Enigma Otiliei

Tema și viziunea despre lume

Romanul Enigma Otiliei, scris de George Călinescu și publicat în anul 1938, este al

doilea roman dintre cele patru romane interbelice ale autorului. Ca teoretician, acesta
respinge proustianul și pledează pentru realismul clasic, ilustrat prin romanul de tip
balzacian.

Universul operei, ce reușește să creeze cu fidelitate iluzia vieții, reprezintă o marcă

specifică realismului. Romanul surprinde societatea românească la începutul
secolului XX. Aceasta este prezentată detaliat, mediul familial și universitar,
restaurantele, cinematografele, plimbările cu trăsura, arhitectura specifică: „Nicio
casă nu era prea înaltă și aproape niciuna nu avea cat superior”, respectiv ferestrele
„de la o înălțime absurdă” sunt redate cu o acuratețe unică, iar preocupările
oamenilor: căsătorie, carieră, îmbogățirea prin orice mijloace construiesc imaginea
verosimilă a unei societăți în care obiectivele principale sunt obținerea banilor și
îmbunătățirea statutului social. În această lume, Felix Sima trăiește experiența iubirii
și a relațiilor de familie înaintea carierei.

Personajele, în manieră specific realistă, reprezintă tipologii umane, fiecare fiind

reprezentativ pentru o trăsătură morală sau socială. Astfel, Costache Giurguveanu
reprezintă avarul umanizat de sentimentele sale față de Otilia, iar aceasta reprezintă
enigmaticul, misterul eternului feminin. Aglae Tulea este „baba absolută fără cusur în
rău”, alături de Stănică Rațiu care întruchipează arivistul, demagogul și parvenitul.
Simion și Aurica Tulea reprezintă omul senil, respectiv fata bătrână, pe când Titi este
simbolul tânărului cu grave probleme mintale (preocupările sale fiind copiatul textelor
și legănatul), iar tipologia ambițiosului, a adolescentului orfan, capabil de a iubi și
hotărât să își facă o carieră „Am de gând să mă specializez, să devin un nume” este
reprezentată de Felix.

Tema centrală a operei este moștenirea, dar aceasta se îmbină și cu alte teme
precum parvenirea, paternitatea și iubirea. Opera, urmărind istoria moștenirii lui
Costache Giurgiuveanu, dezvoltă o temă de factură balzaciană, cea a familiei dintr-o
societate burgheză, în care pozițiile sociale se stabileau după avere.

O primă secvență relevantă pentru aceasta o reprezintă venirea lui Felix în casa
Giurgiuveanu și contactul cu cele două familii. El  asistă la jocul de table, o scenă de
familie, după ce își cunoaște unchiul și pe verișoara sa, Otilia. Prezența lui
Pascalopol, moșier înaintat în vârstă și bogat, ce o iubește pe Otilia atât patern, cât și
viril, alături de Aglae, ce remarcă în mod caustic faptul că „N-am știu că faci azil de
orfani”, datorită faptului că se teme de pierderea averii în favoarea celor doi tineri,
încadrează acțiunea într-o atmosferă neprimitoare ce prefigurează atât două planuri
narative, cât și conflictul principal.

O altă scenă semnificativă pentru tema romanului este instalarea familiei Tulea în
casa lui Moș Costache, sub pretextul îngrijirii bătrânului, atunci când află că acesta a
suferit un atac de cord. Aglae se remarcă, fiind preocupată exclusiv de siguranța
bunurilor materiale ale bătrânului „Treceți toți dincolo, să nu fure vreunul ceva!”. În
mod paradoxal, cei care atentează la bunurile lui Costache sunt chiar membrii
clanului Tulea: Stănică desface vinurile, mănâncă delicatesele și verifică dulapurile.
Indiferența manifestată față de suferința bătrânului accentuează materialismul dus la
extrem al personajelor „Toți se așezară pe ce găsiră ca niște musafiri, uitând
aproape de tot de Moș Costache.”

Incipitul reprezintă un element unic al operei ce construiește un cadru verosimil

pentru desfășurarea acțiunii. Prin indicii spațio-temporali se configurează un topos
real, veridic: „Într-o seară de la începutul lui Iuli 1909, cu puțin înainte de orele zece”,
respectiv „Intra pe strada Antim”. Intrarea în universul operei se face concentric, prin
mișcări succesive, surprinzând un spațiu și un orizont existențial tot mai îngust.
Strada Antim este descrisă minuțios, prin detalierea aspectului caselor, naratorul
surprinzând un efort de a lăsa impresia de eleganță și bun gust: „o caricatură în
moloz a unei străzi italice”. Exteriorul casei lui Costache Giurgiuveanu, prezentat în
detalii semnificative, sugerând lipsa calității materialelor și a gustului estetic,
respectiv aspectul neîngrijit și degradat al clădirii, precum și amestecul haotic de
stiluri trădează snobismul și zgârcenia proprietarului.

Acțiunea este construită pe două planuri narative: unul care urmărește destinul lui
Felix Sima și altul ce se centrează pe lupta pentru moștenirea lui Costache
Giurgiuveanu. Aglae vede în Otilia o posibilă rivală în lupta pentru obținerea averii
fratelui ei și, pentru că fata nu fusese trecută pe numele lui Giurgiuveanu, caută cu
tot dinadinsul să o îndepărteze, strecurându-i adesea câte o aluzie bătrânului. În
momentul în care Costache suferă atacul, clanul Tulea pune stăpânire pe casă, ca
nu cumva Otilia să înstrăineze lucruri sau să îi subtilizeze banii. Profitând de
slăbiciunea Otiliei față de Pascalopol, Stănică Rațiu își pune în aplicare planul de a
rămâne singur cu bătrânul după ce, cu câteva zile înainte, îl spionase ca să vadă
unde își ascunse banii. În acest context, Stănică fură banii, fapt ce determină
moartea lui Costache. Celălalt plan urmărește destinul lui Felix Sima, mai ales
iubirea acestuia față de Otilia. Văzând în aceasta feminitatea absolută, Felix își
dorește să fie alături de ea, însă ea, fire capricioasă, este atrasă atât de tânărul
student cât și de maturul Pascalopol. Comportamentul fetei îl intrigă pe Felix încă din
prima clipă, acesta fiind surprins mereu când Otilia îl alege pe moșier. Protagonistul
se dedică, ulterior, studiului, devenind un medic celebru și intră, prin intermediul
soției, într-un cerc foarte influent. Reacția acestuia la vederea fotografiei Otiliei, pe
care nu o recunoaște inițial, demonstrează conștientizarea de către Felix a faptului
că aceasta a avut dreptate spunându-i „noi nu trăim decât 5-6 ani”.

Enigma Otiliei este un roman fundamental al literaturii române, situat între tradiție

şi inovație, o veritabilă sinteză estetică, o izbândă a prozei românești interbelice.
Lumea banului apare exagerând monstruos viciile umanității. Deși scriitorul însuși
considera ca Enigma Otiliei este un roman realist balzacian, el este văzut astăzi ca
replica polemică la formula balzaciană, adică un “balzacianism fără Balzac” (N.
Manolescu).