Sunteți pe pagina 1din 70

-1-

UNIVERSITATEA INDEPENDENTĂ
“TITU MAIORESCU”
FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE DIPLOMĂ

Tactica ascultării martorilor minori


şi a altor categorii de martori

Coordonator ştiinţific:
Prof. Univ. Dr. Emilian Stancu
Absolvent:

Bucureşti
1999
-2-

PLANUL LUCRĂRII:

Capitolul I
Consideraţii privind proba testimonială în procesul penal
1. Noţiunea şi importanţa procesului penal
2. Reglementarea procesual penală a probei testimoniale
3. Istoricul probei cu martori

Capitolul II
Procesul psihologic de formare a declaraţiilor martorilor
1. Aspecte introductive privind mărturia şi martorul
2. Etapele procesului de formare a declaraţiilor
a. Recepţia faptelor şi a împrejurărilor
b. Prelucrarea (decodarea) informaţiilor
c. Stocarea informaţiilor
d. Reactivarea memorială

Capitolul III
Particularităţi psihologice ale minorului
1. Caracterizarea dezvoltării psihologice a minorului în diferite stadii ale vieţii
2. Factorii care influenţează dezvoltarea psihosocială a minorului

Capitolul IV
Pregătirea ascultării şi psihologia magistratului
-3-
1. Aspecte generale ale pregătirii ascultării minorului
a. Studierea dosarului cauzei
b. Stabilirea martorilor
c. Cunoaşterea personalităţii martorilor
2. Elemente tactice aplicate în pregătirea ascultării
a. Determinarea ordinii de audiere
b. Fixarea momentului audierii
c. Organizarea audierii
3. Psihologia magistratului

Capitolul V
Tactica ascultării propriu-zise a martorului minor
1. Pregătirea ascultării martorului minor
a. Aspecte generale privind ascultarea minorului
b. Determinarea locului de ascultare
c. Asigurarea prezenţei tutorelui, părintelui sau educatorului
d. Cunoaşterea psihicului minorului şi al persoanelor ce îl asistă la
audiere
e. Stabilirea termenului de citare
-4-
2. Audierea propriu-zisă a minorului
a. Identificarea martorului minor
b. Relatarea liberă
c. Formularea de întrebări
d. Aprecierea declaraţiilor
3. Particularităţi tactice în ascultarea minorilor pe grupe de vârstă

Capitolul VI
Ascultarea altor categorii de martori
1. Ascultarea vârstnicilor
2. Ascultarea martorilor handicapaţi locomotori
a. Ascultarea surdo-muţilor
b. Ascultarea nevăzătorilor
3. Ascultarea persoanelor care nu cunosc limba română
4. Ascultarea handicapaţilor psihic

Capitolul VII
Consemnarea declaraţiilor martorilor şi alte metode tehnice de fixare

Capitolul VIII
Aspecte practice şi concluzii
-5-
Capitolul I
Proba testimonială în procesul penal

Din cele mai vechi timpuri justiţia s-a impus ca o funcţie de judecare a
probelor şi de reprimare a actelor şi persoanelor care produc pagube şi suferinţe
altora prin încălcarea regulilor sociale convenite sau stabilite. Statul de drept a
devenit de neconceput fără justiţie, lipsa justiţiei veritabile însemnând arbitrariu
şi nedreptate.
Justiţia este o activitate de rezolvare a litigiilor în litera şi spiritul legilor,
obiceiului, convenţiilor şi contractelor. Cel care înfăptuieşte justiţia caută să
afle adevărul în procesul respectiv pentru a identifica exact încălcarea legii,
victimele, cauzalitatea, răspunderea şi responsabilii.
Descoperirea infracţiunilor, stabilirea vinovăţiei infractorilor pe bază de
probe şi realizarea tragerii la răspundere penală a celor vinovaţi nu are loc
exclusiv prin activitatea de judecată, respectiv prin înfăptuirea justiţiei. Statul
organizează combaterea fenomenului infracţional printr-o activitate mai largă şi
complexă în care antrenează şi alte organe specializate.
Concepută ca o funcţie realizată independent şi imparţial, justiţia s-a
impus ca o idee şi o realitate în care oamenii cred că aceasta îi poate apăra
atunci când drepturile şi interesele lor legitime sunt încălcate, ca similarul
dreptăţii mereu triumfătoare. Fiat justitia pereat mundus.
În rezolvarea cauzelor penale, alături de organele judiciare, participă
activ şi eficient şi alţi subiecţi menţionaţi de legea procesuală , cuprinşi în
mecanismul judiciar – martori, experţi, interpreţi, agenţi procedurali, apărători,
reprezentanţi etc.
În activitatea desfăşurată cu participarea subiecţilor amintiţi apar relaţii
juridice cu drepturi şi obligaţii, decurgând din dispoziţiile legale care
configurează conţinutul unor raporturi de drept specifice.
-6-
Procesul penal este activitatea reglementată de lege, desfăşurată într-o
cauză penală de către organele judiciare cu participarea părţilor şi a altor
persoane, ca titulare de drepturi şi obligaţii, având ca scop constatarea la timp şi
în mod complet a infracţiunilor şi tragerea la răspundere penală a celor care le-
au săvârşit, în aşa fel încât prin aceasta să se asigure ordinea de drept precum şi
apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor.
Persoanele care participă la procesul penal sunt numeroase. Unele
participă din proprie iniţiativă, altele sunt chemate de organele judiciare, unele
sunt interesate în modul de soluţionare a procesului, altele nu au nici un interes
în cauză.
Procesul penal este un fenomen dinamic ce se manifestă ca o activitate
foarte complexă. În cadrul său se desfăşoară activităţi judiciare care au menirea
să propulseze procesul spre atingerea scopului său final.
Scopurile procesului penal se desprind din definiţie: constatarea la timp şi în
mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, pedepsirea persoanelor ce au
săvârşit infracţiuni potrivit vinovăţiei lor şi nici o persoană nevinovată să nu fie
trasă la răspundere penală.
Procesul penal, concretizându-se printr-o activitate complexă care se
desfăşoară progresiv şi coordonat, implică în mod firesc o succesiune de situaţii
cu relevanţă procesuală, provocate şi rezolvate prin intervenţia unor persoane
obligate sau interesate să asigure desfăşurarea activităţii procesuale. Relaţiile
juridice între subiecţii implicaţi în conflictul penal constituie grupa raporturilor
procesuale penale principale, dar în procesul penal apar şi raporturi juridice în
care, alături de subiecţii procesuali principali (statul, organele judiciare şi
părţile) participă şi alte persoane: martori, experţi, apărători, interpreţi, agenţi
procedurali etc.
Persoanele care cooperează în cadrul procesului penal în vederea
atingerii scopului acestuia poartă denumirea de participanţi. Participanţii în
procesul penal au şi denumirea de subiecţi procesuali ce pot fi oficiali şi
-7-
particulari. Subiecţii oficiali sunt judiciari şi extrajudiciari. Subiecţii particulari
sunt principali şi secundari.
Martorii fac parte din categoria subiecţilor particulari secundari, ei având
un rol important în desfăşurarea procesului penal, fiind chemaţi să
îndeplinească anumite sarcini în cadrul acestuia.
Declaraţiile martorilor reprezintă mijloace de probă foarte vechi şi
frecvente în procesul penal. În doctrină s-a arătat că martorii sunt “ochii şi
urechile justiţiei”.
Martorul este persoana care are cunoştinţă despre o faptă sau despre o
împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal (art.
78, Cod de procedură penală).
În literatura juridică, obligaţiile martorilor sunt concentrate în
următoarele aspecte: obligaţia de a se prezenta la chemare, obligaţia de a
depune mărturie şi obligaţia de a relata adevărul.
Drepturile martorilor sunt prevăzute, de asemenea, în literatura juridică:
martorul ce dă declaraţii în cadrul procesului penal este la adăpost de
întrebuinţarea asupra lui a oricăror violenţe, ameninţări, constrângeri fizice sau
psihice (art. 68, Cod de procedură penală); relatările martorilor trebuie să se
circumscrie datelor cauzei în anumite limite prevăzute de art. 86, martorul are
dreptul să refuze răspunsurile la întrebările care exced cadrul legal al audierii
sale; martorii au dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere,
cazare, la venitul de la locul de muncă pe durata lipsei de la serviciu (art. 190,
Cod de procedură penală).
Minorii pot fi audiaţi ca martori. Dacă aceştia nu au împlinit vârsta de 14
ani, ascultarea lor se va face în prezenţa unuia dintre părinţi ori a tutorelui sau
persoanei căreia îi este încredinţat minorul spre creştere şi educare.
Ascultarea martorului se face sub prestare de jurământ (art. 85, Cod de
procedură penală). Minorii sub 14 ani ascultaţi ca martori nu depun jurământ,
-8-
dar organul judiciar care îi audiază le pune în vedere să dea declaraţii în
conformitate cu adevărul.
Martorilor li se aduce la cunoştinţă obiectul la care urmează a se referi în
declaraţiile lor, apoi sunt lăsaţi să facă expunerile respective, după care li se pot
pune întrebări. În expunerile lor, martorii urmează a arăta numai faptele
cunoscute, fără a face o apreciere a acestora.
Aprecierea concretă a probei testimoniale se confruntă în practica
judiciară cu numeroase greutăţi, întrucât, pornind de la principiul legal, toate
declaraţiile martorilor au aceeaşi valoare şi fac dovada în aceeaşi măsură ca
orice alt mijloc de probă. Declaraţiile martorilor se apreciază în funcţie de
numeroase elemente, ca: împrejurări referitoare la persoana martorului (starea
fiziopsihică a martorului, starea morală, raporturile martorului cu cauza şi
părţile în proces), sursa din care provine mărturia, modul în care a avut loc
perceperea faptelor şi a împrejurărilor de fapt etc.
Dacă martorul nu îşi respectă obligaţia de a declara tot ce ştie în legătură
cu faptele cauzei, el poate atrage asupra sa aplicarea unei sancţiuni penale
pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă.
În cadrul procesului penal sunt audiaţi uneori mai mulţi martori. Între
declaraţiile acestora pot apare nepotriviri care se lămuresc după metodele
obişnuite de evaluare a întregului material probator şi prin coroborarea tuturor
faptelor şi împrejurărilor de natură a lămuri cauza. Pentru contradicţiile apărute
în cadrul probelor orale, legea a reglementat un procedeu probator de natură a
elucida asemenea situaţii.
Când se constată că există contradicţii între declaraţiile persoanelor
ascultate în aceeaşi cauză, se procedează la confruntarea acelor persoane, dacă
aceasta e necesară pentru lămurirea cauzei (art. 87, Cod de procedură penală).
Confruntarea duce la corecta audiere a persoanelor ascultate. Ea este o excepţie
de la regula audierii separate a persoanelor, acestea fiind ascultate împreună în
cadrul confruntării.
-9-
Existenţa unor diferenţieri în depoziţiile martorilor, chiar de bună
credinţă, în faţa aceleiaşi realităţi se explică prin faptul că declaraţiile reprezintă
o reflectare a realităţii prin prisma subiectivităţii celui audiat, iar “între
realitatea obiectivă şi reflectarea ei subiectivă există un unghi de deviere”. De
toate acestea trebuie să se ţină seama în audierea martorilor, în special a celor
minori.
În literatura de specialitate, într-o concepţie mai veche se preciza că
minorii care în momentul audierii de către organele judiciare nu au împlinit încă
15 ani, chiar dacă ar avea cunoştinţă despre vreo probă în cauză nu sunt audiaţi
ca martori ci ca informatori. Se prevedea, de asemenea, că informatorii puteau
fi sancţionaţi în cazul în care refuzau să răspundă sau făceau declaraţii
mincinoase.
Ascultarea persoanelor chemate să depună mărturie într-un proces, aprecierea
declaraţiilor lor şi valorificarea acestora, într-un cuvânt administrarea probei
testimoniale, face parte dintre acele activităţi judiciare în care este pusă
pregnant în evidenţă necesitatea respectării, într-o măsură egală, atât a
prevederilor procesuale, cât şi a regulilor tacticei criminalistice.
Ascultarea persoanelor în calitate de martori sau în orice altă calitate
procesuală, de către organele de urmărire penală sau de instanţele de judecată,
indiferent de poziţia acestora în procesul penal, nu poate fi concepută fără
stăpânirea unor cunoştinţe serioase de tactică criminalistică precum şi de
psihologie judiciară.
Legislatorii celor mai vechi timpuri, utilizând proba cu martori în justiţie,
au privit-o cu scepticism, limitând creditul ce trebuia să se acorde depoziţiilor.
În concepţiile empirice şi mistice de tip arhaic se permitea organelor
judiciare să interpreteze în mod liber şi arbitrar proba cu martori. Astfel,
jurământul “cu brazda pe cap” sau instituţia conjuratorilor, cunoscute şi folosite
în vechiul drept românesc constituiau manifestări concrete a unor concepţii
juridice. Concepţiile juridice despre probe erau în concordanţă cu concepţiile
- 10 -
politice şi sociale. Aşa se explică regulile de drept ce permiteau ca nobilul să fie
crezut înaintea ţăranului, clericul înaintea laicului, bărbatul înaintea femeilor.
Mărturisirea era “regina probelor” (proba probatissima), dar era obţinută
de cele mai multe ori prin tortură sau prin procedee de constrângere. De
asemenea, existau şi reguli ce susţineau lipsa de temei a unui singur martor –
testis unus testis nullus – sau reguli ce exprimau necesitatea dublării numărului
de martori faţă de cei anterior ascultaţi, pentru a se dovedi contrariul unei
depoziţii, acestea fiind aspecte ale formalismului cantitativ.
Toţi legislatorii au fost călăuziţi de ideea relativităţii depoziţiilor
martorilor, deoarece mărturia se bazează pe recepţia senzorială şi este totdeauna
lacunară datorită organelor noastre de simţ ce sunt imperfecte. În pofida
multiplelor surse de erori, mărturia este o probă utilă organelor judiciare,
folosită pentru stabilirea adevărului în procesul penal.
- 11 -
Capitolul II
Procesul psihologic de formare a declaraţiilor martorilor

Veridicitatea declaraţiilor unui martor chiar de bună credinţă fiind, ca şi


aprecierea forţei lor probante, nu poate fi concepută fără cunoaşterea
mecanismelor psihologice care stau la baza formării mărturiei.
Mărturia este rezultatul unui proces de observare şi memorare
involuntară a unui fapt juridic urmat de reproducerea acestuia, într-o formă
orală sau scrisă, în faţa organelor de urmărire penală şi a instanţelor de judecată.
Conform precizărilor psihologiei judiciare, mărturia, ca proces de
cunoaştere a realităţii obiective, este structurată în patru faze: recepţia
(percepţia) informaţiilor, prelucrarea logică a informaţiilor, memorarea şi
reactivarea acestora (prin reproducere sau recunoaştere). Procesul de cunoaştere
a realităţii depinde de capacitatea fiecărui individ de a recepţiona informaţiile
primite, de a le prelucra, de subiectivismul şi selectivitatea lui psihică etc.
În literatura de specialitate s-a manifestat ideea că procedeele tactice de
ascultare nu pot şi nu trebuie desprinse de psihologia martorului ci, dintr-o
anumită legitate sau particularitate psihică a acestuia trebuie desprins şi
procedeul tactic a cărui eficienţă a fost verificată de practica audierilor. Se
argumentează că acest mod de tratare, pe lângă avantajul înlăturării unor
paralelisme, îngăduie organelor judiciare de a asocia procedeele tactice cu
anumite manifestări psihice ale martorului. Astfel, cel ce conduce audierea va
şti că o anumită atitudine, anumite particularităţi psihice ale celui ascultat,
impun utilizarea anumitor procedee tactice.
În mod indiscutabil nu poate exista mărturie fără martor, şi nici martor
fără evenimentul judiciar obiectiv, intersubiectiv testabil, care constituie
obiectul mărturiei (onus probiandi).
- 12 -
Enrico Altavilla în lucrarea “Psicologia giudiziaria” precizează că
“fenomenul psihologic al mărturiei are un dublu aspect, pe care nu trebuie să-l
neglijăm: subiectiv şi obiectiv: capacitatea psihologică a individului de a
depune mărturie, proprietatea obiectului sau evenimentului de a forma obiectul
mărturiei.
Astfel, cu privire la mărturie şi la martor, trebuie avute în vedere
următoarele:
a) testimoniabilitatea – acea trăsătură a evenimentului judiciar de
a putea
b) memorabilitatea – constând în capacitatea obiectului de a fi
memorat, ţinându-se cont de acele situaţii ce efectiv nu pot fi
memorate pentru că nu pot fi percepute, ele situîndu-se sub
pragurile perceptibilităţii umane;
c) fidelitatea – care constă în capacitatea individului de a-şi aminti
evenimentul judiciar şi de a depune mărturie;
d) sinceritatea – care constă în disponibilitatea subiectivă a
martorului de a spune adevărul.
Problematica psihologică a mărturiei judiciare şi a martorului este deosebit de
complexă şi ridică importante dificultăţi în activitatea autorităţilor judiciare,
abilitate prin lege să audieze martori. Se insistă asupra dificultăţilor legate de
probaţiunea testimonială şi asupra aspectelor de “infidelitate” şi nesinceritate a
mărturiilor, la care trebuie să vegheze justiţia.
Magistratului îi revine obligaţia de a stabili şi cerceta în formele prescrise
de legea penală şi procesual penală cauzele alterării mărturiilor judiciare
(experimente, expertize, testări intersubiective, biodetecţie etc).
“Erorile şi denaturările care apar în relatările subiecţilor sau în depoziţiile
martorilor, când este vorba de depoziţii în justiţie, pot să fie consecinţa fie a
unei percepţii eronate sau lacunare, fie a unei atitudini care poare orienta atât
percepţia cât şi reproducerea într-o anumită direcţie, fie a unui interval mai lung
- 13 -
de la percepţie la relatare, fie a unor întrebări mai sugestive, la care condiţii se
mai pot adăuga şi altele”.
Procesul de formare a mărturiei are două momente: un moment iniţial –
evenimentul judiciar care este independent de subiectul psihologic (viitorul
martor) şi momentul final – mărturia, care este opera subiectului psihologic.
Între aceste două momente au loc patru etape, caracteristice mărturiei: recepţia
senzorială a faptelor şi împrejurărilor, prelucrarea sau decodarea informaţiilor,
stocarea memorială a informaţiilor, reactivarea memorială a informaţiilor
recepţionate, decodate şi stocate cu prilejul evenimentului.

Recepţia faptelor şi împrejurărilor

Recepţia senzorială este prima fază a trecerii de la eveniment la


constituirea mărturiei care se caracterizează prin obţinerea de către subiectul
psihologic a informaţiilor despre eveniment, devenit pentru acesta obiect de
recepţie senzorială. Recepţia se realizează prin procesele psihice, senzaţii şi
percepţii.
Recepţia senzorială reprezintă un proces psihic de cunoaştere în care
martorul achiziţionează informaţii circumscrise infracţiunii sau făptuitorului
acesteia, fiind momentul în care martorul, prin mijlocirea organelor sale de
simţ, percepe împrejurări legate de fapta săvârşită.
Senzaţia este cea mai simplă formă de reflectare senzorială a însuşirilor
izolate ale obiectelor sau persoanelor prin intermediul unora dintre organele
noastre de simţ.
Percepţia este consecinţa reflectării mai complexe, care conduce la
conştientizare, la identificarea obiectelor şi fenomenelor. Procesul percepţiei
mai este definit ca fiind un act de organizare a senzaţiilor, implicit a
informaţiilor pe care un martor le-a receptat în funcţie de diferiţi factori: interes,
experienţă, necesitate ş.a.
- 14 -
Apariţia senzaţiilor şi a percepţiilor este în funcţie de intensitatea
stimulilor care acţionează asupra analizatorilor. Analizatorul este sistemul sau
aparatul organismului uman alcătuit din organe de simţ, căi nervoase de
transmitere şi centri corespunzători de pe scoarţa cerebrală.
Senzaţia nu se naşte decât în momentul în care stimulul atinge o mărime
minimă, capabilă să provoace senzaţia. Cu cât sensibilitatea analizatorului este
mai mare, cu atât este posibilă naşterea de senzaţii prin stimuli mai puţin
intenşi. În egală măsură există şi o intensitate maximă a stimulilor, dincolo de
care nu se mai produc senzaţii. Intensitatea minimă sau maximă prin care
stimulii pot determina o senzaţie – pragurile senzaţiei – variază de la un individ
la altul. Magistratul trebuie, în această situaţie, să aprecieze în fiecare caz în
parte limitele posibilităţilor de percepţie ale unui martor. Aceste limite sunt
determinate şi de calitatea organelor de recepţie, de prezenţa unor stări de boală
ce pot influenţa negativ apariţia senzaţiei sau pot distorsiona informaţia.
Faptele, obiectele sau persoanele sunt percepute diferenţiat, unele fiind
înregistrate imediat, spre deosebire de altele, care trec pe un loc secundar, deşi
au posibilitatea de a influenţa analizatorii. Cauzele acestei diferenţieri, sub
raport perceptiv, a unei persoane, obiect sau fenomen dintr-o masă mai mare de
oameni, lucruri sau fapte pot fi foarte diferite. Pe lângă elementele psihologice
menţionate există o serie de factori de distorsiune (bruiaj), determinată de
legităţile generale ale senzorialităţii, cu influenţă directă asupra modului de
recepţionare, proprii fiecărei persoane.
a) Modul de organizare a informaţiilor la nivelul cortexului, care se
constituie în structuri şi configuraţii, permiţând martorului să perceapă întregul
înaintea părţilor sale componente. Rapiditatea cu care sunt sesizate elementele
componente ale întregului variază de la un individ la altul. Viteza clarificării
acestor elemente, apariţia detaliilor şi a nuanţelor variază la indivizi din cauza
diferenţei de viteză cu care apar detaliile percepute în cadrul întregului.
- 15 -
b) Constanta percepţiei – fenomen care determină o anumită “corectare a
imaginii” percepute, clasic fiind procesul de aşezare în poziţia normală a unei
imagini care, pe retina noastră apare răsturnată, potrivit legii opticii geometrice.
În acest caz, distorsionările sunt specifice percepţiei de persoane, obiecte sau
împrejurări familiare martorului. Astfel, imaginea care se formează în cortex
redă obiectele percepute în poziţie normală şi de o mărime invariabilă, într-o
rază de aproximativ 150 m. Datorită fenomenului constantei percepţiei, mediul
înconjurător apare pe plan senzorial mai stabil, deoarece în mod obişnuit
diferenţele de formă, mărime, culoare ale obiectelor familiare nu se mai
înregistrează în reala lor variaţie şi fluctuaţie. Este important să se stabilească
dacă martorul este obişnuit cu obiectele, locul sau persoana la care se referă
depoziţia sa, pentru ca, în funcţie de gradul de obişnuinţă se va manifesta la el şi
fenomenul de constanţă a percepţiei şi, în consecinţă, în mod involuntar
martorul va distorsiona realitatea, fie omiţând, fie adăugând informaţii.
c) Fenomenul de iluzie poate duce la percepţii eronate, prin deformarea
subiectivă a realităţii. Dintre diversele iluzii, cele optico-geometrice sunt mai
frecvente în cuprinsul mărturiei. Prin fenomenul de iluzie, recepţia senzorială
este distorsionată prin deformarea subiectivă a unui conţinut perceptiv obiectiv.
Fenomenele care se încadrează în conceptul de iluzie sunt numeroase şi variate:
iluzia optică a întâlnirii liniilor paralele, iluzia inegalităţii unor mărimi egale ca
urmare a contextului în care acestea se află, deformarea distanţelor şi a
proporţiilor obiectelor sau persoanelor etc.
Literatura de specialitate, referindu-se la formarea iluziilor, avertizează
asupra limitelor naturale ale capacităţilor umane senzoriale de a reflecta fidel
realitatea din jur, evenimentele ce se petrec, obiectele şi persoanele aflate la
locul evenimentului – obiect al mărturiei. Se impune necesitatea de a examina
cu atenţie şi spirit critic conţinutul mărturiilor, mai ales când acestea sunt
decisive pentru elucidarea cazului.
- 16 -
d) Fenomenul de expectanţă determină recepţionarea unor anumiţi stimuli de
către o persoană, filtrând alţi stimuli mai puţini importanţi în viziunea ei.
Expectanţa este o stare de veghe a conştiinţei, orientată spre înregistrarea
senzorial perceptivă a unui anumit tip de informaţii posibile şi care, din
această cauză, sunt aşteptate de subiectul psihologic. Expectanţa este o stare
de pregătire pentru a recepţiona anumite stimulări şi a filtra altele.
e) Efectul “halo” este fenomenul ce determină extinderea detaliului asupra
întregului. Acest efect poate genera distorsiuni ale percepţiei reale a
evenimentului – obiect al mărturiei, determinând considerarea întregului în
funcţie şi numai pe baza unui detaliu, în mod neadecvat, necritic.
În cadrul momentului de recepţie a informaţiilor, un rol important în
formarea mărturiei îl au senzaţiile şi percepţiile auditive, vizuale, cinetice,
temporale şi altele.
Recepţia auditivă este asigurată de organul auditiv al omului, capabil să
perceapă într-o infinitate de nuanţe, o multitudine de fenomene sonore ce
însoţesc în mod necesar sau întâmplător săvârşirea unor infracţiuni. În cadrul
mărturiei auditive, declaraţiile martorilor se pot întemeia pe senzaţiile auditive,
cel mai mare interes prezentându-l percepţia şi redarea cuvintelor. Martorului i
se cere reproducerea fidelă a cuvintelor, expresiilor şi nu reproducerea unor
întregi conversaţii în mod exact, important fiind sensul convorbirii. Conţinutul
de idei este exprimat într-o formă comprimată. La conducerea audierii şi la
aprecierea declaraţiilor martorilor va trebui să se ţină seama de posibilităţile
reale ale celui ce percepe declaraţia de a înţelege conţinutul unei convorbiri,
determinate de gradul de complexitate al convorbirii (limba străină, discuţii pe
o temă de specialitate), de gradul de cultură, de nivelul intelectual, de formaţia
profesională.
În raport cu natura extrem de variată a împrejurărilor în care se săvârşesc
infracţiunile, cu natura sunetelor şi zgomotelor ce le pot însoţi, poate prezenta
interes determinarea, pe baza recepţiei auditive, a raportului de distanţă dintre
- 17 -
sursa sonoră şi organul receptor, determinarea direcţiei din care se propagă
semnalul sonor şi determinarea naturii fenomenului acustic pe baza stabilirii
obiectului de la care a putut emana unda sonoră.
Recepţia vizuală este sursa pentru mărturia tip, deoarece în aproape
fiecare pricină penală se resimte necesitatea reconstituirii cât mai fidele a
consideraţiei locului infracţiunii, a localizării spaţiale a unor obiecte, a
precizării unor raporturi spaţiale între obiecte (distanţă, mărime, formă etc.),
dintre obiecte şi persoane a căror prezenţă la locul săvârşirii infracţiunii este
legată de săvârşirea acesteia. Alteori se impune necesitatea precizării însuşirilor
cromatice ale unor obiecte sau ale persoanelor. Percepţia însuşirilor spaţiale ale
obiectelor este dependentă de însuşirile cromatice ale acestora. Coeficientul de
fidelitate al mărturiei ce poartă asupra culorilor şi asupra însuşirilor spaţiale ale
obiectelor este în funcţie de condiţiile de iluminare ale locului unde are loc
percepţia, de condiţiile atmosferice existente, de contextul în care sunt
percepute obiectele, de dimensiunile obiectelor aflate în vecinătate, de textura
cromatică. Vârsta martorilor are o mare importanţă în acest caz, la fel ca şi
profesia acestora. Când aprecierile martorilor sunt susceptibile de neexactitate
organele judiciare pot verifica aptitudinea martorilor prin experimente adecvate.
Percepţia mişcării interesează când este necesară precizarea vitezei
mişcării unor obiecte, părţi ale corpului ce ar putea contribui la cunoaşterea
mecanismului producerii infracţiunii, a cauzelor acesteia sau la înţelegerea
modului de materializare a activităţii ce caracterizează latura obiectivă. Într-o
mărturie, cel mai mare interes îl prezintă aprecierea vitezei. Factorii de care este
condiţionată percepţia vitezei, în general sunt reprezentaţi de viteza obiectivă a
mişcării, precum şi de distanţa dintre vehicul şi martor. Inexistenţa unor criterii
sigure, lipsa de experienţă a martorului atribuie acestor aprecieri o valoare
relativă, deoarece martorul comun evaluează în termeni generali viteza. Se
manifestă tendinţa de a subestima vitezele reduse şi de a supraestima vitezele
- 18 -
mari. Este important să se facă distincţie între aprecierile făcute de pieton şi
aprecierile făcute de persoanele aflate în mijloace de transport în mişcare.
Percepţia timpului este necesară pentru localizarea în timp a activităţilor,
acţiunilor, împrejurărilor ce gravitează în jurul martorilor sau a făptuitorilor.
Astfel, se localizează în timp fapta săvârşită, precum şi alte activităţi legate de
infracţiune sau înfăptuitor, durata în timp a infracţiunii, succesiunea
împrejurărilor importante. Principala cauză obiectivă a neputinţei martorului de
a localiza în timp infracţiunea precum şi alte activităţi este intervalul mare de
timp dintre momentul receptiv şi cel al reproducerii. Alte cauze pot fi: lipsa de
semnificaţie pentru martor a unor anumite împrejurări, lipsa de atenţie, tipul
perceptiv şi de memorare căruia îi aparţine martorul etc. Ajutorul pe care
organul judiciar îl poate acorda martorului la localizarea temporală a unor fapte
este uneori decisiv. De aceea, se impune cunoaşterea personalităţii martorului, a
preocupărilor şi a aptitudinilor sale etc. Experimental s-a evidenţiat tendinţa
cvasigenerală de supraevaluare a duratelor scurte de timp şi de subevaluare a
duratelor lungi. Martorii pot face aprecieri corecte prin folosirea instrumentelor
de măsurare a timpului, prin notarea duratei fenomenului, deliberat sau
întâmplător.

Prelucrarea (decodarea) informaţiilor

Aceasta este a doua etapă importantă a formării declaraţiilor martorilor,


etapă ce este legată de procesul receptiv. În unele lucrări de specialitate această
etapă este tratată în cadrul primei etape a formării declaraţiilor. Dintre factorii
meniţi să influenţeze direct calitatea prelucrării, cei mai importanţi sunt:
experienţa de viaţă a martorului, gradul său de cultură, profesiunea, capacitatea
de apreciere a spaţiului şi timpului sau a vitezei. Magistratul trebuie să se
raporteze la modul în care persoana ascultată percepe însuşirile spaţiale ale
obiectului, timpul, durata de desfăşurare a unui eveniment. În cadrul decodării
- 19 -
informaţiilor, aprecierea saţiului şi a dimensiunilor, percepţia timpului şi a
vitezei sunt foarte importante.
Aprecierea spaţiului, a dimensiunilor obiectelor este un proces relativ ce trebuie
verificat datorită tendinţelor dimensiunilor de a fi supraestimate sau
subestimate.
Percepţia timpului, a duratei de desfăşurare a unui eveniment este
relativă. Se impune localizarea în timp a unui fapt produs, de regulă cât mai
repede. Aprecierea unei acţiuni depinde mult de timpul subiectiv diferit de cel
real, tendinţele de comprimare fiind întâlnite în stările afective pozitive.
Aprecierea vitezei este un proces complex ce implica percepţii temporale sau
spaţiale, legate de drumul parcurs într-un anumit timp, de obiectele pe lângă
care se trece, ca şi distanţa de la care se face recepţia. Aprecierea vitezei
depinde direct de gradul de specializare al martorului.
Acest proces ce implică aprecierea timpului, spaţiului şi vitezei apare ca
rezultat al colaborării dintre organele de simţ, gândire şi memorie, explicându-
se astfel influenţa proceselor asociative asupra recepţiei şi prelucrării
informaţiei.
Decodarea informaţiei nu constituie punctul final al prelucrării acestora.
Trebuie să se ţină cont de conţinutul conotativ al cuvintelor folosite de martor,
de valorizarea acestora pentru înţelegerea nuanţelor exprimate. Este importantă
semnificaţia individuală a altor cuvinte, calitatea afectogenă dobândită,
deoarece se pot introduce uşor elemente distorsionate. Descoperirea unor
asemenea semnificaţii trebuie făcută cu abilitate şi tact. Doar în procesul de
decodare se conştientizează deplin calităţile spaţio-temporale şi se estimează
valoarea lucrurilor, fiinţelor etc. În acest moment apar însă şi distorsiuni
involuntare deoarece reflectarea timpului, a spaţiului şi a vitezei se efectuează
prin interacţiunea mai multor organe de simţ, ceea ce potenţează sensibil
relativitatea lor.
- 20 -
Stocarea informaţiilor

Constituirea mărturiei este strâns legată de calitatea proceselor amnezice,


desfăşurate în trei etape succesive, respectiv achiziţia, reţinerea (conservarea) şi
reactivarea.
Stocarea informaţiilor prelucrate se efectuează prin procesele de
întipărire şi păstrare a elementelor de informaţie referitoare la conţinutul
acţiunii la care a participat martorul. Întipărirea (engramarea) nu este o acţiune
mecanică, exercitată asupra masei cerebrale, ci trebuie înţeleasă ca formarea
unor urme funcţionale (aparent datorate schimbărilor calitative ce se produc în
acizii nucleici).
Faptele întipărite anterior – arată A. Chircev (1975) – nu rămân
neschimbate pe măsura acumulării unor date noi, ci suferă însemnate
modificări. Cele două categorii de date (vechi şi noi) se organizează în cadrul
memoriei în unităţi logice cu o structură mai complexă decât aceea a grupelor
componente. Aceste unităţi se supun unor reorganizări şi grupări atunci când
subiectul asimilează noi informaţii. Fenomenul reminiscenţei (restabilirea în
memorie a faptelor uitate) este dovada concludentă a caracterului dinamic al
păstrării.
Pe plan juridic, problema memoriei are o componentă calitativă diferită,
întrucât interesează nu atât cantitatea de date memorate şi redate de către
martor, ci corectitudinea, fidelitatea acestora, certitudinea subiectivă a
informaţiilor stocate, având o importanţă particulară în mărturie.
Stocarea memorială nu reprezintă o simplă înregistrare mecanică, o
fotografie fidelă a celor percepute de o persoană, ci este un proces dinamic,
activ, de prelucrare ţi de sistematizare a datelor receptate, în funcţie de
personalitatea fiecărui individ, de interesul manifestat faţă de o anumită
problemă.
- 21 -
La ascultarea martorului, organul judiciar trebuie să ţină seama de
factorii ce condiţionează procesul memorizării.
1) Durata stocării memoriale. Rapiditatea fixării şi timpul de conservare a
informaţiilor percepute sunt în funcţie de durata memoriei (scurtă, medie,
lungă) şi de cauza uitării. Astfel, sunt martori cu o percepţie rapidă, dar în
memoria cărora datele recepţionate se păstrează un timp scurt. Memoria
acestora poate fi corectă şi fidelă numai dacă ascultarea are loc într-un interval
cât mai apropiat de momentul percepţiei. Alţi martori prezintă o fixare mai
lentă, însă stocarea este de mai lungă durată. Declaraţiile acestora pot fi corecte
numai în măsura în care evenimentul perceput nu a fost prea complex şi nu a
avut o desfăşurare rapidă, altfel recepţia lor devenind incompletă.
Interesul diferenţierii acestor procese psihice e justificat de faptul că, de
obicei, martorul nu e ascultat imediat după producerea faptelor, ci după un
interval de timp, când există posibilitatea pierderii din memorie a unor date
semnificative.
2) Tipul de memorie al martorului. În funcţie de acest criteriu, există
martori cu memorie auditivă, vizuală sau afectivă etc. Memoria poate fi
mecanică sau logică, după cum a fost sau nu înţeles materialul informativ
receptat. Memoria poate fi voluntară sau involuntară, potrivit atitudinii şi
interesului manifestat de martor în reţinerea aspectelor percepute. În mărturie
intervine cel mai adesea memoria involuntară.
3) Uitarea. Uitarea este un fenomen natural care determină denaturarea
treptată a informaţiei percepute de un martor în legătură cu o anumită
împrejurare sau persoană. Procesele inhibitive de la nivelul scoarţei cerebrale,
specifice uitării, sunt determinate atât de timp cât şi de unii factori de natură
afectivă, cum ar fi interesul pentru memorare, impresia produsă de eveniment,
temperamentul martorului sau vârsta acestuia. Uitarea nu poate fi totală nici la
un martor cu memorie slabă.
- 22 -
Psihologia mărturiei trebuie să înfăţişeze toate răspunsurile corecte şi
false şi să determine justeţea depoziţiilor în raport cu calitatea lucrurilor relatate
şi cu diferite împrejurări individuale.

Reactivarea memorială

Reactivarea conţinuturilor (informaţiilor) recepţionate, decodate şi


stocate anterior se referă fie la recunoaşterea obiectelor, persoanelor sau a
situaţiilor receptate mai demult de către subiect, fie la reproducerea (descrierea,
relatarea) verbală a lor.
Reproducerea constituie forma prin care martorul comunică organelor
judiciare faptele percepute cu ocazia ascultării. În cazul mărturiei, reproducerea
poate îmbrăca forma verbală sau scrisă. Calitatea conţinutului datelor reproduse
depinde de calitatea percepţiei faptelor sau împrejurărilor, de condiţiile
obiective şi subiective ce au putut influenţa procesul perceptiv, de fixarea
datelor în memoria martorului. Este importantă pentru fidelitatea unei mărturii
reducerea emotivităţii fireşti a martorului. Pentru aceasta, potrivit regulilor
tactice de ascultare este necesară crearea unei atmosfere cât mai destinse,
evitându-se atitudinile sau condiţiile stresante de natură să-l inhibe pe martor.
Recunoaşterea este frecvent întâlnită în practica organelor judiciare, în ipoteza
recunoaşterii de persoane sau de obiecte. Acest proces psihic se desfăşoară mai
uşor, fiind mai simplu de realizat, întrucât nu solicită un efort de memorare
deosebit. Reactivarea se face prin compararea a ceea ce a fost perceput anterior
cu ceva care este perceput în momentul audierii. Fidelitatea recunoaşterii poate
fi influenţată de factori obiectivi şi subiectivi ca în cazul reproducerii, în
depoziţie apărând informaţii asemănătoare celor reale, eronate sau denaturate.
Intervenţia şi eventuala sugestie din partea celui care conduce ancheta pot
contribui la producerea unor erori regretabile. Relatarea spontană este cel mai
bun procedeu de a afla tot conţinutul memorial al martorului. Relatările
- 23 -
martorului pot conţine denaturări prin adiţie, prin omisiune, prin substituire sau
prin transformare.
Declaraţia martorului, chiar aceea dată în condiţii care ne îndreptăţesc să
o considerăm veridică, adesea se dovedeşte neveridică. Declaraţia cea mai
demnă de crezut dată cu dorinţa sinceră de a spune numai adevărul se bazează
numai pe posibilităţile memoriei prin care se reţine ceea ce la timpul respectiv i-
a atras atenţia martorului. Atenţia este un instrument destul de imperfect pentru
percepţie, iar memoria însăşi denaturează, cu timpul, imaginile imprimate şi le
lasă uneori să devină palide. Acest gen de “urcare şi scădere” a memoriei
împinge la o suplinire inconştientă a lacunelor care s-au format puţin câte puţin,
în retransmiterea celor văzute şi auzite strecurându-se născocirea şi
autoînşelarea.
Comunicarea, transmiterea informaţiilor, este direct condiţionată de
capacitatea de verbalizare a martorului, de posibilităţile sale de transmitere
fidelă a imaginilor memorate în limbaj vorbit sau scris.
Mărturia este o probă excepţional de utilă dacă cel ce o administrează îi
cunoaşte bine limitele.
- 24 -
CAPITOLUL III
PARTICULARITĂŢI PSIHOLOGICE ALE MINORULUI

Psihologia copilului studiază creşterea mintală, dezvoltarea conduitelor (a


comportamentului) inclusiv conştiinţa până la faza de trecere pe care o
constituie adolescenţa şi care marchează inserţia individului în societatea
adultă. Creşterea mintală este inseparabilă de creşterea fizică, în special de
maturizarea sistemului nervos şi a sistemelor endocrine, continuând până la
vârsta de 16 ani.
După naştere, influenţele mediului capătă o importanţă mare, atât din
punct de vedere organic cât şi mintal. Psihologia copilului minor studiază
factorii de maturizare biologică şi factorii ce depind de exerciţiu, de experienţa
câştigată, de viaţa socială în general.
Perioada de dezvoltare umană a minorului a fost caracterizată de
psihologul de pregătire freudiană Erick H. Erikson prin împărţirea ei în cinci
cicluri ale vieţii şi anume:
- stadiul I – primul an de viaţă;
- stadiul II – de la 1 la 3 ani – în care se dezvoltă caracteristici
legate de autonomia şi emanciparea copilului de tutelă;
- stadiul III – între 4 şi 5 ani – este stadiul dominat de
constituirea iniţiativei motorie şi intelectuală ce se instrumentează prin
abordare de acţiuni ca jocul şi comunicarea prin vocabular. În acest
stadiu se formează sentimentul de vinovăţie ce se stabilizează în
structura personalităţii;
- stadiul IV – între 6 şi 11 ani – se consumă în jurul perechii
complementare de trăsături psihopotenţiale, sârguinţa şi inferioritatea.
Şcoala absoarbe cea mai mare parte a disponibilităţilor copilului,
impunând reguli şi tendinţe spre sârguinţă, dar şi trăirea inferiorităţii
- 25 -
în cazul în care copilul nu poate răspunde cerinţelor impuse.
Inferioritatea se manifestă ca reacţie de eşec;
- stadiul V – între 12 şi 18 ani – este dominat de conştientizarea
identităţii eului. Dacă identitatea eului se trăieşte amplu, se întăresc la
adolescent încrederea, autonomia şi iniţiativa. Confuzia de roluri sau
identificarea cu roluri negative este frecventă la copiii delicvenţi şi
implică întărirea neîncrederii, îndoielii, ruşinii şi inferiorităţii. Eşecul
de roluri nu este recuperat în etapele următoare ale vieţii.
Psihologul Donald Super, în lucrarea “Ocupational psychology” descrie
două
stadii ale vieţii pentru minor, acestea fiind:
- copilăria – dominată de procesul creşterii (1-15 ani), când se realizează
integrarea socială prin instruire (socializarea cunoştinţelor) şi prin constituirea
de interese vocaţionale;
- adolescenţa – ce se caracterizează printr-o evidentă maturizare
biologică (15-20 ani) şi prin creşterea capacităţii de adaptare profesională şi a
identificării de sine.
În copilărie se formează toate conduitele importante adaptative, se pun
bazele personalităţii, se constituie structurile mai importante energetice,
intelectuale, creative, inclusiv sociabilitatea, o serie de aptitudini,
caracteristicile comportamentelor de bază, reacţiile afective, voliţionale,
multilateralitatea aspiraţiilor etc. În copilărie are loc procesul alfabetizării,
proces ce începe înainte de intrarea copilului în şcoală şi prin care se
definitivează adaptarea copilului la condiţiile nivelului social de cultură.
Posibilităţile de a scrie şi de a citi devin active şi servesc trebuinţelor şi
intereselor psihice intelectuale, întreţinând un nivel de cultură.
Perioada adolescenţei este legată de problemele intime ale integrării
şcolare şi sociale ale copiilor şi de aspectele complexe ale personalităţii
acestora. Sensibilitatea psihică a minorului puber şi adolescent aflat în plin
- 26 -
proces de dezvoltare a eului şi a conştiinţei de sine şi într-un salt de mentalitate
şi responsabilitate determină o fragilitate faţă de orice fel de influenţe.
Particularităţile de personalitate se accentuează, dilatându-se impetuos.
Legătura psihologiei judiciare cu ştiinţa dreptului este reclamată de
necesitatea de a oferi dreptului un instrumentar al interpretării corecte a
conduitei umane. Astfel, dreptul îi limitează psihologiei judiciare aria de
extensie strict la conduita umană analizată din perspectiva normelor juridice
referitoare la martor. Cunoscând psihologie judiciară, criminaliştii vor putea
trage concluzii juste cu privire la intenţiile, motivaţiile şi acţiunile martorilor.
Pentru vasta şi complexa activitate de ascultare a martorilor este necesar să se
cunoască întregul registru al potenţialului psihologic al individului uman în
fiecare stadiu de viaţă.
- Perioada de la 1 la 3 ani nu prezintă interes în cazul anchetei
penale;
- Perioada preşcolară de la 3 la 6 ani se caracterizează prin
integrarea minorului în viaţa socială, prin dezvoltarea personalităţii acestuia, a
capacităţilor sale de cunoaştere. Tipul fundamental de activitate este jocul. În
această perioadă se diferenţiază conduitele faţă de persoane de diferite vârste şi
ocupaţii, aflate în ambianţa cultural-socială a copilului, se continuă dezvoltarea
diferenţierilor fine în antrenarea funcţională a structurilor scoarţei cerebrale.
Datorită dezvoltării imaginaţiei, copilul descoperă faptul că, imaginar, poate să
creeze, să schimbe, să îmbogăţească realitatea. Se intensifică dezvoltarea
limbajului, a conştiinţei de sine, iar câmpul atenţiei este dominat de o înţelegere
mai profundă a situaţiilor. Simbolistica infantilă este impregnată de decalajul
între dezvoltarea afectivităţii faţă de cea intelectuală. Percepţia devine
observaţie perceptivă şi serveşte învăţării. Curiozitatea capătă un statut similar
jocului, memoria fiind mai activă în timpul jocului. Copilul uită repede însă,
deoarece fixarea este fluctuantă şi adeseori superficială. Concentrarea creşte de
la 5-7 minute la 20-25 minute şi chiar 40-45 minute. Gândirea intuitivă
- 27 -
operează cu coordonate relative. Creşte aria situaţiilor în care constantele
perceptive acţionează relativ corect, copilul evaluează cu multă corectitudine
obiectele de la distanţă ca fiind mici sau mari, late sau înguste. Dezvoltarea
vorbirii se realizează în direcţia alcătuirii contextului, propoziţiile devenind mai
lungi şi mai complexe. Tot în această perioadă se dezvoltă minciuna
intenţionată, dar care nu prezintă gravitate. Unele din însuşirile dobândite în
această perioadă devin stabile, iar altele influenţează cu structuri specifice
conduitele în etapele următoare.
- Perioada şcolară de la 6 la 10-11 ani - este caracterizată ca fiind
un “sfârşit al copilăriei”, ce prezintă caracteristici importante şi progrese în
dezvoltarea psihică. Învăţarea devine tipul fundamental de activitate, activitatea
şcolară solicitând intens activitatea intelectuală, iar rolul atenţiei se
conştientizează. Şcoala dezvăluie copilului viaţa socială cu mecanismele ei.
Asimilarea cunoştinţelor noi continuă şi creşte şi interesul faţă de cărţi.
Orientarea gândirii spre concretul complex detaşat de percepţia imediată se
însoţeşte de operaţii logice. În vorbirea copilului începe să fie frecvent folosit
superlativul în descrierea de situaţii, întâmplări şi obiecte. Copilul devine
sensibil la informaţiile sociale şi la opinia celor din jur. Volumul de lecturi este
în creştere, fapt ce contribuie la dezvoltarea imaginaţiei. Spiritul critic se
dezvoltă la fel ca şi spiritul de evaluare. Antrenate şi exercitate, capacităţile
senzoriale perceptive şi interpretative devin mai acute şi eficiente. Dezvoltarea
cunoştinţelor şi a sistemului conceptual creează o anumită corelaţie între real –
posibil şi imposibil în procesul cunoaşterii. În gândire încep să se manifeste
independenţă şi supleţe şi devine mai evident spiritul critic întemeiat logic. În
această perioadă se constituie bazele personalităţii, constanţa de sine şi se
creează o largă deschidere spre viaţa socială.
- Perioada pubertăţii de la 10 la 14 ani - se caracterizează prin
trecerea spre maturizare şi integrare în societatea adultă, prin imensa dezvoltare
a personalităţii. Tipul fundamental de activitate pentru această perioadă devine
- 28 -
învăţarea şi instruirea teoretică şi practică, suplimentată cu interese şi aptitudini,
devenind în mare măsură învăţare socială diferenţiată şi autoînvăţare.
Independenţa şi autonomia se cuceresc pas cu pas. Tânărul îşi descoperă
aptitudini, abilităţi, forţa fizică şi spirituală, începe să-şi construiască intens
lumea interioară a aspiraţiilor, intereselor şi idealurilor. Uneori, tânărul este
considerat copil, alteori, i se atribuie ieşirea din copilărie, ceea ce creează reacţii
diferenţiate, după împrejurări. Individualizarea se manifestă pe planurile
intelectuale şi de relaţionare. Tânărul se integrează în generaţia sa prin
exprimarea identităţii proprii şi faţă de adulţi. Astfel, se dezvoltă atitudini,
concepţia despre lume şi viaţă, au loc manifestări de creativitate şi implicit
structuri motivaţionale puternic energizate şi se conturează idealurile ca
structuri psihice valorice prospective şi de tensiune ale personalităţii. Se menţin
trăsăturile operaţiilor concrete şi se generalizează cele propoziţionale. Gândirea
devine mobilă, fiind capabilă să realizeze cu egală uşurinţă raţionamente directe
şi inverse, de la cauză spre efect şi invers, de la condiţii spre consecinţă. Se
dezvoltă gândirea abstractă, demersul analitico-sintetic şi se multiplică punctele
de vedere. Tânărul stăpâneşte instrumente deductive, are mobilitate în gândire
şi este capabil să inventarieze alternativele, ansamblu de posibilităţi, pornind de
la condiţiile date. Efectele învăţării fiind rapide, se deschide calea instruirii. Se
trece de la memorarea textuală la cea inteligibilă, cu reproducere de cuvinte
proprii, intervine gruparea materialului, schematizarea şi condensarea lui. Este
evidentă aspiraţia la autonomie, emancipare, originalitate şi non-conformism.
Adolescenţa avansată este marcată de definirea personalităţii tânărului, proces
favorizat de integrarea lui socială, de asumarea de roluri de răspundere, în care
tânărul participă ca agent al transformării sociale şi al propriei dezvoltări
psihice.
- Perioada adolescenţei de la 14 la 18 ani - este dominată de
adaptarea la starea adultă, de procesul de câştigare a identităţii, de
intelectualizarea pregnantă a conduitei. Fiecare structură mentală nouă,
- 29 -
integrând structurile precedente, reuşeşte în acelaşi timp să elibereze în parte
individul de trecutul său şi să inaugureze activităţi noi. Apar identificările cu
adulţii luaţi drept model. Important în această perioadă este rolul autonomiei
concrete şi mai ales rolul construcţiilor cognitive ce permit anticiparea
viitorului. Autonomia morală ce apare pe plan interindividual dobândeşte odată
cu gândirea formală o dimensiune în plus. Este o fază de intensă trăire şi
dezvoltare psihică, încărcată de conflicte interioare. Tânărul manifestă
impulsivitate, unele extravaganţe, nelinişte, dificultăţi de concentrare, oboseală
la efort. Individualizarea se intensifică pe planurile intelectuale şi de relaţionare.
Părerile personale încep să fie argumentate şi capătă o validare de generaţie.
Începe să crească interesul pentru probleme abstracte şi de sinteză, dar şi pentru
participarea la roluri sociale deosebite. Apare dorinţa de afirmare personală, ca
expresie a socializării. Se dezvoltă gândirea abstractă, prin îmbogăţirea şi
lărgirea încorporării de conduite adulte. Adolescentul este interesat de
responsabilităţi în care să existe dificultăţi de depăşit spre a-şi măsura forţele.
Individualizarea şi conştiinţa de sine devin mai dinamice şi capătă dimensiuni
de “demnitate” şi de “onoare”. Este intensă socializarea aspiraţiilor, aspectele
vocaţionale, profesionalizarea ce se conturează treptat, cuprinzând în esenţă şi
elemente importante ale concepţiei despre lume şi viaţă. Gustul informaţiei
continuă diversificându-se şi orientându-se mai mult spre domeniul profesional
şi cel social. Din punct de vedere intelectual în această perioadă se atinge
maturitatea individului.
Dezvoltarea psihică a minorului este rezultatul interacţiunii factorilor
externi (mediul şi educaţia) şi factorilor interni (ereditatea şi trăsăturile
psihosociale ale personalităţii). Factorii externi şi interni se află într-o strânsă
interdependenţă, ponderea lor cunoscând o mobilitate continuă de la un individ
la altul, de la un stadiu de viaţă la altul şi de la o componentă a dezvoltării la
alta. Invarianţa este interacţiunea dintre ei, în fiecare caz şi moment
manifestându-se diferit, dar concret. Ereditatea cuprinde un complex de
- 30 -
dispoziţii virtuale sau scheme funcţionale care se transmit de la antecesori la
succesori prin intermediul mecanismelor genetice. Patrimoniul ereditar al
fiecărui individ rezultă din combinarea unităţilor genetice materne şi paterne.
Majoritatea autorilor sunt de părere că zestrea ereditară la om se manifestă pe
două planuri principale, unul în determinarea unor trăsături generale ale speciei
(structura anatomofiziologică a organismului), şi celălalt în determinarea unor
particularităţi individuale. Nu se poate vorbi de o ereditate psihic pură, deoarece
fenomenele psihice se formează de-a lungul vieţii şi activităţii individului.
Toate fenomenele psihice, începând cu cele simple sau elementare şi încheind
cu cele complexe sau superioare, sunt rezultatul interferenţei factorilor ereditari
cu influenţele de mediu. Există un “mecanism constructiv intern”, care în
timpul vieţii, prin maturizare, mijloceşte acţiunea factorilor interni şi
direcţionează dezvoltarea individuală, asigurându-se un echilibru între individ şi
mediul fizic şi social.
Mediul şi individul constituie două entităţi corelative cu funcţii
complementare, fiecare oferind posibilităţi nelimitate pentru acţiunea celeilalte.
Mediul fizic reprezintă totalitatea condiţiilor bioclimatice în care trăieşte fiecare
individ. Acţiunea acestuia se îndreaptă în direcţia adoptării unui regim de viaţă,
în corelaţie cu mediul social ce reprezintă situaţia educaţională, cu referiri la
structura naţională, organizarea politică, cultura materială şi spirituală,
conştiinţa socială, toate acestea punându-şi amprenta asupra dezvoltării psihice.
În cadrul mecanismului de dezvoltare, educaţia deţine rolul cel mai
important, determinând specificul activităţii minorului, ce se manifestă direct şi
indirect prin intermediul celorlalţi factori. Dezvoltarea este efectul şi premisa
educaţiei. Faptul că educaţia generează noi forme de activitate cu cerinţe tot mai
complexe, ce presupun amplificarea continuă a eforturilor copilului, îl obligă pe
acesta la o restructurare perpetuă a proceselor şi însuşirilor psihice,
impulsionând şi consolidând procesul dezvoltării. Nici unul din factori nu
dispune de posibilităţi nelimitate, rolul fiecăruia fiind dependent de ceilalţi.
- 31 -
Predispoziţiile ereditare incumbă şi o latură conservatoare care impune anumite
limite ce nu pot fi depăşite, orice exagerare sau forţare din partea educaţiei
putând avea consecinţe negative pentru dezvoltarea personalităţii umane.
Relaţia dintre educaţie şi dezvoltare cunoaşte oscilaţii în funcţie de stadiul de
evoluţie a copilului şi în funcţie de etapa istorică şi de condiţiile sociale pe
fondul cărora se desfăşoară acţiunea educaţională.
Cunoaşterea martorului minor sub aspectele personalităţii, a
temperamentului său, pe grupe de vârstă, ţinându-se cont şi de mediul social în
care s-a format, de educaţia primită, este importantă pentru credibilitatea
personală a acestuia.
Fiind însuşiri esenţiale şi durabile, trăsăturile caracteriale ale
personalităţii determină un mod constant de manifestare. De aceea, se impune
cunoaşterea tuturor particularităţilor specifice vârstei, a trăsăturilor de caracter
ale martorilor, pentru a se prevedea cu multă probabilitate modul de manifestare
a minorului în diferite împrejurări impuse de organele judiciare.
Reputaţia, consideraţia de care se bucură martorul în mediul social căruia
aparţine, atitudinile, convingerile, aspiraţiile, idealurile, educaţia, ca aspecte de
conţinut ale caracterului uman, de natură a configura caracterul său moral,
constituie elemente de apreciere a credibilităţii personale a martorului.
Indiciul psihologic ce derivă din moralitatea martorului minor este
insuficient pentru a aprecia poziţia de imparţialitate sau de parţialitate a
martorului, dar o pluralitate concordantă de astfel de indicii dobândeşte într-o
anumită măsură o valoare sporită. Personalitatea celui de la care emană
mărturia, considerată în ansamblul atributelor sale, constituie un criteriu de
apreciere a valorii acesteia. Acestui element trebuie însă să i se asocieze şi
altele, în primul rând poziţia subiectivă a minorului în pricina în care depune
mărturie.
Un alt element valoros de credibilitate al martorului îl furnizează
cunoaşterea trecutului său, a educaţiei primite, a mediului al cărui produs este,
- 32 -
deoarece toate aceste elemente îi determină minorului concepţia despre lume şi
viaţă şi modul de a gândi. Mărturia va purta întotdeauna amprenta unui anumit
mediu social, a deprinderilor, a educaţiei primite de către minori.
În cadrul mărturiei, un element de credibilitate al martorului îl constituie
apartenenţa sa la unul din tipurile psihologice căruia îi aparţine. În literatura
psihologică există încercări de a aşeza martorii într-o categorie sau alta, în
funcţie de trăsăturile temperamentale dominante, deoarece acestea îşi pun
amprenta asupra percepţiei, memorării şi reproducerii faptelor în cadrul
mărturiei, fidelitatea acesteia fiind dependentă de ele. Multitudinea şi
relativitatea criteriilor aşezate la baza acestor distincţii a condus la pulverizarea
martorilor în tot atâtea categorii, situaţie care nu serveşte practicii judiciare.
Examinarea martorilor în funcţie de tipul psihologic căruia îi aparţine a condus
la constatarea că gruparea lor în două categorii – obiectivi şi subiectivi –
acoperă întreaga diversitate psihologică, oricare din tipurile descrise de diverşi
autori înscriindu-se fie în tipul obiectiv, fie în tipul subiectiv. Martorul minor ce
aparţine tipului obiectiv e un martor precis, un bun observator, ce înregistrează
corect şi memorează fidel faptele. Martorul minor ce aparţine tipului subiectiv
percepe faptele pe un fond afectiv şi este expus sugestiei.
- 33 -

CAPITOLUL IV
Pregătirea ascultării martorilor şi psihologia magistratului

Apărută într-o epocă de plină evoluţie a procesului penal român, timp în


care, sub forma sintetică a unor adagii, s-au cristalizat o seamă de principii al
căror adevăr, în bună parte nici astăzi nu a fost dezminţit, instituţia mărturiei a
reprezentat o îndelungată perioadă de timp aproape singurul mijloc de probă.
Proba relativ simplă şi uşor de administrat, dar adeseori anevoios de a fi
apreciată, modalitate firească de informare a organelor judiciare a cărei valoare
a fost discutată, mărturia îşi păstrează şi astăzi nealterarea, utilitatea.
Caracterul complex al probei testimoniale, importanţa sa în stabilirea
adevărului în procesul judiciar, impun o pregătire serioasă, minuţioasă, a acestei
activităţi procedurale, precum şi o desfăşurare a sa pe baza normelor procesual
penale şi regulilor tactice criminalistice, în scopul obţinerii unor declaraţii
sincere, complete, care să servească realmente aflării adevărului.
Pregătirea ascultării martorilor este o activitate absolut necesară, ce se
cere efectuată în toate împrejurările, indiferent de gradul de dificultate al cauzei.
În linii mari, pregătirea audierii presupune studierea datelor existente la dosar,
stabilirea persoanelor care trebuie ascultate, cunoaşterea personalităţii acestora,
a naturii relaţiilor pe care le pot avea cu subiecţii infracţiunii, stabilirea locului,
a momentului şi a modului de chemare, precum şi pregătirea acelor materiale ce
pot fi folosite de organul judiciar cu acest prilej.
Dacă probei testimoniale în procesul penal îi revine un rol predominant,
aceasta se datorează naturii împrejurărilor ce urmează a fi dovedite, şi nu
faptului că ar fi proba ideală, elementul de informare cu valoare superioară
celorlalte probe. Dimpotrivă, mărturia constituie proba a cărei valoare a fost
înconjurată fie de o deplină încredere, invocându-se capacitatea martorului de
- 34 -
bună credinţă de a recepţiona şi reproduce fidel faptele, fie de o neîncredere
totală sau parţială, invocându-se imperfecţiunea organelor noastre senzoriale.
Proba testimonială constituie un element fragil, nesigur de informare,
adeseori înşelător, periculos, cu o valoare aleatorie. Chiar depoziţia martorului
de bună credinţă, a martorului sincer, animat de dorinţa de a ajuta organele
judiciare poate fi inexactă, datorită unor multiple cauze obiective şi subiective
de alterare. “O mărturie pe deplin fidelă constituie excepţia şi nu regula”, este
ideea însuşită de toţi cei ce au cercetat mărturia, idee sintetizată de William
Stern.
Problema mărturiei trebuie pusă astfel: “cunoscând limitele naturale ale
mărturiei în general, şi ale unui martor în special, trebuie găsite procedeele
tactice cele mai eficiente pentru a obţine de la martor tot ceea ce poate da şi
procedeele analitico-critice cu ajutorul cărora să se reuşească ca, dintr-un
material aparent incoerent să se extragă adevărul cu cât mai multă
verosimilitate”.
Reuşita ascultării martorilor impune o pregătire prealabilă minuţioasă,
menită a asigura cele mai propice condiţii de efectuare a acestei activităţi.
Pregătirea în vederea ascultării martorilor impune organului judiciar o
seamă de obligaţii, indispensabile fiind următoarele:
1) Studierea dosarului cauzei – are ca scop principal stabilirea faptelor şi
împrejurărilor ce pot fi clarificate pe baza declaraţiilor martorilor, precum şi
stabilirea cercului de persoane care cunosc, în parte sau în totalitate aceste
fapte, dintre care vor fi selecţionaţi martorii. Studiul materialelor cauzei
presupune un serios examen al întregului material probator existent, adică
analiza fiecărei probe, verificarea sursei din care provine, urmată de o sinteză a
ansamblului probelor, a tuturor împrejurărilor.
În urma analizei şi sintezei probelor existente anterior ascultării
martorilor, a considerării faptelor şi împrejurărilor de fapt în ansamblul lor,
organul judiciar va putea să stabilească care anume împrejurări sunt dovedite de
- 35 -
materialul probator existent, care anume împrejurări urmează a fi precizate, iar
în raport de situaţia de fapt, care dintre acestea ar putea fi precizate prin
mijlocirea declaraţiilor martorilor. În urma acestui examen, organul judiciar va
putea determina obiectul probaţiunii în pricina dată, adică sfera faptelor şi a
împrejurărilor de fapt ce urmează a fi dovedite. Când anumite aspecte ale cauzei
pot fi precizate prin declaraţii ale martorilor, rezultatul studiului materialelor
cauzei trebuie să îmbrace forma scrisă, organul judiciar trebuind să noteze toate
aspectele ce urmează a fi dovedite, deoarece acestea vor sta la baza elaborării
planului de ascultare a martorilor. Materializarea în formă scrisă a rezultatului
studierii datelor cauzei este justificată prin faptul că există posibilitatea ca
organul judiciar să confunde informaţiile actuale cu cele dobândite anterior,
având în vedere existenţa unor elemente de asemănare între diverse cauze ce
trebuie soluţionate.
Studierea dosarului presupune o aprofundare a tuturor datelor,
informaţiilor existente în cauză, a altor materiale cu caracter probator, inclusiv o
eventuală documentare în vederea elucidării unor aspecte de ordin tehnic, care
ies din cadrul judiciar, dar care pot servi indirect elucidării unor împrejurări ale
cauzei.
2) Stabilirea martorilor de către organul judiciar – este o operaţie
care se face pe baza criteriilor procesuale şi criminalistice.
Ascultarea martorilor presupune cunoaşterea, identificarea celor care au
perceput împrejurări legate de infracţiune sau de infractor. Identificarea
martorilor constituie atributul atât al organelor judiciare cât şi al părţilor,
precizarea sferei celor ce urmează a fi ascultaţi în această calitate constituind
atributul exclusiv al organelor judiciare.
În primul rând sunt identificate persoanele care au avut posibilitatea să
perceapă direct faptele şi împrejurările cauzei, precum şi acelea ce cunosc sau
deţin indirect date referitoare la fapte, din surse ori pe căi sigure, cât mai
apropiate de adevăr. Din rândul acestora vor fi selecţionate persoanele care,
- 36 -
potrivit legii, pot depune mărturie. Adaptând art. 80 Cod de procedură penală
rezultă că minorul care este rudă cu învinuitul sau inculpatul nu este obligat să
depună mărturie.
În cursul urmăririi penale, cei ce urmează a fi ascultaţi ca martori nu sunt
întotdeauna cunoscuţi în momentul începerii procesului. Dacă împrejurările
comiterii faptei conduc logic la concluzia că anumite aspecte legate de
infracţiune ar putea fi percepute de martori, iar identitatea acestora nu este
cunoscută, organele judiciare, paralele cu efectuarea altor activităţi, încep
investigaţiile menite a identifica pe cei ce ar putea contribui la rezolvarea cauzei
penale. Astfel, modul, timpul, locul săvârşirii infracţiunii furnizează indicii cu
privire la categoriile de persoane în rândul cărora s-ar putea afla martorii.
Persoanele ce pot fi ascultate ca martori pot fi cunoscute organelor judiciare din
mai multe surse exterioare propriilor investigaţii – de indicaţiile cuprinse în
actele de sesizare a organelor judiciare şi de precizările făcute de părţi în
proces.
Singura condiţie cerută ca o persoană să fie ascultată ca martor o
constituie cunoaşterea unor fapte sau a unor împrejurări de fapt, de natură să
servească la aflarea adevărului (art. 78 Cod de procedură penală).
În ipoteza în care există un număr mare de persoane deţinătoare de
informaţii este indicată o selectare a martorilor pe baza calităţii datelor pe care
le deţin, a personalităţii lor, a subiectivităţii şi poziţiei faţă de cauza cercetată.
Sunt evitate astfel datele inutile, colaterale, lipsite de semnificaţie, care pot
deruta ancheta. Un criteriu de delimitare a cercului de persoane ce urmează a fi
ascultate ca martor trebuie să-l constituie măsura în care informaţiile acestora
concură la cunoaşterea unor împrejurări esenţiale, fără de care pricina nu poate
fi lămurită. Organul judiciar nu poate opera însă de la început o selecţie a
martorilor pe criteriul importanţei lor, deoarece presupunerea organului judiciar
poate fi exactă sau inexactă. Dacă organul judiciar s-ar mărgini la ascultarea
doar a unor martori e posibil ca, ulterior, să se constate ca martorii ale căror
- 37 -
depoziţii au fost considerate irelevante să-şi dovedească importanţa. Există şi
posibilitatea unor dierenţieri de percepţie, memorie şi reproducere între martori,
astfel încât anumite împrejurări nepercepute de unii martori să fie precizate prin
ascultarea altora. La delimitarea cercului de martori desemnaţi de părţi trebuie
să se ţină seama de faptul că, de regulă, acestea propun ascultarea acelor
persoane ale căror declaraţii consideră că le vor fi favorabile. De aceea, criteriul
de delimitare a cercului martorilor propuşi de părţi trebuie să-l constituie
concludenţa probelor pentru lămurirea unor aspecte până atunci necunoscute.
Astfel, selectarea martorilor impune clasificarea naturii, relaţiilor acestora cu
persoanele implicate în săvârşirea infracţiunii, fiind cunoscut că sentimente de
genul prietenie-duşmănie faţă de făptuitor, sau existenţa unor alte interese
conduc la alterarea declaraţiilor şi chiar la mărturie mincinoasă.
Martorii ce au dat declaraţii în cursul urmăririi penale urmează a fi
ascultaţi din nou în faţa instanţei de judecată, în măsura în care ascultarea lor se
consideră a fi utilă.
3) Cunoaşterea personalităţii martorilor – presupune obţinerea de
date cu privire la profilul psihologic, la pregătire, ocupaţie şi la natura
eventualelor relaţii cu persoanele antrenate în săvârşirea infracţiunii. Această
operaţiune este necesară pentru eficacitatea ascultării. De asemenea, trebuie
cunoscută poziţia martorului faţă de faptă, precum şi condiţiile în care acesta a
perceput aspectele în legătură cu care este ascultat.
Aprecierea probei testimoniale este o activitate complexă, care implică
cunoaşterea faptului testimonial în întregul său, atât sub raportul martorului, cât
şi al depoziţiei. Este importantă cunoaşterea deplină a martorului sub raportul
aptitudinilor sale de percepţie, de memorare, de reproducere şi de recunoaştere,
adică a personalităţii biopsihologice a martorului. Examenul martorului nu
poate face abstracţie de conştiinţa sa socială, de trăsăturile sale caracteriale şi
temperamentale, de poziţia martorului în pricina dată, de raportul în care acesta
se află cu părţile şi cu ceilalţi martori. Credibilitatea mărturiei se măsoară prin
- 38 -
aptitudinile fizice şi intelectuale ale martorului, prin sensibilitatea şi
emotivitatea sa.
În opinia unor autori, examenul martorului, sub raportul capacităţii de a depune
mărturie, prezintă cea mai mare importanţă practică, dar datorită dificultăţilor
ce le prezintă, această idee nu şi-a găsit nici în literatură, nici în practica
judiciară, o deplină rezolvare.
Un alt element important al credibilităţii personale a martorului îl
constituie cunoaşterea acestuia sub raportul trăsăturilor sale temperamentale.
Trăsăturilor de caracter ale martorului le corespund anumite aprecieri morale
pozitive sau negative. Constituie trăsături pozitive următoarele însuşiri:
principialitate, sinceritate, onestitate, corectitudine, modestie, generozitate etc.
Dimpotrivă, constituie trăsături ce atrag o considerare negativă sub raport
moral: necinstea, nesinceritatea, egoismul, laşitatea etc. şi care, ca şi cele dintâi,
pot constitui un criteriu de apreciere a credibilităţii martorului. Cu toate acestea,
cunoaşterea martorului sub aspectul moralităţii sale este o condiţie necesară dar
insuficientă pentru valoarea mărturiei, întrucât nu oferă o certitudine, ci este
doar un singur criteriu dintr-o multitudine.
Există martori indiferenţi la tot ce se petrece în jurul lor, fiind preocupaţi
numai de eul lor propriu. Mărturia acestor persoane poate fi, deşi exactă, săracă
în amănunte şi superficială.
În concluzie, pentru pronunţarea unei soluţii temeinice şi corecte, pentru
confirmarea sau infirmarea învinuirii unor persoane, instanţa trebuie să
manifeste un rol activ şi pe planul cunoaşterii martorilor.
Pregătirea ascultării martorului sub raport tactic se va face în funcţie de
sarcinile anchetei şi de activităţile destinate soluţionării lor, astfel cum au fost
ele planificate de către organul judiciar în vederea aflării adevărului, pe etape.
1) Determinarea ordinii de audiere – se face de către organul judiciar
după determinarea problemelor ce se cer clarificate. Ordinea şi modalitatea
chemării martorilor în faţa organelor judiciare au adânci implicaţii tactice. De
- 39 -
cele mai multe ori, ordinea chemării martorilor nu e indiferentă. Martorii
principali, cei care au perceput în mod nemijlocit faptele, vor fi ascultaţi
înaintea martorilor indirecţi, care au obţinut datele cunoscute prin mijlocirea
altor persoane sau prin zvon public. Ordinea de ascultare se mai stabileşte şi în
funcţie de natura relaţiilor dintre martori şi părţile din proces, ca şi de poziţia lor
faţă de cauză. Potrivit specificului anchetei penale şi complexităţii ei, ascultarea
martorilor se poate efectua fie înainte, fie după ascultarea părţilor în proces.
Ordinea chemării martorilor nu e indiferentă, uneori este necesar ca
martorii să fie chemaţi la intervale diferite de timp, pentru a se evita contactul
dintre ei. Alteori, tot considerente de ordin tactic impun chemarea acestora
deodată, pentru confruntarea lor în cazul constatării unor neconcordanţe între
declaraţii. La stabilirea ordinii de audiere se va avea în vedere şi posibilitatea
verificării declaraţiilor celorlalţi martori, victime şi învinuiţi.
2) Fixarea momentului audierii – adică fixarea momentului şi locului
audierii este un element tactic, în strânsă legătură cu ordinea de ascultare.
Momentul ascultării unui martor trebuie ales în aşa fel încât să se evite
pericolul înţelegerii cu ceilalţi martori în ceea ce priveşte mărturia, dar şi
pericolul de a fi influenţaţi de diferite părţi în proces, în momentul audierii
acestora. Posibilitatea venirii în contact a martorilor între ei poate fi evitată prin
citarea în zile diferite, sau în aceeaşi zi, dar la ore diferite, intervalul de timp
fiind suficient de mare. Atunci când există condiţii, martorii pot fi citaţi
indiferent de ora aleasă pentru audiere, în încăperi diferite, reducându-se astfel
posibilitatea contactului dintre ei. Organul judiciar trebuie să ţină cont la
stabilirea momentului audierii de programul de activitate şi de natura funcţiei
martorului ce trebuie ascultat. Astfel, martorii vor fi audiaţi în afara orelor de
program, excepţie făcând cazul în care este o situaţie deosebită.
Locul audierii este de regulă sediul organului judiciar. Nu se exclude însă
posibilitatea audierii la locul de muncă dacă audierea nu poate fi amânată.
- 40 -
Locul audierii poate fi un spital, locul săvârşirii faptei, domiciliul sau reşedinţa
etc., în situaţii deosebite.
Ascultarea martorilor se poate face acolo unde organul judiciar consideră
că poate exercita o influenţă favorabilă pentru obţinerea declaraţiilor. Nu este
recomandabilă audierea martorilor în sediile unor persoane juridice sau servicii
administrative sau în locurile în care se desfăşoară activităţi la care participă şi
alţi oameni.
3) Organizarea audierii – presupune întocmirea unui plan de ascultare
pentru fiecare persoană în parte, mai ales în cazurile dificile sau complicate.
În planul de ascultare vor fi incluse: probleme de clarificat, întrebările
pregătite pentru aceasta, ordinea de adresare a întrebărilor, eventuale date
desprinse din materialele existente la dosar, date ce pot fi folosite în timpul
anchetei. Utilitatea unui asemenea plan se resimte în acele pricini în care natura
şi sfera informaţiilor presupuse a fi cunoscute martorilor comportă un grad
ridicat de dificultate, fiind de strictă specialitate, sau când mărturia prezintă o
importanţă deosebită, fiind singura sursă de informare. Există cauze mai puţin
complicate, în cazul cărora nu este necesar planul de ascultare, fiind suficientă
notarea împrejurărilor ce trebuie dovedite şi ordinea precizării lor.
Elaborarea planului de ascultare a martorului se plasează în momentul final al
activităţii de pregătire în vederea audierii şi se întemeiază pe acele elemente
rezultate în urma studierii materialelor cauzei, a precizării cercului de persoane,
a modalităţii şi ordinii de chemare a martorilor, a culegerii de informaţii cu
privire la martorii importanţi.
În privinţa conţinutului planului, întrebările se vor conduce după
principiul mobilităţii şi dinamismului, ele putându-se completa şi reformula în
funcţie de particularităţile şi de evoluţia întregii anchete.
Formularea întrebărilor e impusă de necesitatea acoperirii tuturor
aspectelor cauzei, de necesitatea evitării posibilităţii rămânerii nelămurite a
- 41 -
unor împrejurări. Ordinea, succesiunea întrebărilor trebuie să urmeze o linie
firească, logică, o întrebare să pregătească pe cealaltă, să decurgă firesc din ea.
Organizarea audierii impune şi pregătirea înscrisurilor, a fotografiilor, a
unor mijloace materiale de probă care se consideră a fi necesare martorului
pentru lămurirea unor împrejurări, verificări de date sau în scop practic, pentru
a ajuta martorul să-şi amintească cele văzute.
Condiţia ce trebuie respectată este ca ascultarea să se facă cât mai repede,
într-un timp cât mai apropiat de cel al perceperii faptei. Activitatea de audiere a
martorilor are un caracter organizat datorită planului de ascultare, deoarece se
evită prin întocmirea acestuia posibilitatea rămânerii nelămurite a unor aspecte,
asigurându-se obţinerea unor declaraţii complete şi fidele.
Modul corect de formulare a întrebărilor, succesiunea logică a acestora,
momentul psihologic optim de audiere asigură obţinerea unor declaraţii exacte.
La formularea întrebărilor trebuie să se ţină seama de faptul că martorul
poate fi şi de bună credinţă, dar şi de rea credinţă. Astfel, ţinându-se cont de
diversele atitudini pe care le poate adopta martorul, organul judiciar trebuie să-
şi pregătească o serie de răspunsuri posibile, ce vor constitui punctul de plecare
pentru formularea altor întrebări, când este cazul.
Planul de ascultare al martorului va trebui să cuprindă coordonate ce pot
fi modificate în raport de unele situaţii survenite. Dacă prin răspunsurile
obţinute la unele întrebări se precizează aspecte ce formau obiectul altor
întrebări, devine superfluă adresarea întrebărilor pregătite. Uneori, prin
răspunsurile date, martorul relevă împrejurări necunoscute, în raport cu care se
impune precizarea unor alte aspecte şi formularea unor noi întrebări, sau
adaptarea celor cuprinse în planul iniţial întocmit.
Adaptarea planului la situaţii neprevăzute solicită organului judiciar o
gândire tactică, spirit de observaţie, capacitatea de a se orienta şi de a rezolva
aspectele nou apărute. Asigurarea cadrului şi contactului psihologic optim între
anchetator şi anchetat depinde de atitudinea şi de modul de comportare a
- 42 -
organului judiciar. De aceea, anchetatorul trebuie să adopte o atitudine plină de
calm, seriozitate, obiectivitate, înţelegere şi încredere faţă de cel anchetat. Prin
aceasta, martorul este convins de inutilitatea ascunderii adevărului. Se
recomandă din punct de vedere tactic, a se încerca familiarizarea martorului cu
mediul judiciar, cu atmosfera încăperii unde se desfăşoară audierea. Acest lucru
se realizează printr-un ton adecvat, prin întrebări şi discuţii exterioare cauzei,
menite să distragă atenţia martorului asupra locului unde se află. Organul
judiciar trebuie să manifeste o atitudine plină de interes faţă de martor şi
depoziţia sa, să sublinieze importanţa unor declaraţii sincere pentru aflarea
adevărului, pentru înfăptuirea justiţiei.
Atitudinea indiferentă faţă de cele relatate de martor, graba, impresia că
cele relatate sunt bine cunoscute de organul judiciar sau o subliniere expresă în
acest sens, ori necunoaşterea materialului cauzei constituie stări ce se transmit
martorului, convingându-l că organul judiciar duce o muncă formală şi poate fi
uşor indus în eroare. Dezaprecierea declaraţiilor martorului se va reflecta în
lipsa de interes a acestuia faţă de depoziţia ce o va da, fiind un element negativ
pentru fidelitatea mărturiei. Organul judiciar trebuie să manifeste acelaşi interes
faţă de toate aspectele relevate de cel audiat, pentru a nu-l influenţa. Dacă faţă
de unele aspecte manifestă indiferenţă, iar faţă de altele un interes marcant,
această atitudine a organului judiciar poate indica martorului direcţia pe care
acesta doreşte să o imprime depoziţiilor sale. Consecinţele întrebărilor sau
atitudinilor sugestive ale organului judiciar se pot repercuta în două direcţii.
Astfel, e posibil ca martorul să nu opună nici o rezistenţă, dând declaraţii în
sensul dorit de cel care audiază, sau sesizând intenţia organului judiciar de a
dirija audierea într-o anumită direcţie, martorul să opună rezistenţă acestor
întrebări. Se obţin în acest mod declaraţii ce nu corespund adevărului. În timp,
exercitarea îndelungată a profesiei poate avea ca efect apariţia unor deformaţii
profesionale ce se concretizează în suspiciuni exagerate faţă de martor, în
tendinţa de a considera martorul un participant la infracţiune, atunci când, în
- 43 -
declaraţiile lui apar erori sau inexactităţi. Această atitudine duce la pierderea
încrederii martorului în organul judiciar, făcând imposibilă stabilirea
contactului psihologic.
Organul judiciar trebuie să manifeste înţelegere faţă de martorul aflat sub
stăpânirea unor stări emoţionale. De asemenea, trebuie curmată orice
manifestare a martorului dacă acesta îşi permite anumite intimităţi sau adoptă o
poziţie de aroganţă ori plictiseală, printr-o atitudine fermă a organului judiciar.
De asemenea, pe lângă întocmirea planului de ascultare, organul judiciar
este dator să dispună chemarea martorilor şi să asigure prezenţa la activitatea
procesuală. Organele de urmărire sunt obligate să citeze persoanele ce urmează
a fi audiate. În virtutea rolului lor activ, acestea pot dispune din oficiu chemarea
oricăror persoane ca martor într-o cauză penală.
Pentru buna desfăşurare a ascultării martorului minor şi realizarea
scopului care se urmăreşte în raport cu natura cauzei, cu problematica ce trebuie
lămurită şi cu situaţia fiecărui martor în parte, organul judiciar trebuie să ia şi
alte măsuri pregătitoare, citând părintele, tutorele, curatorul sau educatorul,
pentru a fi prezenţi la audiere, în situaţia în care martorul nu a împlinit vârsta de
14 ani.
- 44 -
CAPITOLUL V
Tactica ascultării propriu-zise a martorului minor

Minorul poate fi ascultat ca martor, conform art. 81 Cod de procedură


penală, dacă are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de
natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal.
Până la vârsta de 14 ani, ascultarea lui se face în prezenţa unuia dintre
părinţi, ori a tutorelui, sau a persoanei căreia îi este încredinţat martorul spre
creştere şi educare.
Legea nu prevede o vârstă limită de la care un minor poate fi ascultat în
calitate de martor.
Sub raport tactic criminalistic, ascultarea minorului se face în funcţie de
vârsta acestuia. Până la 16 ani, martorul minor este ascultat, respectându-se
reguli tactice diferite de cele ce guvernează ascultarea minorului între 16-18
ani, când ascultarea nu se deosebeşte de cea a martorului major.
Factorii de natură să influenţeze declaraţia minorului sunt vârsta,
dezvoltarea sa fizică şi psihică, mediul din care provine, trăsăturile de
personalitate ale acestuia etc.
Procesul de formare a declaraţiilor martorilor minori este asemănător
adulţilor (recepţie, decodare, memorare, reactivare), dar este marcat de
emotivitate ridicată, lipsă de experienţă, nivel scăzut de cunoştinţe,
subiectivitate etc.
În urma analizei şi sintezei probelor existente anterior ascultării
martorilor minori, a considerării faptelor şi împrejurărilor de fapt în ansamblul
lor, organul judiciar va putea să stabilească ce împrejurări sunt dovedite de
materialul probator existent, ce împrejurări urmează a fi precizate în raport cu
situaţia de apt, şi care din acestea vor putea fi precizate prin mijlocirea
declaraţiilor martorilor minori.
- 45 -
Ascultarea martorilor minori presupune cunoaşterea acelora ce au
perceput împrejurări legate de infracţiunea ce se cercetează şi de făptuitor. Este
important de precizat şi numărul celor ce urmează a fi ascultaţi în calitate de
martori, organul judiciar stabilind ordinea şi modalitatea în care vor fi chemaţi.
Alegerea martorilor unde martorii sunt ascultaţi este determinată de
considerente de ordin practic. Ascultarea va fi acolo unde organul judiciar
consideră că poate exercita o influenţă favorabilă asupra minorului în vederea
obţinerii unor declaraţii exacte. De regulă, în cazul martorilor minori, locul de
ascultare poate fi sediul organului judiciar sau un loc apropiat ca atmosferă de
mediul în care trăieşte minorul (şcoală, cămin), mai ales dacă acesta este sub
vârsta de 10-12 ani.
Ascultarea în calitate de martor a minorului care nu a împlinit 16 ani se
face cu asistenţa reprezentantului autorităţii tutelare, a părinţilor, a tutorelui,
curatorului ori a persoanei în îngrijirea sau sub supravegherea căreia se află.
Deşi citarea persoanelor este facultativă, din punct de vedere tactic este indicat
ca ascultarea martorului minor să se facă cu asistenţa acestora, pentru a
preîntâmpina unele dificultăţi ce pot apare pe parcursul ascultării, dificultăţi
datorate vârstei minorului ori trăsăturilor sale biopsihice.
Dificultăţile ce pot apare se pot înlătura prin prezenţa unor persoane
apropiate, care, cunoscând bine minorul, îl pot determina să adopte o poziţie de
sinceritate în timpul declaraţiei.
Se impune ca, înainte de audierea propriu-zisă, organul judiciar să
procedeze la o cunoaştere completă a minorului prin culegerea de date de la
familie, rude, vecini, pedagogi, cu privire la dezvoltarea intelectuală, situaţia la
învăţătură, pasiuni, aspiraţii, cerc de prieteni, raporturi cu colegii etc. Întrucât
minorii de această vârstă prezintă o dezvoltare intelectuală diferită, pe lângă
trăsăturile generale proprii vârstei şi pregătirii şcolare, trebuie cunoscute şi
particularităţile psihice ale fiecăruia.
- 46 -
Aceleaşi elemente sunt necesare să fie cunoscute şi pentru persoanele
care îl vor asista pe minor la audiere, dacă acesta are sub 14 ani, pentru ca
organul judiciar să sesizeze eventualele influenţe negative manifestate asupra
minorului de către respectivele persoane.
Ţinând cont de particularităţile minorului, organele judiciare vor alege
persoanele ce urmează a-l asista pe minor astfel încât să-i inspire acestuia
siguranţă şi încredere.
Termenul de citare a martorului minor va fi cât mai scurt, pentru a se
reduce posibilitatea de influenţare a minorului de către cineva interesat.
Persoanele care îl asistă pe minor vor fi înştiinţate în ziua audierii despre
obiectul audierii, natura infracţiunii în legătură cu care minorul depune
mărturie, precum şi despre calitatea pe care o are minorul în procesul penal.
Ascultarea propriu-zisă a martorilor minori reprezintă momentul în care
se pun în evidenţă regulile tactice de efectuare a acestui act procedural,
cunoştinţele psihologice ale organului judiciar privind dezvoltarea minorului în
diferite etape de viaţă, particularităţile psihologice ale organului judiciar,
profesionalismul şi capacitatea lui psihică de investigaţie.
Ascultarea martorilor minori este un act cu o mare importanţă în
stabilirea faptelor şi împrejurărilor unei cauze pentru aflarea adevărului.
Ascultarea unui martor minor care se află pentru prima oară în faţa organului de
urmărire penală sau în faţa instanţei de judecată trebuie să parcurgă cele trei
etape principale ale audierii, ţinându-se cont, pe lângă regulile procesual penale
şi de tactică criminalistică, şi de reguli psihologice, în funcţie de dezvoltarea
minorului pe grupe de vârstă.
Cele trei etape sunt: etapa identificării martorului minor, etapa relatării libere şi
etapa formulării de întrebări, de ascultare a răspunsurilor date de martorul
minor.
1) Etapa identificării martorului minor
- 47 -
Potrivit art. 84 Cod de procedură penală, identificarea martorului constă
în
întrebări adresate acestuia despre nume, prenume, etate, domiciliu, eventual
reşedinţă şi ocupaţie, întrebări ce au un caracter mai puţin oficial.
Dacă organul judiciar are o îndoială asupra identităţii martorului, aceasta
se stabileşte prin orice mijloc de probă.
Pentru a câştiga încrederea martorului minor, magistratul i se va adresa
blând, încrezător, prietenos pe întreaga perioadă a ascultării. Pentru crearea unui
climat optim de ascultare sunt necesare discuţii prealabile, destul de lungi, pe
teme familiare minorului, potrivit vârstei sale. Astfel, organul judiciar are
posibilitatea cunoaşterii mai exacte a nivelului intelectual şi de cunoştinţe al
minorului, a modului său de exprimare, a temperamentului acestuia, precum şi
eventuale deficienţe psihice sau de dezvoltare intelectuală, când se impune
ajutorul unui specialist psiholog. De asemenea, în funcţie de vârsta minorului,
organul judiciar va trebui să apeleze la un specialist în psihologie infantilă
pentru o comunicare mai lesnicioasă cu acesta.
Precizarea raportului între martori şi părţi în proces interesează numai în
măsura în care părţile ar putea exercita asupra minorului o influenţă puternică,
sugerându-i sau impunându-i anumite răspunsuri la întrebările ce i-ar putea fi
puse de către organul judiciar.
Ca şi în cazul datelor cu caracter biografic, răspunsurile mincinoase sau
reticenţele martorilor minori la întrebările de control pot constitui un indiciu al
bunei sau relei credinţe şi implicit punctul de plecare pentru elaborarea unei
tactici adecvate de audiere.
Minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune jurământ, organul judiciar
având datoria să-i atragă atenţia să spună adevărul (art. 85 al. 4 Cod de
procedură penală).
Minorul între 14 şi 18 ani depune jurământ că va spune adevărul, după
care va fi avertizat asupra consecinţelor la care se supune dacă va minţi. Acest
- 48 -
avertisment, pentru a avea afectul psihologic scontat, trebuie rostit clar, pe ton
ferm, care să convingă martorul de importanţa declaraţiilor sale sincere şi, în
acelaşi timp, de gravitatea consecinţelor penale la care se expune. Aceste
precizări vor putea fi repetate în cursul ascultării, atunci când martorului i se
adresează întrebări prin care se urmăreşte precizarea unor aspecte ce prezintă un
interes deosebit.
Prin discuţiile prealabile cu organul judiciar, minorul îşi va învinge
timiditatea, izolarea spirituală şi va începe să vorbească cu multă libertate, iar
organul judiciar va putea aprecia, ţinând seama de vârstă, mediul social şi anii
de şcoală dacă minorul respectiv este sau nu suficient de dezvoltat intelectual.
În situaţia în care se ajunge la o concluzie pozitivă se trece în faza
următoare a ascultării propriu-zise, iar dacă se apreciază că minorul prezintă o
dezvoltare intelectuală sub nivelul minim corespunzător vârstei şi mediului de
viaţă, se recomandă întreruperea ascultării în vederea examinării lui de către un
psiholog, ţinându-se seama după aceea de constatările specialistului.
2) Etapa relatării libere
După ce s-a creat un cadru favorabil obţinerii unor declaraţii sincere,
martorului
i se face cunoscut obiectul cauzei şi i se arată care sunt faptele şi împrejurările
pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor, cerându-i-se să declare tot ce
ştie cu privire la acestea (art. 86 Cod de procedură penală).
Relatarea liberă prezintă un anumit avantaj faţă de declaraţiile obţinute pe
calea interogatoriului, datorită spontaneităţii, faptele fiind prezentate aşa cum au
fost percepute şi memorate de către martor. De aceea, martorul trebuie lăsat să
expună datele cunoscute potrivit personalităţii sale, în funcţie de modul în care
îşi reaminteşte cele percepute.
Ascultarea martorului trebuie să fie făcută cu răbdare şi tact, fără ca
acesta să fie întrerupt, chiar dacă în relatarea lui amănunţită apar şi amănunte
lipsite de semnificaţie pentru clarificarea cauzei. Trebuie să se evite orice gest,
- 49 -
reacţie sau expresie prin care se aprobă sau se respinge afirmaţia martorului. Se
recomandă organului judiciar să nu sugestioneze minorul sub nici o formă.
Dacă martorul se pierde în amănunte sau se abate în mod deliberat de la
subiectul relatării, organul judiciar trebuie să intervină ferm şi civilizat.
Martorul va fi întrerupt şi rugat să se concentreze asupra problemelor ce fac
obiectul cauzei. Organul judiciar va nota cele mai semnificative momente şi
eventualele contraziceri sau neclarităţi din expunere.
Relatarea liberă se resimte de pe urma sugestiei şi pune martorul la
adăpost de eventualele cauze de influenţare, acesta evocând numai acele fapte şi
împrejurări ce sunt conservate în memorie. Chiar dacă relatarea liberă a faptelor
solicită şi imaginaţia martorului, chiar dacă expunerea sa abundă de multe ori în
elemente irelevante, lipsite de importanţă pentru cauză, martorul trebuie ascultat
cu interes de către organul judiciar. În timpul relatării libere minorul nu trebuie
întrerupt cu întrebări, aprobări sau dezaprobări, ori speriat sau ameninţat cu
diferite măsuri de constrângere, şi nici să i se facă promisiuni.
Intervenţia organului judiciar în expunerea liberă a minorului este
potrivită dacă acesta se îndepărtează prea mult de obiectul ascultării, sau când
sunt necesare explicaţii suplimentare asupra datelor din relatarea sa.
Dintr-o relatare a minorului nu trebuie să se aştepte prea multe date de
calitate, datorită influenţelor factorilor subiectivi specifici vârstei asupra
percepţiei, memorării şi redării. La aceştia se adaugă teama şi neîncrederea în
organul judiciar.
De regulă, relatarea liberă nu epuizează aspectele referitoare la toate
împrejurările cauzei. Uneori, omisiunea unor aspecte poate avea caracter
deliberat, când martorul minor de rea credinţă trece sub tăcere faptele şi
împrejurările bine cunoscute, probabil la sugestia unui adult. Alteori, omisiunea
unor aspecte are un caracter nedeliberat, deoarece martorul nu aminteşte
anumite date pentru că nu intuieşte utilitatea acestora în aflarea adevărului.
- 50 -
Aceste omisiuni nu au dispărut din memorie şi organele judiciare, adresând
întrebări martorului, reuşesc să completeze depoziţia acestuia.
După relatarea liberă a faptelor, de regulă se resimte necesitatea adresării
unor întrebări pentru completarea depoziţiei martorului.
3) Formularea de întrebări
Obţinerea prin mijlocirea întrebărilor adresate martorului a unor răspunsuri
care vor completa şi preciza relatarea liberă este condiţionată de modul de
comunicare dintre organele judiciare şi martor. De modul de formulare a
întrebărilor, precum şi de succesiunea acestora. Această ultimă etapă a audierii
nu are un caracter obligatoriu, deoarece există martori ce fac declaraţii
complete şi clare din faza relatării libere, fără a mai fi nevoie de a răspunde la
întrebări suplimentare.
De cele mai multe ori întrebările sunt necesare, având în vedere depoziţia
martorului ce conţine denaturări subiective şi obiective (prin adiţie, omisiune,
substituire sau transformare). Pentru înlăturarea denaturărilor ce pot apare şi
pentru stabilirea corectitudinii şi exactităţii depoziţiilor, organele judiciare
trebuie să intervină cu întrebări.
Întrebările care pot fi folosite în ascultarea martorului se stabilesc concret
pentru fiecare martor în parte, în raport cu particularităţile cauzei, cu
posibilităţile martorilor. Aceste întrebări pot fi:
- întrebări temă – specifice etapei relatării libere ori spontane, sunt foarte
generale şi oferă posibilitatea martorului să declare la întrebările organului
judiciar ceea ce cunoaşte în legătură cu obiectul cauzei.
- întrebări problemă – au un caracter mai puţin general, sunt menite să
contribuie la lămurirea unui anumit aspect din activitatea ilicită desfăşurată de
infractor, din multitudinea faptelor şi împrejurărilor cunoscute de către martor.
- întrebări detaliu – sunt foarte concrete, prin folosirea lor urmărindu-se
obţinerea unor amănunte de natură să asigure verificarea răspunsurilor
martorului. Aceste întrebări se împart în patru categorii:
- 51 -
- întrebări de completare – ce se folosesc cu scopul de a stabili fapte şi
împrejurări la care martorii nu au făcut referiri, completând aspecte omise din
declaraţie;
- întrebări de precizare – sunt folosite în cazul în care martorii, deşi
au relatat despre o faptă sau o împrejurare percepută, nu au precizat cu
exactitate circumstanţele de mod, timp şi loc de desfăşurare ale respectivei fapte
sau nu au precizat sursa de obţinere a datelor;
- întrebări ajutătoare – sunt destinate reactivării memoriei şi
înlăturării denaturărilor prin referiri la evenimente desfăşurate concomitent cu
fapta, despre care martorul este audiat;
- întrebări de control – sunt folosite pentru verificarea afirmaţiilor martorilor,
pe baza unor date certe, în ipoteza sesizării unor denaturări sau în ipoteza
suspiciunii referitoare la buna credinţă a martorului.
Formularea întrebărilor, stabilirea ordinei în care vor fi puse, se face în
funcţie de aspectele desprinse de relatarea liberă a martorilor, din coroborarea
acesteia cu alte informaţii deţinute de organul judiciar.
Din punct de vedere tactic criminalistic, în literatura de specialitate s-a
exprimat părerea, conform căreia organele judiciare trebuie să respecte anumite
reguli în formularea şi adresarea întrebărilor martorilor, în special celor minori:
- întrebările trebuie să fie clare şi concise, exprimate într-o formă accesibilă
minorului, potrivit vârstei şi nivelului său de cunoştinţe;
- întrebările trebuie să vizeze strict faptele percepute de martor şi nu
părerile acestuia cu privire la acestea;
- întrebările nu trebuie să conţină elemente de intimidare sau de punere în
dificultate a martorului;
- întrebările nu trebuie să sugereze răspunsurile martorilor.
Ascultarea dirijată prezintă o serie de avantaje: înlătură confuziile făcute
de martor în relatarea liberă, elimină posibilitatea minorului de a se abate de la
împrejurările ce interesează cauza, oferă posibilitatea organului judiciar de a
- 52 -
ajuta martorul să-şi amintească unele date uitate şi constituie un mijloc
important pentru obţinerea de date necesare cunoaşterii sentimentelor pe care
martorii le nutresc faţă de cele relatate.
Formularea de întrebări prezintă şi unele dezavantaje: martorii răspund
cât mai exact la întrebările ce le sunt adresate, fără a putea evidenţia limita
cunoştinţelor lor, iar întrebările organelor judiciare oferă un grad mare de
sugestibilitate a răspunsurilor. Prin modularea vocii, starea de nemulţumire a
anchetatorului poate constitui un serios factor de sugestie, receptat de martorul
minor.
Ascultarea răspunsurilor la întrebări presupune respectarea unor conduite
tactice specifice. Atitudinea anchetatorului trebuie să fie ca şi în momentul
relatării libere, cu unele nuanţări tactice, deoarece dialogul cu martorul minor
devine mai complex. În această etapă este absolut necesară respectarea
următoarelor reguli tactice:
- ascultarea martorului trebuie făcută cu atenţie şi seriozitate, evitându-se
plictiseala, enervarea, gesturile de aprobare sau dezaprobare ce-l pot deruta pe
martorul minor;
- la sesizarea unor contradicţii în răspunsurile martorului, organul judiciar
nu trebuie să reacţioneze exteriorizându-şi surprinderea ori nemulţumirea, ci
acestea trebuie rezolvate ulterior;
- dacă organul judiciar constată că martorul încearcă să mintă, îi va atrage
atenţia cu tact şi răbdare.
Un martor poate fi determinat să facă o declaraţie sinceră şi prin
prezentarea altor probe, din care să rezulte cu claritate nesinceritatea
afirmaţiilor sale anterioare. Procedeul tactic al verificării afirmaţiilor este
absolut necesar pentru stabilirea veracităţii lor şi aprecierea corectă a unei
mărturii. Aprecierea declaraţiilor reprezintă un alt moment semnificativ în
activitatea de cunoaştere şi de stabilire a adevărului.
- 53 -
Particularităţile tactice în ascultarea minorilor impun anumite reguli ce
nu au un caracter de generalitate, deoarece diferă în funcţie de vârsta şi de
dezvoltarea psihosomatică a acestora. Potrivit opiniilor exprimate în literatura
de specialitate, ascultarea se raportează la ciclurile de dezvoltare a minorului.
a) Perioada de la 1 la 3 ani nu prezintă interes în cadrul anchetei
penale.
b) Perioada de la 3 la 6 ani impune organului judiciar să adopte o rezervă
în aprecierea afirmaţiilor minorului de această vârstă, deoarece categoriile de
adevăr şi minciună nu sunt deocamdată clare. De aceea se impune ca relatările
minorului să fie verificate şi apreciate cu mult spirit critic. Martorul preşcolar
trebuie audiat numai dacă situaţia juridică impune în mod deosebit acest lucru.
Se recomandă ca la audiere să participe şi un specialist în psihologia copilului.
Accentul în depoziţia minorului se va pune pe relatarea spontană, iar puţinele
întrebări adresate acestuia trebuie formulate într-un limbaj accesibil.
c) Perioada de la 6 la 10 ani, este caracterizată prin echilibru, prin
dezvoltarea funcţiilor cognitive, prin îmbunătăţirea percepţiei spaţiului şi
timpului, şi de aceea reuşita audierii minorului depinde de inteligenţa acestuia.
Este recomandabil ca organul judiciar să atragă atenţia copilului să nu mintă şi
să spună fără teamă tot ce ştie despre faptă. Procedeul tactic al relatării libere
este preferat şi în această fază. Minorul nu trebuie întrerupt şi se vor evita
aprecierile în legătură cu asociaţiile sau interpretările copilului făcute datorită
imaginaţiei sale. Întrebările vor fi formulate clar şi precis şi i se vor adresa
minorului cu multă seriozitate. În această perioadă, copilul fiind uşor
sugestionat, se va recomanda persoanelor ce îl asistă să nu îl influenţeze. Dacă
minorului îi este teamă să spună ce cunoaşte, organul judiciar va trebui să
stabilească şi să înlăture cauza fricii. La această vârstă, minorul nu are o
capacitate deplină de a discerne adevărul şi, din dorinţa de a se apăra, de a-şi da
importanţă, sau influenţat de persoane interesate, acesta poate să ascundă
anumite date cunoscute. “Depoziţiilor făcute de minorii de această vârstă
- 54 -
trebuie să li se acorde puţin credit. Copiii sub 7 ani, sub nici un motiv nu sunt
capabili de a depune mărturie. Când într-un proces, singura dovadă este
depoziţia unui copil, declaraţiile acestuia nu pot constitui o bază pentru o
sentinţă de condamnare. Ascultarea minorului sub 14 ani ca martor se face
numai în cazul când cele cunoscute de acesta sunt foarte preţioase pentru cauza
cercetată, când nu poate fi înlocuit de o persoană majoră şi când gradul lui de
dezvoltare intelectuală permite ascultarea”.
d) Perioada de la 11 la 14 ani este caracterizată prin numeroase
modificări biologice ce se reflectă pe plan psihic. Activitatea senzorială creşte,
posibilităţile de orientare spaţială şi temporală se lărgesc, memoria face un salt
calitativ şi cantitativ, şi de aceea pe depoziţiile minorului se poate pune o bază.
Paralele cu dezvoltarea discernământului şi sentimentelor morale por apare şi
unele defecte de voinţă şi de educaţie, ceea ce va influenţa negativ minorul.
Astfel, puberul este caracterizat de o conduită contradictorie, uneori cu tendinţă
spre minciună. El este atras de fapte senzaţionale, ce îl fac să exagereze, să-ţi
dea importanţă, şi astfel poate fi uşor influenţabil. Audierea minorului va trebui
făcută imediat, chiar pe neaşteptate. Dacă situaţia o impune, minorul va fi
ascultat la început singur, şi apoi în prezenţa persoanei desemnate să-l asiste.
Organul judiciar trebuie să fie ferm dacă se constată că minorul este obraznic şi
are tendinţa de a minţi.
e) Perioada de la 14 la 18 ani se caracterizează prin începerea
introducerii minorului în viaţa socială, datorită dezvoltării pregnante a
personalităţii, a inteligenţei şi a discernământului. Memorarea logică devine
forma centrală de reţinere. Adolescentului i se pot aplica aceleaşi reguli tactice
de ascultare ca şi în cazul majorului, dar atitudinea organului judiciar va rămâne
totuşi în limitele corespunzătoare vârstei.
- 55 -
CAPITOLUL VI

Ascultarea altor categorii de martori

1. Ascultarea vârstnicilor

Ascultarea persoanelor în vârstă necesită adaptarea regulilor tactice de anchetă


ori de judecată la particularităţile psihologice ale martorului intrat sub influenţa
procesului de îmbătrânire. Specialiştii precizează că procesul de îmbătrânire
devine evident, în general după vârsta de 65 de ani, regresia fiind mai
accentuată după 70-75 de ani. Limitele acestea au însă un caracter general, ele
diferind mult de la o persoană la alta.
La vârstele înaintate, se constată scăderea evidentă a posibilităţilor de
recepţie senzorială, îndeosebi vizuală şi auditivă, echilibrată întrucâtva pe
seama experienţei senzoriale anterioare. Funcţia amnezică se reduce, tulburările
de memorie asociindu-se cu cele ale gândirii şi limbajului.
Pe măsura înaintării în vârstă, la unele persoane îşi face apariţia sindromul de
depersonalizare, însoţit, câteodată, de dezordine psihotică (isterie, ipohondrie).
Pe lângă atrofierea sensibilităţii, vârstnicii devin susceptibili, egoişti,
ranchiunoşi, nervoşi, irascibili, trăiesc cu sentimentul de frustrare.
În debutul ascultării acestor categorii de martori vârstnici magistratul
trebuie să fie foarte atent la modul în care stabileşte contactul psihologic cu
persoana în vârstă, printr-o atitudine sobră, dar nu rece, politicoasă şi
respectuoasă. Amneziile, erorile, sau distorsiunile prin imaginaţie, încercările
de acoperire a lacunelor de memorie prin fabulaţie, nu trebuie să provoace
iritarea anchetatorului.
Din punct de vedere tactic, ascultarea bătrânilor se apropie, întrucâtva de
aceea a minorilor, având, însă, un caracter mai complex. Declaraţiile vor fi bine
verificate şi interpretate în mod critic, mai ales, în ipoteza existenţei unor cât de
- 56 -
mici interese în cauză, ce pot fi marcate de dorinţa de răzbunare, de ranchiună,
chiar de răutate nejustificată.

2. Ascultarea unor martori handicapaţi

a. Ascultarea martorilor surdo-muţi se raportează la nivelul dezvoltării


psihice şi al pregătirii intelectuale, o parte dintre aceşti handicapaţi, cu toate
dificultăţile de percepţie auditivă şi de exprimare, pot comunica fără ajutorul
unor interpreţi, datorită pregătirii efectuate în şcolile de specialitate. Ca urmare,
anchetatorul are datoria să se intereseze, în prealabil asupra acestor împrejurări.
Ascultarea propriu-zisă se caracterizează prin aceea că relatarea liberă a
martorului surdo-mut este mult mai anevoioasă, ponderea urmând să o deţină
întrebările, foarte precise şi clar exprimate. Vor fi vizate aspectele pe care
martorul le-a perceput vizual, deşi el poate să înţeleagă, şi chiar foarte bine,
conţinutul unei discuţii după mişcarea buzelor.
Recomandabil este ca ascultarea să se facă cu mult calm şi răbdare, mai
ales că surdo-muţii sunt deseori susceptibili şi irascibili. Magistratul trebuie să
fie atent dacă starea de nervozitate este firească, sau dacă nu reprezintă o
simulare a surdo-mutului, ori o reacţie la un comportament inadecvat stării de
handicapat.
b. În privinţa martorilor nevăzători, aceştia au un simţ tactil foarte
dezvoltat şi o acuitate auditivă foarte mare, deosebită, care le permite să
perceapă mult mai bine sunetele, să recunoască persoanele după voce şi să-şi
dea seama de ceea ce se întâmplă în jurul lor, după zgomotele produse.
De aceea, mărturia nevăzătorului poate fi luată fără rezerve, unele aspecte
sau episoade dintr-o faptă putându-le recepţiona chiar mai bine decât un
văzător. Sunt situaţii în care trebuie exclusă posibilitatea întrebării
nevăzătorilor, despre ce au văzut, în ipoteza în care deficienţa senzorială vizuală
a intervenit după producerea evenimentelor în legătură cu care sunt ascultaţi.
- 57 -

3. Ascultarea persoanelor care nu cunosc limba română

Ascultarea persoanelor care nu cunosc limba română se face cu ajutorul


unui interpret. Un străin, care nu cunoaşte limba română, poate fi întrebat
despre faptele la care a fost martor ocular, ca şi despre faptele pe care le-a auzit
şi a avut posibilitatea să le înţeleagă.
Faţă de caracterul nostru românesc, tolerant, de bună credinţă, de
exagerare nemeritată a calităţilor altora, ca şi în cazul celorlalţi martori, trebuie
să avem în vedere nivelul de dezvoltare psihică şi intelectuală, profesia,
naţionalitatea, ţara de origine a martorului, chiar dacă provine dintr-un spaţiu
“deosebit”.
Ascultarea se va desfăşura într-o atmosferă de calm şi de sobrietate. În
cazul cetăţenilor străini se cuvine privită cu înţelegere o anumită stare de
nervozitate sau nelinişte, de superioritate, ce poate fi înlăturată prin discuţii
prealabile, însoţite de eventuale explicaţii privind rolul lor în elucidarea cauzei
cu care sunt ascultaţi, drepturile şi obligaţiile ce le revin în calitate de martori.
Întrebările vor fi precise şi clare, vizând în exclusivitate împrejurările de
fapt.
Din punct de vedere tactic, în ascultarea celor care nu cunosc limba
română, trebuie să se ţină seama de zona de provenienţă, de tipul de educaţie
primit, de particularităţile sistemului judiciar din ţara lor, chiar dacă este fără
incidenţă faţă de cazul dat, fără, însă, nici o abatere de la normele sau principiile
noastre de judecată.
Obligaţiile interpretului sunt aceleaşi cu cele ale martorului, el trebuind
nu numai să păstreze secretul datelor de care a luat cunoştinţă, dar să şi traducă
fidel, corect, întreaga declaraţie şi răspunsurile la întrebări, în caz contrar
săvârşind infracţiunea de mărturie mincinoasă.
- 58 -
În prezent, datorită stabilirii unui număr semnificativ de străini în
România, din zonele Orientului, nu trebuie neglijat faptul că mulţi înţeleg limba
română, însă se prefac că nu o cunosc.

4. Ascultarea handicapaţilor psihic

Ascultarea handicapaţilor care prezintă diferite afecţiuni psiho-


patologice, dacă este considerată absolut necesară, va fi pregătită şi efectuată cu
multă precauţie, solicitându-se şi ajutorul unui medic specialist. Ascultarea se
face într-un cadru lipsit de factori stresanţi, indicată fiind deplasarea organului
judiciar la domiciliul martorului sau la locul de internare al acestuia. Realizarea
contractului psihologic, câştigarea încrederii martorului este esenţială pentru
obţinerea rezultatului scontat prin audiere.
În luarea depoziţiilor alienaţilor, a dezechilibraţilor şi debililor mintali, a
celor suferind de diferite psihopatii, accentul va fi pus pe ascultarea lor liberă şi
cât mai puţin pe întrebări, câteodată acestea trebuind să fie evitate.
În linii mari, regulile tactice de ascultare sunt cele aplicabile copiilor şi
bătrânilor, o atenţie specială acordându-se mitomanilor, afirmaţiile acestora
urmând să fie serios verificate şi interpretate într-un mod critic, mitomania
presupunând, însă, un diagnostic diferenţiat.
- 59 -
CAPITOLUL VII

CONSEMNAREA DECLARAŢIILOR MARTORILOR ŞI LATE


METODE TEHNICE DE FIXARE

SECŢIUNEA I
CONSEMNAREA ÎN PROCESUL VERBAL A DECLARAŢIILOR
MARTORILOR

Valoarea probei testimoniale depinde în ultima analiză de modul în care


ceea ce prezintă martorii este selectat şi consemnat direct în declaraţiile
acestora.
Principalul mijloc de fixare a declaraţiilor făcute în faţa organului
judiciar, este procesul verbal de ascultare, iar ca mijloc secundar putem socoti
banda de magnetofon şi banda de videomagnetofon. Procesul verbal de
ascultare trebuie să cuprindă într-o anumită formă şi succesiune declaraţiile
făcute de persoana audiată şi este întocmit pe formulare tip. Acest mijloc de
fixare a rezultatelor ascultării este întocmit în mai multe etape: în prima etapă a
ascultării se trece la completarea datelor personale a celor ascultaţi şi a
persoanelor care le asistă, cauza penală în care se iau declaraţiile. Totodată în
această primă etapă se menţionează dacă declaraţiile se mai fixează şi prin alte
mijloace, specificându-se caracteristicile acestora, în etapa a doua este
consemnată relatarea liberă a martorului, dar nu concomitent cu expunerea
făcută, ci după terminarea cesteia, pe baza notiţelor luate în timpul declaraţiilor.
La consemnarea declaraţiilor martorilor trebuie să se reţină numai ceea ce
este esenţial şi are valoare pentru cauză. Deci prezintă valoare numai ceea ce
martorii au perceput; de aceea în declaraţiile lor nu se consemnează concluziile,
presupunerile sau părerile lor. În final, în cea din urmă etapă, se vor trece în
procesul verbal atât întrebările puse martorului cât şi răspunsurile acestora.
- 60 -
Întrebările vor fi consemnate la persoana a doua, iar răspunsurile la persoana
întâi. În cazul în care rămân locuri libere, acestea se vor bara, cu o linie în aşa
fel încât să nu se poată adăuga nimic ulterior. În situaţii vor avea totuşi loc
ştersături sau adausuri în procesul verbal, acestea vor fi semnate atât de organul
de urmărire cât şi de cel ascultat.
Procesul verbal de ascultare se va semna, atât la sfârşit cât şi de fiecare
pagină de către organul de urmărire penală care efectuează ascultarea şi de către
cel ascultat. Cele relatate liber se consemnează cât mai exact, folosind aceeaşi
termeni şi aceeaşi înlănţuire logică. Vor fi interzise stilizările literare,
transpunerea termenilor în corespondenţii lor juridici sau în forme rezumative.
În ceea ce priveşte expresiile deosebit de vulgare, acestea se vor înlocui însă cu
expresii corespunzătoare, din limbajul curent, fără a denatura însă ideea care stă
la baza acestora.
Procesul verbal de ascultare va scris la maşina de scris; el poate fi scris şi
de mână, însă cu cerneală.
În cazul în care martorul refuză să semneze procesul verbal nu-l poate
semna, se va face menţiune despre acest lucru în procesul verbal. Situaţia în
care martorul este în imposibilitate de a semna apare suficient de frecvent în
activitatea practică, ea trebuind a fi rezolvată în conformitate cu prevederile
legale. Atunci însă când martorul refuză să-şi pună semnătura înseamnă că nu
este de acord cu conţinutul declaraţiei. O astfel de declaraţie nu va avea nici o
valoare pentru cauză, din moment ce martorul nu şi-o însuşeşte şi nu o confirmă
sub semnătură. În astfel de situaţii, nici pregătirea şi nici ascultare nu s-au
desfăşurat în condiţii corespunzătoare. Trebuie neapărat stabilita motivele
pentru care martorul refuză să semneze şi, în conformitate cu prevederile legale,
declaraţia trebuie să fie completată după solicitarea sa, pentru ca acesta să fie de
acord cu ea şi să o semneze.
- 61 -
Procesul verbal se încheie cu formula: “prezentul procesul verbal
corespunde în totul cu cele declarate de mine şi după ce l-am citit cuvânt cu
cuvânt, îl susţin şi semnez propriu”.
După semnătura celui ascultat urmează formula: “pentru care am încheiat
prezentul proces verbal”, după care urmează semnătura organului de urmărire
penală. În cazul în care doresc să-şi scrie singuri declaraţiile, martorii pot face
acest lucru, dar numai după încheierea procesului verbal de ascultare şi numai
în cabinetul organului de urmărire penală. Celor care îşi scriu declaraţiile li se
va atrage atenţia să răspundă la probleme principale ale ascultării, iar după ce
vor fi scrise, se vor citi imediat pentru a rezolva pe loc eventualele neclarităţi,
urmând a se completa declaraţiile cu întrebările puse de organul de urmărire
penală.
- 62 -
SECŢIUNEA A II-A
FIXAREA DECLARAŢIILOR MARTORILOR PRIN PROCEDEE
TEHNICE CRIMINALISTICE

Fixarea declaraţiilor pe bandă de magnetofon sau videomagnetofon

Un procedeu tehnic folosit tot mai frecvent de către organele judiciare îl


constituie fixarea declaraţiilor pe bandă de magnetofon sau videomagnetofon.
Acesta este folosit ca urmare a câtorva avantaje pe care le prezintă, avantaje
asupra cărora voi reveni.
Înregistrările pe banda electromagnetică, ca mijloace de fixare a
declaraţiilor sînt de două feluri: înregistrări fonice, în care sînt înregistrate
numai vocea şi diferite sunete, înregistrări videofonice când sînt reproduse atât
sunetele cât şi imaginea obiectelor.
Ultima formă de înregistrare este cea mai potrivită, ca mijloc de fixare a
rezultatelor ascultării martorilor; aceasta datorită faptului că orice ştergere sau
modificare fonică, va avea repercusiuni asupra imaginii magnetoscopice care
constituie o garanţie atât pentru fixarea imaginii persoanei ascultate cât şi
pentru păstrarea în bune condiţii a înregistrării.
Pentru ca fonograma sau videofonograma magnetică să poată fi ataşată la
dosarul cauzei, înregistrarea celor relatate de către o persoană împreună cu
imaginea ei trebuie făcută în anumite condiţii: înregistrarea se va face pentru
fiecare persoană în parte, se va duce la cunoştinţa persoanei respective ca
fiecare cuvânt din declaraţia ei va fi înregistrat pe bandă, se indică timpul, cu
specificarea anului, lunii, zilei şi orei la care se face înregistrarea, precum şi
locul unde ea se desfăşoară, va fi menţionat apoi numele şi calitatea organului
de urmărire penală; martorul, la cererea organului de urmărire penală îşi spune
numele, prenumele, iniţiala tatălui, anul, luna, ziua naşterii, locul naşterii şi
localitatea unde domiciliază, locul de muncă, studiile şi funcţia; martorului i se
- 63 -
pune în vedere că mărturia mincinoasă se pedepseşte, precum şi refuzul de a
spune adevărul; după toate acestea se va trece la depunerea jurământului; vor
urma apoi declaraţia liberă şi întrebările puse de către organul de urmărire
penală, precum şi răspunsurile martorului; se vor indica pauzele din timpul
imprimării iar la reîncepere, organul de urmărire penală repetă ultimele cuvinte
cu care s-a oprit imprimarea. În situaţia în care banda de magnetofon se va rupe
în timpul imprimării, acest lucru va fi arătat după reluare. După ce ascultarea
martorului s-a încheiat, fonograma se audiază în întregime, iar cel ascultat este
întrebat, prin imprimare în continuare, dacă declaraţia lui a fost corect
imprimată. După răspunsul celui ascultat, organul de urmărire penală indică ora
când s-a terminat imprimarea audierii şi cât a durat întreaga ascultare imprimată
pe banda magnetică. Banda magnetică este scoasă din aparat, capătul se
sigilează apoi se împachetează şi se sigilează din nou. Organul de urmărire
penală care a condus ascultarea, precum şi persoana ascultată vor semna.
Operaţia sigilării şi a împachetării se consemnează într-un proces verbal în care
se vor trece toate datele menţionate mai sus, precum şi tipul şi marca
magnetofonului folosit, viteza la care s-a făcut imprimarea, alte detalii de natură
tehnică.
Tehnica folosirii magnetofonului sau a magnetoscopului
(videomagnetofonul) este simplă şi ea nu cere cunoştinţe tehnice deosebite;
totuşi dacă înregistrarea se face într-o cameră alăturată iar organul de urmărire
penală ce conduce ascultarea nu este în acelaşi timp preocupat şi de
funcţionarea magnetofonului, poate controla mai uşor toate reacţiile martorului,
stăpânind astfel mersul ascultării.
În legislaţia noastră, banda de magnetofon nu este prevăzută ca mijloc de
probă, ci ea este socotită numai ca un mijloc tehnic auxiliar pentru fixarea
declaraţiilor martorilor, deşi tehnica modernă a înregistrărilor fonografice şi
videofonografice asigură în prezent o suficientă garanţie pentru depistarea
oricărui trucaj.
- 64 -
O fonogramă ar putea fi folosită prin alăturarea sau ştergerea unor
cuvinte, prin restrângerea bandei, acest lucru putându-se realiza cu ajutorul unui
magnetofon pe o altă bandă, sau cu ajutorul unui aparat de mixaj. Falsificarea
unei fonograme se poate însă demonstra ştiinţific cu ajutorul vocogramelor.
Câteva informaţii “tehnice” sînt necesare pentru o mai bună înţelegere a
fenomenului. Deci vocograma ia naştere prin transformarea sunetelor vocii în
grafisme, cu ajutorul unui spectograf, reprezentând rezultatul transcrierii într-o
diagramă a intensităţii vibraţiei sonore.
În ceea ce priveşte videofonograma, aceasta se falsifică şi mai greu decât
fonograma simplă, iar trucajele pot fi descoperite oricând.
Videomagnetofonul sau magnetoscopul se compune din două părţi
principale: o cameră de luat vederi, care printr-un sistem de impulsuri transmite
unui videomagnetofon portativ imaginile şi sunetele ce urmează să fie
înregistrate pe bandă; videomagnetofonul cu televizor care reproduce după
banda magnetică imaginea şi sunetul înregistrat.
Banda videofonografică prezintă avantaje atât faţă de simpla înregistrare
fonografică cât şi faţă de filmul cinematografic. Aceste avantaje constau în
redare imaginii împreună cu sunetul fără a fi necesară complicata preluare a
filmului cinematografic.
Dacă dorim să vorbim despre avantajele pe care le prezintă fixarea
declaraţiilor martorilor prin procedee tehnice criminalistice putem spune că
aceste avantaje sînt multiple. Astfel, prin acest mijloc de fixare a declaraţiilor se
asigură, sub toate aspectele, o deplină obiectivitate şi fidelitate în înregistrarea
declaraţiilor, a întrebărilor şi a răspunsurilor. Faptul că au devenit
indispensabile în ascultarea impusă de unele împrejurări limita este de
netăgăduit. Este cazul împrejurărilor în care victimele se găsesc în stare gravă,
cazul muribunzilor precum şi al persoanelor handicapate. Anchetatorul are de
asemenea posibilitatea să analizeze cu atenţie afirmaţiile ce le-a ascultat,
- 65 -
surprinzându-i cu exactitate expresiile, ezitările, reacţiile, multe dintre acestea
având o anumită semnificaţie pentru aprecierea sincerităţii martorului.
Aceste mijloace asigură atât continuitatea cât şi corectitudinea ascultării,
organul judiciar nefiind obligat să ia note, să-l întrerupă pe cel audiat, sau să
transcriere întrebările şi răspunsurile. Putem spune că acest din urmă avantaj
prezintă o semnificaţie direct tactică. De exemplu, intervalul de timp în care
sunt scrise întrebările şi răspunsurile, poate fi folosit de către martor pentru a-şi
pregăti răspunsurile sau pentru a se gândi la diverse alibiuri.
- 66 -
CAPITOLUL VIII

Aspecte practice şi concluzii

Încă de la început s-a cunoscut relativitatea depoziţiilor, astfel încât au


existat poziţii optimiste şi pesimiste faţă de proba testimonială administrată
minorilor. În prezent, această probă este prevăzută de toate codurile şi
reprezintă un instrument puternic de restabilire a adevărului judiciar. Munca
anchetatorului are două etape fundamentale: stabilirea adevărului prin
administrarea probelor materiale şi testimoniale şi aprecierea în ansamblu a
materialului strâns, ceea ce reprezintă concluzia anchetei.
Principalul mijloc de fixare a rezultatelor ascultării martorilor este
procesul verbal de ascultare, iar ca mijloc secundar este banda casetei video.
Procesele verbale de ascultare a martorilor se întocmesc pe formulare tip, în mai
multe etape. Din prima etapă a ascultării se completează datele personale ale
celor ascultaţi. În etapa a doua este consemnată relatarea liberă a martorului, dar
nu concomitent cu expunerea făcută, ci după terminarea ei, pe baza notiţelor
luate pe timpul declaraţiei. Redactarea procesului verbal se întrerupe în timpul
declaraţiei libere a martorului, pentru ca organul judiciar să fie atent la expunere
şi să nu-l întrerupă. În etapa a treia a ascultării se trec în procesul verbal atât
întrebările puse martorului, cât şi răspunsurile acestuia. Întrebările se
consemnează la persoana a doua, iar răspunsurile la persoana întâi. Locul rămas
liber pe formularul tip se barează, pentru a nu permite adăugiri. Procesul verbal
se semnează la sfârşit şi pe fiecare pagină de către organul judiciar, de către
martorul minor şi de către persoana care a asistat la audiere. Dacă martorul
minor refuză să semneze, acest lucru se va menţiona în procesul verbal. Orice
adaos sau modificare făcute în procesul verbal trebuie să poarte semnăturile
organului judiciar şi a martorului, precum şi semnătura persoanei ce a asistat la
audiere. Procesul verbal al primei ascultări nu se deosebeşte de cel al audierii
- 67 -
repetate sub aspect formal, în schimb conţinuturile lor au unele nuanţe proprii,
mai ales în partea descriptivă.
Utilitatea practică a fixării declaraţiilor pe această cale constă în faptul că
se imprimă toate discuţiile purtate în timpul ascultării. Consemnarea în acest
mod se impune pentru a nu da posibilitatea martorilor să invoce ulterior că nu
au fost întrebaţi în legătură cu anumite fapte sau împrejurări.
Declaraţiile martorilor minori se vor aprecia în coroborare cu întregul
material probator administrat în cauză. Numai în măsura în care acestea sunt
confirmate de celelalte materiale verificate ale cauzei, se poate afirma că ele
exprimă realitatea.
- 68 -
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

B.

Basarab M. “Drept procesual penal”, ed. 2, Univ.


Banes Bolyai”, Cluj Napoca 1973

Basarab M. “Drept penal”, Partea generală, Univ.


Banes Bolyai”, Cluj Napoca 1988

Bogdan Tiberiu “Probleme de psihologie judiciară”,


Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1973

Bulai C. “Drept Penal Român”, Parte generală


vol. 1, 2, Editura Şansa, Bucureşti 1992

Bulai C. “Curs de Drept Penal”, Partea specială,


ed. 2, Editura Universitară Bucureşti,
1976

Berchesan V. “Probele şi mijloacele de probă”, Editura


Ion N. Dumitrascu Ministerului de Interne, 1994

Berchesan V. “Tratat de tactică criminalistică”,


I. E. Sandu Academia de Poliţie Ministerul de
Interne, Editura “Carpaţi”, 1992
- 69 -
Ciopraga Aurel “Evaluarea probei testimoniale în
Procesul Penal”, Editura Junimea, Iaşi,
1979

Ciopraga Aurel “Criminalistica Tactica”, “Universitatea


Al. I. Cuza”, Iaşi, 1986

Colectiv “Tactica Criminalistică”, Ministerul de


Interne, Serviciul Editorial şi
Cinematografic, Bucureşti, 1989

Mircea Ion “Criminalistică”, Editura Univ. “Banes


Bolyai”, Cluj Napoca, 1992

Marcu I., Palanceanu E. “Tratat practic de criminalistică”, ed. 2,


Pletea C-tin, Sandu I. E. Editura “Carpaţi”, Craiova, 1992
Mitrofan Nicolae “Psihologie judiciară”, Editura “Şansa”,
Bucureşti, 1992

Muraru Ioan “Drept constituţional şi instituţii


politice”, Editura Naturismul, Bucureşti,
1991

Neagu Ion “Drept Procesual Penal”, partea generală,


volumul I, Editura Euro-Trading,
Bucureşti, 1992
- 70 -
Roşca Alexandru “Psihologie generală”, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1975

Stancu Emilian “Criminalistică”, volumul II, Editura


Actami, Bucureşti, 1997

Suciu Camil “Criminalistică”, Editura Didactică şi


Pedagogică, Bucureşti, 1972

Şchipou Ursula “Psihologia vârstelor”, Editura Didactică


şi
Verza Emil Pedagogică, Bucureşti, 1981

Theodoru Gr. “Drept Procesual Penal”, parte generală,


Plăeşu T. Tipografia Univ. “Al. I. Cuza”, Iaşi ,
1986

Vincent Rose “Drept Procesual Penal”, vol I,


Tipografia Univ. Bucureşti, 1987
Volonciu Nicolae “Tratat de procedură penală”, Editura
Paideia, Bucureşti, 1996