Sunteți pe pagina 1din 3

IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASĂ

Un vechi proverb englezesc spune: „Politeţea nu costă nimic şi cumpără orice!”

Nu suntem singuri pe pământ! Trăim într-o comunitate. Indiferent de rasă sau de locul unde ne aflăm,
există reguli universale de comportament în societate, care implică o ţinută morală şi o prezenţă fizică,
în armonie cu mediul din jur, cu obiceiurile şi regulile generale de convieţuire, bazate pe respectul
reciproc.

Felul cum ne prezentăm, cum vorbim, cum reacţionăm în toate împrejurările, ne dezvăluie mentalitatea,
educaţia, cultura, caracterul nostru.

Ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în
care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un
comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor
unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi
să consolideze normele deja deprinse din familie.

Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-
un context anume, însă, cu toții credem că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în 
familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.

Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective,
motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa
această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de
felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.

 Politeţea - oglinda familiei

Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în
principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele,
să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat
care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-
şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială.

Educatia primita in familie

Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în
mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:

 Salutul.  Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care copilul
nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.
 Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări  şi  să  susţină,
la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.

 Comportamentul cu prietenii. Manierele  nu se demonstrează  doar în preajma adulţilor.


Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe
cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa
comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se
conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.

 Înţelegerea  normelor sociale.  Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu


ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică
şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm
rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu
plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, respectăm
simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.

 Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor,


respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.

 Recunoaşterea  greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie manierată. Pentru
a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa  că
recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de
respect şi demnitate.

 Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut”  învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea,


defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face
diferenţa – în timp – între  râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide
răni.  Şi îl va evita pe cel din urmă.

      Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri
şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm
copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai
străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia
este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal,
asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

Gradinița, Școala sau oricare altă Instituție nu va putea niciodată  substitui valoarea celor 7 ani de acasă, 
acestea doar o pot perpetua.

SURSĂ:

 https://www.desprecopii.com/info-id-16068-nm-Cei-7-ani-de-acasa-norme-si-valori-esentiale-
pentru-succesul-viitorului-copilului.htm
 https://adevarul.ro/locale/zalau/ce-inseamna-cei-sapte-ani-de-acasa-pas-pas-greselile-familie-
marcheaza-totdeauna-explicatiile-psihologilor-1_553e4f3dcfbe376e359c73dc/index.html

 https://deweekend.ro/despre-politete-si-eleganta-politete-si-bun-simt/