1

Termenul “etica” provine de la grecescul “ethos” cu semnificatia de moravuri,obicei,loc de trai.Este introdus de Aristotel in
sec.IV pentru a desemna stiinta care studiaza un domeniu aparte ale calitatii umane,denumeste virtutile,particularitatile
caracterului,ale temperamentului pentru a le deosebi de facultatile mintii astfel spre exemplu este un affect naturale memoria o
particularitate vitala,facultate a mintii,iar curajul o virtute.
 In literatura rusa de specialitate “etica” este definite ca acea ramura(domeniu) a filosofiei care a capatat
statut de stiinta independenta obiectul careia il formeaza morala,drept unul dintre cele mai importante elemente ale activitatii si
constiintei sociale.
 Dintr-o alta perspective,”etica” reprezinta stiinta despre natura,esenta si structura moralei drept sfera a
cunoasterii si traditie intelectuala.
Etica nu numai ca generalizeaza si sistematizeaza normele moralei,dar si contribuie la crearea acestora in dependenta de interesele
si necesitatile unei societati date intr-un anumit context istoric.

ETICA este definita ca fiind acea ramura a gnoseologiei care studiaza morala dreptului,unul din cele mai importante aspecte
ale practicii umane.
In literatura rusa de specialitate etica este privita ca domeniu a filosofiei care a capatat statut de stiinta independenta obiectul de
studiu al careia il constituie morala drept unul din formele esentiale ale constiintei si activitatii umane.

Hegel delimiteaza morala de moralitate:

-Morala reprezinta aspectul subicectiv sau modul in care este perceput din punct de vedere etic comportamentul subiectului fie de
care el insusi,fie de catre ceilalti membri ai societatii.
-Moralitatea reprezinta actiunile in desfasurarea lor deplina.

Deontologia provine din grecescul “deontos”,ceea ce reprezinta o obligatie,iar etica este un drept al justitiei.

Deontologia,conform DEX: Compartiment al eticii care se ocupă cu studiul normelor și obligațiilor specifice unei activități
profesionale.

In sens uzual,etica reprezinta un ansamblu de concepte si pricini morale in conformitate cu care societatea decide sa reglementeze
comportamentul membrilor sai determinind legitimul si acceptabilul initial.
Etica reprezinta o stiinta despre invatatura care urmareste scopul formarii unei noi personalitati unui om bun si mai onest raportate
direct la conceptiile de divinitate dominante la acel moment.

Etica presupune 3 dimensiuni fundamentale:

1.Dimensiunea normativa,adica etica constituie un ansamblu de norme si principii care dirijeaza conduita umana.
2.Dimensiunea de justificare,se refera la toate circumstantele care fac etica necesara si argumentata.
3.Dimensiunea logica,este data de perspectiva metodica constiintizind ansamblul factorilor care explica necesitatea eticii.

Funcţiile eticii:
Etica are mai multe funcţii:
1. Cognitivă (de cunoaştere) - este funcţia principală, deoarece celelalte funcţii nu pot fi realizate adescent decât cu condiţia
realizării ei. ea se manifestă sub trei aspecte:
- aspectul explicativ care relevă factorii cauzali, generatori ai moralei, factori legaţi de geneză, structura, progres moral.
- aspectul descriptiv ocupat cu problemele explicite ale vieţii morale (calităţi, defecte, vicii, virtuţi, etc.)
- aspectul analitico-sintetic cel care elaborează modele teoretice ale moralei pe baza analizei fenomenelor legate de moralitate.

2. Normativă sau Axiologică (valorile) - Ea vine să suplinească lipsa unor norme legale prin constituirea unei “instanţe morale”.
este funcţia care include un şir de modalităţi de realizare a acestei funcţii, cum ar fi:
a)Neutralitatea sau obiectivismul ştiinţific, având pretenţia că de-scrie şi explică faptele pure fară să ecranizeze puritatea cu
posibile aprecieri ale ei.
b) Estetismul amoral care reprezintă o variantă mai subtilă a neutrali-tăţii.
c) Pluralismul moral, prezent în doctrinele eticii care selectează doar valori morale pozitive, doar formele binelui, ignorând
variantele răului.
d) Dogmatismul etic este orientarea dogmatică ce reprezintă sfera valorilor, a faptelor ce stârnesc dorinţa, ţine de necesitate, deci
ţine de noţiunea trebuie pentru că trebuie.
3. Persuasivă (de convingere) - această funcţie se realizează în discursul etic, prin realizarea primelor două funcţii. fiind receptată
ca o rezultantă a funcţiilor normativă şi cognitivă, urmăreşte aspectele concrete ale vieţii morale, ducând spre actul convingerii.
4. Funcţia educativă -legată de transpunerea în practica a unor modele morale prin implementarea “ de facto” a unor valori în
conştiinţa colectivă sau individuală.
 2

(este dezvăluită de Platon şi Aristotel). Ea antrenează direct respectul şi practicarea lui, cunoaşterea binelui având un efect
nemijlocit educativ. Potrivit lui Aristotel moralitatea indivizi-lor are două surse:
a) cunoaşterea binelui;
b) experienţa repetată şi fixată in obişnuinţă.
Ca rezultat, posibilităţile formative ale eticii sunt reale, fiind în acelaşi timp limitate, deoarece sunt condiţionate de un şir de
factori:
a) Etica doar explică, orientează, dezvoltă un fond prealabil de mora-litate.
b) Omul, fiind educat de familie, mass-media, şcoală, societate (grup), este orientat convergent şi, în acest sistem global, etica
constituie doar o componentă funcţională.
c) Există unele modele reale de comportament întruchipate în carac-tere care sunt o confirmare a moralităţii colective reale,
modele de comportament ce reprezintă o ilustrare a unei moralităţi superioare posibile şi necesare unei colectivităţi.
d) Posibilităţile formative sunt condiţionate de însăşi natura demersu-lui etic.
Considerând educaţia nu doar un mijloc de formare a cunoştinţe-lor, ci şi modalitatea de a pregăti omul de mâine, specialiştii au
încercat să explice funcţiile educaţiei:
1.Funcţia de selectare şi transmitere a valorilor de la societate la individ.
2.Funcţia de dezvoltare a potenţialului biopsihic al omului.
3.Funcţia de pregătire a omului pentru mediul social.
4. Funcţia cognitivă (cunoaştere).
5. Funcţia axiologică, de valorificare a totalităţii factorilor edu-cativi (grădiniţa, şcoala, familia) şi acţiunea diferiţilor agenţi care
acţionează prin intermediul acestor factori (corpul didactic, părinţi, grupul, colectivul de elevi).

Caracteristica generala a categoriilor (notiuni fundamentale ) ale eticii

Din punct de vedere etimologic, "etica" provine de la cuvintele greceşti:
 ETHOS (Homer) = primordial, patrie, locuinţă, loc de întâlnire, locul natal, obiceiuri, caracter;
 ETHIKE (Aristotel) = ştiinţa cunoaşterii.
Din "ETHOS" a derivat cuvântul "ETHICOS", cu sensul "din sau pentru morală", utilizat de greci atunci când discutau despre
principiile comportamentului uman.
Pentru început, putem considera etica ca fiind ştiinţa ethosului (a moralei), a binelui/răului (Socrate, Platon, Cicero), a fericirii,
a virtuţii (Aristotel), a plăcerii (Aristip), a idealului social.
Etica a apărut ca ramură distinctă a cunoaşterii, datorită lui Socrate. Ca disciplină ştiinţifică ea există din timpul lui Aristotel,
care a ridicat etica la nivelul "demnităţii ştiinţelor".
Etica este definită ca "ştiinţa care se ocupă cu studiul principiilor morale, cu legăturile lor de dezvoltare istorică, cu conţinutul lor
de clasă şi cu rolul lor în viaţa socială; totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare ideologiei unei clase sau
societăţi".1
Etica reprezintă forma de cunoaştere şi legitimare în conştiinţă prin intermediul normelor şi imperativelor morale, a unor acte şi
fapte omeneşti.
Deşi înrudite, conceptele de etică şi morală, au origini şi substanţe diferite: etica este teoria şi ştiinţa moralei, în timp ce morala
reprezintă obiectul de studiu al eticii. Denumirea de etică este de origine greacă în timp ce morala îşi are originea în cuvîntul latin
mos-moris (morav-moravuri), de unde a apărut şi termenul moralis, etimonul modern al termenului morală.2
Aşadar, putem considera etica drept o ştiinţă a comportamentului, a moravurilor, un ansamblu de prescripţii concrete sau o teorie
asupra moralei. Acesta este şi sensul pe care îl oferă Wundenburger, care spune că etica reprezintă "ansamblul regulilor de
conduită împărtăşite de către o comunitate anume, reguli care sunt fundamentate pe distincţia între bine şi rău, în timp ce morala
cuprinde un ansamblu de principiile de dimensiune universal-normativă."3
Categoriile eticii reprezinta conceptele de baza ale stiintei eticii care dau expresie celor mai importante elemente ale moralei.
La cetegoriile eticii se atribuie:
1.BINELE SI RAUL-Binele reprezinta tot ceea ce poarta caracteristica pozitiva a moralitatii.Raul reprezinta categoria etica care
exprrima tot ceea ce merita denigrare.Atunci cind binele se raporteaza la personalitate,acesta capata forma virtutii.
Virtutile reprezinta un ansamblu de caracteristici pozitive constante ale persoanalitatii care se refera nu numai la existenta
principiilor morale,dar si la faptul individului.
2.BUNASTAREA-reprezinta tot ceea ce asigura existenta umana,resursele naturale,materiale si spirituale.Bunastarea este diferita
de utilitate,spre exemplu o piesa de arta este bunastare,dar nu este utilitate.
3.DATORIA-categoria etica care exprima relatiile dintre individ si societate constind in obligativitatea morala a persoanei.Datoria
constituie astfel o sarcina individuala intr-o situatie concreta.
4.CONSTIINTA-este opusul datoriei si constituie latura subiectiva a constiintei care creaza individului norme si principii morale
si cere de la acesta respectarea lor.Constiinta reprezinta autoreglatorul comportamentului care are menirea sa asigure coraportul
intre datorie si responsabilitate.
5.RESPONSABILITATEA-constituie obligatia individului de a purta raspundere pentru faptele proprii care contravin normelor
morale reiesind din capacitatea obiectiva a persoanei de a reactiona intr-o anumita situatie in modul in care il cere morala.
1
.
2
3
 3

6.ECHITATEA-este conceptual politico-juridic,dar si moral care exprima o asemenea stare de lucru considerate ca fiind adecvata
reiesind din egalitatea tuturor oamenilor,coraportul care trebuie sa existe intre drepturi si obligatii,fapta si
pedeapsa(raspundere),merite si recunoasterea acestora,precum si din considerarea drepturilor fundamentale ale personalitatii.
Echitatea domina activitatea juridica atit in plan normative,cit mai ales in cel aplicativ,fundamentindu-se pe
obiectivitate,impartialitate,proportionalitate,oportunitate.
7.DEMNITATEA-este privita ca atitudinea individului fata de sine insusi si a societatii fata de acesta reiesind din recunoasterea
acestuia drept personalitate.
8.CINSTEA-reprezinta atitudinea societatii fata de individ si a individului fata de sine insusi reiesind din meritele anterioare ale
persoanei(o anumita functie ocupata,un anumit gen de activitate desfasurata).
9.REPUTATIA PROFESIONALA-opinia societatii fata de persoana reiesind din activitatea sa anterioara.Daca demnitatea
porneste de la perceperea tuturor persoanelor in mod egal,cinstea solicita considerarea lor diferentiata.
10.UMANISMUL-principiu etica care exprima personalitatea umana drept valoare suprema si increderea in perfectionarea
acestuia ,astfel etica este disciplina care nu numai studiaza,dar si contribuie la formularea normelor ,principiilor si valorilor eticii.
11.SENSUL VIETII
12.IDEALURILE MORALE
13.FERICIREA

1.BINELE SI RAUL
Binele si rãul au condus dintotdeauna. Este trist sã constatam cã aceste notiuni tin de latura noastrã umanã si nu de cea divinã

binele şi răul constituie forma cea mai generală de apreciere a valorilor morale şi de distincţie a ceea ce este util şi ce este dăunător
pentru om şi societate.
În Dicţionarul explicativ al limbii române, spre exemplu, „binele” este definit la început ca bunăstare, mai apoi ca ceva necesar,
iar mai apoi, în plan spiritual şi etic, ceea ce corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic 4.
În istoria filosofiei morale termenul „bine” era utilizat în sens relativ şi absolut. „Bine” într-un caz este ceva bun, util, plăcut,
valoros pentru un individ, iar în alt sens era expresia binelui, a unei valori în sine, ce nu devine un mijloc pentru a realiza un scop
anumit. Binele în sensul al doilea, absolut, este o noţiune etică. Ea exprimă sensul pozitiv al fenomenelor şi evenimentelor în
relaţia lor cu valoarea supremă – cu idealul. Iar răul este contrarul binelui.
Rãul s-a nãscut din fricã. Totul se întâmplã la nivelul capului. Dacã tu consideri ceva ca fiind „rãu”, acesta devine rãu în mod
automat. De aceea se spune „devii ceea ce gândesti”. Dar altcineva poate interpreta acest rãu ca fiind bine. Deci, acelasi lucru e
bine sau rãu în functie de felul în care îl percepe fiecare individ. În realitate, tot ce este considerat „rãu” face parte din planul
divin si este permis pe pãmânt pentru a ajuta omul sã evolueze.

Concepţiile de „bine” şi „rău” au apărut o dată cu morala şi s-au schimbat împreună cu ea. În istoria filosofiei se afirma că răul
există numai prin faptul că omul este lipsit de cunoştinţe (Socrate), că binele face parte din lumea ideilor, iar răul ia naştere din
simţurile profesionalului (Platon), că binele constă în satisfacerea plăcerilor în mod cumpătat), că binele suprem este însuşi
Dumnezeu, iar răul este generat de abuzul de libertate a profesionalului (Damaschin), că în realitate binele nu există, el exprimă
numai starea emoţională a individului (neopozitivismul), că binele este condiţionat pe deplin de concepţia personalităţii
(existenţialismul).
După conţinutul lor imperativo-valoric, binele şi răul reprezintă parcă două părţi ale uneia şi aceleiaşi medalii. Ele corelează şi, în
acest sens, parcă ar fi între ele un semn de egalitate. Omul cunoaşte răul, deoarece are anumite reprezentări despre bine; el
preţuieşte binele, pentru că a simţit personal ce este răul. Existenţa răului reprezintă uneori o condiţie sau o circumstanţă care
însoţeşte existenţa binelui.
Orice bine şi orice rău sînt trepte opozabile şi determinate în procesul devenirii. Binele reprezintă ceea ce trebuie şi este de dorit
să fie, pe cînd răul este ceea ce nu trebuie şi nici nu este de dorit să fie.
Totodată, răul moral se manifestă în forme complicate. De cele mai multe ori, el se asociază cu brutalitatea, violenţa,
huliganismul, cruzimea, şiretenia, minciuna şi alte asemenea conduite care produc efecte dăunătoare atît pentru autor, cît şi pentru
cei din jur. Uneori, astfel de conduite sînt justificate dacă sînt aşezate în alte coordonate (spre exemplu, salvarea vieţii unui sau
unor oameni implică gesturi de cruzime şi violenţă chirurgicală.
Modalităţile reale ale binelui şi răului sînt sinceritatea şi minciuna care se află într-un raport de corelaţie dialectică. Ele apar numai
şi exclusiv în sfera comunicării umane.

Modele filosofice ale binelui moral

În istoria filosofiei exista numeroase modalitati de a concepe binele moral. Sistematizarea pe care o adoptam în prezentarea
acestor modalitati apartine lui Carmen Cosma. (3, p.62-74)

·                    Binele - cunoastere - identificat în filosofia lui Socrate ("ajunge sa cunoastem binele pentru a-l înfaptui"), a lui
Protagoras ("virtutea poate fi învatata"), iar mai târziu a lui Spinoza  (care trateaza binele si raul în raport cu exigentele ratiunii)
4
 4

·                    Binele - fericire / eudaimonia ,  considerat, astfel, de Aristotel, si de reprezentantii scolii cinice (Antistene, Diogene).

·                    Binele - placere, (hedone) promovat de reprezentantii scolii cireniace (Aristip din Cirene), si, într-o varianta
intermediara între hedonism si eudemonism, de Epicureism ( placerea înseamna întelepciunea si prietenia, temperanta, justitia,
curajul)

·                    Binele moral ca bine suprem  Am vazut, deja, ca unul dintre primii teoreticieni ai binelui, Platon, identifica binele
moral cu fapta savârsita în conformitate cu un criteriu extrasensibil, care este "Binele suprem";  ideea este preluata de stoici, care
considera binele suprem ca fiind conformitatea cu ordinea naturii, iar mai târziu de Kant, pentru care binele suveran  este "obiectul
ce ar satisface întreaga facultate de a dori a fiintelor rationale"

2.CONSTIINTA SI DATORIA
3.DATORIA-categoria etica care exprima relatiile dintre individ si societate constind in obligativitatea morala a persoanei.Datoria
constituie astfel o sarcina individuala intr-o situatie concreta.

Explicarea naturii şi originii datoriei a constituit una din cele mai dificile probleme în istoria eticii. Ca bază şi izvor al datoriei erau
considerate poruncile divine (morala religioasă), legea apriorică (imperativul categoric), sau însăşi „natura umană”, năzuinţa
„naturală” a profesionalului spre plăcere (hedonism, eudemonism).
1.Semnificaţia esenţială a datoriei morale o constituie caracterul ei imperativ. Aceasta înseamnă că cerinţele cristalizate în
noţiunea de datorie sînt formulate şi se percep sub formă de porunci, al căror conţinut este formulat de societate şi exprimă
dispoziţia interioară a personalităţii de a executa prescripţiile indicate.
2.Un alt semn distinctiv, la fel de important pentru exprimarea particularităţilor categoriei „datorie”, constă în faptul că la
analiza ei predomină, de regulă, raţiunea, obiectivitatea şi chibzuinţa.

CONSTIINTA-este opusul datoriei si constituie latura subiectiva a constiintei care creaza individului norme si principii morale si
cere de la acesta respectarea lor.Constiinta reprezinta autoreglatorul comportamentului care are menirea sa asigure coraportul intre
datorie si responsabilitate.
Conştiinţa este responsabilitatea morală a omului pentru faptele sale şi necesită o impunere interioară de aproceda în corespundere
cu felul său de a percepe dreptatea şi bunătatea.

Conştiinţa depinde de nivelul dezvoltăriipersonalităţii, de cultură, moralitate, deatitudinea faţă de profesie, faţă de sine ca
profesionist. Din aceste motive conştiinţa diferă la diferite persoane şi la diferite niveluri.
1. De cel mai înalt nivel al conştiinţei se bucură profesionistul: stoic, principial, curajos, consecvent; el nu selasă influenţat,
procedează cum îi dictează conştiinţa, are curajul să nu se conformeze indicaţiilor instanţelorsuperioare dacă ele contravin legilor.
2. Conştiinţă cu nivel mediu au specialiştii care „au mustrări de conştiinţă pentru abaterile de la normelemorale, se autojustifică
prin raţionamente de tipul: acestea au fost indicaţiile şefului, aşa sunt timpurile, cerost are să mă opun, toţi fac la fel, nu voi mai
proceda aşa".
3. Un nivel scăzut al conştiinţei au persoanele care: „nu simt nici un fel de remuşcări şi nici necesitatea de ase justifica, ei
procedează cum cer împrejurările pentru a obţine un profit sau un succes demoment"

La fel cum datoria este autonomă, tot astfel conştiinţa profesionalului este independentă de opinia semenilor. Aceasta deosebeşte
conştiinţa de un alt mecanism de control intern – de ruşine. Ruşinea şi conştiinţa în general sînt destul de apropiate. Ruşinea este
sentimentul că ai făcut ceva rău şi că, prin urmare, meriţi mînia celorlalţi. Adică ruşinea este sentimentul că ai meritat dispreţul
şi desconsiderarea celorlalţi.
Logica conştiinţei este alta. În conştiinţă deciziile, acţiunile şi aprecierile se află în corelaţie nu cu opiniile celor din jur, ci cu
datoria. Conştiinţa cere ca omul să fie cinstit şi în întuneric, să fie cinstit cînd nimeni nu îl poate controla, cînd taina nu poate
deveni realitate, cînd despre o faptă ruşinoasă nu poate afla nimeni.
În mod subiectiv, conştiinţa este concepută ca o voce interioară, dar străină, ca o voce care parcă este independent de „eul”
profesionalului, o voce al „eului altuia”. În legătură cu aceasta pot fi trase două concluzii privind natura conştiinţei. Prima susţine
că conştiinţa este vocea lui Dumnezeu. Această poziţie este împărtăşită de teişti, care văd adesea în conştiinţă vocea lui
Dumnezeu. Totuşi conştiinţa nu ar putea transmite informaţii morale de la Dumnezeu, dat fiind că ea e supusă erorii şi deci, pentru
a putea şti dacă un anumit mesaj vine de la Dumnezeu, ar trebui să ştim deja care sînt comandamentele sale. A doua presupunere
este că conştiinţa este o voce semnificativă generalizată şi interiorizată a altora. Astfel, conştiinţa este interpretată ca o formă
specifică a ruşinii, iar conţinutul ei este recunoscut ca ceva individual, schimbător din punct de vedere cultural şi istoric. Într-o
formă marginală această concluzie duce la teza conform căreia conştiinţa este determinată de opiniile politice şi situaţia socială a
individului.
Dacă conştiinţa verifică corespunderea sau necorespunderea acţiunilor în raport cu datoria, atunci acţiunea înfăptuită conform
conştiinţei este o acţiune dictată de simţul datoriei, este o acţiune pe care o cere conştiinţa. Adică conştiinţa insistă ca datoria să fie
îndeplinită.
 5

Însă în sens strict etic cuvîntul „conştiinţă” nu poate fi altul decît liber. Iar libertatea în sens de continuitate nu înseamnă nimic
altceva decît a trăi o viaţă în conformitate cu conştiinţa.
3.LIBERTATE SI NECESITATE

Întrucît istoria reflexiei pe tema libertăţii este infinit mai bogată şi mai sistematizată decît aceea despre restul temelor din
problematica eticii, vom începe cu invocarea cîtorva poziţii fundamentale de gîndire privind libertatea.
În general, termenul de libertate este identificat cu absenţaconstrângerii exterioare. Din această perspectivă, libertatea
estefacultatea sau puterea omului de a se mişca şi acţiona într-unanumit spaţiu exterior,conform tendinţelor naturii sale.
Aceastăformă de libertate este total diferită de libertatea morală, aşa încât omulpoate fi liber din punct de vedere fizic,exterior, însă
din punct de vederemoral să fie sclav şi, invers, poate fi sclav din punct de vedere fizic, darliber din punct de vedere moral
Libertatea înseamnă răspundere, de aceea majoritatea oamenilor se tem de ea.”
Existenţialistul francez J.-P. Sartre afirmă că omul este o fiinţă „blestemată”, sau „condamnată” să fie liberă. Ieşirea din paradox
nu este posibilă decît printr-un act de pură spontaneitate a purei conştiinţe. Sartre reduce libertatea la libertatea individuală, care
ulterior este redusă în esenţă la deliberare şi decizie.
Pentru Spinoza libertatea poate fi cîştigată pe calea raţiunii.
Un alt moment în epoca modernă îl reprezintă Kant, a cărui gîndire despre libertate se desfăşoară pe două mari planuri. În planul
reflexiei etice, el asociază libertatea cu ideea acţiunii şi a personalităţii. Acţiunea morală este liberă atunci cînd este conformă cu
imperativul categoric, acest imperativ exprimînd necesitatea.
În alt sens, problema libertăţii depinde şi de alte limite care, în fond, nu depinde de om dacă ele vin de la putere. Presiunea
exercitată direct sau indirect asupra profesionalului poate avea un caracter politic sau juridic. Chiar ca necesitate înţeleasă,
libertatea devine destul de limitată dacă omul nu are acces la informaţie.
Libertatea profesionalului este exprimată în libertatea de a alege, dar alegerea este reală o dată cu existenţa unor alternative, care
sînt şi ele accesibile cunoaşterii. Spre exemplu, în societatea totalitară obţinerea informaţiei şi studierea alternativelor este
imposibilă în virtutea faptului că în procesul „spălării creierului”, a manipulării conştiinţei, controlului asupra circulaţiei
informaţiei profesionalii nu au idee despre anumite alternative şi nu au idee despre nonlibertatea lor.
Libertatea negativă ca autonomie se transformă într-o libertate pozitivă: autonomia înseamnă deja nu numai lipsa presiunii
externe, limitării, supunerii, ci şi posibilitatea alegerii personale. Libertatea este „nu pentru ceva”, ci pentru a realiza alegerea.
Ideea libertăţii voinţei se realizează în libertatea alegerii, în posibilitatea, capacitatea şi dreptul profesionalului de a alege scopurile
sau sarcinile prioritare şi alternative.
Daca suntem putin ironici si ne gandim la modul in care un infractor vede libertatea ne dam intr-adevar seama ca fiecare persoana
are o idee diferita despre acest concept complex.Parerea mea este ca libertatea se refera la posibilitatea de a alege asupra propriei
vieti insa cu anumite limite. Daca ne gandim putin la regimurile politice existente de-a lungul anilor vedem ca am asistat si inca
asistam la incalcari ale dreptului la libertate a polpulatii intregi. Un exemplu elocvent in acesta privinta este existenta sclaviei,apoi
existenta unor popoare aflate sub suzeranitatea altora ,ce reprezinta tot o forma de sclavie. Tot o incalcare al acestui drept este si
discriminarea sau abuzurile in familie.
NECESITATE- Libertatea este necesitatea înţeleasă.

 RESPONSABILITATEA- constituie obligatia individului de a purta raspundere pentru faptele proprii care
contravin normelor morale reiesind din capacitatea obiectiva a persoanei de a reactiona intr-o anumita situatie in modul in care il
cere morala.
În morală omul este responsabil în faţa sa, iar în faţa altora, în măsura în care el îi recunoaşte ca fiind o parte a suveranităţii sale, în
care îi percepe pe alţii ca o continuare a propriei fiinţe. Astfel, în morală omul este responsabil numai pentru sine, pentru păstrarea
libertăţii sale interioare, a demnităţii sale şi a omeniei sale. Pentru alţii el este responsabil în măsura în care el îi recunoaşte ca fiind
ai săi.
O dată cu lărgirea cercului altor oameni în faţa cărora şi pentru care omul se consideră responsabil în libertatea sa, el transgresează
limitele înguste ale convenţionalismului, ale existenţei sale.
Responsabiitaea este o alta categorie "undamentala ale eticii ea caracteri!ea!a omul individul din punct de vede al respectarii , de
care om a cerintilor morale , corespunderea activitatiei ei , datoriei morale , responsabilitatea presupe a tine contde mai multi
"actori , si anume  este omul in stare sa "aca "ata obligatiunilor sale moarale  lea inteles correct sau gresit , este oare el
responsabil pentru cosecintele "aptelor pe care lea desa+rsit , este oare omul sa prevada sa anticipe aceste consecinte
Responsabilitatea subiectului moral este o consecinţă firească alibertăţii sale. Nimeni nu este responsabil de actele şi acţiunile sale
dacănu este liber. Plecând de la această relaţie profundă dintrelibertate şiresponsabilitate, putem spune că
„responsabilitatea moralăeste obligaţia ce-i revine unei persoane de a se recunoaşte ca autor liberal faptelor sale şi de alua
asupra sa consecinţele acestora”.Deci responsabilitatea este strâns legată şi de conştiinţa morală,deoarece înainte de a fi
consideraţi responsabilide alte foruri obiective, conştiinţa noastră este forul celdintâi care ne declară responsabili.
Fiind legat de conştiinţă,subiectul responsabilităţii nu poate fi decât o persoană.
Principiul general în evaluarearesponsabilităţii morale a unei persoane este următorul: Fiecare esteresponsabil de săvârşirea
sau nesăvârşirea unei fapte, ca şi deurmările acesteia, în măsura în care a fost angajată libertateavoinţei sale. Deci
gradul responsabilităţii depinde de gradullibertăţii cu care a fost săvârşită fapta
 6

 CINSTEA-reprezinta atitudinea societatii fata de individ si a individului fata de sine insusi reiesind din
meritele anterioare ale persoanei(o anumita functie ocupata,un anumit gen de activitate desfasurata). A fi cinstit înseamnă
a alege să nu minţi, să nu furi, să nu înşeli şi să nu induci în eroare în vreun fel. După părerea mea cinstea este unul din cele
mai importante atribute ale omului care tinde spre perfecţiune din punct de vedere al caracterului, calitate care-i conferă unei
persoane statutul de ...OM.
De când există omul pe pământ, acesta s-a călăuzit după diferite legi întocmite, pentru ca binele să-l călăuzească în viață. Cinstea
și alături de ea onoarea și corectitudinea au fost și rămân calități morale apreciate și considerate mai presus decât celelalte virtuți
ale omului. Ele îi obligă pe oameni  să-și îndeplinească datoria socială, să respecte adevărul și dreptatea, și să se comporte sincer și
corect în societate. Sunt valori morale fundamentale pentru oricare societate civilizată. Când ele își pierd din calitate, este vădit că
societatea se degradează. Cinstea </strong>este una dintre cele mai complexe virtuți, tocmai pentru că, la rândul ei, sintetizează
multe alte virtuți. Omul cinstit nu minte, nu denaturează realitatea – spunând că făcut ceea ce nu a făcut – și nici nu tăinuiește
despre sine o realitate care, aflată de către ceilalți, l-ar putea leza. Iar când e vorba despre ceilalți, nu-i lingușește, dar nici nu
ascunde eventuala lor fraudă sau abuz: omul cinstit nu e complicele nimănui, indiferent de prețul pe care l-ar avea de plătit pentru
gestul respectiv. Nu este fățarnic sau duplicitar, nu defăimează pe cineva și nici nu răspândește informații false. Nu înșală, nu
umblă cu tertipuri, cu vicleșuguri, nu măsluiește, nu răstălmăcește, nu fură, din modestie el vrea să aibă doar ce este a lui, și ceea
ce a dobândit pe drept, nu încalcă drepturile nimănui, Își vede de munca lui, pe care o face cu sârguință, dăruire, seninătate și
bucurie.
Necinstea</strong> este definită ca incorectitudine, corupție, escrocherie, hoție, șarlatanie, ipocrizie, viclenie, trădare. A fi
necinstit înseamnă totodată a fi incorect, lipsit de onoare, a prefera minciuna în locul adevărului, înseamnă să-ți accepți sieși
dreptul de a fura, adică a nu respecta nici această poruncă a Divinității, să-ți placă să înșeli și să induci în eroare, în vreun fel, pe
cei din jurul tău.

 DEMNITATEA-este privita ca atitudinea individului fata de sine insusi si a societatii fata de acesta reiesind
din recunoasterea acestuia drept personalitate.
Demnitatea provine de la latinescul dionticus care înseamnă „frumuseţe, nobleţe", este conştiinţa omuluidespre rostul şi valoarea
lui însocietate. Sentimentul propriei demnităţi şi asocierea de către societateavalorii omului nu întotdeauna coincid. De aceea
specialistul trebuie să cunoască opinia celor din jur, să analizeze spre a feri colegul de erori în apărarea onoarei şi demnităţii
acestuia, astfel va putea preîntâmpinaambiţia şi vanitatea, care par să ţină de asemenea de onoare şi demnitate, dar nu trebuie
confundate,deoarece ambiţia înseamnă dorinţa arzătoare de a realiza ceva cu orice preţ, iar vanitatea este înfumurareasau setea de
slavă şi cinste, pe care nu o merită. În momentul în care profesionistul îşi formează o imagineeronată despre sine, educă acelaşi
lucru şi celorlalţi, atunci când el îi dispreţuieşte şi înjoseşte pecei din jur,dându-şi sie o importanţă mare de faptul că educă şi
dezvoltă înjosirea, dispreţul etc. Pentru a-i învăţa peoameni să-şi apere onoarea şi demnitatea, ei trebuie obişnuiţi să-şi analizeze
faptele, să-şi precieze corectacţiunile sau convingerile demne de personalitatea lor.

Onoarea este cinste, reputaţie, corectitudine, prestigiu, demnitate... Când vorbimdespre onoare, vorbim despre atitudinea faţă de
sine şi de atitudinea faţă de colectivul unde se desfăşoarăactivitatea. Persoana care dă dovadă de onoare are:- tendinţa de aşi
menţine prestigiul şi reputaţia;- grija faţă de colectivul unde lucrează.Există câteva tipuri de onoare: onoare generală şi onoare
particulară. Onoarea general conţine: onoarea profesiei, a familiei, aţării. Onoarea particulară conţine: onoarea a părintelui, a
cetăţeanului

2.MORALA
Morala provine de la “mores”-moravuri;”morales”-moral.
In literatura de specialitate,este perceputa sub 3 forme de manifestare ale moralei:
1.Forma de reglementare a relatiilor sociale;
2.Gen al relatiilor sociale;
3.Forma a constiintei sociale.
Morala constituie una dintre formele fundamentale de reglementare a relatiilor interumane constind dintr-un ansamblu de norme si
principii potrivit carora o anumita societate delimiteaza binele de rau,demnul de nedemn,justul de injust.
Morala intervine in activitatea social ape calea traditiei,influentei emotionale,opiniei sociale si este asigurata de acestea din
urma,precum si de convingerea intima,constiinta individuala.
Morala intervine in toate domeniile vietii si respectarea acesteia este urmarita de intreaga comunitate.
Morala si moralitatea
Termenii provin din latinescul mos-moris (morav-moravuri) – a supravieţuit numai pentru obiceiurilemorale. –prin derivatul
“moralis” (morală) se dezvăluie o funcţie a conştiinţei: aceea de a prospecta şi p roiectaideatic ipostazele
devenirii morale: de la ceea ce este, la ceea ce este ideal să fie. Morala aparţinenivelului creativ al devenirii morale.
Principala sa funcţie este cea prescriptivă- Sein-Sollen
 7

(Kant)Moralitatea reprezintă morala în acţiune şi manifestare efectivă prin conduită, atitudini, principii.Moralitatea se
consumă în viaţa practică a oamenilor în timp ce morala reprezintă nivelul teoretic- cognitiv. Pe când Etica posedă
un caracter cognitiv şi explicativ.Morala = caracter proiectiv- programator Moralitatea = caracter real-practicÎncă din Antichitate
apare în filosofie distincţia dintre filosofia teoretică şi cea practică. Acesteînceputuri sunt datorate lui Socrate care înlocuieşte
filosofia naturii universale cu filosofia cunoaşteriiomului. Filosofia devine în principal o filosofie morală a cunoaşterii de sine a
omului. Filosofia devine practică, întrucât cunoaşterea de către om a necesarului său moral este subordonată realizării morale
desine. Dacă filosofia naturii are ca obiect ceea ce este (
Sein ), filosofia practică ca filosofie a moralei, are caobiect ceea ce trebuie să fie (
Sollen ).Termenul de filosofie practică apare în
Metafizica lui Aristotel, dacă ţinem seama de faptul că,folosind noţiunile de ştiinţă teoretică şi ştiinţă practică, el încadrează şi
filosofia în ştiinţă. 

Morala indeplineste urmatoarele functii:

 Functia de reglementare,determinind comportamentul individual in raport cu interesele celorlalti;
 Functia educationala,prespune constituirea personalitatii prin intermediul exigentelor si principiilor
morale,formarea conceptiilor privind valoarea propriei personalitati,sensul vietii,s.a.
Morala mai indeplineste si functiile de:
-prognoza;
-functia comunicationala;
-functia cognitive;
-functia motivationala,s.a.

Drept forma a constiintei,morala presupune o dubla structura:

1. Constiinta morala;
2. Conduita morala.

Constiinta morala,latura subiectiva a moralei care pretinde de la subiect o anumita conduita si da apreciere rezultatelor acesteia.
Constiinta morala poate fi:
*Individuala
*Sociala.

Conduita morala,conduita subiectului poate fi considerate morala daca motivele ei sunt susceptibile de apreciere din perspective
bine-rau,demn-nedemn.
Elementul primar al conduitei morale este fapta care din punct de vedere etic include si motivul,scopul si urmarile.
Ansamblul faptelor de importanta morala ralizate de catre individ intr-un anumit interval de timp,in conditii constante sau
schimbatoare poarta denumirea de conduita.
Conduita morala este unicul indicator obiectiv al moralitatii.

Morala are urmatoarea structura:

1. Normele morale-norme sociale care determina conduita individului in raport cu altii si cu sine
insusi.Normele morale se deosebesc de traditii prin faptul ca au o fundamentare logico-ideatica.Normele morale pot avea forma
pozitiva(onerativa) de exprimare sau forma negativade exprimare(prohibitiva).
Dupa subiecti normele morale sunt:
-generale(se refera la toare comunitatile);
-particulare;
-speciale.
2. Principiile morale-reprezinta forma cea mai generalizata a exigentelor morale care determina directia
generala a conduitei.Principiile morale stabilesc conditiile de baza ale relatiilor interumane,comportamentului individual,precum si
a conduitei sociale generale,spre deosebire de norme care determina continutul comportamentului.De
ex:umanismul,alterismul,marinimia,etc.
3. Idealurile morale-constituie acele exigente care se exprima prin forma personala moralei perfecte care
intruneste cele mai inalte virtuti.Idealurile morale se impart in 2 grupe:
1)Ideal moral individual-atunci cind se refera la om si la caracterul persoanlitatii acestuia;
2)Ideal moral social-societatea,morala ideala respectarea reciproca.
4. Criteriul moral.-atunci cind principiul moralei sunt utilizate pentru a da apreciere individuala sau comportamentul
acesteia devin criterii morale.

VALORILE ETICII ȘI PARTICULARITĂȚILE REALIZĂRII VALORILOR MORALE

ÎN DOMENIUL JURIDIC
 8

Valorile morale reflectă anumite cerinţe şi exigenţe ce se impun comportamentului uman în virtutea idealului moral. Dintre
cele mai semnificative valori morale, le putem enumera pe cele de patriotism, atitudine faţă de democraţie, de muncă,
libertate, onestitate, cinste, responsabilitate, eroism, cooperare, modestie. Ele au un caracter polar, fiecărei valori
corespunzându-i o antivaloare (necinste, egoism, indi-vidualism, nesinceritate, indisciplină).

Valorile morale cuprind intreaga existenta umana, fiind repere de baza ale vietii noastre sufletesti si spirituale. Unele sunt
fundamentale (cardinale), altele sunt secundare sau derivate; unele tin de scopuri (denumite valori finale), altele de mijloace
(valori instrumentale); unele privesc lucrurile (opere, bunuri), altele privesc persoanele (caracter, personalitate); anumite
valori au caracter facultativ, altele au un caracter obligatoriu. Acestea din urma sunt sprijinite si aparate, promovate de
sisteme normative care include reguli si sanctiuni morale, juridice, religioase etc.

Valorile devin atunci cînd sunt utilizate.

Tipuri de valori:
-După natura domeniului deosebim:
a)valori economice (avuție,proprietate,prosperitate).
b)valori politice (democrație,libertate,pluralism)
c)valori morale (cinste,datorie,omenie).
d)valori artistice(comic,tragic).
e)valori științifice (certitudine).
f)valori religioase (sacru,divin).
-După rolul lor:
a)valori scop (fundamentale) cum ar fi (fericirea,realizarea potențialului).
b)valori mijloc (derivate cu caracter instrumental) ajută la realizarea altor valori .
c)după gradul de impact cu societatea (valori colective,politice,morale).
d)valori individuale(sănătate,bunăstare).
-Valorile pot fi :
a)ale lucrurilor
b)ale persoanelor.
-După gradul de stabilitate
a)valori veșnice (adevăr,bine,frumos).
b)valori cu durată mică de funcționare .
c)valori de tranziție (individualism,libera inițiativă).

Valorile morale fundamentale sunt:

1)     Binele: util pentru un scop/o fiinta, eficacitate, bunastare, succes in afaceri (dar nu cu orice mijloace, oricum);
2)     Adevarul moral: opusul minciunii, ipocriziei, vicleniei, duplicitatii, etc.;
3)     Iubirea aproapelui: respect, pretuire, bunatate, blandete, compasiune, mila, daruire, solicitudine, etc;
4)     Dreptatea: echitate, ratiune, corectitudine, civism, etc;
5)     Omenia: umanism, onestitate, sinceritate, modestie, etc;
6)     Datoria si obligatia morala: a munci, a ajuta pe cei din jur, a fi generosi, a fi cinstiti, a cultiva prietenia, justitia, a
urma binele, a evita raul.

Etica poate fi tratată, pornind de la esența valorilor, ca o formulare în judecăţi a ceea ce este dat în cunoașterea morală –
relaţia axiomatică dintre valoare şi obligaţie. etica pluralismului lui J. Kekes se deosebesc un şir de valori, cum ar fi:
 9

1. Valori primare/primordiale – necesităţi: fiziologice, psihologice, sociale – valabile pentru toţi şi nu depind de concepţiile
asupra vieţii bune;
2. Valori secundare ce variază în funcţie de persoană, societate, tradiţii, epocă istorică – depind de concepţiile despre viaţa
bună .

valoarea este concepută drept trăire, apreciere, ideal de acţiune, model de viaţă sau de conduită etc. De unde putem spune,
fără riscul de a greşi, că valoarea reprezintă o dimensiune care însoţeşte permanent existenţa omului. Valoarea ţine de însăşi
esenţa omului: omul apreciază mereu, pozitiv sau negativ, diferite lucruri, de la cele materiale (alimente, peisaje etc.), până
la cele spirituale, precum o piesă muzicală sau un proces educațional. Mai mult decât atât, se poate afirma că valoarea nu
există decât pentru subiectul care o experimentează.

Astfel, de rând cu T. Sârbu dacă ţinem seama de contribuţiile diferitelor perspective adoptate în vederea explicării valorilor
morale, putem afirma că:
 Valorile morale sunt valori personale, deoarece suportul lor este persoana umană, şi nu faptele ei. Cum menţiona
Aristotel, vorbim de curaj şi avem în vedere omul curajos; vorbim de bun sau bine şi ne referim la omul bun şi la omul de
bine, care trăieşte într-un timp şi loc istoric determinate. Opusul persoanelor este lucrul, care nu are valoare morală, ci
economică.
 Fiind personale, suporturile valorilor morale sunt şi spirituale. Aşa cum în cazul valorilor artistice nu litera tipărită sau
pânza vopsită constituie opera de artă valoroasă, ci mesajele ei culturale, tot aşa şi valorile morale nu se reduc la actele
constatabile prin simţuri, ci evocă semnificaţii spiritual-umane. Binele este valoarea morală cel mai des folosită, cu
nenumărate sensuri corelate cu tot atâtea nevoi sociale sau motive.  Valorile morale sunt scopuri fundamentale ale vieţii
oamenilor, în sensul disciplinării nevoilor biologice imediate (hrană, adăpost etc.) şi al depăşirii permanente a biologicului
prin adoptarea unor idei şi idealuri măreţe. A trăi cu adevărat viaţa ca om înseamnă a te ridica de la scopuri materiale,
imediate, la scopuri majore, prin elaborare şi înfăptuire de proiecte cât mai inedite.

*principala valoare morală pare să fie curajul de a trăi acţionând cu maximum de pricepere şi de a reuşi cât mai bine în
realizarea proiectelor asumate. Adiacent, mai intervin iscusinţe, abilităţi, predispoziţii favorizante ori generatoare de eşecuri.
Toate acestea contribuie la îmbogăţirea ori sărăcirea valorilor morale în care individul ori grupul îşi duce viaţa

* Altă valoare importantă se conţine în noţiunea de bine, care are o funcţie foarte asemănătoare cu aceea a lui bun. Dar
rareori aceste cuvinte se pot înlocui unul cu celălalt fără ca înţelesul comunicării să nu se schimbe. Bine se corelează cu
conceptele de „lege“ şi „regulă“. De aceea bine are o sferă mai restrânsă decât bun. Bine înseamnă a corespunde într-un caz
dat, pe când bun se foloseşte pentru a face o recomandare. Exemplu: X a avut bune intenţii, dar ceea ce a făcut el nu a fost
bine (din punct de vedere profesional, legal etc. Adică din punctul de vedere al unor norme stabilite. In felul acesta se vede
legătura dintre valoare şi normă). Binele nu se poate înţelege însă decât prin raportarea sa la rău. Cunoaşterea binelui şi a
răului este de resortul filosofiei morale .

* Valorile morale de dreptate şi echitate au fost cercetate de filosofii clasici ai antichităţii greceşti atât separat, cât şi în
relaţiile lor reciproce, precum şi în corelaţie cu binele şi răul, ca virtuţi perfecte şi ca principii. Limbajul etic însă nu a
preluat termenii greceşti cu care au fost desemnate aceste valori, virtuţi şi principii filosofico-morale, ci corespondentele lor
latine. Termenul dreptate provine din latinescul directus, în linie dreaptă, adică în acord cu normele morale, şi atunci avem
dreptate morală, sau cu normele juridice, şi atunci vizăm dreptatea legală. Termenul echitate are la bază aequitas, egalitate,
echilibru caracteristic omului echitabil .

(DIN PUNCT DE VEDERE JURIDIC)

Dreptul este atribut universal,cu ajutorul căreia se produce relația. Reprezintă restricții fundamentale și limitează existența
socială. Dreptul are menirea de a introduce ordine și de organizare a sistemului social, deci și un mijlor de protejare a
valorilor. Valorile juridice sunt acele valori individuale sau colective care sînt primite prin prisma dreptului natural sau
pozitiv.

Tudor Vianu susţine că valorile juridice sînt caracteristice unor raporturi reale şi spirituale, şi aceasta, deoarece
suportul valorilor juridice este real dar nu material, ele formîndu-se din materialul spiritual al unor reprezentări şi
cunoştinţe despre norme. „Valorile juridice, afirmă T. Vianu, sînt simple mijloace şi au un sens pur perseverativ.
Nimeni nu urmăreşte valorile juridice pentru ele însele, ca pe nişte scopuri, ci numai pentru a-şi asigura acel
cadru legal de viaţăcare să-i permită atingerea finalităţilor substanţiale ale existenţei”.
 10

Petre Andrei este de părere că, întrucît normele de drept sînt ele însele sancţionate ca valori ce trebuie
respectate, valorile juridice pot fi clasificate în două grupe: o valoare juridică supremă şi valori-mijloace juridice în
care intră normele şi legile juridice.

Reflecţia asupra valorilor juridice ocupă un loc important în gîndirea filozofului român Petre Andrei, care
subliniază că „valorile juridice pot constitui obiectul unei ştiinţe a dreptului, a unei sociologii juridice şi a unei
filozofii a dreptului, după cum le studiem ca fenomene formale, raţionale, impuse de stat, ca fenomene sociale
regulative ale realităţii sociale sau concepte abstracte ale vieţii practice”.

Conform concepției lui Ioan Biriș (filosofia dreptului ) specificul valorilor juridice poate fi exprimat prin :
a)valorile juridice cu grad de obiectivitate înalt și sunt bilaterale (au la bază relații dintre indivizi) și în comparație cu
celelalte valori sociale care au subiectivitate și sunt unilaterale.
b)valorile și normele juridice au caracter coercitiv(constrîngător) .Normele juridice conțin sancțiuni care prevăd aplicarea
unor forme de contrîngere în cazul în care cerințele fixate în dispoziție sunt
În cazul dreptului sancțiunea este certă și dotată cu mijloace de constrîngere.
c)valorile și normele juridice cu caracter general. Valori fundamentale (adevăr ,liberate).
Dreptatea este o categorie filosofică universală care nu are o interpretare bine determinată.
Există diferite concepții (prima formă de dreptate) :
-Teoria liberală a dreptului conform căreia așa-numita elită,reprezintă valoare supremă a societății, iar societatea reprezintă
mediul înconjurător. Teoria totalitară ,comunistă,socialistă.
A doua formă de dreptate : -. Dreptatea începe în ideea căutării de dreptate. Se califică în mod egal .Oamenii sunt egali și
pot să-și manifeste activitatea și creativitatea.
Libertatea ca valoare .Legalitatea ca formă juridică de realiaze a libertății. Libertatea este aplicabilă în activitatea umană.
Avem doi termeni contrari:
-libertate
-nonlibertate
Liberatea absolută în realitatea obiectivă nu există și nici nu poate exista în principiu. Doar într-un caz ireal poate exista
libertatea absolută.
Liberatea absolută înseamnă că omul poate face orice dorește. Există restricții de ordin natural ce acționează în formă
obiectivă. Libertatea trebuie repartizată în așa mod ca să aparțină tuturor.
1)Libertatea ca fenomen presupune realizarea diferitor conspecte :sursa,izvorul,substanța libertății. (creativitatea omului este
sursa de mărire a acțiunii omului).
2)Agentul,subiectul,exponentul libertății(individul sau colectivitatea).
3)Aspirațiile,dorințele pe care agentul libertății le poate avea.
4)Alegerea unuia sau mai multor dintre ele și punerea lor ca scop, irealizarea a acțiunii sau inacțiunii.
5)Acțiunea sau inacțiunea propriu-zisă care promovează aspirațiile,dorințele (unii vor să scrie poezii).
6)Posibilitatea reușitei acțiuni sau inacțiuni.
7)Obstacolele care stau în cale.
8)Mijloacele cu ajutorul cărora sunt realizate acțiunea sa inacțiunea.
Libertatea apare cu cel puțin 2 modele:
-libertatea de alegere a scopului și mijloacelor
-libertatea de acțiuni și realizare
 11

Liberatea umană poate fi realizată ținînd cont de anumite imperative,ca elemente ale normativității sociale(morale,juridice.)
Libertatea nu poate fi absolută,poate fi doar relativă. Formal conduita prescrisă de norme (acțiunea sau inacțiunea)
,libertatea este dreptul de a face orice ce este permis de lege.
Libertatea din potrivă este o non-imperativ ,nici obligator. Libertatea realizată în condițiile normativității juridice, se
realizează în așa-numita legalitate.