre tipurile de card,
dobânzile practicate de către banca la depozitele în lei şi valută, campaniile de promovare
derulate de banca etc.
Internet banking (on-line banking, web banking) - elimină existenţa unei componente
softw are instalate la client, acesta putând să aibă acces la serverul băncii prin intermediul unei
simple interfeţe grafice (browser) prin
care utilizează şi celelalte servicii
Internet. În acest caz, datorită utilizării
unei reţele publice, măsurile de
securitate pentru protecţia datelor
transmise trebuie să fie mai
severe.Datorită rolului deosebit al reţelei
Internet în dezvoltarea noii economii, o
atenţie deosebită este acordată serviciilor
Internet banking, deşi dezvoltarea
actuală a acestora nu este complet
maturizată. În comparaţie cu alte canale de distribuţie a informaţiei, reţeaua Internet deţine
recordul absolut cu privire la ritmul de creştere a numărului de clienţi.
 Gradul de utilizare a serviciilor de Internet
banking de către europeni variază destul de mult
de la un stat la altul. În Europa, cele mai mari rate
de utilizare a serviciului internet banking (%
persoanelor fizice care utilizează Internetul pentru
servicii de Internet banking din persoanele în
vârstă de 16-74 ani) se înregistrează în țările
nordice (Islanda, Norvegia, Finlanda, Olanda,
Suedia şi Danemarca). Pe ultimele locuri, în
funcţie de ponderea utilizatorilor serviciilor de
internet banking, se situează țări precum România,
Bulgaria, Turcia, Grecia.
Ceea ce se consideră însă valoros pentru serviciile Internet banking este faptul că acestea sunt
uneori la fel de populare în economiile aflate în tranziţie ca şi în cele foarte dezvoltate, ceea ce
poate reprezenta o pârghie importantă pentru reducerea decalajelor în procesul de globalizare şi
susţinere a societăţii informaţionale.
În mod uzual, pe piaţă există trei niveluri de utilizare a serviciilor Internet banking:
informare - acesta este nivelul de bază al serviciilor Internet, prin care o bancă îşi administrează
informaţiile cu privire la produse şi servicii, prin intermediul unui site găzduit pe calculatorul
băncii sau la un furnizor de servicii Internet; cea mai mare vulnerabilitate a acestui nivel constă
în posibilitatea de alterare a conţinutului expus de către persoane neautorizate, ceea ce induce
anumite măsuri de securitate;
comunicare - permite interacţiunea dintre calculatorul băncii şi client, care poate fi limitat la poştă
electronică, interogare de cont sau cerere de credit; în acest caz, riscurile sunt mai mari decât la
nivelul precedent, ceea ce impune luarea unor măsuri suplimentare de securitate pentru
prevenirea accesului neautorizat în
reţeaua băncii;
tranzacţionare - clienţilor li se permite
efectuarea unor tranzacţii cu banca,
cum ar fi acces la conturi, plata
facturilor, transfer de fonduri, etc.;
în acest caz, măsurile de securitate
trebuie să fie mult mai severe, cu
administrarea riscurilor pe mai
multe niveluri din arhitectura
sistemului.
Aplicaţia Internet banking
utilizează trei baze de date, una pentru stocarea informaţiilor despre clienţii Internet, baza de date
principală a băncii şi una pentru stocarea rezultatelor intermediare. Internetul devine pentru bănci
şi un canal de distribuţie a produselor şi serviciilor bancare, contribuind şi la îmbunătăţirea şi
diversificarea lor. Prin intermediul acestuia, banca poate realiza o ofertă adaptată cerinţelor
clienţilor, încercând o accentuare a fidelităţii clientelei în ceea ce priveşte serviciile bancare şi
construind produse şi servicii personalizate. În mod evident, gradul de utilizare a serviciului de
Internet banking depinde, în primul rând, de accesul la Internet.
În România, serviciile Internet banking şi mobile banking, deşi la început s-au dezvoltat mai lent,
au un ritm de creştere important. Principalul factor de dinamizare a acestor servicii este creşterea
gradului de acces la Internet. Evoluţia pieţei dovedeşte că tranzacţiile prin canale care asigură
legătura la distanţă cu banca au devenit foarte importante pentru clienţi, datorită economiei de timp
realizate, simplităţii şi comodităţii în
accesare, dar mai ales perceperii de
comisioane mult mai mici decât dacă
aceleaşi operaţiuni ar fi făcute la ghişeul
unei bănci. Trendul de creştere privind
utilizarea acestei metode de comunicare
dintre bancă şi client în România este în
ton cu tendinţa generală de pe piaţa
bancară, şi anu me aceea de a minimiza
necesitatea efectuării de operaţiuni la
sediile acestora.
Ca alternative la sistemul clasic de plăţi,
comisioanele ataşate accesului virtual
sunt, de regulă, mai mici decât la
serviciile clasice. Totuşi, numărul clienţilor care utilizează această facilitate este destul de redus în
comparaţie cu clienţii care apelează la serviciile bancare prin canalul clasic de distribuţie, şi anume
operaţiuni efectuate la sediul băncii.
3.3. Securitate şi riscuri ataşate serviciilor de e-banking

Majoritatea reglementărilor legale ce vizează

protejarea intereselor consumatorilor de servicii
electronice bancare, prin asigurarea securităţii
platformelor de e-Banking au în vedere
asigurarea securităţii şi confidenţialităţii
informaţiei clientului, asigurarea protecţiei
împotriva posibilelor ameninţări, anticipate sau
neanticipate, asupra securităţii şi integrităţii
datelor financiare și protecţia împotriva
accesului neautorizat sau a utilizării informaţiei
într-un mod ce ar putea provoca prejudicii sau
inconveniente oricărui client.
Băncilor oferă diverse variante de acces la informaţii prin Internet şi prin telefonul mobil.
Serviciile de internet banking puse la dispoziţia clienţilor de foarte multe bănci din Romania sunt
cele mai comode şi rapide metode de a plăţi anumite facturi sau de a alimenta conturile bancare
alocate plăţilor on-line. Criterii de analiză a serviciilor de internet banking din Romania: calitatea
serviciilor; costuri; securitate. Toate serviciile de Internet Banking din Româ nia sunt autorizate şi
auditate periodic de către Ministerului Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale şi de către
Banca Naţională a României. Dacă aceste garanţii nu sunt suficiente, atunci se poate vedea dacă
serverul băncii este certificat de către o autoritate de certificare independentă, internaţională.
Exista mai multe organizaţii internaţionale care oferă certificate de autentificare, cele mai
răspândite fiind VeriSign şi Thawte.
O cerinţă fundamentală a tranzacţiilor bancare desfăşurate pe Internet vizează asigurarea
securităţii informaţiilor schimbate între calculatorul clientului şi serverul băncii. Acest schimb de
informaţii este supus următoarelor categorii de riscuri:
interceptarea, conversaţia poate fi interceptată de o terţă persoană;
manipularea, datele din cadrul unei conversaţii private pot fi modificate pe traseul parcurs de la sursă la
destinaţie;
depersonalizarea, presupune declinarea sau
atribuirea unei false identităţi.
Tehnologiile utilizate în asigurarea
securităţii informatice în ceea ce
priveşte utilizarea serviciului de internet
bamking sunt diverse, dintre cele mai
utilizate fiind:
autentificarea pe bază de nume
utilizator (user name), parolă (password)
şi PIN (personal identification number);
sistemul 3-D Secure, care oferă posibilitatea de a stabili o parolă suplimentară utilizată doar la
plata on-line cu un card bancar. Deşi exista o tendinţă globală de creştere a volumului
cumpărărilor de bunuri/servicii pe Internet, în acelaşi timp persistă îngrijorări privind
potenţialul utilizării frauduloase a cardurilor pentru plata acestora.
 În acest context Visa International şi Mastercard au dezvoltat un standard nou, 3-D Secure,
pentru asigurarea securităţii tranzacţiilor pe Internet (în România, pe 22 martie 2004, se real iza prima
tranzacţie de plată pe Internet cu un card bancar, direct dintr-un magazin on-line românesc înrolat 3D
Secure). Ideea centrală este de a autentifica orice plată cu card făcută pe Internet şi aceasta a stat la
baza dezvoltării tehnologiilor hard/soft, metodelor şi procedurilor care compun standardul 3-D Secure.
Procesul de autentificare nu necesită instalarea vreunei aplicaţii speciale pe computerul clientului şi
nici nu îngreunează navigarea pe Internet, dar determină creşterea încrederii în această modalitate de a
cumpăra bunuri/servicii. Se elimină riscul fraudei prin copierea informaţiilor de plată sau prin
generarea aleatoare de numere de carduri şi utilizarea lor ulterioară pe Internet.
În ceea ce priveşte metodele de fraudare informatică în domeniul bancar , cele mai uzuale
sunt:
Phishing-ul (phishing = înșelăciune) - reprezintă o
formă de fraudare on-line care constă în obţinerea unor date
confidenţiale, cum ar fi date de acces pentru aplicaţii de tip
bancar, aplicaţii de trading sau informaţii referitoare la
carduri, folosind tehnici de manipulare a datelor identităţii
unei persoane sau a unei instituţii. Este o tehnică folosită
pentru a păcăli utilizatorii să dezvăluie informaţii personale
sau financiare şi presupune expedierea unui
mesaj de e-mail, care pare să provină dintr-o sursă sigură, dar, de fapt direcţionează destinatarii
să furnizeze informaţii la un site Web fraudulos. Un atac de tip phishing constă, prin urmare, în
trimiterea de către atacator a unui mesaj electronic în care utilizatorul este sfătuit să-şi dea
datele confidenţiale pentru a câştiga anumite premii, sau este informat că acestea sunt neces are
datorită unor erori tehnice care au dus la pierderea datelor originale. În mesajul electronic este
indicată de obicei şi o adresă de web care conţine o clonă a sitului web al instituţiei financiare
sau de trading. Majoritatea hackerilor folosesc această metodă pentru a obţine date bancare,
acest gen de atac fiind cel mai întâlnit la noi în ţară deoarece „el se bazează practic pe cea mai
slabă verigă a sistemului de securitate, care nu este tehnologia pusă la dispoziţie de o bancă, ci
credulitatea omului”.
Pharming-ul - este o modalitate de
fraudare on-line prin instalarea unui
virus, pe calculatorul utilizat la accesarea
aplicaţiei on-line ale băncii, care, în
momentul în care utilizatorul accesează o
pagină web a aplicaţiei de internet
banking este redirecţionat către o clonă
(copie) a site-ului respectiv. Pharmi ng-
ul pot fi efectuat fie prin schimbarea
fișierul gazdă pe computerul victimei, fie prin exploatarea unei vulnerabilități în software-ul
serverului DNS. Serverele DNS sunt computere responsabile de transformarea numelor de
Internet în adrese IP reale ale acestora.
 Cap. 4.
Servicii privind
transferurile de
fonduri

Produse și servicii
bancare
Transferul de fonduri efectuat de o bancă constituie
orice operaţiune rezultată în urma unei tranzacţii
comerciale, necomerciale sau financiare realizate de
o unitate bancară pentru contul unui client al său.
Transferul de fonduri se poate realiză prin
intermediul mai multor categorii de servicii bancare:

4.1. Transferul de fonduri prin numerar

Transmiterea banilor se poate face în mod clasic prin

numerar de la ghişeele băncii. Activitatea de casierie bancară
constă în primirea de la client a numerarului, fiind o formă a
circuitului numerarului prin care acesta trece de la un client la
altul. Activitatea de casierie este cea mai veche activitate
bancară şi este prezentă aproape în toate băncile comerciale.
În practică, activitatea de casierie se organizează după 2
concepte diferite privind relaţiile cu clienţii:
ghişeul unifuncţional presupune ca toate
operaţiunile de încasări şi plăţi, indiferent de valoarea acestora,
să se efectueze prin ghişeele de casierie, iar operaţiunile de cont
legate de acelaşi instrument prin ghişeele operative de
contabilitate. În acest concept, clientul trebuie să se prezinte la
două ghişee pentru un singur serviciu (ex. plata facturii de
energie electrică), ceea ce înseamnă un timp mai mare de staţionat în bancă, aşteptarea la
două ghişee şi o aglomerare a spaţiului bancar. Acest sistem se practică, în sistemul nostru
bancar, de exemplu la CEC Bank;
ghişeul multifuncţional permite ca toate operaţiunile de cont şi cele de casierie, dar numai
de valori mai mici, să se efectueze la un singur ghişeu. Avantajele sunt multiple, atât pentru
clienţi, cât şi pentru bancă, respectiv operativitatea se măreşte semnificativ, timpul de
staţionare în bancă se reduce şi creşte posibilitatea deservirii unui număr mai mare de clienţi.
Acest sistem se practică în ţările cu economii dezvoltate şi a început să se extindă şi în
celelalte ţări.
La noi în ţară plata direct în numerar este încă
o metodă de transfer a fondurilor preferată,
mai ales în cazul în care sunt implicate
persoane fizice. Operaţiunile cu numerar
generează importante costuri pentru o bancă
legate de emiterea, colectarea, depozitarea,
asigurarea securităţii. Pe plan internaţional se
manifestă tendinţe tot mai accentuate de
înlocuire a operaţiunilor cu numerar prin alte
instrumente de plată.
4.2. Transferul de fonduri
prin instrumente de plată

Se realizează prin
intermediul următoarelor categorii
de instrumente de plată: cambia,
biletul la ordin, cecul, cardul.

4.2.1. Cambia
Cambia reprezintă un înscris prin care o persoană, numită trăgător
(creditorul), dă un ordin unei alte persoane, numită tras (debitorul),
să plătească o anumită sumă de bani unei terţe persoane, beneficiarul,
la o scadenţă stabilită.
Este unul din cele mai
vechi instrumente de plată
folosit în activitatea
comercială internă şi
internaţională care, sub
diverse forme şi cu unele
modificări funcţionale, se
foloseşte şi astăzi.
Din punct de vedere istoric, cambia a apărut în China prin
anii 500-600, apoi s-a extins în Italia. Comerţul dintre
Extremul Orient şi Europa era mijlocit de arabi şi italieni
şi cambiile au devenit un instrument de plata internaţional
pentru comercianţi. Perfecţionarea cambiei a dus la
apariţia bancnotei de hârtie prin anii 1600. În
ţara noastră, primele informaţii scrise despre efectele comerciale datează de la începutul secolului
al XVIII-lea, cambia fiind denumita “poliţă”.
Noţiunea de cambie vine de la un cuvânt de origine italiană, cambio, care înseamnă schimb. Acest
aspect apare normal, întrucât Italia era în acea perioadă ţara cu cea mai dezvoltată activitate
comercială şi locul unde au apărut primele bănci comerciale (ex. Banca Veneţiei - 1171).
Pe plan internaţional, cambia este reglementată de “Convenţia cuprinzând legea uniformă asupra
cambiei şi biletului la ordin” şi “Convenţia menită să reglementeze anumite conflicte de lege în
materie de cambie şi bilet la ordin”, ambele din 7 iunie 1930 de la Geneva. Cambia, ca
instrument de plata şi ca titlu de credit, a avut de-a lungul secolelor un rol deosebit în
dezvoltarea şi promovarea comerţului european şi mondial. Astfel, Convenţia Internaţională de
la Geneva din 1930 a asigurat în interiorul ţărilor europene şi în relaţiile economice
internaţionale un cadru comun normativ de mare utilitate în extinderea relaţiilor comerciale.
 Cambia cu cele 8 zone
Cambia poate servi atât ca instrument de plată, trăgătorul având de încasat o sumă de bani de la
tras, dar având, în acelaşi timp de achitat o datorie unei terţe persoane (beneficiarul), cât şi ca
instrument de credit, în intervalul de timp dintre emiterea cambiei şi plata ei efectivă.
1
Cambia este alcătuită în mod obligatoriu din 8 zone şi trebuie să conţină anumite elemente obligatorii:
denumirea expresă de „cambie”, ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată de bani,
numele celui ce urmează să efectueze plata (trasul), scadenţa cambiei, locul unde trebuie făcută
plata, numele beneficiarului, locul şi data emiterii, semnătura emitentului (trăgătorul).

cel care emite titlul, având de încasat o sumă de bani de la

 Trăgătorul  tras, dar având, în acelaşi timp de achitat o datorie unei terţe
persoane (beneficiarul);
Cambia
pune în
relaţie  Trasul  debitorul, persoana care achită suma de bani;
directă teri
părţi

 Beneficiarul  persoana care urmează să încaseze suma.

Schema simplificată a funcţionării unei cambii este prezentată în figura de mai jos:

Conform reglemetărilor BNR, Norma tehnica nr. 5/2008 privind cambia si biletul la ordin: ZONA 1 - alocată datelor de identificare
şi conţinutului cambiei; ZONA 1A - alocată pentru pretipărirea referinţei cambiei;
ZONA 2 - alocată datelor de identificare a trasului; ZONA 3 - alocată codului IBAN al ultimului posesor al cambiei; ZONA 4 -
alocată acceptării la plată a cambiei de către tras; ZONA 5 - alocată datelor privind trăgătorul; ZONA 6 - alocată datelor privind
avalizarea cambiei; ZONA 7 - alocată pentru date privind girurile; ZONA 8 - reprezintă banda albă (Fiecare titlu de credit are
rezervată banda albă pe care nu se înscriu alte informaţii în afara caracterelor necesare procesării automate a acestora, care
constituie linia codurilor).
 Firma A - TRĂGĂTOR
- creditorul firmei B
- debitorul firmei C 2
1
3 4

Firma B - TRAS 5 Firma C - BENEFICIAR

- debitorul firmei A - creditorul firmei A

se încheie contractul de vânzare cumpărare între firmele A şi B;

se încheie contractul de vânzare cumpărare între firmele A şi C;
firma A trage o cambie asupra firmei B;
firma A trimite firmei C cambia trasă asupra firmei B;
la scadenţă firma B achită firmei C suma de bani, stingându-se astfel creanţele dintre firmele A şi
B şi A şi C.
Se pot realiza o serie de operaţiuni pe bază de cambie:
emiterea – se realizează la valoarea nominală care rezultă din
suma împrumutată la care se adaugă dobânda practicată între
participanţii la relaţia de credit, aferentă perioadei cuprinse între
momentul emiterii şi momentul scadenţei.
acceptarea – este acea operaţiune prin
care trasul îşi însuşeş te obligaţia de plată şi se poate realiza în toată
perioada dinaintea scadenţei. Trasul devine obligatul principal deoarece
prin acceptare se
obligă ferm, sub semnătură, că va onora cambia la scadenţă, folosindu-se
una din formulările: acceptat, voi plăti sau voi onora, formulare urmată de
semnătură. La cambiile cu scadenţa la un anumit la un anumit timp de la
vedere, acceptarea este obligatorie pentru că prin acceptare se confirmă
momentul vederii, stabilindu-se, prin urmare, data scadenţei.
avalizarea – reprezintă garanţia personală prin care
o persoană, numită avalist, garantează efectuarea
plăţii de către tras (avalizat). Avalul se foloseşte
atunci când există rezerve cu privire la capacitatea de
plată a trasului sau nu sunt disponibile suficiente
informaţii cu privire la bonitatea acestuia.
În cazul în care cambia are o valoare mai mare, se pot
da mai multe avaluri pentru aceeaşi persoană, deci
avalizarea se realizează pe sume parţiale. În caz de
neplată, posesorul cambiei (beneficiarul sau giratarul) se poate îndrepta direct asupra avalistului în
limita sumei garantate. În practică, cel mai frecvent avalul este acordat de o bancă, contra plăţii
unui comision şi a unei prime de acoperire a riscului neplăţii, pe baza constituirii în prealabil a
unor garanţii de către clienţi (depozite, titluri de valoare). În cazul executării avalului, banca se
poate îndrepta împotriva garanţiei sau poate acorda un credit pe termen scurt pentru recuperarea
sumei plătite.
andosarea (girul) – este operaţiunea prin care
beneficiarul, denumit girant, transferă unei alte persoane,
numit giratar, toate drepturile ce-i revin prin cambie. Girul
transmite toate drepturile izvorând din cambie, producând
două efecte:
0 un efect translativ de drepturi, adică transferă dreptul
giratarului de a cere plata de la debitor, precum şi
dreptul de a transmite titlul mai departe;
1 un efect de garanţie, a dică din momentul transmiterii
prin gir, girantul devine un debitor de regres, solidar cu ceilalţi semnatari pentru plata cambiei.
0 scadenţarea – este operaţiunea prin care se stabileşte
momentul la care debitorul se obligă să efectueze plata; după
modul de scadenţare, o cambie poate fi trasă în mai multe feluri:
2 la vedere, o astfel de cambie este plătită la prezentarea ei de
către deţinător trasului, prezentare ce trebuie făcută în cel mult
un an de la emi tere;
3 la un anumit timp de la vedere, în care caz scadenţa este
determinată fie de data acceptării, fie de data protestului;
4 la un anumit timp de la emitere;
5 la o dată fixă (certă), cazul cel mai frecvent folosit, care
convine cel mai mult trasului deoarece el are posibilitatea să-şi
organizez e de aşa manieră fluxurile băneşti încât să aibă la
scadenţă disponibilităţile necesare efectuării plăţii.
plata – îndeplinirea unei obligaţii pecuniare în condiţiile stipulate de părţi, încheind procesul
cambial şi perioada de circulaţie a cambiei în care titlul de credit a conţinut doar promisiunea de
plată; plata îi eliberează pe toţi ceilalţi obligaţi înscrişi în cambie (trăgător, avalist, girant).
În procesul cambial sunt frecvente operaţiunile de prelungire a scadenţei şi de înlocuire a mai
multor cambii cu una singură, cu o altă scadenţă. În cazul prelungirii scadenţei unei cambii, noua
valoare nominală a cambiei se stabileşte pe baza relaţiei:
VN V
VNN 
t  rd
1  360100
VNN – valoarea nominală nouă;
VNV – valoarea nominală veche;
t – numărul de zile de prelungire a cambiei;
rd – rata dobânzii practicată între firme.
În cazul înlocuirii mai multor cambii cu una singură (cambiile fiind scontate sau rescontate),
valoarea actuală (efectivă) a noii cambii se stabileşte pe baza relaţiei:
 n
 VA
i
VA N  i1
tt
1 sc
360100
VAN – valoarea actuală nouă;
VA – valoarea actuală a vechilor cambii;
t – numărul de zile până la scadenţa noii cambii;
tsc – taxa scontului (exprimată procentual).


scontarea – reprezintă operaţiunea prin care cambiile
deţ inute de o persoană sunt transmise unei bănci
comerciale în vederea achitării lor; scontar ea se
realizează la valoarea actuală a cambiei (valoarea
efectivă), calculată ca diferenţă dintre valoarea nominală
a acesteia şi dobânda ce i se cuvine băncii pe perioada
cuprinsă între momentul scontării şi scadenţă:
VA VN TSC
VA – valoarea actuală;
VN – valoarea nominală;
TSC – taxa scontului (exprimată în mărimi absolute).
VN  t  t
sc
TSC  360100

t – numărul de zile din momentul scontării până la

scadenţă; tsc – taxa scontului (exprimată procentual).

Scontarea reprezintă momentul transformării

creditului comercial în credit bancar, dacă
cambia prezentată la scont a fost emisă cu
ocazia vânzării de mărfuri pe datorie. Odată
scontate, cambiile intră în posesia băncii,
urmând ca aceasta să le încaseze de la debitori
la scadenţă.
rescontarea – este operaţiune prin care
banca comercială preschimbă cambia în bani
la banca centrală, realizându-se la valoarea
actuală a cambiei, calculată ca diferenţă dintre valoarea nominală a acesteia şi dobânda pe care
banc a centrală o reţine (rata dobânzii de refinanţare) pe perioada cuprinsă între momentul
rescontării şi scadenţă.
protestul – reprezintă constatarea, printr-un act autentic, a rezultatului negativ al prezentării cambiei
spre plată şi se îndreaptă contra trasului. Actul de protest se întocmeşte la judecătorie, unde
este locul plăţii, la cererea posesorului cambiei (beneficiar, giratar).
 Protestul se adresează trasului prin executorul
judecătoresc care constată oficial refuzul la plată din
partea obligatului principal (trasul, avaliştii lui) şi îl
consemnează pe cambie.
regresul – este acţiunea cambială prin care posesorul
cambiei se îndreaptă contra celorlalţi obligaţi cambiali
(debitori de regres), alţii decât trasul ş i avaliştii săi.
Regresul presupune ca posesorul cambiei să se fi îndreptat
înainte prin acţiune directă împotriva trasului şi avaliştilor
săi, iar în urma rezultatelor nesatisfăcătoare
(debitul persistă total sau parţial) să se îndrepte împotriva celorlalţi participanţi la relaţia de credit
(trăgător, giranţi, avalişti – alţii decât avaliştii trasului).
Acţiunea de regres se desfăşoară, în principiu, după expirarea scadenţei, dar în practică intervin
situaţii când acţiunea de regres poate avea loc înainte de scadenţă (refuz acceptare, incapacitate de
plată, faliment). Acţiunea de regres se îndreaptă de posesorul cambiei contra trăgătorului, acesta
contra girantului, apoi girantul contra altui girant, deci o succesiune de acţiuni de regres.

4.2.2. Biletul la ordin

Biletul la ordin reprezintă un

angajament de plată prin care
emitentul se angajează să
plătească la vedere sau la termenul
indicat beneficiarului o anumită
sumă de bani.
2
Biletul la ordin este alcătuit în mod obligatoriu din 8 zone şi trebuie să
conţină anumite elemente obligatorii: denumirea expresă de „bilet la
ordin”, promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă determinată de bani,
numele beneficiarului plăţii, scadenţa biletului la ordin, locul unde trebuie
făcută plata, locul şi data emiterii, semnătura emitentului.

Biletul la  Emitentul  cel care emite titlul, angajându-se la plată;

ordin pune în
relaţie directă
două părţi  Beneficiarul  persoana care urmează să încaseze suma.

Conform reglemetărilor BNR, Norma tehnica nr. 5/2008 privind cambia si biletul la ordin: ZONA 1 - alocată datelor de identificare
şi conţinutului biletului la ordin; ZONA 1A - alocată pentru pretipărirea referinţei biletului la ordin; ZONA 2 - alocată datelor de
identificare ale emitentului biletului la ordin;
ZONA 3 - alocată codului IBAN al posesorului biletului la ordin; ZONA 4 - alocată unor date specifice biletului la ordin plătibil la
un anumit timp de la vedere; ZONA 5 - alocată unor date privind biletul la ordin şi semnăturii emitentului; ZONA 6 - alocată
datelor privind avalizarea biletului la ordin; ZONA 7 - alocată pentru date privind girurile; ZONA 8 - reprezintă banda albă.
 Biletul la ordin cu cele 8 zone

din punctul de vedere al numărului de participanţi la relaţia de credit, cambia

cuprinde trei participanţi (trasul, trăgătorul, beneficiarul), în timp ce
biletul la ordin cuprinde doi participanţi (emitentul, beneficiarul);
Din redarea prin cambie se dă un ordin unei alte persoane de a plăti o sumă determinată
acestor de bani (conţinând formularea „plătiţi”), în timp ce biletul la ordin
elemente reprezintă angajamentul emitentului de a plăti o anumită sumă de bani
(conţinând formularea „voi plăti”);
rezultă anumite
deosebiri între spre deosebire de cambie, biletul la ordin nu cuprinde operaţiunea de acceptare
cambie şi deoarece debitorul a acceptat plata în momentul emiterii titlului.
biletul la ordin:
1

Firma A - Firma B -
EMITENT 2 BENEFICIAR

Schema simplificată a funcţionării unui bilet la ordin este prezentată în figură:

se încheie contractul de vânzare cumpărare între firmele A şi B;
firma A emite biletul la ordin;
la scadenţă firma A achită firmei B suma de bani.

Biletul la ordin este supus aceloraşi operaţiuni ca şi cambia, mai puţin acceptarea.
4.2.3. Cecul
Cecul reprezintă un ordin scris dat de către un client băncii sale prin
care cere acesteia să plătească o anumită sumă de bani, fie lui prin
retragere de numerar, fie unei terţe persoane specificată de către client.
Cecul este alcătuit în mod obligatoriu din 8 zone3 şi trebuie să conţină
anumite elemente: denumirea expresă de „cec”, ordinul necondiţionat de
plată a sumei înscrise pe cec, numele trasului (banca plătitoare), locul
păţii, numele beneficiarului, locul şi data emiterii, semnătura emitentului
(trăgătorul).
Fiind plătit la prezentare, cecul reprezintă un instrument de plată „la
vedere”.

Cecul cu cele 8 zone

În economia de piaţă circulă o mare varietate de cecuri, motiv pentru care este necesară
clasificarea acestora după anumite criterii:
după natura lor:
0 cecuri nominale - au menţionat expres numele beneficia rului;
1 cecuri la purtător - beneficiarul este considerat cel care-l deţine şi-l prezintă spre încasare.
după condiţiile privind modul de folosire:
0 cecuri ordinare - obişnuite, care nu conţin restricţii privind folosirea lor;

Conform reglemetărilor BNR, Norma tehnica nr. 4/2008 privind cecul: ZONA 1 - alocată pentru elementele de identificare a
institutiei de credit trase; ZONA 1A - alocată pentru pretipărirea referinţei cecului; ZONA 1B - alocată barării cecului; ZONA 2 -
alocată pentru date privind conţinutul propriu-zis al cecului;
ZONA 3 - alocată pentru giruri şi este plasată, sub zona 2; ZONA 4 - alocată pentru aplicarea ştampilei "CERTIFICAT" pe cec sau
pentru avalizarea cecului şi este plasată sub zona 2, în centru-dreapta; ZONA 5 - alocată pentru semnătura trăgătorului şi este
plasată în dreapta sub zona 2; ZONA 6 - alte menţiuni; ZONA 7 - alocată pentru elementele de identificare a contului ultimului
posesor al cecului şi este plasată în stanga, sub zona 3; ZONA 8 - reprezintă banda albă.
 cecuri barate - presupune prezenţa a
două bănci, prima care face plata, a
doua care primeşte suma; bararea,
făcută prin două linii paralele, poate
fi: generală4, caz în care cecul poate
fi plătit doar unei bănci sau client al
trasului; specială5, caz în care cecul
poate fi plătit doar băncii înscrise
între bare;
cecuri de virament - servesc pentru
efectuarea plăţilor între conturile a
doi titulari;
cecuri de călătorie - sunt emise în moneda ţării străine, urmând a fi încasate la o bancă din ţara respectivă;
cecuri poştale - folosite pentru transmiterea de sume de la poştă spre persoane fizice sau juridice sau
invers.

cel care emite titlul, în baza unui disponibil constituit în

prealabil la o bancă, dând un ordin necondiţionat băncii sale
 Trăgător de a plăti, la prezentare, o anumită sumă de bani unei terţe
Cecul persoane sau însuşi trăgătorului (aflat în poziţie de
beneficiar);
pune în
relaţie banca la care emitentul cecului a constituit disponibilul, fiind cea
directă care achită suma de bani;
teri părţi  Tras persoana care urmează să încaseze suma.

 Beneficiar

Schema simplificată a funcţionării cecului este prezentată în figura de mai jos:

1. banca C eliberează firmei A un carnet de
cecuri, în baza unui disponibil constituit;
2. se încheie contractul de vânzare-
cumpărare între firmele A şi B;
3. firma A trage un cec asupra băncii C;
4. firma A remite firmei B cecul tras asupra
băncii C;
5. firma B prezintă cecul băncii care îi achită
suma de bani corespunzătoare, stingându-se
astfel creanţele dintre firmele A şi B.

4 Cecul barat respectă toate conditiile cecului obişnuit. Bararea constă în două linii paralele, oblice, inclinate spre dreapta,
imprimate mai îngroşat decât orice alte linii de pe cec, plasate diagonal în zona 1B.
5 Cecul barat special respectă toate condiţiile cecului cu barare generală, având înscrise între cele două linii paralele denumirea sau
iniţialele instituţiei de credit care urmează să încaseze plata.
 Firma A - TRĂGĂTOR
1 - debitorul firmei B 2
3 4

Banca C - TRAS 5 Firma B - BENEFICIAR

- prestează serv. pt. firma A - creditorul firmei A

Cecul, biletul la ordin şi cambia, în formă electronică, sunt

recunoscute ca instrumente de plată din 2008 (O.U.G. nr.38/2008
pentru modificarea şi completarea Legii nr.59/1934 asupra cecului
şi O.U.G. nr.39/2008 pentru modificarea şi completarea Legii
nr.58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin). Elaborarea celor 2
acte normative a fost necesară întrucât legislaţia care datează din
1934 nu a fost modificată esenţial de la introducerea sistemelor
electronice şi prevede recunoaşterea acestora exclusiv în original,
fapt care poate genera în practica bancară riscuri semnificative
(frauda, alterarea informaţiilor, distrugerea/pierderea acestora în
circuitul bancar). Astfel, în România, cecurile, cambiile şi bilete la
ordin interbancare trebuie schimbate între instituţiile de credit. În acest sens, începând din 2008,
6
actele normative menţionate prevăd prezentarea electronică la plată a cecului, cambiei şi biletului
la ordin, mai exact a unei imagini semnate digital, transmise în formă dematerializată prin reţeaua
interbancară securizată.

4.2.4. Cardul

Cardul este un instrument de plată bazat pe

electronică, ca alternativă la instrumentele clasice de plată,
numerarul şi cecul, iar deţinătorul lui are dreptul de acces la o
procedură de autorizare şi plată cu card. Ca suport fizic,
cardul este realizat din material plastic, având înglobate
componente electronice speciale pentru decodificare a
diferitelor operaţii pentru care a fost concepută. Este vorba,
în principal, de accesul deţinătorului la contul său bancar şi efectuarea electronică a plăţilor, de
unde provine şi denumirea de monedă electronică sau bani electronici.
Cardul înglobează în banda magnetică informaţii standardizate, securizate şi individualizate
care permit, prin decodificare cu ajutorul unor dispozitive speciale, accesul titularului la contul său
bancar, autorizarea de plăţi, efectuarea de plăţi sau obţinerea de numerar. Dat fiind componenta

6 O.U.G. nr.38/2008 şi O.U.G. nr.39/2008 au adus şi alte modificări celor 2 legi din 1934. Astfel, a fost clarificat cuprinsul
semnăturilor de pe cec, cambie şi ordin la plata, precizându-se că orice instrument trebuie să cuprindă numele şi prenumele
persoanei fizice sau juridice, precum şi semnătura olografă a reprezentantului legal al acesteia.
Totodată, s-a stabilit un termen unic de prezentare la plată, indiferent dacă sunt plătibile în localitatea în care au fost emise sau nu,
respectiv un termen de 15 zile. De asemenea, au fost eliminate foaia de prelungire, pe care erau înscrise girurile, avalurile sau
protestul, din cauza faptului că acestea erau puţin utilizate, precum şi referirile de pe verso care sunt înscrise pe recto (faţă).
Instituţiile de credit nu sunt obligate să folosească procesarea electronică şi pot recurge la aceasta numai dacă au încheiat acorduri
bilaterale sau multilaterale pentru participarea la un sistem de plăţi.
electronică şi larga utilizare a monedei electronice, emitenţii
de carduri au anumite responsabilităţi privind confecţionarea
materială şi informaţiile minime pe care trebuie să le conţină
un card. Ei trebuie să asigure următoarele caracteristici
comune: fabricarea din material plastic cu dimensiuni
similare, indiferent de emitent; pe faţa cardului trebuie să se
regăsească anumite informaţii despre client şi despre bancă, şi
anume: denumirea şi sigla emitentului, numărul cardului;
numele şi prenumele deţinătorului; data la care expiră
valabilitatea cardului; hologramă vizibilă la lumina naturală;
pe verso trebuie să se regăsească: banda magnetică / cip; spaţiul de semnătură unde clientul
semnează la primirea cardului; informaţii pentru deţinătorul cardului; adresa băncii.
În scopul reducerii posibilităţilor de fraudă (falsificare) au fost
introduse anumite măsuri preventive: hologramele; cerinţe tehnice
referitoare la uzură; elemente de siguranţă în desen; semnătura de pe
card. Codul personal de identificare aferent unui card, denumit PIN –
Personal Identification Number, abreviere utilizată şi în limba
română, este codul atribuit de emitent unui deţinător de card, cod pe
care utilizator ul poate fi pus în situaţia de a-l reproduce în cazul
utilizării unui automat programabil pentru efectuarea unei plăţi. În
cazul plăţii prin transfer electronic de date codul PIN este considerat echivalentul electronic al
semnăturii deţinătorului unui card.
În general, orice persoană fizică sau juridică care doreşte să obţină un card poate apela la o
societate bancară, solicitând acesteia eliberarea unui card. Între bancă şi client se încheie un
contract în care se precizează tipul de card emis, facilităţile de care va dispune deţinătorul
cardului, precum şi obligaţiile acestuia faţă de banca emitentă. Contul prin care se pot efectua
operaţiuni cu carduri este un cont bancar care poate fi asociat unui cont curent. Obţinerea şi
deţinerea unui card presupune plata de către titular a unei taxe de emitere şi a unei taxe de utilizare
anuale, sub forma unei sume fixe. Odată intrată în posesia cardului, deţinătorul îl poate utiliza
pentru plata mărfurilor şi serviciilor la unităţile care vând mărfuri sau prestează servicii şi acceptă
acest instrument de plată; obţinerea de numerar de la ghişeele băncii sau de la distribuitoarele
automate de numerar.
Au fost introduse pe piaţa bancară numeroase tipuri de
carduri având diferite avantaje, caracteristici şi moduri de
întrebuinţare, dintre acestea cele mai importante fiind:
Cardul de credit - este un instrument de plată care implică
deschiderea în prealabil a unei linii de credit. Deţinătorul unui
asemenea card poate achiziţiona bunuri şi servicii şi să retragă
numerar în limita unui plafon prestabilit. Astfel, posesorul unui
credit card poate efectua plăţi chiar dacă nu are disponibil în contul
sau. În contractul încheiat cu banca se specifică plafonul limită
(linia de credit) în cadrul căruia banca îl va credita pe client.
Debitul înregistrat de deţinătorul cardului faţă de banca emitentă
poate fi rambursat parţial sau integral la sfârşitul perioadei
stabilite. Soldul rămas nerambursat va constitui un credit extins pentru care se percepe dobândă.
Prin urmare, un card de credit prezintă două funcţii principale: cea de instrument de plată şi cea de
facilitate de credit pe termen scurt (revolving). În România, piaţa cardurilor a crescut continuu,
deşi foarte lent în comparaţie cu restul ţărilor central şi est europene.
Cardul de debit - operează într-un mod asemănător cardului de credit, diferenţa constând în aceea
că, de această dată, plăţile sunt efectuate direct dintr-un cont bancar al deţinătorului de card, deschis la
banca emitentă. Titularul poate efectua plăţi în limita disponibilităţilor sale băneşti din contul său. Cele
mai multe carduri de debit au două funcţii de bază, şi anume: retragerea de numerar
prin distribuitoarele automate de numerar sau din ghişeele automate
de bancă (ATM) şi efectuarea plăţilor la punctele de vânzare, situaţie
în care plata este cunoscută sub denumirea de transfer electronic de
fonduri la punctele de vânzare (EFTPOS).
Utilizarea cardurilor de debit nu implică
circulaţia unui document pe suport hârtie,
debitarea contului titularului efectuându-
se simultan cu creditarea contului
magazinului sau instituţiei care acceptă cardurile ca instrumente de
plată. Debit card-ul permite deţinătorului să plătească din contul său
contravaloarea serviciilor achiziţionate, a bunurilor cumpărate. El
poate efectua plăţi în limita disponibilului din cont, sau, în cazul în care
are încheiată o convenţie cu banca, poate beneficia de un credit în
descoperit de cont.
Smart cards - în timp ce introducerea cardurilor de debit a înlocuit nevoia pentru cecuri în cazul
tranzacţiilor de mare anvergură, smart cardurile permit înlocuirea banilor lichizi şi pentru
tranzacţiile de dimensiuni mai mici. Denumirea lor (carduri inteligente sau chip-carduri) vine de la
microprocesorul încorporat în card.
Cardurile cu cip arată ca oricare alt card,
numai că în locul bandei magnetice e
fixat un microprocesor care nu ocupă
mai mult de un centimetru pătrat, acesta
conţinând o serie de date bancare şi non-
bancare. Datele posesorului smart-
cardului sunt criptate cu ajutorul unui
soft extrem de greu de spart, care
îngreunează utilizarea frauduloasă a
cardului. De fapt, cipul ataşat cardului este o mică unitate de memorie care poate fi personalizată.
Cipul este inscripţionat cu datele de identificare bancară ale clienţilor şi permit o securitate sporită
a tranzacţiilor, dezvoltarea de programe de fidelizare, servicii personalizate pentru clienţi. În
premieră în România, Banca Comercială Română a permis utilizarea cardurilor cu cip începând cu
data de 4 aprilie 2005.
Smart cardurile prezintă, faţă de cardurile cu bandă magnetică, anumite avantaje:
nu pot fi copiate, motiv pentru care prezintă o securitate sporită;
nu necesită autorizarea on-line (autorizare de acceptare a cardului de plată, obţinută prin intermediul terminalului
electric);
permit realizarea plăţilor în descoperit de cont (overdraft) de o valoare mai mare;
protecţia împotriva fraudelor este mult mai mare decât în cazul cardurilor cu bandă magnetică.
 Cardurile virtuale - sunt destinate exclusiv cumpărăturilor şi
plăţilor pe internet; cardurile acceptate la plata on-line sunt cele
emise sub siglele VISA, VISA Electron, MasterCard şi Maestro;
este folosit sistemul 3D Secure care asigură tranzacţiilor on-line
acelaşi nivel de securitate ca cele realizate la bancomat sau la
comerciant. Când un client solicită băncii sale emiterea unui card
virtual, acesta nu primeşte, în general, un card de plastic fizic, ci
banca îi va furniza informaţii legate de contul de card, numărul
cardului, data expirării şi codul de securitate; aceste informaţii sunt utilizate apoi de clienţi pentru
a face cumpărături on-line. De exemplu, unii emitenţi oferă o imagine electronică a unui card fie
pe o pagină Web, fie pe e-mail, utilizarea cardului putând fi imediată. Alte bănci acordă un card
fizic din plastic flexibil sau carton, care însă nu pot fi folosite la ATM-uri sau în magazine, ci doar
pentru plăţi on-line.
Un card virtual este ideal pentru
persoanele care doresc să păstreze evidenţa
cheltuielilor on-line separat de cardul de credit
sau de debit. Astfel, cardurile virtuale oferă
clienţilor o serie de avantaje, cum ar fi:
control - cardul poate fi utilizat numai on-line,
permiţând păstrarea cheltuielile on-line
complet separat de cheltuielile de zi cu zi;
securitate - asigură acelaşi nivel de securitate ca
orice alt card utilizat la ATM sau la
comercianţi;
flexibilitate - poate fi folosit pe orice site care
acceptă plăţi on-line.
În ceea ce priveşte utilizarea cardurilor în
ţara noastră, putem spune că, pe ansamblu,
acceptarea şi emiterea de carduri de către băncile
româneşti, numărul cardurilor operate este încă redus comparativ cu cel din alte ţări, lucru care se
datorează faptului că operarea plăţilor prin intermediul acestor instrumente de plată implică
cheltuieli investiţionale destul de ridicate atât pentru băncile comerciale, cât şi pentru comercianţi.
Moneda electronică ar putea deveni o monedă globală, emisă atât de guverne, cât şi de firme
private, cu toate că experienţele trecute au demonstrat anumită reticenţă a clienţilor în acceptarea
noilor servicii de transmitere a banilor.
4.3. Transferul de fonduri prin convenții de plată

În scopul venirii în întâmpinarea nevoilor clienţilor,

în România au apărut deja convenţiile de plată. Ele
reprezintă o înţelegere între client şi bancă în
conformitate cu care banca, în baza mandatului
încredinţat, îi debitează clientului contul la date fixe
pentru sume fixe sau pentru sume cerute pe bază de
documente justificative de către beneficiari fără să
mai solicite în prealabil consimţământul clientului.
În acest fel se câştigă în operativitate, clienţii fiind
absolviţi de unele responsabilităţi plicticoase şi
consumatoare de timp.
În această categorie se pot include două tipuri de servicii bancare:

Standing order este o modalitate de transfer de fonduri care presupune încheierea unei
convenţii între client (plătitor) şi banca sa, potrivit căruia
banca plătitorului acceptă să plătească, la date fixe o sumă
fixă în favoarea unui (terţ) furnizor, potrivit contractului
încheiat de parteneri, fără a mai fi necesare instrucţiuni de
plată exprese.
În acest sens, între bancă şi debitor se încheie un contract de mandat (convenţia de S.O.) în
vederea executării unor instrucţiuni date în prealabil de plătitor. Prin mandat, banca este
autorizată să constituie
disponibilităţile necesare de fonduri sau să asigure creditele care se impun pentru satisfacerea
volumului de plăţi, ceea ce echivalează cu un cash management. Un astfel de procedeu se practică,
de regulă, în cazurile în care sunt livrări zilnice de materii prime şi într-un volum relativ constant
sau pentru plăţi repetabile şi regulate (abonamente TV, chirii, pensii de întreţinere etc.).
Deosebirea faţă de direct debit o constituie faptul că plata este iniţiată de plătitor fără intervenţia
furnizorului, urmând ca la finele lunii să se facă regularizarea între cei doi parteneri.
În vederea limitării riscului de plată, banca
plătitorului va accepta, prin semnarea contractului de
SO, numai mandatul plătitorului care autorizează banca
ca pentru fiecare dintre plăţile la termen în favoarea
beneficiarului, nu condiţionează executarea fiecărui
ordin de plată de vreun alt consimţământ al plătitorului,
iar dispoziţia de plată să fie formulată fără echivoc
asupra unor resurse băneşti şi de timp legale, certe,
oportune şi limitate, inclusiv prin referirea la modalităţi,
intervale de timp şi proceduri pentru notificarea
modificărilor determinate de părţi prin contract sau în
cazul încetării mandatului.
 Direct debit - este o modalitate de
plată prin care băncile sunt autorizate de clienţii
plătitori să efectueze automat decontarea
serviciilor din conturile lor la cererea furnizorilor
şi de transfer a sumelor la băncile acestora.
Seamănă cu standing order cu deosebirea că banca
plătitorului va emite ordinul de plată, în numele
clientului său (în baza mandatului încredinţat de
acesta), în favoarea beneficiarului, numai pe baza
facturilor remise de beneficiar.
Între furnizor (beneficiar) şi debitor (plătitor) se încheie o convenţie privind dreptul furnizorului de
a iniţia plata fără acordul prealabil al plătitorului. Între plătitor şi banca acestuia se încheie o
convenţie de direct debit privind acceptul plătitorului pentru plată din contul său fără ordinul expres
al acestuia. Între banca plătitorului şi beneficiar se încheie un angajament privind efectuarea plăţilor
însistem direct debit. Un astfel de
procedeu este aplicabil în situaţiile în
care tranzacţiile dintre plătitor şi
beneficiar presupun plăţi la termene
convenite, dar pentru care suma de plată
variază în funcţie de prestaţia
furnizorului (de exemplu, plata
facturilor telefonice, energie electrică,
apă, gaz etc.).
Un astfel de procedeu este aplicabil în situaţiile în care tranzacţiile dintre plătitor şi
beneficiar presupun plăţi la termene convenite, dar pentru care suma de plată variază în funcţie de
prestaţia furnizorului. Pentru activarea debitului direct, clienţii trebuie să încheie un contract de
mandat cu banca, prin care aceasta este împuternicită să facă lunar plata din conturile lor. Este
foarte important ca în contul curent din care se face plata să existe disponibilităţi băneşti suficiente
pentru procesarea viramentelor bancare. În caz contrar, banca nu va debita contul pentru a efectua
transferul către furnizorul indicat de client.
Ambii parteneri au avantaje substanţiale prin utilizarea acestei
modalităţi de plată, în sensul că furnizorii îşi pot încasa creanţele la
termen, iar plătitorii dispun de o modalitate destul de comodă de
descărcare de obligaţie pentru serviciile primite. Dezavantajul îl
constituie posibilitatea apariţiei unor debite nereale care se decontează
automat înainte de clarificarea acestora. În practica s-a adoptat
procedeul ca decontarea să aibă loc la un anumit interval de la
facturare, perioadă în care eventualele neconcordanţe să se clarifice.
Debitul direct reprezintă una dintre cele mai sigure şi comode metode
de plată a facturilor, cazurile de frauda fiind extrem de rare potrivit
experienţei internaţionale. În plus, clientul poate stopa oricând plata,
dacă suma înscrisă în factură nu corespunde cu
realitatea. Având în vedere că facturile se emit cu cel puţin 7 zile lucrătoare înainte de scadenţă,
clienţii pot solicita într-o primă fază furnizorului să rectifice suma datorată în acest interval.
Debitul direct există de mai mult timp în oferta băncilor din România, cu toate acestea însă
nu prea a fost utilizat. Problema principală era că atât clientul cât şi furnizorul erau obligaţi să aibă
cont la aceeaşi bancă. Astfel, efectuarea plăţii era condiţionată de existenta unui cont colector
deschis de furnizor la aceeaşi instituţie. Debitul direct interbancar depăşeşte acest inconvenient,
pentru că banca ia banii din contul clientul şi îi transferă la instituţia de credit unde furnizorul are
deschis cont.
Deşi acest serviciu este disponibil pe piaţă de la mijlocul anului 2005, sunt destul de puţine
băncile care permit clienţilor să îl folosească. În acest moment, dintre cele 40 de bănci participante
la sistemul de decontare electronică, doar 20 şi-au activat această opţiune. Dintre acestea, conform
datelor oferite de TransFonD, numai câteva iniţiază în sistem instrucţiuni de direct debit
interbancar, restul permiţând doar accesarea conturilor furnizorilor de utilităţi aflate în portofoliul
lor. De aceea, numărul clienţilor care folosesc acest serviciu este încă redus. Deşi facilitatea de
compensare şi decontare a instrucţiunilor de debitare directă interbancare este disponibilă în
SENT, se constată o utilizare relativ redusă a acestui serviciu. Pornind de la această realitate,
Transfond are în vedere iniţierea unor măsuri care să asigure o dezvoltare rapidă a utilizării acestui
instrument deosebit de util publicului larg, clienţilor băncilor.
La nivel european, a fost lansat serviciilor de direct debit intracomunitar. Banca Central
Europeană şi Comisia Europeană a încurajat
Consiliul European pentru Plăţi să accelereze
lansarea schemei de Direct Debit în cadrul
programului SEPA (Zona unică de plăţi europene),
astfel încât aceasta funcţionează din noiembrie
2009. La acest program, participă 32 de ţări
europene (27 ţări membre UE, Liechtenstein,
Islanda, Norvegia, Elveţia, Monaco). Clienţii pot
mandata băncile să efectueze transferuri din contul
lor pentru a achita diferite facturi în oricare
din ţările participante. Un alt avantaj al acestui serviciu este reducerea duratei de decontare pentru
transferurile în euro de la trei zile lucrătoare la o singură zi.
TRANSFOND, în parteneriat cu Asociaţia Română a Băncilor, a lansat la data de 11 aprilie 2016
serviciul de procesare a instrumentelor de debit direct în format SEPA 1 (SEPA Direct Debit -
SDD), pentru plăți în monedă națională, finalizând astfel Programul de modernizare a Casei de
Compensare Automată – SENT și pregătirea completă a infrastructurii centrale de plăți de retail
interbancare fără card pentru momentul trecerii la euro. România a devenit astfel prima țară
membră a Uniunii Europene din zona non-euro care a aplicat complet standardele SEPA pentru
plăți în moneda națională. Asociația Română a Băncilor administrează Schemele de plată SEPA în
România. SEPA Direct Debit în monedă națională a fost lansat alături de un serviciu adițional, de
administrare a mandatelor - Registrul Unic al Mandatelor - o bază de date centralizată care
gestionează toate mandatele de debitare directă în lei.
Servicii bancare de transfer de fonduri pe baza
convenţiilor de plată oferă clienţilor o serie de
avantaje legate de:
asigurarea unei mai mari operativităţi în
efectuarea unor transferuri regulate;
comoditate;
scutirea timpului necesar deplasării la ghişeele
băncii şi a eventualelor inconveniente.
Majoritatea băncilor au ataşat contului curent
serviciul de direct debit prin care banca preia grija
urmăririi şi efectuării plăţilor curente ale titularului de cont pentru sume variabile şi serviciul de
standing order prin care banca poate plăti periodic sume fixe de bani la datele stabilite în prealabil
în baza contractului încheiat cu clientul. Cu toate acestea, clienţii apelează destul de rar la aceste
oferte ale băncilor privind plăţile cu caracter regulat, în principal datorită lipsei de cunoştinţe
privind servicii bancare de transfer de fonduri pe baza convenţiilor de plată.

4.2. Transferul electronic de fonduri

Reprezintă o metodă electronică de

plată foarte simplă prin care se
realizează una dintre cele mai vechi
funcţii ale băncii, transferul de
bani. Transferul electronic al
fondurilor este, practic, o facilitate
la dispoziţia clienţilor pentru
efectuarea de plăţi, fără a apela la
numerar sau cecuri. Fondurile sunt
transferate electronic din contul clientului, via terminalul unui calculator, în contul vânzătorului.
Transferul electronic de fonduri este un ansamblu de tehnici informatice şi electronice care
permite schimbul de fonduri între parteneri, prin intermediul băncilor şi a unor sisteme speciale de
transfer, într-un timp foarte scurt. Din considerente privind riscurile pe care le implică, dar şi din
raţiuni practice, transferurile electronice interbancare se diferenţiază în funcţie de valoarea
transferuril or: transferuri de valori mari şi transferuri de valori mici.

Sistemul Electronic de Plăţi în România

În anul 2005, sistemul de plăţi din România a
cunoscut modificări structurale majore, prin
finalizarea cu succes a proiectului de
implementare a sistemului electronic de plăţi şi
operaţionalizarea, în mod eşalonat, a celor trei
componente ale acestuia. Din punct de vedere
arhitectural, SEP (pentru sistemul de plăţi şi
compensări din ţara noastră se utilizează
denumirea generică de Sistemul Electronic de
Plăţi - SEP) are următoarele componente:
sistemul ReGIS (Romanian electronic
Gross Interbank Settlement) - sistemul de decontare pe bază brută în timp real a plăţilor de
mare valoare;
sistemul SENT (Sistemul Electronic cu decontare pe bază Netă administrat de TransFonD
S.A.) - casa de compensare automată (sistemul de compensare automată a plăţilor de mică
valoare);
sistemul SaFIR (Settlement and Financial Instruments Registration) - sistemul de depozitare şi
decontare a operaţiunilor cu titluri de stat.
Sistemul ReGIS este destinat
procesării şi decontării plăţilor de mare
valoare (peste 50.000 lei) sau urgente în
monedă naţională, exclusiv în limita
disponibilităţilor existente în conturile de
decontare ale participanţilor. Sistemul
ReGIS este administrat de BNR, iar
operarea tehnică a sistemului este
externalizată către TransFonD. ReGIS
procesează transferuri credit în lei, la nivel
naţional care se iniţiază în sistem de către
1
participanţi prin mesaje SWIFT.
Sistemul ReGIS a fost conceput astfel încât, după momentul aderării la Uniunea Europeană, a
făcut posibilă conectarea la platforma de decontare a plăţilor de mare valoare din spaţiul euro -
TARGET, care asigură procesarea plăţilor transfrontaliere în euro, precum şi schimbarea monedei
de decontare din actuala monedă naţională în euro. Implementarea sistemului ReGIS a contribuit
la crearea unui cadru adecvat pentru dezvoltarea pieţelor financiare şi pentru îmbunătăţirea
managementului riscului sistemic.

Sistemul SaFIR realizează depozitarea titlurilor de stat şi a certificatelor de depozit emise

de BNR, precum şi decontarea operaţiunilor cu astfel de instrumente financiare, şi gestionează
garanţiile constituite de participanţii la sistemele de plăţi, precum şi garanţiile constituite în cadrul
operaţiunilor desfăşurate cu banca centrală. Sistemele de depozitare şi decontare pentru instrumente
financiare sunt componente de importanţă majoră ale infrastructurii pieţelor financiare. Pentru banca
centrală, importanţa SaFIR rezidă în interacţiunea pe care acesta o are cu sistemele de plăţi, precum şi
în rolul pe care aceste instrumente îl deţin în cadrul operaţiunilor de politică monetară. Participanţii
sunt conectaţi la SaFIR prin SWIFT şi reţea proprietară (TFDnet). Fiecare participant va fi conectat la
SaFIR printr-un unic punct de acces, de preferat la sediul său central, astfel încât conexiunea
Participant - SaFIR să fie disponibilă pe parcursul întregii zilei de operare.

Sistemul SENT asigură compensarea instrucţiunilor

de plată de mică valoare (sub 50.000 lei, transmise de
participanţi sub formă de fişiere) între instituţiile de credit
şi între acestea şi Trezoreria Statului. Activele care
circulă în sistemul de plăţi sunt cunoscute sub denumirea
generică de mijloace de decontare, denumire folosită mai
ales în activitatea de analiză a activităţii bancare.
Decontările interbancare reprezintă plăţi fără numerar
efectuate de unităţile bancare aparţinând unor bănci
diferite pentru clienţii lor sau în nume propriu.
În România, instituţia abilitată să administreze acest
sistem este Societatea de Transfer de Fonduri şi
Decontări (STFD TransFonD S.A.) care dispune de o

Instituţiile care pot participa la sistemul ReGIS sunt: instituţiile de credit autorizate şi supravegheate de Banca Naţională a
României; Banca Naţională a României; Trezoreria Statului; organizaţiile care furnizează servicii de compensare sau decontare şi
care sunt supravegheate de o autoritate competentă. La sfârşitul anului 2011 participanţii la sistemul ReGIS au totalizat un număr
de 40 de instituţii de credit, Banca Naţională a României, Trezoreria Statului şi 6 sisteme auxiliare (SENT, SaFIR, RoClear,
DSClear, VISA Europe şi MasterCard International).
reţea electronică ce asigură legătura cu toţi participanţii: banca centrală, băncile comerciale,
trezoreria statului, casele centrale ale cooperativelor de credit; TransFonD ca proprietar şi operator
al sistemului. Fiecare participant se conectează la sistem printr-un punct unic de acces, respectiv
unitatea centrală a participantului. Spre deosebire de compensarea documentelor de plată pe suport
hârtie care avea loc mai întâi la sucursalele teritoriale ale TransFonD şi apoi la centrală,
compensarea prin ACH se realizează numai la nivel central, mesajele de plată circulând de la
unitatea bancară plătitoare la centrala băncii plătitoare care le introduce în compensare, fiind apoi
preluate de centrala băncii beneficiare care le retransmite unităţii bancare beneficiare.
Sistemul ce asigură schimbul, procesarea şi
compensarea instrucţiunilor interbancare de tip
transfer credit, de mică valoare, sub 50.000 lei,
precum şi a instrucţiunilor de debitare directă,
indiferent de valoare este sistemul SENT.
SENT este un sistem electronic de
compensare multilaterală a plăţilor
interbancare de mică valoare transmise între
participanţi, pe parcursul mai multor sesiuni
zilnice. Acest sistem se distinge prin numărul
mare al instrucţiunilor procesate zilnic
(aproximativ 98% din totalul plăţilor interbancare) şi valoarea individuală redusă a acestora,
precum şi utilizarea reţelei virtuale TFDNet pentru schimbul de mesaje între participanţi şi sistem.
Începând cu 10 octombrie 2008, a intrat în funcţiune componenta ce automatizează complet SEP şi
procesează electronic instrumentele de debit.
Începand din 22 aprilie 2019, a avut loc operaționalizarea Serviciul Plăți Instant
(componentă SENT) care asigură transferul banilor
în mai puțin de 10 secunde între bănci. O astfel de
plată poate fi efectuată oricând (24/7/365). Valoarea
individuală a unei plăți executate prin Plăți Instant
care se încadrează sub 50 mii lei. Primele două
instituții de credit care au introdus în oferta lor acest
serviciu sunt Banca Transilvania și CEC Bank,
îmbogățind astfel portofoliul de servicii de plată
sigure și rapide cu unul inovator, instantaneu și
disponibil 24/7. La un an de la lansare, 22 aprilie
2020, doar patru bănci au adoptat noul standard de procesare a plăților de retail: Banca
Transilvania, CEC Bank, Libra Internet Bank și BCR. Pentru a plăți instant, utilizatorului de
servicii de plăți nu îi este necesară nici achiziția sau instalarea unei aplicații dedicate serviciului și
nici înregistrarea într-o interfață distinctă pentru plățile instant. Singura condiţie care trebuie
îndeplinită pentru a beneficia de plățile instant este ca serviciul să fie oferit de către banca celui
care inițiază plata și de către banca beneficiarului plății, în special prin
platformele de mobile banking și de internet banking.

Transferuri de valori mari (SWIFT şi TARGET)

Progresele din informatică şi comunicaţii au permis apariţia
transferului SWIFT (Society for Worldwide Interbank Financial
Telecommunication), cel mai modern şi rapid sistem cunoscut, de origine europeană, dar care are
reţele pe plan mondial.
SWIFT s-a înfiinţat în 1973, în Belgia, ca o societate
privată pe acţiuni, non profit, prin participarea a 239
de bănci din 15 ţări. Scopul acestei companii era de a
oferi instituţiilor financiare din întreaga lume, servicii
de transfer rapid de fonduri pe o baza standardizata.
Începând din noiembrie 2008 la SWIFT erau
conectate 8.740 instituţii financiare din 209 de ţări.
Reţeaua SWIFT reprezintă un sistem de comunicare
care se bazează pe principiul
transmiterii reciproce de informaţii intre doua bănci sau intre doi participanţi oarecare. Banca
iniţiatoare a trimiterii mesajului si cea destinatara (receptoare a mesajului) nu se afla in legătură
directa, mesajul fiind transmis prin intermediul centrului de operare la care este racordata tara din
care acesta porneşte. SWIFT are o reţea structurată pe patru nivele:
primul nivel are trei centre de procesare, la Bruxelles (Belgia), Amsterdam (Olanda) şi Capple
Town (SUA);
al doilea nivel cuprinde zece centre regionale (centre de comutare), răspândite pe tot globul, care
colectează mesajele de pe o anumita zona geografica si le transmit la unul din centrele de
procesare
al treilea nivel se refera la ordinatoarele cu rol de supraveghere la nivelul fiecărei ţări (concentrator
naţional) care menţin legătura cu membrii si afiliaţii reţelei (in tarile cu un volum mai mare de
mesaje sunt mai multe concentratoare naţionale ca de ex. 4 in SUA, 3 in Anglia, 2 in Franţa);
al patrulea nivel include terminalele instalate la băncile care au aderat la SWIFT. Băncile din
Romania transmit si primesc mesaje prin centrul regional de la Viena. Utilizatorii care transmit
sau primesc mesaje nu pot dialoga direct, ci numai prin centrele regionale si cele de procesare.
Compania a creat un nou centru de stocare a datelor europene in Elveţia, ceea ce înseamnă
ca datele europene vor fi stocate in Europa. Pana la momentul respectiv, datele se aflau pe un
server aflat in Statele Unite.
Introducerea monedei unice Euro a
determinat şi adoptarea unui procedeu unic
de plăţi între ţările din zona Euro, care a fost
proiectat să răspundă cerinţelor de politică
monetară ale Băncii Centrale Europene şi
care să fie conectat la sistemele naţionale de
plăţi din tarile membre. Acest procedeu este
cunoscut sub numele de
TARGET (Transeuropean Automated
Real-Time Gross-Settelment Express
Transfer) şi are ca scop să asigure
efectuarea plăţilor între băncile centrale
europene, pe bază brută şi în timp real,
indiferent de sistemul folosit în fiecare tara
şi minimizarea riscului de neplata pana
aproape la dispariţie. Procedeul a fost
iniţiat în 1995 de Institutul Monetar European devenit ulterior Banca Centrală Europeană şi a
devenit operativ în ianuarie 1999 prin participarea băncilor centrale din ţările membre şi prin
acestea instituţiile de credit supravegheate de băncile centrale.

Crearea TARGET în 1999 a însemnat intrarea în funcţiune a unui sistem regional de decontare bruta în
timp real în EURO, utilizat pentru decontarea operaţiunilor băncii centrale, a transferurilor
interbancare în EURO de valori mari, ca şi a altor plăţi în moneda unică europeană. TARGET a fost
creat prin interconectarea sistemelor naţionale de decontare bruta în timp real din fiecare tara care a
adoptat EURO (sau care este capabila sa proceseze aceasta moneda alături de moneda naţionala) şi
mecanismul de plaţi ale Băncii Centrale Europene. Sistemul asigura procesare în timp real, decontare
în banca centrala şi finalitate imediata. TARGET joaca un rol cheie în sistemul financiar, fiind un canal
obligatoriu pentru operaţiunile de politica monetara şi prin faptul ca toate sistemele de decontare neta
pentru valori mari în zona euro se decontează în banca centrala prin TARGET.
TARGET a contribuit la un grad înalt de lichiditate în piaţa monetara euro. Acoperirea
larga a pieţei a facilitat armonizarea practicilor de afaceri în Uniunea Europeana, de exemplu cu
privire la zilele de operare ale pieţei monetare euro şi tranzacţiile de schimb valutar ce implica
euro. Larg utilizat pentru schimburi de lichidităţi intre instituţiile de credit, TARGET este folosit
în particular de către bănci multinaţionale şi grupuri pentru administrarea centralizata a
operaţiunilor de trezorerie. Sistem robust şi sigur, TARGET şi-a dovedit eficienta în reducerea
riscului sistemic şi îmbunătăţirea stabilităţii financiare. Schimbările care se produc în domeniul
sistemelor de plăţi, atât din punct de vedere tehnologic, cât şi al practicii de afaceri, fac necesara
dezvoltarea noii generaţii a TARGET, lucru care deriva din procesul continuu de integrare şi
consolidare a sistemului financiar european.
Noua generaţie - TARGET2 - va înlocui actualul
sistem, prin centralizarea tuturor sistemelor RTGS
(Real Time Gross Settlement) locale intr-un sistem
central RTGS. TARGET2 va asigura un nivel
armonizat al serviciilor, în baza unei infrastructuri
IT integrate. Va fi adoptata o structura de preţ unica,
aceleaşi mecanisme de preţ aplicându-se pentru plăţi
domestice şi internaţionale. TARGET2 va fi un
sistem capabil sa se adapteze rapid la schimbările
viitoare, generate de lărgirea zonei EURO.
 Principalele inovaţii aduse de TARGET2
sunt: consolidarea infrastructurii tehnice, prin
realizarea unei platforme tehnice unice,
numita Single Shared Platform (SSP), servicii
flexibile şi instrumente de administrare a
lichidităţilor, suport pentru plăţi programate,
interacţiunea cu sistemele vechi, prin interfeţe
standardizate, măsuri sporite de asigurare a
continuităţii operaţionale, prin adoptarea
arhitecturii multi-regiune / multi-site, servicii
de informaţii, control şi monitorizare.
TARGET2 oferă tuturor băncilor europene, indiferent de țara în care se află, aceeași calitate a
serviciilor, aceeaşi funcţionalitate şi interfeţe, precum şi aceeaşi structură de preț. Conectarea la
TAR GET2 se va face utilizand serviciile şi standardele SWIFTNet: SWIFTNet FIN pentru
schimbul de plati şi serviciile SWIFTNet InterAct, Browse şi FileAct pentru informaţii, control şi
monitorizare. Vor exista doua tipuri de participanţi în TARGET2: direcţi şi indirecţi. Participanţii
direcţi vor avea un cont RTGS în modulul de plăţi al TARGET2, cu acces la informaţii în timp
real şi monitorizare, fiind responsabili pentru administrarea lichidităţilor proprii şi capabili sa ofere
o conexiune pentru alte instituţii ca participanţi indirecţi.

Transferuri de valori mici (EUROGIRO, Western Union / MoneyGram)

Transferurile rapide de fonduri au pătruns şi în sfera plăţilor de mică valoare conducând la
apariţia mai mult or modalităţi, dintre care cele mai cunoscute sunt EUROGIRO, Western Union /
MoneyGram.

EUROGIRO este o formă de transfer de

fonduri pe plan internaţional, între organizaţii
poştale, dar sunt acceptate şi instituţii de credit şi
alte organizaţii interesate în astfel de transferuri.
EUROGIRO (cu sediul la Copenhaga - Danemarca)
a fost creat în 1990 pornind de la apreciatele
servicii financiare poştale şi de la tradiţia de lungă
durată dintre unităţile poştale de a lucra după
standarde comune cu scopul de a asigura servicii
competitive în domeniul plăţilor transfrontaliere şi a

transferurilor de cont. Primul membru din afara

Europei a fost Japan Post din 1994. EUROGIRO ar e o
reţea proprie de plăţi electronice, Euro Giro Network,
şi este prezent în peste 200 de ţări din Europa, Asia şi
America. Astăzi reţeaua este formată pe lângă
organizaţiile poştale şi din bănci comerciale (în
România, Poşta Română).
EUROGIRO asigura mai multe tipuri de produse şi servicii de transferuri de fonduri, după cum
urmează:
transferul de credit (credit transfer), care durează între 2 şi 4 zile şi care prezintă o varietate de
moduri de transmitere;
transferul urgent de fonduri (1 zi);
ordine de plata uzuale, cu o durata de 5 zile;
transferuri de fonduri către conturile bancare ale non membrilor;
livrare contra numerar cu ramburs (produsele sunt expediate prin posta şi sunt eliberate
destinatarului numai contra numerar);
servicii diverse de decontare în
euro;
ordine de plata prin telefon;
plăţi pentru pensii.
Transferurile se fac numai între
membrii EUROGIRO potrivit
standardelor internaţionale
folosite de acest system.

Western Union şi
MoneyGram
Transferurile rapide de fonduri
au pătruns şi în domeniul
serviciilor pentru populaţie (retail banking). Pe plan internaţional, transferurile rapide au fost
determinate de circulaţia forţei de muncă din ţările mai puţin dezvoltate către cele avansate, de
plecarea la studii a tinerilor şi de extinderea relaţiilor între familii. Pentru asemenea situaţii există
firme specializate care oferă servicii de transfer rapid de fonduri în tot cursul anului, dintre care
cele mai renumite sunt Western Union şi MoneyGram din SUA.
Sub aspect operaţional, avem de a face cu un serviciu prin care se transfera bani între doua
persoane fizice şi se eliberează sumele destinatarilor de către agenţii din reţea. Suma maximă
pentru o tranzacţie este de 10.000 USD dar nu mai mult de 20.000 USD pe zi în cazul în care
aceiaşi persoană face mai multe tranzacţii. Pentru tranzacţiile între 1.000 USD şi 10.000 USD
trebuie să se obţină autorizarea vocală a Centrului Operaţional de către agentul care efectuează
serviciul. Pentru a se asigura securitatea operaţiunilor, fiecărui agent i se atribuie un număr de
identificare şi un PIN, informaţii care sunt cunoscute numai de personalul autorizat sa efectueze
tranzacţii din cadrul agentului respectiv. Eliberarea banilor se face pe baza actului de identitate al
beneficiarului. Dacă acesta nu are act de identitate se poate folosi metoda unei întrebări test lansate
de expeditor la care beneficiarul trebuie sa dea răspunsul exact.
Clienţii sunt numai persoane fizice care se afla în relaţii personale unii cu alţii sau cu diverse
instituţii (învăţământ, unităţi financiare, diverse companii) fata de care au anumite obligaţii
băneşti. Sub aspect statistic, clienţii se pot grupa astfel:
 Avantajele serviciului pentru
familii - transferuri între membrii de familie,
în special transferurile efectuate de către cei
care lucrează în străinătate;
turişti - care în anumite situaţii pot primi bani
din ţara de reşedinţă;
studenţi - care pot primi bani pentru cheltuieli
de şcolarizare;
reporteri aflaţi în străinătate - care pot primii
salarii şi alte fonduri pentru cheltuieli
curente;
alte categorii mai puţin numeroase.
Avantajele sunt în primul rând pentru clienţi,
dar nu trebuie neglijate nici cele pentru
agenţi.

clienţi:
 accesibilitate: orice persoană are
acces la aceste servicii;
 comoditate în utilizare: în sensul ca
nu este necesara deschiderea unui cont;
 simplitatea folosirii: sumele se pot
transmite prin completarea unui
formular simplu;
siguranţa: sistemul informatizat al reţelei asigură maximă securitate a transferurilor;
rapiditate: încasarea în max. 10 min. de la depunere a sumelor expediate, în orice colţ al lumii;
sumele sunt disponibile imediat ce clientul se prezintă la un agent;
existenta unei reţele largi de agenţi care oferă posibilitatea de a ridica banii de la oricare agent şi
nu numai de la cel nominalizat;
posibilitatea transmiterii în afara de bani şi a unui mesaj scurt;
transferuri şi în lei pe teritoriul României, cât şi în străinătate.
 Pentru agenţi, avantajele constau în comisioane, creşterea numărului de clienţi, realizarea
de publicitate interna şi externa (includerea agentului în baza de date a sistemului şi posibilitatea
accesării acestuia de către orice alt agent).

W estern Union a fost înfiinţată în 1851 şi este una din cele mai vechi şi renumite
companii americane. În 1870 compania a creat prima modalitate de transfer rapid a fondurilor pe
distanţe mari, a introdus primul telegraf la New York şi a utilizat pentru prima data telexul în anii
’50. În prezent, Western Union este o companie subsidiară a First Data Corporation din SUA.
Western Union a creat în 1990 o filială pentru servicii financiare Western Union Financial
Services care are un departament Western Union Money Transfer pentru transferuri rapide de bani
în orice ţară. Western Union este cea mai mare reţea de transfer de bani din lume cu peste 486.000
de agenţii din peste 200 ţări care asigură cel mai înalt nivel al serviciilor prestate clienţilor. Multe
din acestea se afla în incinta unor bănci, oficii poştale, farmacii, magazine, gări, aeroporturi şi alte
locuri de interes public cu program prelungit de funcţionare, inclusiv în weekend-uri.
 Orice transfer de bani este identificat printr-un
Număr de Control al Transferului de Bani
(MTCN) unic, număr care nu este un element
obligatoriu pentru ridicarea banilor, insa este
recomandat sa fie cunoscut de către destinatar. În
funcţie de mai multe coordonate, cum ar fi, orele
la care se realizează operarea ordinului de
transfer ale agentului din tara de destinaţie,
restricţiile aplicabile şi serviciul solicitat, banii
sunt disponibili, de cele mai multe ori, în câteva
minute. Western Union foloseşte tehnologia
electronica moderna şi poseda propria reţea de
computere, putând emite imediat ordine de plata
în peste 190 de ţări. Prin Western Union oricine
poate primi şi trimite bani din întreaga lume în
orice scop - nu este nevoie de carte de credit, cont bancar sau calitate de membru. Preţul utilizării
serviciului Western Union constă din comisioanele aferente efectuării transferurilor de numerar
care se plătesc de către expeditor, în momentul în care banii sunt depuşi pentru transfer. Plata
sumelor către beneficiari se realizează în dolari SUA, euro sau lei, iar pentru banii primiţi
destinatarului nu i se percep comisioane.

MoneyGram este o companie

fondată în 1940, sub denumirea de
Travelers Express Company (firmă
de referinţă din SUA), care în anul
1998 achiziţionează MoneyGram
Payment Systems de la American
Express, specializată în transferuri
rapide de fonduri şi diverse servicii
financiare. Astăzi este cunoscută sub
denumirea de MoneyGram
International. În prezent, reţeaua
MoneyGram are peste 190.000
agenţi locali în peste 190 de ţări.
Băncile din România care folosesc sistemul Western Union sunt, de exemplu, B.R.D.,
BancPost, Banca Românească, Raiffeisen Bank, Banca Transilvania, Bank Leumi România, MKB
Romexterra Bank, iar sistemul Money Gram este folosit de B.C.R., UniCredit Bank, OTP Bank,
Alpha Bank, Libra Bank, Procredit Bank, Intesa Sanpaolo Bank.
 Cap. 5.
Alte produse și
servicii bancare

Produse și servicii
bancare
5.1. Servicii de afaceri (trade finance)

5.1.1. Leasingul

Leasingul este o formă de comerţ şi de finanţare

prin închirierea de către societăţi financiare
specializate sau direct de producători a unor bunuri
către clienţii care nu dispun de suficiente fonduri
proprii ori împrumută pentru a le cumpăra.
Potrivit cadrului legal în vigoare, contractele de leasing sunt acorduri prin care o parte,
denumită locator/finanţator,proprietar al bunului, cedează celeilalte părţi, locatar/utilizator, dreptul
de folosinţă/utilizare pentru un activ, pe o anumită perioadă, în schimbul plăţii periodice a unor
rate de leasing.
La sfârşitul perioadei de leasing, locatarul are următoarele opţiuni:
poate prelungi contractul de leasing;
poate cumpăra bunul care a făcut obiectul contractului de leasing;
poate restitui bunul şi înceta raporturile contractuale.
Părţile implicate în derularea operaţiunii de leasing sunt:
locatorul - instituţia financiară ce deţine dreptul de proprietate asupra bunului;
locatarul - persoana fizică/juridică ce deţine, în baza contractului de leasing, dreptul de folosinţă;
furnizorul - producătorul care livrează bunul ales de locatar şi cumpărat de locator.
Astfel, derularea operaţiunii de leasing presupune, în esenţă, două contracte:
un contract de vânzare-cumpărare între furnizor şi locator;
un contract de locaţie între locator şi locatar (clientul beneficiar).

Operaţiunea de leasing este iniţiată de locatar (persoana care doreşte închirierea bunului)
prin transmiterea unei oferte ferme în care se precizează bunul care va constitui obiectul
contractului de leasing.
Operaţiunile de leasing se pot clasifica în funcţie de
o serie de criterii:
în funcţie de poziţia furnizorului:
leasing direct - locatorul este şi furnizorul bunului
care face obiectul contractului de leasing;
leasing indirect - cea mai răspândită formă,
locatorul şi furnizorul bunului sunt organizaţii
diferite;
în funcţie de parteneri:
 0 leasing intern - părţile implicate sunt din aceeaşi
ţară;
1 leasing extern - părţile implicate sunt din ţări
diferite;
în funcţie de obiect:
0 leasing imobiliar - vizează bunuri de natura
clădirilor pentru birouri, spaţiilor comerciale,
halelor industriale, terenurilor;
1 leasing mobiliar - obiectul contractului este reprezentat de echipamente şi vehicule;
în funcţie de ratele de leasing plătite:
0 leasing operaţional - pe toată perioada de închiriere clientul plăteşte rate stabilite în contract,
iar la sfârşit înapoiază bunul închiriat fără a mai avea vreun drept asupra lui;
1 leasing financiar - la sfârşitul perioadei de leasing dreptul de proprietate asupra bunului
închiriat se transferă clientului (locatarului).

5.1.2. Factoringul

Factoringul reprezintă operaţiunea prin care o instituţie

de credit (factor) preia creanţele pe termen scurt (cel mult
180 zile) ale clientului său (aderent), asigurând finanţarea
acestuia prin plata anticipată a respectivelor creanţe.
Caracteristicile operaţiunii de factoring vizează:
perioada de finanţare este de cel mult 180 de zile de la data emiterii facturilor;
asigură finanţarea creanţelor materializate în facturi sau comenzi;
permite finanţarea imediată, în proporţie de maxim 80-90% din contravaloarea facturilor, în momentul
cumpărării (restul se eliberează în momentul încasării);
nivelul finanţării poate fi de 100% în condiţiile utilizării acreditivului, ca şi modalitate de plată;
poate fi intern (cu regres sau fără regres) şi extern (fără regres).

În ceea ce priveşte condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru

derularea unei operaţiuni de factoring, acestea au în vedere
faptul că produsele sau serviciile facturate trebuie să fie
efectiv livrate, respectiv prestate clienţilor, iar facturile
emise nu trebuie să fie cesionate în favoarea altor obligaţii
şi scadenţa lor nu trebuie să depăşească 180 de zile de la
data emiterii.
Principalele servicii oferite de operaţiunea de factoring se
referă la: finanţarea activităţii curente; administrarea sau gestionarea facturilor comerciale;
recuperarea creanţelor cesionate; acoperirea riscului de credit.
 Operaţiunile de factoring se pot clasifica
astfel:
1. din punctul de vedere al sferei de
cuprindere, al modalităţii de preluare şi
administrare a creanţelor de către factor,
există:

factoringul parţial, care presupune o selecţie a
facturilor, obligaţia încasării
facturilor revenind în continuare
aderentului, deoarece factorul nu preia administrarea acestora;
factoringul total (standard), când factorul preia de la aderent toate facturile, asigurând şi funcţia de
administrare, de încasare a lor de la debitorii aderentului, de finanţare şi acoperire a riscului de
credit;
din punctul de vedere al modalităţii de efectuare a plăţii creanţelor de către factor, atât factoringul
parţial, cât şi factoringul total pot fi:
factoring cu plată imediată (old-line factoring), factorul achită aderentului contravaloarea facturilor în
momentul preluării acestora;
factoring la scadență (maturity factoring), creanţele aderentului îi sunt plătite în momentul exigibilităţii
acestora;
factoring mixt, factorul plăteşte la prezentare o parte din
contravaloarea facturilor sub formă de avans, până la
cel mult 85%, diferenţa urmând a fi plătită la o dată
ulterioară;
din punct de vedere al dreptului de regres pe care banca
poate să-l exercite asupra aderentului, factoringul poate fi:
factoring fără regres, situaţie în care factorul plăteşte
aderentului contravaloarea acceptată a facturii sau
facturilor, de regulă 80% imediat după emitere şi 20%
în termen de 180 de zile de la data scadenţei facturii,
chiar dacă nu încasează integral sau parţial una sau mai multe facturi;
factoring cu regres, situaţie în care factorul, după expirarea termenului de 30 zile de la scadenţa
facturii, în caz de neplată din partea debitorului, îşi va recupera sumele neîncasate de la aderent
prin exercitarea dreptului de regres.
4. din punct de vedere al participanţilor la
operaţiunea de factoring putem distinge:

factoring intern, se desfăşoară pe teritoriul aceleiaşi
ţări;

factoring internaţional, presupune existenţa unui
contract comercial internaţional.
5.1.3. Forfetarea

Forfetarea (discount al facturilor) este operaţiunea

prin care o instituţie de credit (forfetor) cumpără creanţele
clientului său, creanţe pe termen scurt şi mediu, înainte ca
acestea să ajungă la scadenţă, contra unei taxe de forfetare.
Operaţiunea de forfetare este o formă derivată a
operaţiunii de scontare prin care finanţatorul, contra unei
taxe de forfetare care se calculează pentru perioada de la
data cumpărării creanţei până la data scadenţei, cumpără
fără
recurs creanţe scadente la termen, încorporate în
titluri de credit sau plătibile printr-o metodă de plată
asiguratorie, de la beneficiarii acestora. Fiind similară
operaţiunii de scontare, taxa de forfetare este dedusă
din valoarea nominală a creanţei. Costul forfetării este
mai ridicat decât cel al scontării şi constă într-o rată
fixă de dobândă, la care se adaugă comisionul
instituţiei de finanţare, stabilit diferenţiat în funcţie de
bonitatea debitorului, de măsura în care cambia este
sau nu avalizată, de riscul estimat al operaţiunii, de
modalitatea de plată.
Caracteristicile operaţiunii de forfetare vizează:
creanţele sunt exigibile în termen de peste 90 zile, până la 3 ani (uneori chiar 5 ani);
valoarea creanţelor prezentate la forfetare trebuie sa fie mai mare de o limită minimă;
creanţele sunt materializate în titluri (cambia şi bilet la ordin) avalizate;
finanţarea poate fi de 100%;
banca cumpără creanţele fără regres;
taxa de forfetare este stabilită în funcţie de marja ratei dobânzii pe piaţă şi marja globală de risc.

Titlurile primite de către bancă în vederea forfetării

trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele
condiţii: să fie necondiţionate, să fie acceptate legal
la plată şi să fie avalizate/ garantate de către o bancă
agreată.
În România, tehnica de forfetare ca formă de finanţare a
exporturilor se foloseşte în cazul tranzacţiilor având ca
obiect exportul de bunuri sau prestări de servicii, care
au la bază un contract comercial scris, prin care s-a
prevăzut eşalonarea plăţii pe un termen de maxim 60 de
zile de la data livrării sau executării. Operaţiunea
de forfetare poate fi iniţiată în două stadii diferite în raport cu momentul încheierii contractului
comercial: în stadiul precontractual; în faza postcontractuală sau de portofoliu. În România, mai
multe bănci efectuează operaţiuni de forfetare, dar volumul tranzacţiilor finanţate în acest mod este
încă relativ redus. Un fapt pozitiv îl reprezintă însă diversificarea produselor bazate pe scontare.
 5.1.4. Scrisoarea de garanție
bancară

Scrisoarea de garanţie bancară reprezintă un

înscris pe care o bancă comercială o eliberează, la
cererea expresă a clientului său aflat în calitate de
plătitor, obligându-se să onoreze la plată documentele
introduse de beneficiar, dacă la scadenţă plătitorul nu
dispune de disponibilităţi de plată. Scrisoarea de
garanţie bancară joacă rolul unui factor de siguranţă
în derularea viramentului bancar
deoarece, atunci când partenerii se cunosc mai puţin, oferă credibilitate. Prin emiterea SGB banca
îşi asumă practic responsabilitatea de a sprijini derularea tranzacţiei clientului său (aflat în calitate
de plătitor). SGB este utilizează pe scară largă (mai ales în relaţiile externe) şi garantează
beneficiarului încasarea contravalorii mărfurilor livrate sau serviciilor prestate. Scrisorile de
garanţie bancară pot fi revocate şi modificate în privinţa sumelor şi a termenelor de valabilitate,
dar acest lucru se face numai cu acordul părţilor implicate şi cu acordul băncii emitente a scrisorii
de garanţie bancară.

5.1.5. Închieierea casetelor de valori

Închirierea casetelor de valori este un serviciu pe care

băncile îl oferă clienţilor care doresc să-şi păstreze într-un loc
sigur documente, hârtii de valoare, bijuterii, opere de artă,
pietre preţioase, obiecte istorice vechi, testamente etc. contra
unui comision (sumă fixă sau procent din valoarea bunului
depus). Banca îşi asumă responsabilitatea de a păstra în
condiţii de maximă securitate conţinutul casetelor de valori.
Acest serviciu bancar se adresează clienţilor persoane fizice
şi juridice. Casetele au mărimi diferite, având încuietori şi chei distincte (în general, cheia de la
casetă este repartizată deponentului, iar cheia de la dulap casierului).
Clientul/deponentul:
încheie un contract de primire în depozit, pentru o perioadă cuprinsă, de regulă, între 3 şi 12 luni, şi va
primi un permis de intrare în bancă, precum şi cheia casetei;
poate stabili 1 singură persoană (împuternicit) care să consulte valorile depozitate;
poate efectua consultarea valorilor, operaţiuni în casete (ridicare/introducere de valori);
la ridicarea totală a valorilor depune o cerere;
are acces permanent (în general între anumite ore) la caseta personală.

Avantaje:
siguranţa valorilor tezaurizate (bijuterii, diverse colecţii, documente de valoare, testamente, titluri, acţiuni,
obligaţiuni, certificate de proprietate, certificate de depozit etc.);
 
confidenţialitatea operaţiunilor;

eliminarea riscurilor de furt din locuinţa clientului.

Comisioanele percepute pentru închirierea

casetelor de valori diferă semnificativ de la o
bancă la alta, nivelul fiind influenţat inclusiv de
dimensiunile acestor casete, putând fi stabilite
procentual (pentru valori declarate) sau în sume
fixe (pentru valori nedeclarate), de obicei clienţii
putând opta pentru a declara sau nu valoarea
bunurilor depozitate. De regulă, plata
comisioanelor se face anticipat pentru perioada
de păstrare şi nu se restituie clientului în situaţia în care valorile depuse spre păstrare se ridică
înainte de expirarea contractului.
Servicii similare celor de închiriere de casete de valori sunt cele de păstrare a valorilor de
către bancă în gropuri sigilate în tezaur sau într-o casă de fier care ţine loc de tezaur fiind racordată
la sistemul de pază şi alarmare. Banca ţine o evidenţă operativă pentru aceste valori pe baza unui
“Registru de evidenţă a valorilor depuse la bancă care se păstrează în gropuri sigilate”.

5.2. Servicii de economisire și investiții

5.2.1. Asigurare

Băncile apar în dublă ipostază: asigurat şi intermediar în

vânzarea poliţelor de asigurare. Unele bănci au propriile
societăţi de asigurare sau societăţi cu care au încheiate
convenţii şi sugerează clienţilor lor să-şi asigure la
acestea creditele sau bunurile date în gaj. În ţările în care asigurările au pătruns pe piaţă de mai
mult timp, poliţele de asigurare sunt acceptate ca garanţii la credite. În România se acceptă doar ca
garanţie suplimentară poliţele de asigurare de viaţă în cazul creditelor acordate persoanelor fizice.
Produsele de tip bancassurance reprezintă
sistemul de vânzare încrucişată a produselor
bancare şi a poliţelor de asigurare, cooperarea
dintre societatea de asigurare şi bancă
concretizându-se în: contracte de vânzări ce
presupune o alianţă, şi nu o fuziune între cele
două entităţi, permiţând încrucişarea canalelor
de distribuţie pentru produsele proprii; joint-
venture prin intermediul căruia se vor împărţii
atât riscul, cât şi profitul; crearea unei noi
companii de asigurări de către o bancă etc.
5.2.2. Private banking

În ţările cu economie de piaţă băncile au

început să furnizeze clientelei un ansamblu de
servicii denumit private banking prin care
banca se angajează să gestioneze, să plaseze în
modul cel mai eficient fondurile clienţilor.
Instituţiile bancare pot interveni în mai multe
moduri:
gestionarea - pentru o perioadă de timp
stabilită împreună cu clienţii, a unor fonduri pe care clienţii le pun la dispoziţia băncii. Contra
unui comision, banca plasează fondurile pe piaţa financiară/monetară urmărind obţinerea unui
câştig.
creditul fiduciar - clientul pune la dispoziţia băncii un depozit bancar şi îi dă instrucţiuni
precise cu privire la modul în care aceşti bani vor fi folosiţi pentru credite. Riscul este suportat
în totalitate de client.
gestiunea fiduciară - funcţionează pe acelaşi principiu ca şi creditul fiduciar, dar de data aceasta e
vorba de întreg patrimoniul clientului.
Serviciul de private banking este un serviciu de lux pentru
clienţii de lux. Reprezintă, de fapt, oferta de produse şi
servicii bancare persoanelor foarte bogate, în special în
domeniul creditării şi al managementului investiţiilor.
Clienţii care au în conturile lor cel puţin 100.000 de euro,
în general, pot beneficia de toate ofertele unui astfel de
serviciu bancar: dobânzi şi comisioane mai avantajoase la
credite şi dobânda, pachete de produse, carduri în care sunt
incluse tot felul de facilitaţi (includerea unei asigurări sau
a unor reduceri) şi existenta unui bancher personal. Ideea
unui bancher personal se sprijină pe existenta unui angajat
specializat din acea banca. Acest
angajat trebuie sa-şi consilieze clienţii atât în ceea ce priveşte modalităţile de a acumula capital cât
şi în ceea ce priveşte modalităţile de a-i conserva valoarea. Clientul nu va fi consiliat doar în ceea
ce priveşte direcţia pe care ar trebui sa o ia sumele investite,
banca ii va spune chiar ce pondere din capitalul pe care îl deţine
trebuie investita şi ce instrumente de plasare a banilor sunt cele
mai avantajoase.
Primul operator pe piaţa de private banking a fost ING Bank.
Banca a ales să introducă astfel de servicii de gestionare a
activelor private în anul 2001 pentru ca a descoperit o piaţa
neexploatata la acea vreme. În prezent ING Bank are peste 1000
de astfel de clienţi de private banking care beneficiază în primul
rând de consiliere personalizata, dar şi de alte avantaje: dobânzi
negociabile la depozite, prioritate în acordarea creditelor. BCR a
pus la dispoziţia doritorilor de private banking abia în anul 2004
acest serviciu şi deja contorizează câteva sute de clienţi.
 Caracteristicile principale ale activităţii de private
banking în BCR s-au conturat în urma colaborării
pe care banca a avut-o cu reprezentanţii IDS Sheer.
BCR a avut ca model activitatea similară
desfăşurată de băncile de renume din lume, model
pe care l-au adaptat necesitaţilor pieţei din
România. Băncile din România care au inclus în
activitatea lor financiară astfel de servicii sunt: din
2001: ING Bank, din 2004: BCR și BRD, din
2005-2007 UniCredit, Raiffeisen Bank, R.B.S.,
MKB Romexterra, din 2007: OTP Bank, după
2008: Banca Transilvani şi Citibank etc.
Deşi este un serviciu nou pe piaţa românească, aşteptările bancherilor în ceea ce priveşte
serviciile de private banking pe care le oferă sunt deja depăşite. Ca orice activitate bancara, şi
serviciile de private banking prezintă propriul lor risc. Daca riscul este aproape nul în cazul
depozitelor financiare la care beneficiază de dobânzi preferenţiale şi clientul alege să joace la
Bursă, acesta îşi asumă riscurile care ţin de evoluţia pieţei pe care "joacă".

5.2.3. Certificate de depozit

O formă particulară a economisirii prin

depozite şi care îmbracă şi caracteristici ale
economisirii financiare, este dată de emiterea
de certificate de depozit. Certificatele de
depozit reprezintă deci un produs bancar de
economisire emis de bancă sub forma unui
titlu de valoare negociabil ce atestă depunerea
unei sume de bani (titlu de credit pe termen) şi
prezintă anumite avantaje pentru bancă şi clienţi. Astfel, banca beneficiază de resurse pe o
perioada bine determinată, cu siguranţa păstrării până la scadenţă, iar clientul are avantajul unei
remunerări superioare unui depozit clasic la termen.
Certificatele de depozit pot fi de două feluri: nominative care sunt netransmisibile sau
nenominative, numite şi la purtător, care au caracter transmisibil. Prezintă anumite caracteristici:

risc minim şi lichiditate ridicată;

valoare nominală şi scadenţă prestabilite de bancă;

scadenţele (maturităţile) sunt: 1 lună, 3 luni, 6 luni, 9
luni, 12 luni (mai rar 2-3 ani);

pot fi răscumpărate de bancă înainte de scadenţă fără
penalităţi percepute de bancă;

rata dobânzii este fixă pe toată maturitatea
titlului, fiind comparabilă cu rata dobânzii la
depozitele la termen.
Certificate de depozit pot fi de două timpuri, cu
dobândă şi cu discount:
Certificate de depozit cu dobândă - iniţial clientul
plăteşte valoarea nominală; la scadenţă clientul
încasează valoarea nominală şi o dobândă
bonificată de bancă; deţinerea sa nu necesită
deschiderea unui cont curent.
Certificate de depozit cu discount - iniţial clientul
plăteşte un preţ de achiziţie mai mic; la scadenţă clientul încasează valoarea nominală,
discountul fiind diferenţa dintre valoarea nominală, mai mare, şi preţul de achiziţie, mai mic;
presupune, în general, deţinerea unui cont curent.
Certificatele de depozit intră sub incidenţa Fondului de Garantare a Depozitelor Bancare şi
sunt acceptate drept garanţie pentru credite.

5.2.4. Acțiuni și obligațiuni

Pe piaţă băncile joacă un rol foarte important

atât ca investitori în acţiuni/obligaţiuni, cât şi ca
intermediari pentru clienţii lor. Există multe
firme care nu posedă cunoştinţele necesare
operării în cadrul bursei. Astfel a apărut nevoia
de consultanţă pe care băncile din vest au
exploatat-o imediat administrând pentru un
comision investiţiile clienţilor lor. Pe lângă
comisioanele obţinute în urma activităţii de
consultanţă în domeniul investiţiilor financiare
şi a celor de intermediere în cumpărarea de
acţiuni pentru proprii clienţi, banca poate investi propriile fonduri în acţiuni şi obligaţiuni.
Obligaţiunile emise de stat pentru acoperirea deficitelor bugetare sunt foarte atractive
pentru bănci deoarece riscul de nerambursare este practic nul. În România serviciile legate de
bursa de valori pot fi prestate de bănci doar prin intermediul societăţilor de valori mobiliare. Unele
bănci sunt membre în consorţii cu alte bănci pentru lansarea de oferte publice de vânzare /
cumpărare de acţiuni pe piaţa de capital. De multe ori firmele, pentru a-şi consolida poziţia pe
piaţă, elaborează proiecte complexe de investiţii.
Când elaborarea acestor proiecte depăşeşte
competenţa profesională a specialiştilor
firmei, se apelează la serviciile unei bănci
pentru consultanţă. Specialiştii băncii
elaborează calcule de eficienţă, evaluează
riscuri, studiază afacerea şi oferă cele mai
favorabile variante de finanţare.
5.3. Servicii valutare și de călătorie

5.3.1. Cecuri de călătorie

Cecurile de călătorie pot fi achiziţionate de la

aproape orice bancă de către cei ce fac excursii în
străinătate. Deşi sunt foarte puţin utilizate pentru
deplasările în străinătate, fiind preferate cardurile,
cerurile de călătorie sunt instrumente de plată emise
de către o bancă, pentru sume fixe, în moneda ţării
în care se face vizita sau într-o monedă convertibilă (euro, dolari etc.). Se folosesc la plata
bunurilor şi serviciilor sau pot fi schimbate oricând în numerar.
Prin cecul de călătorie, emitentul poate condiţiona plata acestuia de concordanţa dintre semnătura
persoanei care a primit cecul şi semnătura persoanei care încasează respectivul cec la prezentare.
Dacă semnăturile nu coincid, plata este refuză. Astfel, cecurile de călătorie asigură un grad mare
de securitate, chiar dacă sunt furate sau pierdute, cecurile nu au valabilitate fără contrasemnătură.
De fapt, posesorul depune o primă semnătură pe cec în momentul în momentul cumpărării, iar a
doua semnătură în momentul încasării, fie la ghişeul băncii, fie în momentul efectuării plăţii în
prezenţa
beneficiarului.
Cecurile de călătorie se tipăresc, ca biletele de bancă, în sume fixe,
fiind disponibile clienţilor sub forma de carnete sau file în diferite
valute şi valori. Băncile emit propriile cecuri de călătorie, sub
propriile lor sige, dar şi cecuri de călătorie sub sigla unor mari
companii internaţionale de cecuri de calatorii, cu care au încheiat
acorduri, cele mai cunoscute fiind American Express, Thomas
Cook, Visa, Swiss Bank, Citicorp, Bank America Travellers.

5.3.2. Servicii de schimb valutar

Piaţa valutară interbancară (reglementată de Norma

B.N.R. nr.3/2005 privind funcţionarea pieţei valutare
interbancare, modificată prin Norma B.N.R.
nr.10/2007) este piaţa pe care se efectuează
tranzacţii valutare de către intermediari, precum şi
de B.N.R. Intermediarii sunt instituţiile de credit
autorizate să funcţioneze în România (bănci) care
pot încheia tranzacţii valutare atât în nume şi cont
propriu, cât şi în nume propriu şi contul clienţilor.
Cursul valutar stabilit pe piaţa valutară interbancară are în vedere relaţia dintre cererea şi oferta de
valută. Ca urmare, el poate fluctua în cursul zilei şi poate fi diferit de la o bancă la alta. Aşadar, cursul
valutar spot (la vedere) reprezintă un punct de echilibru între cererea şi oferta cumulată pentru aceeaşi
valută într-un interval delimitat. Intermediarii sunt obligaţi să afişeze permanent cursurile
 valutar ale leului (cumpărare/vânzare), la
vedere (spot) şi la termen (forward) pentru
cel puţin următoarele valute: euro (EUR),
dolarul american (USD).
Băncile oferă clienţilor lor şi servicii de
schimb valutar la vedere sau la
termen. Majoritatea operaţiunilor de schimb
valutar se fac „la vedere” (la cursul valutar
din ziua tranzacţiei). Băncile obţin profit din
diferenţa între cursul de cumpărare
şi cel de vânzare (spread). Băncile oferă şi operaţiuni la termen care se efectuează pe baza
angajamentelor de cumpărare sau vânzare de valute, livrarea valutelor şi plata lor urmând să se
efectueze la termen, adică la o dată ulterioară care se fixează prin contract. Prin urmare, spre
deosebire de operaţiunile la vedere, în cazul operaţiunilor la termen virarea în conturi a sumelor,
care au făcut obiectul vânzării-cumpărării, are loc într-un interval mai mare de 48 de ore, dar nu
poate depăşi un an.
Cursurile de schimb valutar stabilite de bănci sunt diferite în funcţie de natura operaţiunii
(operaţiuni în cont sau în numerar) sau de raporturile cu clienţii, precum şi în concordanţă cu
propria politică de trezorerie. Fiecare bancă îşi poate stabili niveluri diferite ale cursului valutar în
operaţiunile derulate cu clienţii într-o anumită zi. Băncile stabilesc două tipuri de cursuri valutare,
şi anume: cursul specific punctelor de schimb valutar şi cursul de licitaţie specific operaţiunilor
valutare desfăşurate de clienţi care poate fi la vedere sau la termen.
 Cap. 6.
Riscuri și
performanțe în
activitatea bancară

Produse și servicii
bancare
6.1. Relația risc-profitabilitate în activitatea
bancară

Băncile comerciale apar, mai ales în economia de piaţă, ca

societăţi primitoare şi distribuitoare de capital. În calitatea lor
de intermediari în relaţia economii-investiţii, băncile desfăşoară
atât activităţi de mobilizare a resurselor persoanelor juridice şi
fizice, temporar disponibile, cât şi de distribuire a acestora sub
formă de credite, în cadrul unui echilibru relativ între operaţiile
active şi pasive proprii.
Obiectivul fundamental al oricărei bănci comerciale fiind
maximizarea profitului, este evident că profitabilitatea unei bănci
este cu atât mai mare cu cât diferenţa între dobânzile încasate şi cele plătite este mai mare. Dar, băncile
îşi procură fondurile băneşti din mai multe surse şi la costuri diferite şi le plasează în economie prin
acordarea de credite sau achiziţionarea de titluri de valoare, obţinând venituri diferenţiate în funcţie de
investiţia făcută. Prin urmare, structura pasivelor bancare exercită o puternică influenţă asupra costului
resurselor, iar structura activelor ce compun portofoliul bancar determină volumul veniturilor obţinute
de către o bancă. Băncile doresc obţinerea unui profit cât mai mare pentru plasamentele realizate, dar şi
o minimizare a riscurilor asumate. Astfel, cu ocazia determinării strategiei pe termen scut şi a politicii
de implementare a acesteia în activitatea bancară, orice bancă comercială porneşte de la un criteriu de
bază, şi anume maximizarea nivelului profitului posibil de realizat în circumstanţe concrete ale pieţei şi
cu condiţia minimizării riscurilor.
Având în vedere funcţiile pe care le are o bancă comercială într-
o economie de piaţă, precum şi caracterul extrem de volatil al
produselor şi serviciilor bancare, se poate constata o legătură
direct-proporţională existentă între profitul bancar şi riscul
asumat cu ocazia desfăşurării operaţiunilor sale. Pentru a analiza
riscul aferent activităţii bancare trebuie luat în considerare întreg
portofoliul băncii. Acest risc de portofoliu nu reprezintă media
tuturor riscurilor elementelor individuale, un portofoliu fiind
mai puţin riscant decât activele individuale care îl compun.
Unele forme de investiţii financiare (plasamente) oferă o rată de
rentabilitate mai mare decât altele, rată a rentabilităţii care
reflectă şi nivelul de risc asumat de către bancă în opţiunea sa
pentru un anumit plasament sau altul. Evident, băncile doresc să
achiziţioneze active care maximizează profitul şi minimizează
riscul, ele reducând aceste riscuri prin diversificarea portofoliului. Această diversificare reprezintă
o cale de optimizare a performanţei bancare. Prin diversificarea portofoliului băncii pot să-şi
reducă riscurile la un nivel cât mai scăzut, dar în acelaşi timp, dispersia riscului poate aplatiza
rezultatele, banca obţinând profituri mai reduse.
Predilecţia băncilor către anumite plasamente şi anumiţi destinatari amplifică riscurile, dar poate
conduce la obţinerea unor profituri superioare. Angajarea băncilor pe o cale sau alta în cadrul
formulării deciziei de plasament, mai ales în ceea ce priveşte deciziile de creditare, depinde de
abilitatea lor managerială şi modul de asumare a responsabilităţii în această privinţă. În vederea
asigurării unei corelaţii optime între riscurile asumate de bancă şi profitabilitate, fiecare bancă
trebuie să aibă în vedere asigurarea unui management bancar eficient. De modul în care banca
reuşeşte să stabilească corelaţia dintre profit şi risc, să realizeze o gestiune cât mai adecvată a
principalelor riscuri bancare, depinde succesul managementului bancar, a întregii activităţii.

Una din funcţiile semnificative ale managementului

bancar este aceea de reliefare şi evaluare a
riscurilor care grevează asupra activităţii
desfăşurate. În măsura în care acestea nu sunt
cunoscute şi corect evaluate, pot conduce la
diminuarea profitului şi, în cazuri limită, la faliment.
În acest context, principalele forme de risc de care ar
trebui să ţină seama băncile sunt: riscul de credit,
riscul lichidităţii, riscul de schimb valutar, riscul ratei
dobânzii şi riscul capitalului (insolvabilităţii).
Problema care se pune este determinarea acelor niveluri ale riscurilor amintite pentru care banca poate
să obţină o profitabilitate acceptabilă conform obiectivului său fundamental. De asemenea, este
esenţială stabilirea atât a influenţei globale a riscurilor bancare asupra profitabilităţii, cât şi modulul în
care fiecare categorie de risc în parte influenţează nivelul profitului bancar. Pentru rezolvarea acestor
probleme, băncile trebuie să pornească de la performanţele atinse în perioadele anterioare, profiturile
obţinute şi riscurile asumate. Banca trebuie să-şi asume un risc al creditului mai ridicat, în condiţiile de
competiţii acerbe între bănci. Sub influenţa condiţiilor existente, profitul mediu creşte până în
momentul în care riscul ajunge la un nivel critic care determină stagnarea şi chiar diminuarea. Apoi
trebuie luată în considerare corelaţia care trebuie să existe între evoluţia profitului şi riscul de
lichiditate. În mod frecvent, profitul mediu creşte până când banca întâmpină probleme în asigurarea
lichidităţii. Pe de altă parte, în actuala conjunctură, băncile pot să-şi maximizeze profitul şi prin
asumarea unei rate înalte a riscului dobânzii. Succesul sau insuccesul în acest domeniu este dependent
de abilitatea de a descifra variaţia reală a ratei dobânzii. Trebuie avută în vedere corelaţia care există
între profit şi riscul capitalului. Prin amplificarea nivelului riscului de capital orice bancă îşi multiplică
pârghiile de sporire a profitului generat de operaţiile efectuate.
Demnă de relevat este influenţa cumulată şi combinată a tuturor riscurilor menţionate asupra
corelaţiei risc-profit. În general, managerii bancari nu vor reuşi să stabilească decât cu aproximaţie
combinaţia optimă. Pentru majoritatea băncilor, acelaşi nivel al riscului de credit şi al riscului ratei
dobânzii vor genera scăderea profitului.
Unele bănci vor fi capabile să recupereze o parte a acestei
involuţii prin creşterea riscului lichidităţii. Pentru a păstra
profiturile aproape la nivelurile curente băncile trebuie să-
şi asume riscuri de dobândă sau de credit mai mari.
Succesul managementului bancar este condiţionat de
modul în care corelaţia dintre profit şi risc este aproximată
corect şi atinge un nivel optim. Nici o bancă nu poate lua
decizii raţionale fără această informaţie. Având în vedere
modul de raportare al managementului bancar faţă de cei
doi parametri fundamentali ai eficienţei activităţii bancare,
şi anume profitul şi riscul bancar, se pot deosebi mai multe
tipuri de management bancar incluzând modalităţi diferite
de realizare.
 Managementul de tip agresiv – urmăreşte, ca
obiectiv prioritar maximizarea profitului, ţinând
seama mai puţin de riscurile asumate. Acest tip de
management utilizează următoarele modalităţi:

politici de penetrare a pieţei şi de eliminare a

concurenţei;
marjă a dobânzii redusă;
plasamente la preţul cel mai mare;
facilităţi la creditare;
extinderea necontrolată a reţelei teritoriale;
structură de personal nespecializat.

Managementul de tip moderat – are ca obiectiv primordial creşterea moderată a profitului

bancar, fiind realizat prin intermediul următoarelor
modalităţi:
politici şi strategii ce vizează menţinerea poziţiei
băncii pe piaţă;
evoluţie lentă dar sigură a profitului bancar;
grad înalt de monitorizare a activităţii interne;
plasamente în portofoliu în ponderi apropiate;
norme de creditare prudente;
personal calificat şi responsabil;
dezvoltarea lentă a reţelei teritoriale.

Managementul de tip prudent – stabileşte ca

obiectiv prioritar minimizarea riscurilor băncii,
modalităţile de realizare constând în următoarele:
- politici şi strategii ce vizează eliminarea
pierderilor şi reducerea cheltuielilor;
- nivel ridicat al controlului intern;
- politică de creditare extrem de restrictivă;
- plasamente în special în titluri de stat şi pe piaţa
interbancară;
- dobânzi active şi pasive peste nivelurile pieţei;
- menţinerea sau chiar reducerea reţelei
teritoriale.
Prin urmare, indiferent de volumul sau obiectul de activitate şi de tipul de management practicat,
orice bancă trebuie să asigure optimizarea profitului bancar în condiţii de control al riscului, ştiut
fiind faptul că neglijarea unuia dintre parametri fundamentali ai eficienţei bancare poate determina
o diminuare deloc neglijabilă a performanţelor obţinute de banca comercială în cauză.
6.2. Riscurile în activitatea
bancară

Riscul bancar rezultă din posibilitatea ca banca

să nu realizeze venitul estimat sau să înregistreze
o pierdere potenţială. Riscul reprezintă deci
manifestarea unei instabilităţi, apărând sub forma
nerealizării de profit sau realizării unei pierderi
efective generate de luarea unei decizii greşite.
Băncile apar în economia de piaţă ca societăţi
primitoare şi distribuitoare de capital. În calitatea
lor de intermediari financiari, băncile desfăşoară atât activităţi de mobilizare a resurselor temporar
disponibile în economie, cât şi de distribuire a acestor resurse sub formă de credite. Ca urmare,
manifestarea riscului poate avea loc atât în cazul atragerii de resurse (prin operaţii pasive), cât şi în
cazul realizării de plasamente (prin operaţii active), deşi operaţiile pasive sunt considerate mai puţin
riscante datorită corelaţiei lor cu operaţiile active. De fapt, riscul major apare nu atât pentru banii
proprii, cât pentru resursele atrase şi împrumutate. Un obiectiv esenţial al managementului bancar,
alături de maximizarea profitului şi respectarea reglementărilor bancare în vigoare, este şi acela de
reliefare şi evaluare a riscurilor care grevează asupra
activităţii desfăşurate. În măsura în care acestea nu sunt
cunoscute şi corect evaluate pot conduce la diminuarea
profitului şi, în cazuri limită, la faliment.
În acest context, principalele forme de risc asumate de o
bancă în desfăşurarea activităţii sale sunt riscurile
financiare legate de gestiunea bilanţului şi anume: riscul
insolvabilităţii, riscul de lichiditate, riscul de credit şi riscul
ratei dobânzii. Riscurile financiare sunt considerate cele mai
semnificative pentru că gestiunea necorespunzătoare a lor
poate determina apariţia celor mai multe falimente bancare.
Creditarea este principala operaţie bancară care generează profituri importante pentru bancă, dar
care poate duce şi la pierderi. Aceasta deoarece orice bancă îşi asumă cu ocazia acordării unui
credit riscul ca debitorul să nu îşi poată onora obligaţiile la scadenţă, banca înregistrând în acest
caz pierderi care trebuie suportate din profit. Un asemenea risc poartă denumirea de risc de
credit sau riscul insolvabilităţii debitorului şi reprezintă posibilitatea nerecuperării totale sau
parţiale a creditului acordat şi a dobânzii aferente acestuia. Dacă un credit nu este rambursat
devine un credit neperformant, profitul scade, iar cheltuielile cresc
pentru că banca este nevoită să înlocuiască lipsa de
fonduri astfel apărută prin atragerea de noi depozite
pentru care plăteşte dobândă, nu este încasată întreaga
dobândă pentru creditul acordat şi astfel profitul
anticipat nu este realizat. Pentru a-şi menţine
solvabilitatea, banca trebuie să acopere sumele
aferente creditului nerecuperat din profit sau din alte
active. Riscul de credit este, prin urmare, unul dintre
cele mai importante riscuri bancare care poate afecta
în mod negativ întreaga activitate a băncii, practica
demonstrând că cele mai multe falimente sunt cauzate de creditele neperformante acordate de
bănci. De aceea, cea mai importantă funcţie a conducerii băncii este de a controla calitatea
portofoliului de credite, de a concepe şi implementa politici de creditare performante, de a gestiona
în mod corespunzător riscul de credit.
Riscul de lichiditate este legat de posibilitatea ca la
un moment dat instituţiile bancare să nu dispună de
suficiente fonduri pentru a-şi îndeplini obligaţiile faţă
de deponenţi. Riscul de lichiditate este asociat
depozitelor bancare şi este rezultatul nesiguranţei ce
există cu privire la modul în care clienţii şi-ar putea
retrage fondurile. Riscul de lichiditate reprezintă o
problemă de cost pentru băncile comerciale, rezultând
din compararea activelor bancare cu posibilitate
imediată de lichidare cu depozitele care pot reprezenta
o dimensiune posibilă a solicitărilor creditorilor băncii
(deponenţii). Riscul lipsei de lichiditate odată apărut poate să fie rezolvat operativ, solicitând însă
un efort de costuri. Problema lipsei de lichiditate nu se pune deci în sensul că nu ar fi posibilă
obţinerea lichidităţii, ci a preţului pe care-l implică obţinerea acestei lichidităţi. Lipsa de lichiditate
decurge dintr-o serie de corelaţii structurale ale resurselor şi plasamentelor băncii. În scopul
evitării acestui risc, societăţile bancare trebuie să realizeze o corelare optimă între activele şi
pasivele portofoliului bancar, să asigure un raport optim între natura, caracterul şi durata de
constituire a resurselor şi destinaţia creditelor. Astfel, resursele bancare cu caracter temporar
provenind din depuneri la vedere trebuie folosite parţial pentru acordarea de credite bancare pe
termen scurt, cealaltă parte păstrându-se sub forma rezervei de lichiditate.
Alături de riscul de lichiditate, un alt risc fundamental asociat
managementului resurselor bancare îl reprezintă riscul ratei
dobânzii. Aceasta deoarece atât riscul lipsei de lichiditate, cât şi
riscul ratei dobânzii sunt rezultatul nesiguranţei care există în
ceea ce priveşte modul în care clienţii şi-ar putea retrage
fondurile în eventualitatea schimbării ratei dobânzii, pe de o
parte, şi a nesiguranţei privind ratele de dobândă ce trebuie plătite
de bancă pentru a atrage şi păstra depozite, pe de altă parte.
Astfel, pot apărea anumite situaţii care determină un flux negativ
de venituri şi cheltuieli ca urmare a modificării defavorabile a
ratei dobânzii, situaţii care determină diminuarea profitului şi
capitalului unei societăţi bancare. O astfel de situaţie nefavorabilă
reprezintă de fapt materializarea riscului ratei dobânzii.
Riscul ratei dobânzii este, prin urmare, pierderea rezultată din evoluţia contrar aşteptărilor a ratei
dobânzii, pierdere care afectează profitul sau costurile băncii. Riscul ratei dobânzii este legat de
procesul de intermediere financiară. Adeseori băncile finanţează active pe termen lung pe seama
pasivelor pe termen scurt, obţinând câştig din diferenţa dintre dobânda mare la activele pe termen
lung şi dobânda mică la pasivele pe termen scurt. Dar mişcările ratei dobânzii pot conduce la
pierderi şi chiar la insolvabilitatea băncii. Din acest motiv, managerii activelor şi pasivelor bancare
trebuie să stabilească limitele riscului ratei dobânzii pe care şi-l asumă banca cu scopul de a
micşora consecinţele negative ce ar putea rezulta din schimbările ratei dobânzii.
 4. Riscul valutar apare sub forma posibilităţii de
a înregistra pierderi decurgând din evoluţia cursului
de schimb. Se poate defini sintetic ca probabilitatea
de diminuare a profitului net bancar la o variaţie
adversă a cursului valutar pe piaţă. El este
semnificativ la societăţile comerciale bancare
implicate în operaţiuni valutare pe cont propriu sau
în numele clienţilor. La originea acestui risc se află
operaţiunile bancare în valută: pasivele şi activele
externe, elemente integrate în bilanţul instituţiei
bancare prin conversie în moneda naţională la
cursul zilei. Variaţia acestui curs poate antrena
pierderi sau câştiguri independente de eforturile băncii. Factorii care influenţează expunerea
societăţii comerciale bancare la riscul valutar sunt factori structurali ce privesc natura şi extinderea
operaţiunilor valutare ale societăţii comerciale bancare, factori strategici care vizează eficienţa
activităţilor de acoperire, concordanţa de volum şi termen între valute şi moneda naţională,
vulnerabilitatea faţă de valoarea economică reală a instrumentelor de acoperire şi factori externi
care includ condiţiile economice, de piaţă, concurenţa, schimbările tehnologice şi legislative
5. Riscul de insolvabilitate al unei societăţi bancare, numit şi riscul de capital, constituie
riscul ca banca să nu dispună de suficient capital pentru a-şi putea continua activitatea sau riscul de
nerespectare a standardelor minime de capital stabilite. O bancă este considerată insolvabilă în
situaţia în care nu îşi poate onora obligaţiile. Cu alte
cuvinte, fondurile proprii ale băncii devin insuficiente
pentru acoperirea pierderilor rezultate din activităţi
curente, pierderi care afectează în mod negativ
plasamentele în credite ale băncii.
Riscurile a căror apariţie face ca o bancă să devină
insolvabilă depind de variaţiile nivelului veniturilor
prevăzute a se obţine şi ale cheltuielilor acoperite din
acestea. O bancă va întâmpina dificultăţi dacă va trebui să
acopere cu capital pierderile înregistrate deoarece acestea
sunt de multe ori superioare capitalului propriu .
Materializarea riscului de insolvabilitate se concretizează
în falimentul bancar care presupune închiderea băncii
insolvabile de către organele de supraveghere
bancară abilitate. Cauzele care pot determina falimentul unei societăţi bancare sunt multiple, dar
statisticile americane arată că cele mai multe falimente sunt cauzate de calitatea inferioară a
activelor, prezentă în 98% din situaţii (practici liberale în acordarea creditelor, excepţii de la
fundamentarea creditelor prin analiza situaţiei financiare, supracreditare, excepţii de la controlul
aprofundat al garanţiilor, deficienţe ale garanţiei de bază a creditelor, creşterea excesivă a
cheltuielilor de management).
6.3. Sistemul indicatorilor de
comensurare a riscurilor
financiare
Riscurile de natură financiară în
activitatea bancară sunt singurele riscuri care
pot fi cuantificate prin intermediul unui sistem
de indicatori, ele fiind consecinţa
dezechilibrelor permanente care apar între
activele şi pasivele bancare asupra cărora managementul are control. Literatura de specialitate
abordează sistemul indicatorilor utilizaţi pentru comensurare riscurilor financiare specifice
activităţii bancare din prisma subsistemelor de indicatori asociate principalelor categorii de risc,
punând accent pe dimensionarea lor corectă prin cuantificarea elementelor componente,
interpretarea adecvată şi asigurarea comparabilităţii cu standardele internaţionale sau naţionale.
Este vorba de:
subsistemul indicatorilor riscului de credit;
subsistemul indicatorilor riscului de lichiditate;
subsistemul indicatorilor riscului ratei dobânzii;
subsistemul indicatorilor riscului valutar;
subsistemul indicatorilor riscului de insolvabilitate.

6.3.1. Subsistemul indicatorilor riscului

de credit

Se referă la faptul că toate băncile îşi asumă într-o proporţie mai mică sau mai mare riscul de credit,
ceea ce determină necesitatea analizei atente a modului în care evoluează calitatea portofoliului de
credite, cu impact deosebit asupra profitabilităţii. Prin urmare, evaluarea riscului de credit la care o ban
că este expusă se realizează prin intermediul unui număr de indicatori specifici.

unităţi teritoriale se pot utiliza următorii indicatori:

La nivelul unei
Raportul credite totale / total active, cu cât
valoarea acestui indicator este mai ridicată, cu atât
activitatea bancară este percepută ca fiind mai
riscantă. Prin politica de credite se poate stabili un
plafon al acestei măsuri şi/sau praguri de alertă.
Cr t
R C /A 
t t
A 100
t

unde: Crt - credite totale; At - active totale.

Dacă nivelul portofoliului de valori mobiliare este
semnificativ, atunci trebuie calculat şi raportul dintre creanţele totale asupra debitorilor (credite
acordate, titluri de credi t în portofoliu) şi activele totale.
 Rata creditelor restante, valoarea acestui raport trebuie
să fie cât mai mică pentru ca portofoliul să fie gestionat eficient
din punct de vedere al riscului de credit. Conform standardelor
internaţionale, limita maximă admisă este de 6%.
Cr
R cr  Crr 100
t

unde: Crr - credite restante; Crt - credite totale.

Ponderea creditelor pe termen scurt, respectiv termen mediu şi lung în total

credite, are în vedere faptul că acordarea de credite pe termen mediu şi lung prezintă un grad
de risc mai ridicat decât creditarea pe termen scurt. Astfel, cu cât ponderea creditelor pe
termen scurt în total credite este mai mare, cu atât riscul de credit asumat este mai redus.
Se poate calcula:
a). raportul credite pe termen scurt/total credite:
Cr
R  ts 100
cts/ tc Cr
t

unde: Crts - credite pe termen scurt; Crt - credite totale.

b). raportul credite pe termen mediu şi lung/total
Cr
credite: R ctml / tc  tml
100
Crt
unde: Crtml - credite pe termen mediu şi lung; Crt - credite totale.
La nivel de centrală bancară, alături de indicatorii menţionaţi mai sus, se pot determina şi
anumiţi indicatori care exprimă cantitativ relaţia dintre expunerea la risc şi sursa de finanţare a
acestei expuneri, corelând activele bancare cu capitalul şi fondurile bancare.

Raportul profitul net / pierderile din credite, ţine cont de faptul că profitul net este sursa
principală de finanţare a pierderilor, iar acoperirea acestora nu este singura sa destinaţie.
Calculat în această formă, indicatorul este cel mai adesea supraunitar.
Pr
R / Pi  n
Pr Pi
c
c
n

unde: Prn - profit net; Pic - pierdere din portofoliul de

credite.

Raportul fond de rezervă / pierderi din

credite, atunci când are o valoare supraunitară
evidenţiază un management prudent.
R Fr
F / Pi  Pic
rc

unde: Fr - fondul de rezervă; Pic - pierderi la portofoliul de credite.

Ponderea creditelor acordate clientelei în total activ
Cr
Cr /TA  cl 100
cl
TA
unde: Crcl - credite acordate clientelei; TA - total activ.
Ponderea creditelor acordate clientelei în total surse atrase şi împrumutate
 Cr 100
Crcl / ai
cl

S TP C p

- surse atrase şi împrumutate; TP - total pasiv; Cp -

unde: Crcl - credite acordate clientelei; Sai
capitalul propriu.
Ponderea plasamentelor şi creditelor la alte bănci în total active
Cr
Cr /TA  bc 100
bc
TA
unde: Crbc - plasamente şi credite la bănci; TA - total activ.
Valoarea acestor indicatori ne permite să apreciem calitatea portofoliului de credite şi
evoluţia acestuia. Toţi aceşti indicatori se pot calcula şi pot fi interpretaţi în mod corelat, analizaţi
şi folosiţi pentru a fundamenta politica de credit a instituţiei bancare.

6.3.2. Subsistemul indicatorilor riscului

de lichiditate

Are menirea de a evidenţia că lichiditatea bancară poate fi

măsurată cu ajutorul unui sistem relativ complex de
indicatori care oferă o imagine foarte bună despre gradul
de lichiditate a băncii şi despre calitatea gestiunii
lichidităţii bancare. Pentru calculul majorităţii indicatorilor de lichiditate bancară se impune
clasificarea activelor, pasivelor şi a unor elemente în afara bilanţului în funcţie de scadenţă. La
nivelul unităţilor teritoriale ale unei bănci acest subsistem de indicatori cuprinde:
Pasivele nete, care se calculează pentru a semnala perioada de maximă nevoie de lichiditate, având
la bază clasificarea activelor/pasivelor în funcţie de scadenţă.
Pasivele nete simple (succesive), care se calculează pentru fiecare perioadă ca diferenţă între
pasivele şi activele cu aceeaşi scadenţă, arătând măsura în care activele scadente acoperă
obligaţiile scadente. Probleme de management apar mai ales acolo unde pasivele nete simple
sunt pozitive, căci pentru acoperirea lor banca trebuie să găsească resur se suplimentare.
Pns = Pi – Ai
unde: Pi reprezintă pasive cu scadenţa i; Ai - active cu scadenţa i.
 Pasivele nete cumulate, sunt calculate ca diferenţă între pasivele şi activele cumulate
corespunzătoarea fiecărei perioade. Acest indicator este folosit pentru a semnala perioada
de maximă nevoie de lichiditate.
Pnc = Pc – Ac
unde: Pc reprezintă pasive cumulate; Ac - active cumulate.
Indicele lichidităţii, se calculează raportând suma pasivelor ponderate la suma activelor
ponderate cu numărul mediu de zile (luni sau ani) corespunzător fiecărei perioade sau cu
numărul curent al grupei de scadenţe respective.
n
P p
I  i i
i 1
l n
A p
i 1 i i

unde: Ai - active din grupa de scadenţă i; P i - pasive

din grupa de scadenţă i; pi - ponderea pt. grupa de
scadenţă i.
Valoarea indicelui depinde doar de mărimea
activelor/pasivelor corespunzătoare fiecărei perioade şi
trebuie să fie cât mai aproape de 1 când practic banca nu
face transformare de scadenţe. Pentru valori subunitare
transformarea se face din pasive pe termen scurt în active pe termen lung, situaţie ce avantajează
instituţia bancară când curba dobânzilor este crescătoare. Pentru valori supraunitare transformarea
de scadenţe practicată este din pasive pe termen lung în active pe termen scurt. În acest caz, nu
există practic risc de lichiditate căci activele devin lichide înaintea surselor care le-au finanţat. Din
punct de vedere al rentabilităţii plasamentelor o astfel de structură nu este avantajoasă decât pentru
scurte perioade de timp când rata dobânzii pe termen scurt este mai mare decât cea pe termen lung.

Scadenţa medie a activelor şi

pasivelor, exprimă media ponderată a
numărului de zile de la începutul perioadei de
analiză, arătând, în medie, perioada în care
activele şi pasivele ajung la maturitate.
Compararea acestor scadenţe medii permite
stabilirea anumitor strategii cu scopul de a
menţine lichiditatea la un nivel optim.

n n
 Ai  pi  Pi  pi
t A  i 1 t P  i 1
At Pt

unde: Ai - active din grupa de scadenţă i; pi - ponderea pentru grupa de scadenţă i; At - total active;
Pi reprezintă pasive din grupa de scadenţă i; Pt - total pasive.
Transformarea medie a scadenţelor, arată în număr
de zile sau luni diferenţa dintre scadenţa medie ponderată a
activelor şi cea a pasivelor. Aceste scadenţe medii ponderate
se determină raportând activele/pasivele ponderate la total
active/pasive, ponderile fiind reprezentate de mijloacele
intervalelor de maturitate. Acest indicator sugerează cel mai
bine riscul de lichiditate deoarece permite exprimarea
concretă, în unităţi de timp, a transformării practicate.
Ts = tA – tP
unde: tA - scadenţa medie a activelor; tP - scadenţa medie a
pasivelor.

Raportul credite / depozite, exprimă gradul de acoperire

a plasamentelor cu resurse atrase. Valoarea acestui indicator
trebuie să fie subunitară pentru a putea vorbi d e un management
pozitiv al riscului de lichiditate. Când raportul devine
supraunitar banca asigură o bună parte din resurse pentru
acordarea de credite prin operaţiuni de împrumut.

R  Cr
c/d
Dep
unde: Cr - credite bancare; Dep - depozite bancare.
La nivelul centralei bancare, pe lângă indicatorii de mai sus, se
pot determina şi alţi indicatori care oferă o imagine globală
asupra expunerii la riscul de lichiditate a instituţiei bancare în
ansamblul ei, ca de exemplu:

6.3.3. Subsistemul indicatorilor riscului

ratei dobânzii

Are la bază gruparea activelor şi pasivelor bancare în funcţie de

sensibilitatea lor la variaţiile ratei dobânzii pe piaţă pe
orizonturi de timp. Această sensibilitate poate fi definită ca
modificarea marjei dobânzii bancare în funcţie de variaţia ratei
dobânzii de pe piaţă ca urmare a acţiunii unor factori specifici
endogeni (structura activelor şi pasivelor banc are, calitatea şi
eşalonarea scadenţelor creditelor, scadenţa fondurilor atrase) şi
exogeni (determinaţi de evoluţia condiţiilor economice
generale). În acest subsistem de indicatori se cuprind:

Ecartul (GAP), reprezintă diferenţa dintre volumul activelor şi pasivelor sensibile la un moment
dat. Activele sensibile includ instrumentele de credit cu dobânzi variabile (titlurile şi creanţe).
Pasivele sensibile cuprind depozitele cu dobânzi variabile şi împrumuturile contractate
de pe piaţa interbancară şi de la banca centrală.
 GAP = As – Ps
unde: As - active sensibile; Ps - pasive sensibile.
Pentru limitarea riscului ratei dobânzii ecartul
trebuie să fie cât mai aproape de valoarea zero.
Dacă activele sensibile exced pasivele sensibile,
se spune că banca are un GAP pozitiv, iar
creşterea ratei dobânzii determină majorarea
veniturilor nete din dobânzi. Dacă suma activelor
sensibile este mai mică decât cea a pasivelor
sensibile, se poate vorbi de un GAP negativ, caz
în care creşterea ratei dobânzii determină
scăderea veniturilor nete din dobânzi.

GAP cumulat, pune în evidenţă riscul ratei dobânzii aferent întregului orizont de timp,
reprezentând suma GAP-urilor pe intervalele respective. Calcularea acestui indicator oferă
posibilitatea determinării excedentului de resurse şi plasamente scadente până la o anumită
dată viitoare în comparaţie cu momentul zero al analizei.
GAPc = GAPt + GAPc t-1
unde: GAPt - GAP în perioada t; GAPc t-1 - GAP cumulat în perioada t-1.

Indicele GAP, sintetizează, în mărime

relativă, mărimea diferenţei cumulate
între plasamentele şi resursele scadente în
intervalul de maturitate respectiv,
raportată la total activ
GAP
I GAP  c
100
TA
unde: GAPc reprezintă GAP cumulat; TA
- total activ.

I
 ndicele de sensibilitate, se calculează
raportând activele sensibile la pasivele sensibile la
un moment dat. Menţinerea indicatorului în jurul
valorii 1 diminuează riscul ratei dobânzii, dar în
acelaşi timp poate afecta negativ profitul bancar.
As
Is 
P
s
unde: As - active sensibile; Ps - pasive sensibile.
 6.3.4. Subsistemul indicatorilor
riscului valutar

Vizează indicatorii utilizaţi pentru aprecierea

expunerii la riscul valutar, putând fi calculaţi atât la
nivelul unităţilor teritoriale, cât şi la nivelul centralei
băncii. Aici se includ:

Poziţia valutară individuală, calculată

pentru fiecare valută de gestionat ca diferenţă
dintre totalul activelor (creanţelor) şi totalul
pasivelor (angajamentelor) într-o anumită valută.
Pvx = Ax - Px
unde: Ax - total active exprimate în moneda „x”; Px - total pasive exprimate în moneda „x”.
Pentru fiecare valută se compară activele cu pasivele, rezultând două poziţii distincte:
poziţia valutară scurtă când totalul angajamentelor depăşeşte totalul creanţelor;
poziţia valutară lungă când totalul creanţelor depăşeşte totalul angajamentelor.
O anumită poziţie valutară poate deveni favorabilă sau nefavorabilă pentru societatea
bancară în funcţie de evoluţia cursului de schimb al monedei naţionale faţă de valuta respectivă.

Influenţa variaţiei cursului valutar asupra rezultatelor băncii

Deprecierea monedei Aprecierea monedei
Poziţia valutară
naţionale naţionale
Poziţia valutară scurtă nefavorabilă favorabilă

Poziţia valutară lungă favorabilă nefavorabilă


Poziţia valutară globală, se defineşte ca soldul net al
creanţelor în valută faţă de angajamentele în valută, convertite
în moneda naţională pentru comparabilitate.
Pvg = Pvl – Pvs
unde: Pvl - poziţia valutară lungă, în echivalent în monedă
naţională; Pvs - poziţia valutară scurtă, în echivalent în
monedă naţională.
Prezintă avantajul oferirii unei imagini globale asupra
expunerii valutare a băncii şi dezavantajul anulării situaţiei
precise pe valute care trebuie gestionată de fapt. Se calculează mai ales în scopul raportării,
gestiunea de uz intern fiind axată pe urmărirea poziţiilor valutare individuale. Expunerea instituţiei
de credit la riscul valutar se determină folosind poziţiile valutare individuale gestionate separat
pentru fiecare valută. La sfârşitul fiecărei zile, expunerea la risc se calculează ca pierdere
potenţială în cazul unei variaţii adverse a cursului pentru fiecare valută. În România, poziţia
valutară globală la sfârşitul zilei nu poate depăşi 10% din fondurile proprii ale băncii.

6.3.5. Subsistemul indicatorilor riscului

de insolvabilitate

Arată faptul că riscul de insolvabilitate al unei bănci este

consecinţa slabei calităţi a portofoliului de investiţii,
ducând în ultimă instanţă la faliment bancar. Pentru a
preveni astfel de situaţii, se calculează o serie de
indicatori de solvabilitate care se determină numai la
nivelul centralei instituţiei bancare:

Rata solvabilităţii reprezintă ponderea fondurilor proprii totale ( fonduri proprii de nivel 1 şi
fondurile proprii de nivel 2) în activele ponderate în funcţie de risc.
Fd p
Rs  100
Ap
unde: Fdp - fonduri proprii; Ap - active ponderate în funcţie
de risc.
Fonduri proprii de nivel 1 cuprind preponderent capitalul
propriu şi fondurile proprii de nivel 2 cuprind preponderent
împrumuturile subordonate. Ponderarea la risc a activelor
se face în funcţie de natura acestora. De exemplu, pentru
plasamentele în titluri de stat riscul este 0, în timp ce
creditele acordate diferitelor categorii de clienţi trebuie
ponderate cu riscul aferent fiecărui credit în parte.

Rata fondurilor proprii exprimă ponderea fondurilor proprii de nivel 1 în valoarea totală a
activelor. Se consideră că, pentru ca banca să fie bine capitalizată, valoarea acestui indicator
trebuie să fie mai mare decât 6%.
Fd p1
Ep  TA 100
unde: Fdp1 - fonduri proprii de nivel 1; TA - total active.

Raportul dintre fonduri proprii şi capitalul

social este un indicator ce trebuie să înregistreze o
valoare mai mare de 100%, banca fiind considerată bine
capitalizată dacă acest raport depăşeşte 150%.
 Fd p
R /C
 100
C
p s C
s

unde: Fdp - fonduri proprii; Cs - capital social.


P atrimoniul net exprimă diferenţa dintre totalul
activelor bancare şi sursele atrase şi împrumutate, o
valoare pozitivă fiind considerată satisfăcătoare.
unde: TA - total active; Sai - surse atrase şi împrumutate.
Pn TA  Sai
Indicatorii utilizaţi pentru comensurarea diferitelor tipuri de riscuri bancare răspund unor
necesităţi informaţionale în procesul de analiză şi management al acestora, fiind relevantă
coroborarea lor cu indicatorii ce exprimă performanţele financiare ale instituţiei bancare. De
regulă, problema gestiunii riscurilor bancare este abordată separat pentru fiecare risc în parte. Dar
nu trebuie pierdut din vedere faptul că aceste riscuri se află într-o permanentă interacţiune,
afectând în ansamblul lor societatea bancară. Rezultă deci că gestiunea globală a riscurilor este o
necesitate indispensabilă şi reprezintă cea mai bună modalitate de
apărare a băncii împotriva efectelor negative
determinate de materializarea riscurilor financiare.

6.4. Performanţe bancare şi indicatori

de eficienţă a activităţii bancare
Profitul este, în final, scopul esenţial al acţionarilor
unei bănci iar obiectivul este creşterea valorii băncii prin
prevenirea şi diminuarea riscurilor precum şi întărirea şi
creşterea poziţiei băncii pe piaţă. Profitul bancar
reprezintă diferenţa dintre veniturile din dobânzi, comisioane, speze (încasate sau de încasat) şi
cheltuielile efectuate cu dobânzile, comisioanele şi taxele plătite, precum şi cele cu funcţionarea
băncii. Profitul bancar poate fi brut sau net după deducerea impozitului pe profit. Profitul brut
reflectă eficienţa activităţii bancare sintetizând influenţele tuturor factorilor care acţionează direct
sau indirect asupra veniturilor şi cheltuielilor. Principalele venituri şi cheltuieli ale unei bănci sunt
veniturile din dobânzile încasate sau de încasat şi cheltuielile cu dobânzile plătite. Diferenţa dintre
acestea reprezintă venitul net din dobânzi. Ea exprimă capacitatea băncii de a-şi acoperi
cheltuielile cu dobânzile, de a asigura susţinerea sarcinii bancare (diferenţa dintre alte cheltuieli
bancare şi alte venituri bancare) precum şi de a obţine un profit în concordanţă cu obiectivele
strategice ale băncii. În general, managementul întregului portofoliu al unei bănci poate fi denumit
managementul activelor şi pasivelor care reprezintă o parte integrantă a procesului de gestiune în
cadrul unei societăţi bancare. Managementul activelor şi pasivelor este apreciat, în general, ca o
componentă pe termen scurt a procesului complex de gestiune, punând accentul pe managementul
bilanţului contabil de zi cu zi sau săptămâna de săptămâna, în vederea realizării obiectivelor
financiare pe durată scurtă. Obiectivele managementului activelor şi pasivelor constau în creşterea
veniturilor băncii din plasamente, coroborat cu scăderea costurilor surselor atrase, în condiţiile
menţinerii unui risc acceptabil şi respectării reglementărilor în vigoare cu privire la adecvarea
capitalului şi lichiditatea băncii. Astfel, rezultatele activităţii bancare trebuie determinate sub
forma unor valori absolute şi relative, pentru a realiza comparaţii.
 Activitatea complexă a băncilor
comerciale, în special activitatea
financiară, necesită o analiză financiară
completă şi complexă a eficienţei şi
performanţei obţinute. O astfel de
analiză se poate face prin intermediul
indicatorilor de performanţă bancară,
modelele de calcul al acestor putând fi
dezvoltate pentru determinarea
influenţei factorilor asupra evoluţiei fiecăruia dintre indicatori. Deosebit de importantă, dată fiind
aversiunea băncii faţă de risc, este analiza riscurilor asumate de către bancă. În acest scop, se
calculează atât indicatori pentru măsurarea fiecăruia dintre riscurile majore cu care se confruntă
băncile, cât şi un indicator global pentru aprecierea poziţiei de risc a băncii. Pentru evaluarea stării
economice şi financiare a băncii, se utilizează un sistem de indicatori de performanţă
bancară:

Marja netă din dobânzi (rata veniturilor din

dobânzi) – exprimă raportul dinte venitul net din
dobânzi (dobânzi încasate minus dobânzi bonificate),
pe de o parte, şi active valorificate, pe de altă parte.
Di  D P
R Vd  100
A
V

unde: Di - dobânzi încasate; Dp- dobânzi plătite; Av –

active valorificate (= total active – active nevalorificate).
Activele valorificate reprezintă diferenţa dintre totalul activului bilanţier şi suma următoarelor
elemente de activ: casa; mijloace fixe, obiecte de inventar; decontări şi debitori; alte active, care
împreună reprezintă activele nevalorificate. O valoare mare a acestui indicator exprimă a activitate
profitabilă, deci un bun management al activelor şi pasivelo r bancare, dar poate fi şi expresia unui
plasament în active foarte riscante. Un nivel redus al indicatorului poate reflecta cheltuieli mari cu
dobânzile (dependenţă de pasive volatile pe termen scurt), dar şi o atitudine mai prudentă a băncii
care conduce la obţinerea de venituri mai mici din dobânzi.
În general, marja netă din dobânzi variază între 3-10%.
Marja de dobânzi ridicată este caracteristică băncilor de
detaliu care au o largă reţea de sucursale și agenţii în
teritoriu şi îşi procură resursele la un preţ scăzut, în timp ce
băncile cu ridicata au o marjă mai scăzută datorită unui cost
al procurării resurselor mai ridicat.

R ata profitului – se calculează ca raport între profitul

bancar net şi veniturile totale ale băncii.
P
R pr  n 100
TV
unde: Pn – profitul net, TV – total venituri.
Mărimea acestui indicatori depinde, în primul rând, de raportul dintre veniturile şi cheltuielile
bancare şi, în al doilea rând, de structura veniturilor şi costurilor bancare.
Rata utilizării activelor – redă
ponderea veniturilor din activitatea
bancară în totalul activelor bilanţului.
TV
R ua  100
TA
unde: TV – total venituri; TA – total active.

Mărimea acestui indicator depinde de mărimea dobânzii pe piaţă şi de structura activelor bancare.
Maximizarea indicatorului se realizează pentru un anumit nivel dat al ratei dobânzii pe piaţă prin
creşterea ponderii activelor care aduc cele mai mari venituri. Aceste active însă sunt şi cele mai
riscante, prin urmare creşterea ponderii lor determină şi creşterea riscului asumat de către bancă.

R
 ata rentabilităţii economice–
exprimă efectul capacităţii manageriale de
a utiliza resursele băncii pentru a obţine
profit, fiind denumit şi profit la active.
P
R re  n 100
TA
unde: Pn – profit net; TA – total active.
În literatura de specialitate se apreciază că rata rentabilităţii economice este cel mai
relevant indicator al eficienţei bancare deoarece exprimă profitul net în funcţie de modul specific
al procesului intermedierii bancare de optimizare a operaţiunilor active, în condiţiile unui volum
dat al resurselor. Un trend în creştere al valorii acestui indicator este expresia unor rezultate
pozitive obţinute de bancă, dar poate fi şi expresia asumării unui risc excesiv de către
managementul băncii. Un trend în scădere arată faptul că banca respectivă este în dificultate. În
ţările dezvoltate mărimea tipică a acestui indicator este de 0,5-1%.

Rata rentabilităţii financiare – este un indicator

sintetic care exprimă raportul dintre profitul net şi fondurile
proprii ale băncii.
P
R rf  n 100
Fd p

unde: Pn – profit net; Fdp – fonduri proprii.

Acest indicator reprezintă cea mai semnificativă expresie a
profitului care măsoară rezultatele managementului bancar în
ansamblul său şi arată pentru acţionari efectul angajării lor în activitatea băncii. Este de dorit ca rata
rentabilităţii financiare să fie mai mare decât rata medie a dobânzii pe piaţă pentru a face atractive
acţiunile băncii şi a creşte cursul lor bursier. Mărimea tipică a acestei rate în ţările dezvoltate este de
aproximativ 10-12%. O rată a rentabilităţii financiare mai ridicată poate fi efectul unui capital mic, sau
expresie a capacităţii crescute de a obţine prin împrumut resurse suplimentare.

Rata rentabilităţii activităţii de bază - se determină ca raport procentual între venituri

operaţionale şi cheltuieli operaţionale
 V
R  o 100
rab Ch
o

unde: Vo - venituri operaţionale; Cho - cheltuieli operaţionale.

Efectul de pârghie – reprezintă ponderea fondurilor proprii de
nivel 1 în total active (la valoare medie).
Fd
Ef p  p1
100 unde: TA -
TA
total active; Fdp1 - fonduri
proprii de nivel 1.
Activele la valoare medie se
calculează prin adunarea valorii activelor la sfârşitul fiecărei luni şi
împărţirea rezultatului la numărul de luni pentru care se face
calculul. Acest indicator reflectă gradul în care utilizarea unor
resurse suplimentare serveşte creşterii rentabilităţii fondurilor
proprii (a rentabilităţii financiare). Cu cât ponderea fondurilor
proprii de nivel 1 este mai mare, cu atât riscul bancar este mai mic şi efectul de pârghie de
asemenea. O pondere mai mică a capitalului semnifică un risc bancar şi un efect de pârghie mai
mare. Pentru indicatorul „efect de pârghie” abordările sunt diferite de la o țară la alta.

Ponderea pierderilor din credite în total credite –

exprimă eficienţa activităţii de creditare a băncii.
P
P  C 100
pc TC
unde: PC – pierderi din credite; TC – total credite.
Din punct de vedere al eficienţei, acest indicator trebuie să
fie cât mai mic deoarece pierderile sunt suportate direct de
acţionari. Valoarea ratei rentabilităţii financiare este
afectată direct de calitatea creditelor acordate de bancă.

Rata solvabilităţii patrimoniale reprezintă ponderea fondurilor proprii totale (fonduri proprii
de nivel 1 şi fondurile proprii de nivel 2) în activele ponderate în funcţie de risc
Rs  Fd p 100 unde: Fdp - fonduri proprii; Ap - active ponderate în funcţie de risc.
Ap
În ceea ce priveşte nivelul optim al indicatorilor, pentru a
avea o capitalizare adecvată a sistemului bancar, la nivel
internaţional există o poziţie comună în ceea ce priveşte
rata solvabilităţii, care nu trebuie să scadă sub 8%. Rata
de solvabilitate este unul dintre cei mai importanţi
indicatori urmăriţi de BNR și arată cât de bine
capitalizată este o instituţie de credit. BNR a cerut
băncilor începând din 2009 să menţină permanent o rată a
solvabilităţii de cel puţin 10%, peste limita minimă în
vigoare conform reglementărilor europene, care se situează la 8%. La nivelul întregului sistem
bancar, rata de solvabilitate arată capitalurile proprii de care dispun băncile raportat la active
ponderate în funcţie de risc.
Bancherii acordă o deosebită atenţie mesajului pe care îl transmite analiza bazată pe indicatori. De
regulă, băncile gestionează profitabilitatea prin încercarea de a „bate” media pieţei şi de a menţine
profitul stabil şi previzibil, ceea ce atrage noi investitori în domeniul bancar. În acest sens,
indicatorii de profitabilitate sunt elemente extrem de utile, dar informaţiile furnizate de aceştia
trebuie analizate corelat cu alţi indicatori de echilibru, de gestiune şi de risc, întrucât numai
indicatorii de rentabilitate nu oferă o imagine
completă asupra întregii activităţii bancare.
Managementul activelor şi pasivelor a devenit un
model universal acceptat pentru managementul
profitabilităţii, pe de o parte, şi pentru managementul
riscului, pe de altă parte. Obiectivul central al
managementului activelor şi pasivelor bancare îl constituie
creşterea susţinută a profitului, în vederea majorării
rezervelor de capital ale băncii. În acest sens, punctul forte
al oricărei bănci îl reprezintă marjele de dobândă, care pun
în evidenţă pe de-o parte eficienţa intermedierii, iar pe de
altă parte eficienţa rezultatelor obţinute de către bancă.
 Bibliografie recomandată:
 Andrieş, A.M., Performanţa şi eficienţa activităţii bancare,
Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2010
 Badea, L.; Socol, A., Drăgoi, V.; Drigă, I., Managementul
riscului bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2010

Baiu, C., Analiza financiara pe intelesul tuturor, volumul II.
Tentativele de frauda bancara. Managementul performantei
echipei de vanzari si risc, Editura Evrika, 2019

Bistriceanu, G., Noțiuni bancare fundamentale, Editura Economică,
Ediţia a II-a, Bucureşti, 2014

Căpraru B., Retail banking, Editura C.H.Beck Bucureşti 2009
Cechin-Crista, D.; Cechin-Crista, P., Elemente fundamentale ale activităţii bancare, Editura
Mirton, Timişoara, 2008
Cocriş, V.; Chirlesan, D., Tehnica operaţiunilor bancare, Editura Universiăţii "Al.I. Cuza", Iaşi,
2006
Cocriş, V.; Marieş, A.M., Managementul performanţelor şi al riscurilor bancare, Editura
Wolters Kluwer, 2010
Cojocaru C.M., Plăți și opțiuni bancare, Editura Universității din București, 2016
Dardac, N., Barbu, T.C., Instituţii de credit, Editra ASE, Bucureşti, 2012
Dănilă N. (coord.), Corporate banking. Produse şi servicii bancare corporate, Editura ASE,
Bucureşti, 2010
Dănilă, N., Anghel, L.; Sinca, F.E., Retail banking. Produse şi servicii bancare retail, Editura
Economică, Bucureşti, 2012
Dedu, V.; Nițescu, D.C.; Turcan, C., Produse şi servicii bancare, Editura Economică, Bucureşti, 2015
Dimitriu M., Mihalașcu R., Oprea I.A., Managementul riscului bancar, Editura Pro
Universitaria, 2013
Drigă, I., Produse şi servicii bancare, Editura Sitech, Craiova, 2012
Găban L., Retail & corporate banking, Editura Aeternitas, Alba Iulia 2009
Heteş-Gavra, R., Gestiune bancară, Editura Mirton, Timişoara, 2013
Lupulescu, G., Gestiunea internă a profitabilităţii băncilor comerciale, Editura Economică,
Bucureşti, 2011
Moraru, D.; Nedelescu, M., Produse şi servicii bancare, Editura Pro Universitaria, București,
2013
Nedelescu, M.; Bunescu, P., Gestiune bancară, Editura Pro Universitaria, București, 2017
Nedelescu, M.; Ungureanu, M.A., Ungureanu, D. Produse şi servicii bancare, Editura
Universitară, Bucureşti, 2019
Nistor, S., Banking, curs universitar, Cluj-Napoca, 2018
Petrescu, S., Performanţă şi risc în afaceri. Concepte, metode, aplicaţii, Editura Universităţii
"Al.I.Cuza", Iaşi, 2013
Socol, A., Tehnica bancară, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2006
Talpoş, M.F., Internet banking în România, de la provocare la succes, Editura Casa Cărţii de
Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2012
Trenca I., Tehnica bancară, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2008
Trenca, I., Metode şi tehnici bancare, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, Ediţia a 4-a, 2008

Trenca, I.; Bolocan, M.D., Performanţă şi risc în bănci, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2011
Biroul de Credit, http://www.birouldecredit.ro
Eurogiro, http://www.eurogiro.com/
Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul
Bancar, http://www.fgdb.ro
Ghișeul Bancar, http://www.ghiseulbancar.ro
Piaţa Financiară, https://www.piatafinanciara.ro/
Revista Bancherul, https://www.bancherul.ro/
Revista Economistul, http://www.economistul.ro/
Revista Română de Statistică, http://www.revistadestatistica.ro/
Ziarul Financiar, https://www.zf.ro/