Sunteți pe pagina 1din 7

1. Noţiuni introductive şi delimitări conceptuale privind etica şi deontologia profesiilor juridice.

1. Evoluţia şi conţinutul noţiunilor „etică”, „morală”, ”moralitate”, şi „deontologie”


Noţiunile de etică, morală, moralitate, deontologie sînt foarte apropiate ca sens, dar prezintă un anumit
specific. Astfel, cuvântul etică îşi are originea în limba greacă, traducându-se drept cutumă, obicei,morav,
caracter, comportament habitual.  Pornind de la cuvîntul ethos Aristotel a creat adjectivul etic pentru a elucida o
clasă specifică de calităţi umane, numite de el „virtuţi etice” - facultăţi ale caracterului, temperamentului
profesionalului, care mai sînt numite „calităţi spirituale”. Cu scopul de a reliefa totalitatea virtuţilor etice într-un
domeniu separat Aristotel introduce în uz noţiunea de „etică”. Urmărind scopul de a traduce exact noţiunea de
„etică” din limba greacă în limba latină, Cicero, marele filosof al Romei antice, a creat noţiunea de „moralis”
(moral), de la latinescul moris (număr), cuvînt similar grecescului ethos. Cînd scria despre filosofia morală,
Cicero înţelegea prin ea aceeaşi sferă a cunoaşterii pe care Aristotel o numea „etică”. În sec. IV d.Hr., în limba
latină s-a încetăţenit noţiunea de „moralitas” (morală), care era, de fapt, o analogie directă a noţiunii greceşti de
„etică”. În accepţia iniţială, termenii „etică”, „morală”, „moralitate” erau utilizaţi ca sinonime, într-un singur sens.
În procesul dezvoltării ulterioare a culturii, o dată cu elucidarea particularităţilor eticii, fiecare noţiune capătă
treptat o semnificaţie proprie.
Aşadar, etica este ştiinţa axată pe cercetarea unui fenomen deosebit de complex şi semnificativ pentru
existenţa umană: morala. S–ar putea spune că, in timp ce morala comandă, etica recomandă. Pe lângă opoziţia
dintre etică şi morală trebuie avute in vedere şi corelativitatea lor. Morala derivă din latinescul moralis,
semnificând atitudine, comportare. Aceasta formează obiectul de studiu al eticii; este o formă a conştiinţei
sociale, instituţie socială, care îndeplineşte funcţia de reglare a conduitei persoanei. Literatura din domeniu
defineşte morala ca o teorie etică, ştiinţifică de dirijare şi îndrumare a conduitei, care presupune şi conformare la
norme, dar şi îndemn de a le urma. Morala reprezintă nu ceea ce este, ci mai degrabă ceea ce trebuie să fie şi prin
aceasta ea se apropie mai mult de deontologie. În tradiţia culturală şi lingvistică, prin moralitate se subînţeleg
principiile fundamentale de comportare umană, iar prin morală, formele de comportare obişnuite. În acest sens,
poruncile lui Dumnezeu ţin de moralitate, iar poveţele unui pedagog, de morală. De obicei, sînt elucidate trei
principii morale fundamentale: principiul renunţării, principiul individualismului şi principiul colectivismului.
Printre principiile morale generale pot fi remarcate şi: umanismul – recunoaşterea profesionalului ca valoare
supremă; altruismul – slujirea dezinteresată aproapelui, orice acţiune ce este folositoare altuia, iar nu celui care o
îndeplineşte; mila – iubirea compătimitoare şi activă ce se exprimă prin tendinţa de a-l ajuta pe fiecare om căruia i
s-a întîmplat o nenorocire; colectivismul – tendinţa conştientă de a-şi aduce contribuţia la binele comun;
renunţarea la individualism – la opunerea individului societăţii, la orice sociabilitate şi la egoism – de a acorda
prioritate intereselor personale în detrimentul intereselor tuturor.
Aplicarea în practică a normelor morale este denumită moralitate, sau însuşire a ceea ce este moral, semnifică
natura, caracterul, valoarea unui fapt, a unei conduite din punct de vedere moral. Moralitatea se determină prin
diverse calităţi pe care omul le alege şi spre care trebuie să se orienteze. Cinstea, curajul, libertatea şi
responsabilitatea, echitatea şi simţul dreptăţii, respectul, înţelepciunea, consecvenţa, coerenţa în alegere,
hotărârea, solidaritatea, generozitatea, simţul datoriei, disciplina, ordinea, bunătatea - toate sânt valori ce
caracterizează binele moral. Dacă persoana respectă aceste valori, ea înţeleagă că deţine nu doar drepturi, ci şi
datorii. Astfel, o categorie centrală a eticii, absolut necesară moralei este datoria, cea care impune individului
obligativitatea normelor de conduită morală. Datoria reprezintă categoria de bază a unei ramuri a eticii –
deontologia, termen provenit din grecescul deon, care înseamnă obligaţie, datorie. Deci deontologia desemnează
„teoria datoriei, sau deontologia este teoria îndatoririlor, a obligaţiilor conştientizate, interiorizate, asumate, în
temeiul cărora omul are a se manifesta. În această accepţiune largă este utilizat de Jeremy Bentham şi
reprezentanţii şcolii utilitariste care l-au consacrat. Bentham, filozof şi jurist englez, a elaborat lucrarea
Deontologia sau ştiinţa despre morală. Concepţia lui Bentham se înscrie în cadrul curentului utilitarist de etică,
potrivit căruia principiul fundamental al oricărei etici şi legislaţii este ”cea mai mare fericire a celui mai mare
număr de oameni”.
Conceptual deontologia indică un ansamblu de reguli şi datorii, conştientizarea acestora, precum şi procesul
de elaborare a lor. În acest sens, deontologia se atribuie unei profesii, ocupaţiuni, fiind constituită ca doctrină
privind studiul datoriilor, ce marchează cadrul de desfăşurare a profesiei, precum şi studiul normelor de
reglementare a practicii profesionale, moduri de comportament care să susţină competenţa profesională.
2. Obiectul şi metodele de studiu a „Eticii profesionale”
Etica juridică este o ramură a ştiinţelor juridice care studiază conduita personală şi profesională a juristului
pentru a-şi dobândi şi menţine respectul şi încrederea societăţii, cât şi manifestă preopcupare pentru etica
normelor juridice.Obiectivul eticii juridice îl constituie studiul eticii personale, eticii profesionale şi etica
normelor juridice, cât şi raporturile dintre ele. Menţinerea echilibrată a focalizării asupra acestor trei aspecte
conferă următoarele avantaje:
a) Asigurarea unei abordări holistice a eticii prin evitarea dihotomiei comportamentale
b) Evitarea, creşterea gradului de coruptibilitate la diferite nivele ale societăţii
c) Conferirea autenticităţii personale şi profesionale
d) Elaborarea unor norme juridice bine fundamentate din punct de vedere moral şi care contribuie la păstrarea
şi promovarea eticii în societate
Cele trei domenii ale studiului eticii juridice se află, pe de-o parte atât într-un raport de condiţionare reciprocă,
fiecare dintre ele contribuind la existenţa celeilalte, cât şi într-un raport de complementaritate prin aceea că fiecare
în parte adaugă dimensiuni şi sprijină dezvoltarea celeilalte.
Pentru a se constitui, o ştiinţă are nevoie de anumite metode de cercetare care să ducă la rezultatele adecvate
pe care le cercetează. Pe parcursul dezvoltării eticii un rol important l-a avut metoda speculativă – legile morale
sunt ceva înnăscut, ca ceva de la început dat, atribuindu-le origine divină. Metoda empirică – prin analizarea
faptelor, din perspectivă morală, în baza experienţelor avute te poţi ridica până la formularea unor legi cauzale ale
moralităţii. În etică trebuie plecat de la faptele morale deoarece acestea alcătuiesc realitatea morală. Aplicând
această metodă descoperim idealul moral. Metoda prospectivă – elaborarea unor norme etico-deontologice în
baza vectorilor sau tendinţelor din societatea europeană.

3. Funcţiile Eticii profesionale


Funcţiile eticii juridice sunt aliniate funcţiilor dreptului care sunt acele orientări fundamentale ale acţiunii
mecanismului juridic la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului – ramurile, instituţiile, normele
dreptului – precum şi instanţele sociale special abilitate cu atribuţii în domeniul realizării dreptului, dar au anumit
grad de indivitualitate şi specificitate, rezultat tocmai din caracterul specific al disciplinei de studiu. Aceste funcţii
sunt:
1. Funcţia de conservare, apărare şi garantare a prezenţei valorilor etice fundamentale atât în conţinutul
normelor juridice, cât şi la nivelul profesiilor juridice. Acest fapt se realizează prin raportarea continuă a normelor
juridice la normele morale.
2. Funcţia cognitivă Etica juridică contribuie la sistematizarea, analizarea şi explicarea fenomenului moral în
întreaga complexitate a lui prin studiul structurilor şi dezvoltarea caracterelor, a conexiunilor interne şi externe ale
diferitelor fenomene morale, cât şi a factorilor cauzali şi ai progresului moral.
3. Funcţia normativă Aceasta nu prespune crearea de norme, deoarece normele morale nu pot fi decretate
precum normele juridice de către legiuitor, ele sunt un ”dat” şi sunt articulate în viaţa reală a colectivităţii. Dacă
este vorba de elaborarea unor coduri morale, acestă elaborare constă doar într-o explicare şi sistematizare a unor
norme elaborate deja în sfera vieţii şi experienţei morale.
4. Funcţia persuasivă exprimă rolul eticii juridice de a convige asupra internalizării sau interiorizării
valorilor morale fundamentale şi a perceptelor etice profesionale. Persuasiunea se realizează în cadrul discursului
etic prin îndeplinirea funcţiei cognitive şi normative, altfel această poate decade în constrângere etică şi
manipulare.
5. Funcţia educativă constă în modelarea continuă a convingerilor şi comportamentului personal şi
profesional în vederea atingerii idealului moral.

4. Izvoarele şi importanţa Eticii profesionale


- Legea cu privire la procuratură din 25-02-2016, publicată în M.O. Nr. 69-77, din 25-03-2016
- Legea Nr. 69 din 14-04-2016 cu privire la organizarea activităţii notarilor
- Legea cu privire la avocatură; din 19.07.2002, M.O. 12.12.2002
- Legea cu privire la statutul judecătorului, 20.07.1995, M.O. 117-119, 15.06.2002
- Codul deontologic al avocaţilor din Republica Moldova, adoptat de Congresul Avocaţilor din 20 decembrie
2002, cu modificările şi completările adoptate la 23 martie 2007 de Congresul Avocaţilor, cu modificările și
completările adoptate la 01iulie 2016 de Congresul Avocaţilor)
- Codul de etică al judecătorilor, aprobat prin Hotărîrea Adunării Generale a Judecătorilor din 11 septembrie
2015
- Codul de etică al notarilor din Republica Moldova, adoptat la Adunarea Generală a Notarilor din Republica
Moldova, 20 mai 2017
- Codul de etică a procurorilor, aprobat prin Hotărârea Adunării Generale a Procurorilor nr. 4 din 27 mai 2016
- Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară, 2001
- Comentariu asupra principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară

Principii şi valori etice fundamentale în exercitarea profesiilor din domeniul juridic.


1. Principii etice profesionale aplicabile domeniul juridic
Principii Specifice Sistemul de drept este format din principiile fundamentale ale dreptului şi din principiile
de ramură. Principiile de ramură au la bază principiile fundamentale, continuându-le acţiunea, amplificând-o la
nivelul fiecărei ramuri de drept, dar şi asupra ştiinţelor ajutătoare. Teoria generală a dreptului rezumă cele mai
importante principii ale dreptului:
1. Asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului;
2. Garantarea libertăţii şi egalităţii indivizilor
3. Principiul responsabilităţii sociale a indivizilor;
4. Principiul echităţii şi justiţiei.
Etica juridică marcată de propria individualitate este guvernată de principii specifice.
Aceste principii nu trebuie confundate cu principiile generale ale dreptului, dar nici cu principiile morale
generale care reprezintă nişte forme de exprimare a cerinţelor morale care dezvăluie în linii generale înţelegerea
cu privire la conţinutul moralităţii ce există la un anumit moment în societate. Principiile etice conferă suportul
pentru principiile generale ale dreptului, dar sunt şi o reflectare a acestora în perimetrul specific al profesiilor
juridice.
1. Principiul răspunderii şi responsabilităţii Responsabilitatea este un fenomen social şi un act de angajare a
individului în procesul interacţiunii sociale. Acţiunea socială este cadrul nemijlocit de manifestare a
responsabilităţii, şi totodată, libertatea este o condiţie fundamentală a responsabilităţii. În sens general
răspunderea se referă la ”obligaţia de a răspunde de îndeplinirea unei acţiuni, sarcini”3 . Răspunderea poate să fie
de natură: politică, morală, juridică, religioasă, şi are un caracter corelativ, respectiv politic, moral, juridic,
religios ş.a.m.d. Prin declanşarea răspunderii şi suportarea consecinţelor ce decurgând din ea se restabileşte
ordinea de drept încălcată. În vederea îndeplinirii profesiilor juridice responsabilitatea şi răspunderea etică şi
juridică au un rol determinant.
2. Principiul ordinii morale şi sociale Etimologic, noţiunea de ordine vine din limba latină, de la substanticul
ordo, inis. Tradus în limba română, el înseamnă: ordine, armonie, dar şi normă sau măsură a lucrurilor4 . Într-o
manieră generală şi destul de vagă, ordinea socială desemnează ansamblul instituţiilor - şi al relaţiilor stabile
dintre acestea - existent într-o societate dată. În limbajul curent, ordinea social semnifică desfăşurarea normală a
vieţii sociale, cu alte cuvinte lipsa „dezordinii" (tulburări, manifestaţii, mişcări sociale revendicative sau
contestatate etc.). Ordinea morală presupune un dat prealabil, ordinea şi armonia universului, fără de care omul nu
ar putea exista. Existenţa umană nu ar fi posibilă şi nici nu ar putea fi gândită decât în relaţie cu întregul univers.
„Universul nu conţine nimic întâmplător, afirmă J. Guitton, ci doar diferite grade ale organizării cărora noi trebuie
să le descifrăm ierarhia”5 .
3. Principiul echităţii şi justiţiei Cuvântul echitate provine din limba latină: ECVITAS – Nepărtinire,
Cumpătare, DREPTATE. Acţiunea principiului echităţii trebuie să privească atât activitatea legiuitorului – în
elaborarea actelor normative - cât şi activitatea de interpretare şi aplicare a dreptului de către organele care aplică
legea. Justiţia reprezintă acea stare generală a societăţii care se realizează prin asigurarea pentru fiecare individ în
parte şi pentru toţi împreună a satisfacerii drepturilor şi intereselor legitime. În dreptul roman, justiţia se
fundamenta pe principiul moral al dreptăţii – HONESTE VIVERE. În ierarhia legilor, în vârful piramidei sunt
aşezate legile divine, care dau conţinut legii naturii, iar la baza piramidei stau legile umane.
4. Principiul eticii integrate Etica juridică este preocupată de integrarea eticii personale cu etica profesională,
evidenţiind faptul că abordarea dihotomică rigidă, adică lipsa unui raport cel puţin mutual, între cele două poate
duce la duplicitate şi lipsă de integritate. Totodată se are în vedere raportul de conţinut între norma juridică şi
norma morală. O examinare atentă a normei juridice în raport cu morala are ca scop atenţia acordată exprimării
normelor morale prin intermediul normelor juridice.
Respectând cele mai înalte standarde de etică şi conduită potrivit următoarelor principii: - supremaţiei legii; -
independenţei; - integrităţii; - imparţialităţii; - profesionalismului; - colegialităţii; - transparenţei; -
confidenţialităţii; - corectitudinii.

2. Valori etice fundamentale


Pentru a înţelege situaţia eticii în aceste condiţii de evoluţie a societăţii omeneşti, prezentăm câteva din
determinările ei interne – relaţiile cu valorile. Valorile sunt abordate, în context, drept calităţi pure, susceptibile de
normele raţiunii/ trăirii/ dorinţelor/ semnificaţiilor imaginabile, independent de orice purtător material (de
calităţile lucrurilor şi ale oamenilor), care sunt prin ele însele în relaţii de superioritate şi de inferioritate.
Pentru a înţelege situaţia eticii în aceste condiţii de evoluţie a societăţii omeneşti, prezentăm câteva din
determinările ei interne – relaţiile cu valorile. Valorile sunt abordate, în context, drept calităţi pure, susceptibile de
normele raţiunii/ trăirii/ dorinţelor/ semnificaţiilor imaginabile, independent de orice purtător material (de
calităţile lucrurilor şi ale oamenilor), care sunt prin ele însele în relaţii de superioritate şi de inferioritate.

3. Valori etice specifice profesiilor din domeniul juridic


(Categorii fundamentale ale deontologiei juridice: - Bine şi rău, -
Responsabilitate, - Necesitate, - Conştiinţă şi datorie - Libertate şi
necesitate, - Cinste şi demnitate.)
Etica prin natura ei are un caracter omniprezent şi universal. Cu toate acestea etica juridică ca ştiinţa are un
domeniu propriu de cercetare ce presupune un sistem conceptual specific : personalitatea juristului cu totalitatea
calităţilor omeneşti şi profesionale, conceptul datoriei în conduita juristului, categoriile generale ale deontologiei
ca bine şi rău, dreptate, adevăr, onoare, cinste, demnitate, libertate şi responsabilitate.
În istoria filosofiei morale termenul „bine” era utilizat în sens relativ şi absolut. „Bine” într-un caz este ceva
bun, util, plăcut, valoros pentru un individ, iar în alt sens era expresia binelui, a unei valori în sine, ce nu devine
un mijloc pentru a realiza un scop anumit. Binele în sensul al doilea, absolut, este o noţiune etică. Ea exprimă
sensul pozitiv al fenomenelor şi evenimentelor în relaţia lor cu valoarea supremă – cu idealul. Iar răul este
contrarul binelui. Concepţiile de „bine” şi „rău” au apărut o dată cu morala şi s-au schimbat împreună cu ea. În
istoria filosofiei se afirma că Universul este lupta eroică a celor două începuturi – binele şi răul (Zarathustra), că
răul poate fi evitat numai prin ascetism, nirvana (Buddha), că răul există numai prin faptul că omul este lipsit de
cunoştinţe (Socrate), că binele face parte din lumea ideilor, iar răul ia naştere din simţurile profesionalului
(Platon), că binele constă în satisfacerea plăcerilor în mod cumpătat), că binele suprem este însuşi Dumnezeu, iar
răul este generat de abuzul de libertate a profesionalului (Damaschin), că în realitate binele nu există, el exprimă
numai starea emoţională a individului (neopozitivismul), că binele este condiţionat pe deplin de concepţia
personalităţii (existenţialismul). Fiind noţiuni universale de modelare a conduitei oamenilor şi a fenomenelor
sociale, binele şi răul se utilizează şi la analiza faptelor morale în activitatea practică. În această ordine de idei,
este necesar de a lua atitudine faţă de următorul fenomen – în şirul consecutiv al valorilor morale binele şi răul
reflectă nu numai momentele cele mai extreme dintre nou şi vechi, progres şi regres, util şi dăunător, ci şi treptele
lor mai puţin perceptibile, cum sînt obiceiurile, tradiţiile, moravurile, categorii care ocupă o poziţie mai mult sau
mai puţin intermediară între bine şi rău. Determinarea gradelor diferite de bine sau rău are o mare importanţă în
libertatea alegerii unei conduite morale optime.
„Datoria” este una dintre categoriile fundamentale ale eticii care desemnează conceperea de către
personalitate a necesităţii imperioase a îndeplinirii a ceea ce porunceşte idealul moral, a ceea ce reiese din idealul
moral. Datoria profesionalului este: a) de a urma calea virtuţii; b) de a face bine altor oameni în funcţie de
posibilităţile sale; c) de a nu permite ca în sine să existe vicii; d) de a se opune răului. Semnificaţia esenţială a
datoriei morale o constituie caracterul ei imperativ. Aceasta înseamnă că cerinţele cristalizate în noţiunea de
datorie sînt formulate şi se percep sub formă de porunci, al căror conţinut este formulat de societate şi exprimă
dispoziţia interioară a personalităţii de a executa prescripţiile indicate. La determinarea specificului categoriei
„datorie“ este important a îndeplini normele prescrise de ea în mod constructiv, a manifesta un interes profund şi
iniţiativă pentru realizarea cît mai efectivă a angajamentelor asumate Un alt semn distinctiv, la fel de important
pentru exprimarea particularităţilor categoriei „datorie”, constă în faptul că la analiza ei predomină, de regulă,
raţiunea, obiectivitatea şi chibzuinţa. Conştiinţa morală, dimpotrivă, deşi ia parte nemijlocit la acţiunea eficientă a
controlului interior, reprezintă numai o formă moderat exprimată a raţiunii. Conştiinţa morală se manifestă ca
reflexe exclusiv interne, subiective şi, ca şi intuiţia, nu poate fi supusă aprecierii raţionale şi verificării practice
din partea opiniei publice. De aceea nu putem afirma că conştiinţa este unicul instrument de apreciere a faptelor şi
valorilor morale. Pentru aceasta este necesară legătura ei indisolubilă cu datoria morală.
Dacă conştiinţa verifică corespunderea sau necorespunderea acţiunilor în raport cu datoria, atunci acţiunea
înfăptuită conform conştiinţei este o acţiune dictată de simţul datoriei, este o acţiune pe care o cere conştiinţa.
Adică conştiinţa insistă ca datoria să fie îndeplinită.
Libertatea, necesitatea şi responsabilitatea profesională Întrucît istoria reflexiei pe tema libertăţii este
infinit mai bogată şi mai sistematizată decît aceea despre restul temelor din problematica eticii, vom începe cu
invocarea cîtorva poziţii fundamentale de gîndire privind libertatea. Pentru început vom elucida două soluţii
extreme cu privire la problema în cauză – fatalismul şi voluntarismul.
În fond, adepţii fatalismului de diferite speţe neagă teoretic posibilitatea libertăţii, considerînd că
determinismul ar exclude posibilitatea oricărei alegeri, orice rol al activităţii conştiente a oamenilor. Poziţia
voluntaristă este opusă celei fataliste. Potrivit ei, necesitatea poate fi ignorată, sfidată, contrazisă prin
suprasolicitarea libertăţii. În fond, ei percep greşit libertatea ca independenţă deplină faţă de legile obiective şi
absolutizează rolul istoric al acţiunilor conştiente şi al voinţei oamenilor, considerate ca nedeterminate cauzal. În
alt sens, problema libertăţii depinde şi de alte limite care, în fond, nu depinde de om dacă ele vin de la putere.
Presiunea exercitată direct sau indirect asupra profesionalului poate avea un caracter politic sau juridic. Chiar ca
necesitate înţeleasă, libertatea devine destul de limitată dacă omul nu are acces la informaţie. Libertatea
profesionalului este exprimată în libertatea de a alege, dar alegerea este reală o dată cu existenţa unor alternative,
care sînt şi ele accesibile cunoaşterii. Spre exemplu, în societatea totalitară obţinerea informaţiei şi studierea
alternativelor este imposibilă în virtutea faptului că în procesul „spălării creierului”, a manipulării conştiinţei,
controlului asupra circulaţiei informaţiei profesionalii nu au idee despre anumite alternative şi nu au idee despre
nonlibertatea lor. Astfel, libertatea nu se reduce pur şi simplu la lipsa unor restricţii. Libertatea reprezintă o
caracteristică a acţiunii înfăptuite: a) cu cunoaşterea şi luarea în consideraţie a îngrădirilor obiective; b) după
voinţa proprie şi nu după constrîngere; c) în condiţiile alegerii posibilităţilor.
Independenţa ca atare reprezintă o valoare incontestabilă, care a fost recunoscută tot timpul în istoria
civilizaţiei. Aceasta este exprimată prin formula: „Vreau să trăiesc pentru mine, nu pentru alţii”. Conceperea
libertăţii ca stăpînire de sine se produce în limitele anume ale concepţiei morale asupra lumii. Voinţa se manifestă
ca liberă prin stăvilirea bunului-plac. În sfera dreptului aceasta înseamnă supunerea voinţei proprii, voinţei
comune, exprimată în disciplina socială şi susţinută în primul rînd de legislaţia statală. În sfera moralei, corelarea
voinţei proprii cu datoria. Astfel, libertatea negativă sau independenţa apare nu ca o samavolnicie, ci ca o
autonomie, care se exprimă în: a) în libertatea faţă de tutela paternalistă şi faţă de orice dictat, inclusiv din partea
statului; b) în acţiuni în baza normelor şi principiilor pe care profesionalii le recunosc ca fiind raţionale şi
acceptabile, corespunzînd ideilor lor despre bine; c) în posibilitatea de a influenţa formarea acestor norme şi
principii, a căror acţiune este garantată de instituţiile publice şi de stat.
Este necesar să mai remarcăm că dacă noţiunea de onoare are un singur sens, atunci noţiunea de demnitate
are mai multe sensuri. Spre exemplu, dacă orice om are dreptul la apărarea demnităţii sale de către instituţiile de
drept, atunci aceasta se referă la un anumit minimum al formelor de atitudine faţă de personalitate în virtutea
faptului că ea este o parte componentă a omenirii şi societatea îi garantează în mod constituţional apărarea acestui
drept.
Fundamentele (pilonii) eticii profesionale a juriştilor
1. Standarte internaţionale a eticii profesionale a juriştilor (Principiile de la Bangalore).
Principiile de la Bangalore (India) au fost alcătuite în anul 2001, de un grup de magistraţi, presedinţi de
instanţă din sistemul anglo-saxon, ulterior, fiind consultaţi şi magistraţi din sistemul continental de drept.
Principiile de la Bangalore fiind de fapt un cod de conduită aplicabil judecătorului au drept scop sporirea
integrităţii acestora. La elaborarea codului s-au avut în vedere principalele documente internaţionale în
domeniu elaborate de instituţii sau organizaţii din diverse ţări, acesta reglementând 6 valori, precum
Independenţa, Imparţialitatea, Integritatea, Eticheta, Egalitatea, Competenţa şi străduinţa (diligenţa).
Integritatea şi Eticheta, fiind declarate principii indispensabile exercitării funcţiei judecătoreşti. Judecătorului i
se impunâne o conduită ireprosabilă; astfel ca aceasta să insufle încredere oamenilor în corectitudinea puterii
judecâtoreşti, în tot ceea ce face, inclusiv în viaţa, particulară. Principiile reglementează conflictul de interese:
judecătorul, trebuind să evite situaţiile care ar putea favoriza părtinirea sau ar da naştere a suspiciunilor în
acest sens; el trebuie să se abţină de a participa la soluţionarea unei cauze ce vizează un membru al familiei
sale; judecătorul trebuie să evite actele de corupţie, atât el, cât şi membrii familiei sale, nu vor avea voie să
pretindă sau să accepte cadouri, donaţii, împrumuturi sau favoruri în legătură cu acţiunile sau inacţiunile sale
legate de activitatea sa judecătorească. Judecătorul nu va permite membrilor familiei sale, persoanelor din
anturajul său sau altor persoane să influenţeze negativ conduita şi dreapta sa judecată.Acesta nu va permite, cu
bună ştiinţă, inclusiv membrilor instanţei sale de judecată să pretindă sau să accepte cadouri, donaţii,
împrumuturi sau favoruri în legătură cu atribuţiile sale;
Sunt prevăzute inclusiv libertăţile: judecătorul, ca orice alt cetăţean, are dreptul la libertatea de exprimare,
libertatea convingerilor, libertatea de asociere, de a forma grupuri, dar îşi va exercita aceste drepturi în aşa fel
încât să nu prejudicieze demnitatea funcţiei judecătoreşti sau imparţialitatea şi independenţa puterii
judecătoreşti; judecătorul poate înfiinţa sau se poate afilia la asociaţii ale judecătorilor sau alte organizaţii care
reprezintă interesele judecătorilor;
Sunt prevăzute interdicţii: judecătorul nu va avea voie să uzeze de prestigiul funcţiei judecătoresti pentru a
rezolva interesele sale personale sau interesele personale ale membrilor familiei sale sau ale altor persoane şi
nici nu va trebui să lase impresia că ar exista persoane într-o poziţie privilegiată, capabile să influenţeze într-
un mod necorespunzător îndeplinirea atribuţiilor sale judecătoreşti; judecătorul nu va avea voie să se
folosească sau să dezvăluie informaţiile confidenţiale obţinute de el în această calitate în scopuri care nu au
legătură cu obligaţiile sale profesionale;
Sunt prevăzute ca drepturi ale judecătorului: să scrie, să ţină conferinţe, să predea şi să ia parte la activităţi
legate de lege, organizarea sistemului juridic, înfăptuirea actului de justiţie, sau altele conexe; să apară la o
audiere publică în faţa unei autorităţi care are competenţe în materia dreptului, a organizării sistemului juridic,
a înfăptuirii actului de justiţie, sau a altora conexe; să fie membru al unui organ oficial sau al unei comisii de
stat, al unui comitet sau organ consultativ, cu condiţia ca, funcţionând în această calitate, aceasta să nu
contravină principiilor de imparţialitate şi neutralitate ale unui judecător; să desfăşoare orice alte activităţi
care nu împietează asupra demnităţii sale de organ judecătoresc şi nici nu îl împiedică să îşi îndeplinească
obligaţiile sale de magistrat;
Ca incompatibilitate se prevede că judecătorul nu va avea voie sa practice dreptul ca avocat atâta timp cât
deţine funcţia jurisdicţională, cât şi alte funcţii, cu excepţia celor didactico-ştiinţifice.
În anul 2007, la Viena, unde au fost redactate Comentariile la Principiile de la Bangalore, acestea detaliind
fiecare principiu în parte şi cuprinzând cazuri concrete ale conduitei ce trebuie adoptată de judecători în
diverse situaţii (discuţiile despre soluţii cu colegii, angajarea rudelor în instanţă, relaţiile de prietenie cu
politişti, avocaţi, relaţii sociale cu justiţiabili, relaţii extra-conjugale, implicarea judecătorului în viaţa publică
sau politică, declaraţiile judecătorilor în privinţa defecţiunilor sistemului, participarea la conferinţe şi
interviuri publice, participarea la activităţi guvernamentale, bunurile ce pot fi primite de judecător şi sub ce
titlu ş.a.).
CARTA EUROPEANĂ PRIVIND STATUTUL JUDECĂTORILOR, Strasbourg, 8-10 iulie 1998

2. Reglementări normativ-juridice naţionale şi fundamentele ale eticii profesionale a juriştilor.


3. Diversitatea codurilor de etică şi conduită aplicabile profesiilor din domeniul juridic.

Standardele eticii profesionale şi responsabilităţile profesionale ale juriştilor sunt prevăzute în normele
juridice (legi şi acte subordonate legii), comportamentul juriştilor fiind, de asemenea, ghidat de conştiinţa
personală şi de regulile aprobate de comunităţile profesionale ale acestora (Uniunea Avocaţilor din Moldova,
Consiliul Superior al Procurorilor, Consiliul Superior al Magistraturii, Camera Notarială) – codurile de etică şi
deontologie profesională.
Reglementări normativ-juridice cu referire la etica profesională a judecătorului sunt prevăzute în Legea Nr.
544 -1995 cu privire la statutul judecătorului, Codul de etică al judecătorilor, aprobat prin Hotărîrea Adunării
Generale a Judecătorilor din 11 septembrie 2015 şi care prevede principiile de etică şi conduită profesională
pentru judecători (independenţa, imparţialitatea, integritatea, profesionalismul, corectitudinea, colegialitatea,
confidenţialitatea şi transparenţa). La elaborarea codului fiind luate în consideraţie prevederile Convenţiei
Europeane pentru Drepturile Omului, jurisprudenţa CEDO, Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară,
Carta europeană privind statutul judecătorului şi alte declaraţii şi recomandări ale instituţiilor europene.
Principiile ce guvernează activitatea executorilor judecătoreşti şi normele de conduită a acestora sunt
cuprinse Codul de Etică al executorului judecătoresc aprobat de Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti.
Astfel, executorul judecătoresc este obligat să se abţină de la orice act ilegal şi/sau contrar dispoziţiilor statutare
ale UNEJ, ce poate aduce atingere ordinii publice, bunelor moravuri, demnităţii profesiei de executor judecătoresc
sau imaginii organizaţiei profesionale din care face parte, atât în cadrul exercitării activităţii profesionale,  cât şi
în afara acesteia.
Regulile de conduită ale avocatului sunt prevăzute de Codul deontologic al avocaȚilor din Republica
Moldova (Adoptat de Congresul Avocaţilor) care are ca scopul reglementarea standardele de integritate şi
conduită a avocaţilor, formarea şi promovarea unei culturi profesionale adecvate, prevenirea abaterilor
disciplinare, informarea publicului cu privire la conduita profesională a avocaţilor, crearea unui climat de
încredere şi respect reciproc în societate. Normele deontologice se interpretează în baza principiilor generale ale
profesiei de avocat prevăzute de Legea cu privire la avocatură (Independenţa, Încrederea şi integritatea morală,
Confidenţialitatea, Competenţa, Incompatibilităţi, Publicitatea personală), codul include si prevederi referitoare la
Relatiile cu clientii, Conflictul de interese, Stabilirea onorariilor, iar nerespectarea acestor norme de către avocaţi
constituie temei pentru intentarea procedurii disciplinare.
 Codul de etică al procurorilor – Hotărârea Adunării Generale a Procurorilor nr. 4 din 27 mai 2016 ce are
ca scop asigurarea eficienţei activităţii procuraturii şi a integrităţii procurorilor şi prevede că procurorii se află în
serviciul societăţii, sunt responsabili de conduita lor şi au datoria ca prin fiecare acţiune şi decizie să respecte cele
mai înalte standarde de etică şi conduită potrivit următoarelor principii: - supremaţiei legii; - independenţei; -
integrităţii; - imparţialităţii; - profesionalismului; - colegialităţii; - transparenţei; - confidenţialităţii; -
corectitudinii.
De asemenea, de comun acord Uniunea Avocaţilor din RM, Consiliul Superior al Magistraturii şi Consiliul
Superior al Procurorilor au semnat recent Carta interprofesională a judecătorilor, procurorilor şi avocaţilor.
Codul de etică al notarilor, adoptat la Adunarea Generală a Notarilor din Republica Moldova, 20 mai 2017,
scopul acestuia, constând în stabilirea celor mai înalte standarde de conduită etică în procesul de desfăşurare a
activităţii profesionale, destinate să garanteze, buna îndeplinire a misiunii notarului în vederea creării şi
menţinerii la nivel înalt a imaginii şi prestigiului profesiei de notar. Codul stabileşte principiile de bază ale eticii
profesionale a notarilor, standardele uniforme de comportament moral şi etic al notarului, conforme cu
responsabilităţile, onoarea şi demnitatea profesiei sale, normele de conduită morală şi profesională ale notarului,
precum şi în raporturile dintre notari, dintre notari şi subiecţii de drept. Etica notarului se manifestă prin
recunoaşterea importanţei, aplicarea şi respectarea în întreaga activitate profesională a următoarelor principii: a)
principiul legalităţii şi securităţii juridice; b) principiul independenţei şi mparţialităţii; c) principiul îndeplinirii
personale a atribuţiilor; d) principiul confidenţialităţii şi păstrării secretului profesional; e) principiul
nediscriminării; f) principiul caracterului nelitigios al procedurii notariale; g) principiul adevărului, echităţii şi al
bunei-credinţe; h) principiul apărării şi promovării prestigiului profesiei de notar; i) principiul pregătirii
profesionale continue.
Pe lângă faptul că responsabilităţile etice ale juriştilor decurg din statutul profesiei lor, acestea au la bază
inclusiv valori etice generale, juriştii având obligaţia de a folosi legea numai pentru scopuri legitime şi nu pentru a
hărţui sau intimida pe cineva; să respecte sistemul legal, să asigure desfăşurarea corectă a acţiunilor şi caracterul
legal al proceselor. De asemenea, juristul este responsabil de îmbunătăţirea şi promovarea calităţii justiţiei,
cunoaşterea legii, folosire cunoştinţele pentru reformele în justiţie şi pentru o mai bună educaţie juridică a
cetăţenilor.

S-ar putea să vă placă și