Capitolul I

INTRODUCERE
O viziune de ansamblu asupra economiei implică examinarea noţiunilor de raritate şi
eficienţă, legile cererii şi ofertei, semnificaţia capitalului şi monedei, funcţionarea pieţei şi
realizarea echilibrului în condiţiile concurenţei pure şi perfecte sau ale concurenţei imperfecte.
Stăpânirea acestor concepte elementare şi esenţiale reprezintă o bază solidă pentru înţelegerea
ştiinţifică a ECONOMIEI.

1. ECONOMIA - FORMĂ PRINCIPALĂ DE ACŢIUNE SOCIALĂ

Prin conţinutul şi rolul său, economia constituie o latură inseparabilă a acţiunii sociale
ce are drept componentă principală activitatea practică. Activitatea practică este reprezentată
din actele, faptele şi formele de organizare structurate în cadrul acţiunii sociale de producere,
tranzacţionare si consumare a bunurilor rare pe baza criteriilor de raţionalitate şi eficienţă.

1.1. Nevoi economice şi resurse economice

Economia, termen sinonim cu activitatea economică, se defineşte ca proces complex

ce reflectă faptele, actele, comportamentele şi deciziile oamenilor privitoare la atragerea şi
utilizarea resurselor în vederea producerii, distribuţiei şi consumului de bunuri pentru
satisfacerea nevoilor. Criteriul de structurare a economiei în cadrul acţiunii sociale constă în
lupta oamenilor pentru satisfacerea nevoilor lor nelimitate prin folosirea raţională şi eficientă a
unor resurse rare. Raritatea resurselor reprezintă o caracteristică a economiei.
Conceptul de nevoie sau trebuinţă desemnează sentimentul de privaţiune acompaniat de
dorinţa de a o face să dispară. În plan economic, privaţiunea (nevoie încă nesatisfăcută) conduce
la a dori un bun material sau serviciu. Nevoile umane sunt dorinţele, preferinţele, aşteptările
oamenilor de a avea, de a fi, de a şti şi a crede, respectiv de a-şi însuşi bunuri. Ele apar,
mai întâi, sub forma a ceea ce oamenii resimt direct sau indirect ca fiindu-le necesar pentru
existenţa, formarea şi dezvoltarea personalităţii lor. Aceasta constituie latura subiectivă a
nevoilor umane. Întipărite în conştiinţa oamenilor şi intrate în obiceiurile lor, ca şi în tradiţiile
de consum, nevoile umane dobândesc caracter obiectiv.
Nevoile umane se înmulţesc şi se diversifică o dată cu dezvoltarea societăţii. Mai mult,
civilizaţia industrială a produs numeroase “nevoi de care nu este nevoie”. O asemenea idee a
generat şi reacţii adverse, după care “frugalitatea este sinonimă cu trândăvia şi cu rutină”.
Multitudinea nevoilor umane şi continua lor diversificare au făcut necesare eforturi de
apreciere şi clasificare. O clasificare dintre cele mai cunoscute este diferenţierea nevoilor în:
primare, secundare şi terţiare. Nevoile primare sunt cele indispensabile vieţii: hrana,
îmbrăcămintea, locuinţa. În ceea ce priveşte nevoile secundare, sunt necesare dar nu
indispensabile pentru supravieţuire: lectura, instruirea, recrearea. Nevoile terţiare sunt cele
nesemnificative: cadourile. Această clasificare este sumară şi aproximativă, întrucât nevoile
primare pot fi satisfăcute cu bunuri de lux sau bunuri inferioare, iar evoluţia indivizilor pe scară
socială face ca bunurile să treacă de la o categorie la alta.
În raport cu dimensiunile fiinţei umane, nevoile se grupează în fiziologice (somatice),
de grup şi spiritual - psihologice. Nevoile fiziologice sunt primele resimţite şi inerente fiecărui
individ. Pentru a exista, omul are nevoie de o anumită cantitate de hrană, temperatură a
mediului ambiant şi corporală, precum şi nevoi de reproducere. Fără satisfacerea acestora, o
dată cu trecerea timpului, omul ar dispare ca specie. Nevoile sociale (de grup) sunt resimţite
de oameni ca membri ai unor grupuri sociale diferite şi care pot fi satisfăcute doar prin acţiunea
conjugată a lor: nevoia de comunicare fiind una dintre cele mai importante din această
15
categorie. Nevoile spiritual - psihologice decurg din trăsăturile interioare ale oamenilor şi
devin tot mai importante pe măsura progresului în instruire şi educare şi presupun raţionalitate,
gândire elevată, viaţă spirituală superioară.
Dacă se are în vedere gradul dezvoltării economice şi nivelul de civilizaţie, nevoile sunt
structurate în nevoi de bază sau inferioare şi nevoi complexe sau superioare.
Nevoile umane se caracterizează prin anumite trăsături: a) sunt nelimitate ca număr; b)
sunt limitate în capacitate, în sensul că intensitatea unei nevoi este descrescândă pe măsură ce
este satisfăcută; c) nevoile sunt concurente şi substituibile; d) nevoile sunt complementare; e)
nevoia se stinge momentan prin satisfacere.
Nevoile omului constituie mobilul întregii sale activităţi social-economice. Atât timp cât
o nevoie nu este satisfăcută, determină ca omul să caute mijloace necesare pentru acoperirea
respectivei trebuinţe. Satisfacţia nevoilor se realizează, în principal, prin intermediul
activităţilor umane, care pot fi: economice, politice, culturale, etc. Satisfacerea nevoilor
constituie finalitatea oricărei activităţi.
În realizarea activităţii lor, oamenii au în vedere nu numai scopurile ei, ci şi resursele
care pot fi utilizate în vederea atingerii scopurilor urmărite. În sens larg, resursele reprezintă
potenţialul natural, material, financiar, tehnico-ştiinţific, informaţional şi uman de care
dispune societatea ca premise posibile pentru satisfacerea nevoilor umane. Ele nu se confundă
cu bunurile, care sunt rezultatul folosirii resurselor în diferite activităţi sociale.
Producerea bunurilor şi serviciilor necesare pentru satisfacerea nevoilor presupune
utilizarea de resurse specifice în cantitatea şi calitatea adecvată. Resursele economice constau
în totalitatea elementelor şi împrejurărilor utilizate ( directe şi indirecte) sau utilizabile, adică
pot fi atrase şi sunt efectiv utilizate la producerea bunurilor necesare omului. Premisa primară
este reprezentată de natură, care oferă aproape toate cele necesare existenţei oamenilor.
Folosirea resurselor naturale este rodul activităţii umane, condiţionată de existenţa
resurselor umane. O mare însemnătate au în prezent resursele informaţionale, folosite în
scopuri de cunoaştere, decizie sau acţiune. Resursele naturale, împreună cu cele demografice,
formează resursele primare. Resursele derivate sunt un rezultat al folosirii elementelor
primare şi potenţează eficienţa cu care sunt folosite toate resursele economice .
Omenirea a progresat pe linia căutării, cunoaşterii şi atragerii de noi resurse în circuitul
economic. Privite absolut, resursele au sporit şi s-au diversificat, însă în raport cu evoluţia
nevoilor au fost şi au rămas limitate.

1.2. Raritatea - problemă esenţială a economiei

Economiştii studiază modul în care bunurile sunt produse şi consumate pentru că

oamenii doresc să consume mai mult decât poate produce economia. Dacă ar fi posibil să se
producă o cantitate infinită de bunuri sau dacă nevoile umane ar fi pe deplin satisfăcute,
indivizii nu se vor preocupa de utilizarea eficientă a unor resurse ce se dovedesc a nu mai fi
rare. Întreprinderile nu vor mai fi constrânse să caute o utilizare mai puţin costisitoare a muncii
şi a capitalului fizic.
Într-un asemenea “paradis de prosperitate”, bunurile nu sunt bunuri economice ci bunuri
libere, gratuite, precum nisipul în deşert, iar economia încetează de a mai fi o ştiinţă esenţială
pentru acţiunea umană.
Nici o societate nu a atins o astfel de treaptă de posibilităţi infinite. Peste tot, bunurile
sunt limitate, sunt bunuri economice, pe când nevoile par a fi infinite. Dacă se însumează toate
dorinţele şi trebuinţele indivizilor se constată uşor că nu există bunuri şi servicii decât pentru a
satisface doar o mică parte din nevoile de consum ale fiecărui cetăţean. Chiar şi în SUA,
produsul naţional ar trebui să fie de 4 - 5 ori mai mare pentru a fi posibil ca un american
modest să beneficieze de un grad de satisfacere a nevoilor comparabil cu al unui medic sau
jurist.
În centrul economiei se găseşte raritatea. Raritatea exprimă starea de tensiune între
resursele economice limitate şi nevoile nelimitate care trebuie satisfăcute cu ajutorul lor. În
16
teoria economică neoclasică, raritatea este o realitate universală şi atemporală, un fenomen
general şi absolut, spre deosebire de penurie care este temporară, conjuncturală şi limitată în
spaţiu.
Omenirea a progresat enorm pe linia căutării, cunoaşterii şi atragerii în circuitul
economic de noi resurse. Deşi privite absolut, resursele au sporit şi s-au diversificat, în raport cu
dinamica nevoilor, ele au fost şi rămân limitate.
În sens economic, o resursă este apreciată ca limită dacă, la un nivel al preţului său egal
cu zero, nu este în măsură să satisfacă toate nevoile care se manifestă pentru utilizarea ei,
nevoi conturate prin cererea de pe piaţa acestei resurse. Raritatea resurselor şi, prin urmare, a
bunurilor economice constituie o caracteristică generală a economiei, o lege a acesteia.
Legea rarităţii exprimă faptul că volumul , structura şi calitatea resurselor se
modifică mai lent decât volumul, structura şi intensitatea nevoilor. În lipsa rarităţii, nu
există activitate economică, iar ECONOMIA ca ştiinţă nu are sens. Acţiunea legii rarităţii a
obligat pe oameni să se adapteze, să aleagă din multitudinea de alternative de folosire pe cea
care permite obţinerea unei cantităţi sporite de bunuri şi de calitate corespunzătoare.
Pentru o persoană, resursele reprezintă venitul de care dispune, iar nevoile vizează
bunurile pe care ar dorii să le consume. În situaţia unor resurse limitate, trebuie făcută o
alegere, adică stabilirea unor priorităţi în satisfacerea nevoilor, Este necesară ierarhizarea,
compararea şi alocarea resurselor limitate, în funcţie de amploarea şi intensitatea nevoilor.
Alegerea este posibilă deoarece resursele au utilizări alternative, putând fi utilizate
corespunzător opţiunilor de producător sau consumator.
Limitarea resurselor, a veniturilor la nivel individual se regăseşte, în proporţii şi cu
aspecte diferite, sub forma unor dileme prin care trec toţi oamenii şi toate guvernele. Aşa cum o
familie nu poate oferi fiecărui membru al său tot ceea ce el îşi doreşte, nici o societate (ca
întreg) nu poate oferi fiecărui individ cel mai înalt standard de viaţă la care el poate să aspire.
Toate persoanele, organizaţiile şi statele sunt obligate să facă opţiuni, alegeri în vederea
rezolvării tensiunii dintre nevoi şi resurse.
Teoria economică soluţionează problema rarităţii, fie prin creşterea cantităţii şi calităţii
bunurilor produse pe baza alegerii acelor metode şi tehnologii care permit folosirea eficientă şi
economisirea resurselor rare, fie printr-o mai bună distribuire a bunurilor. Ambele modalităţi
conduc, în ultimă instanţă, la o satisfacere mai bună a nevoilor.
Concret, agenţii economici, vor alege, la un consum egal de resurse, varianta care
furnizează rezultate şi satisfacţii maxime, iar la efecte şi avantaje egale, varianta cu un consum
minim de resurse. Alegerea variantei optime se face pe baza unor principii de raţionalitate şi
de eficienţă. Raţionalitatea şi eficienţa în economie, reprezintă principii generale de care trebuie
ţinut seama atunci când se face o alegere între multiple variante de folosire a resurselor.
Problema fundamentală a oricărei economii constă în alegerea resurselor limitate şi
ierarhizarea folosirii lor pentru o cât mai bună satisfacere a nevoilor în continuă evoluţie. În
fond această problemă implică răspunsurile date la trei întrebări: Ce şi cât să se producă?
Cum? Pentru cine? Prima se materializează în a vedea cât de multe bunuri se pot produce cu
stocul limitat de resurse disponibile. A doua se referă la alegerea tehnicii şi tehnologiei pentru a
produce cantitatea pentru care s-a optat din fiecare bun în parte. A treia problemă se referă la
distribuirea bunurilor între membrii societăţii.

1.3. Costul de oportunitate şi frontiera posibilităţilor de producţie

Raritatea resurselor face ca alegerea unei variante de folosire să însemne, în acelaşi

timp, sacrificarea unei şanse potenţiale, renunţarea la satisfacerea unei alte nevoi. Orice alegere
are un cost. Costul de oportunitate exprimă preţuirea, alegerea (în expresie fizică şi/sau
monetară) acordată celei mai bune dintre şansele sacrificate atunci când se face o alegere,

17
când se adoptă o decizie de a produce, a cumpăra, a desfăşura o activitate, dintr-o varietate de
posibilităţi1.
Costul alegerii este costul (valoarea) unei activităţi măsurate în termenii celei mai bune
alternative sacrificate. Insuficienţa resurselor în raport cu nevoile, conjugată cu incertitudinea
alternativelor în care poate fi folosită orice resursă, banii şi timpul, fac ca alegerea uneia dintre
ele să fie însoţită sacrificarea celorlalte. Costul de oportunitate măsoară „câştigul” prin
„pierderea” celei mai bune dintre variantele sacrificate.
Calculul costului de oportunitate în cazul activităţii de producţie presupune: a)
determinarea creşterii cantităţii bunului x,(x); b) determinarea mărimii reducerii bunului y,
(y); c) raportarea cantităţii din bunul la care se renunţă la cantitatea cu care creşte celălalt bun
(-y/x). Pentru a opera cu numere pozitive, întrucât întotdeauna y este negativ, se adaugă
semnul minus în faţa raportului.
Costul de oportunitate stă la baza luării deciziilor atât în cheltuirea venitului (în procesul
de consum), cât şi în procesul de utilizare a resurselor economice (în producţie). În domeniul
producţiei, costul de oportunitate al unei unităţi dintr-un anumit bun, care se obţine în plus, se
exprimă prin cantitatea dintr-un alt bun la producţia căruia s-a renunţat.
Pentru a se găsi varianta raţională de acţiune în condiţiile rarităţii resurselor şi bunurilor,
se impune întotdeauna alegerea unei alternative în detrimentul altora. În cercetarea acestor
posibilităţi alternative se foloseşte instrumentul numit frontiera posibilităţilor de producţie.
Prin intermediul ei sunt puse în evidenţă combinaţiile posibile de producere a două bunuri prin
folosirea integrală şi eficientă a resurselor disponibile la un moment dat.
Combinaţiile de bunuri produse simultan sunt denumite pachete de bunuri. Acestea se
structurează în următoarele două grupe: a) pachete de bunuri posibile, adică cele care pot fi
obţinute cu factorii de producţie existenţi; b) pachete de bunuri imposibile sunt cele care nu pot
fi obţinute cu factorii de producţie existenţi la un moment dat. Pachetele eficiente de bunuri
cuprind producţiile maxime ce pot fi obţinute prin folosirea integrală şi raţională a resurselor
existente la un moment dat.
Dacă, de pildă, cu resursele existente ar fi posibil să se producă bunurile X şi Y, atunci
curba posibilităţilor de producţie se prezintă ca în fig.1.1.
Cu linie groasă este reprezentată curba concavă, normală, a posibilităţilor de producţie
şi arată toate combinaţiile de bunurile X şi Y care pot fi produse dacă toate resursele sunt
integral utilizate. Funcţiile din interiorul curbei formează zona producţiei ineficiente, iar
punctele situate în exterior formează zona producţiei imposibile, deoarece dispunem de resurse
suficiente pentru a le produce.
Frontiera (curba) posibilităţilor deYproducţie evidenţiază trei concepte:
- raritatea pusă în evidenţă de combinaţiile ce nu pot fi obţinute şi aflate în afara
curbei, în zona producţiei imposibile; Zona producţi
- alegerea, din necesitatea de a alege între punctele care pot fi realizate aflate pe curbă, ●Pachet
puncte ce exprimă toate pachetele aferente; (x1 ,y1)
- costul de oportunitate, - exprimat y1 de panta negativă a curbei care arată că pentru a se
obţine mai mult dintr-un anumit tip de bunuri, se va produce mai puţin din alt bun.
Zona producţiei
Deoarece costul de oportunitate în orice punct al frontierei posibilităţilor de producţie
ineficiente
poate fi măsurată prin înclinaţia tangentei la curbă în acel punct (υy/ υx), evoluţia sa poate fi
Pachet (x2 ,y
reprezentată prin forma curbei. Frontiera y2 posibilităţilor de producţie este înclinată
posibilnegativ
dar
deoarece într-o economie cu utilizare deplină se poate produce o cantitate mai mare dintr-un
ineficient
bun numai dacă se eliberează resurse prin reducerea cantităţii produse din alte bunuri. Înclinaţia
mai mare a tangentei la punctul reprezentând pachetul (x2, y2) faţă de tangenta la punctul
reprezentând pachetul (x1, y1) arată că există un cost de oportunitate crescător pentru bunul X pe
măsură ce cantitatea produsă din acesta este mai mare. x1 x2

1
* * *, Dicţionar de economie, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p.133.
18
 Fig.1.1. Curba posibilităţilor de producţie
Pe termen lung, economia poate produce o cantitate mai mare din ambele bunuri prin
sporirea resurselor disponibile, investiţii şi inovare.
Ca orice model de analiză, frontiera posibilităţilor de producţie simplifică la
maximum activitatea economică, dar permite formularea de concluzii importante cu privire la
varianta de utilizare a resurselor şi la mărimea costului de oportunitate, atât la nivelul societăţii,
cât şi al individului.

1.4. Incertitudine şi risc în activitatea economică

Certitudinea în economie are ca temei acţiunea legilor economice care se concretizează
în manifestarea direcţiei obiective de mişcare a proceselor economice ca urmarea a conexiunii
şi mişcării lor repetate: cantitatea cerută din bunul X scade dacă preţul său creşte. La nivelul
economiei există certitudine că societatea nu poate exista dacă nu se produc şi nu se consumă
bunuri economice, că se pot schimba doar bunurile produse, că se pot distribui venituri numai
în măsură ce au fost produse bunuri şi servicii utile nonposesorilor.
Activitatea economică se desfăşoară în timp şi piaţa este mai mult opacă decât
transparentă. De aceea, în cele mai multe cazuri, deciziile consumatorilor sau producătorilor
au loc în condiţii de risc şi incertitudine. Incertitudinea exprimă o stare de nesiguranţă cu
privire la viitor determinată fie de caracterul impredictibil al unui proces economic, fie de
cunoştinţele insuficiente existente la un moment dat. Ea se referă la nesiguranţa obţinerii
rezultatelor scontate în urma unei acţiuni.
Certitudinea şi incertitudinea sunt laturi inseparabile ale acţiunii probabilistice a legilor
economice, ele sunt compatibile cu iniţiativa şi acţiunea conştientă a oamenilor, comportând
previziuni economice cât mai precise şi asumarea riscului în activitatea economică.
Spre deosebire de incertitudine, riscul se caracterizează prin posibilitatea descrierii
unei legi de probabilitate pentru rezultatele scontate. El este un eveniment nesigur şi posibil ce
poate cauza o pagubă.
La nivel microeconomic, literatura de specialitate operează cu mai multe tipuri de risc:
risc pur, risc speculativ, risc de neplată, risc pentru inovaţie.
Riscul pur este o situaţie accidentală, întâmplătoare, ce se referă la probabilitatea ca
cineva să piardă. Costul financiar - paguba - poate fi evaluat în mod convenabil şi este posibilă
asigurarea faţă de un asemenea risc.
Riscul speculativ este acela în care agenţii economici au atât posibilitatea de a pierde
cât şi de a câştiga. Este greu de asigurat un astfel de risc.
Riscul de neplată apare în cazul unei firme susceptibile de a da faliment. Investitorul
de capital trebuie să obţină un profit pentru a acoperii riscul de faliment.
Riscul pentru inovaţie se referă la profitul inovatorului, care trebuie să-l recompenseze
pe inovator în caz de succes.
19
 Modalitatea de a opera cu riscul depinde de tipul riscului şi de tipul decidentului în
cauză. Astfel, în cazul riscului pur, decidenţii decurg la diferite metode de reducere a şanselor
de a înregistra pierderi: contracte de asigurare şi reasigurare, metode suplimentare de protecţie a
bunurilor deţinute, constituirea de provizioane, etc. În situaţii care implică riscuri speculative,
decidenţii utilizează metode decizionale care să îi conducă la alegerea variantei cu cele mai
mari şanse de câştig şi, în unele cazuri, cu cele mai mici şanse de pierdere.
Agentul economic nu are o atitudine pasivă faţă de risc şi comportamentul lui poate să
conducă la diminuarea acestuia, ca urmare agentul economic având un comportament de
minimizare a riscului. În scopul stabilirii unei mărimi a probabilităţii, decidenţii încep prin a
observa performanţele care interesează în numărul total de observaţii şi a stabili o distribuţie
de frecvenţe pentru rezultatele analizate. Aceasta se poate converti într-una de probabilităţi.
Deoarece condiţiile sunt de aşa natură întrucât probabilitatea statistică a unui eveniment poate fi
determinată obiectiv, această probabilitate poate fi interpretată ca un risc.
La nivel macroeconomic pot să apară mai multe categorii de risc. În primul rând este
riscul social provocat de evenimente sociale majore care pot produce perturbări importante în
viaţa economică şi socială a unei familii, cum este şomajul. În al doilea rând, există un risc
politic determinat de evenimente politice deosebite ce afectează societatea în ansamblu (război,
revoluţie). În al treilea rând, există un risc economic determinat de dezechilibre economice
importante, cum ar fi inflaţia.
La nivelul macroeconomiei deschise se manifestă riscul de ţară, ce exprimă
posibilitatea ca o ţară debitoare să nu restituie creditorilor sumele împrumutate. Acesta este
abordat din perspectivă politică sau economică, după cum cauza nerestituirii împrumutului este
de natură politică sau o situaţie economică precară, reprezentată de scăderea drastică a
încasărilor valutare din operaţiunile de comerţ exterior sau din alte relaţii cu străinătatea.

2. ECONOMIA – ŞTIINŢĂ A CUNOAŞTERII ŞI ACŢIUNII

RAŢIONALE

Problematica economică este generală, în sensul că multe activităţi umane au un aspect

economic, în sensul că resursele sunt rare, iar oamenii au interes pentru folosirea lor în mod
eficient.
O persoană, chiar înainte de a studia ,,Economia”, are formulate o serie de întrebări. De
ce indivizii se preocupă de deficitul bugetar? Care sunt consecinţele deficitului bugetar asupra
inflaţiei? De ce anumite persoane sunt bogate iar alte persoane sunt sărace? Ce efecte au taxele
vamale asupra activităţii întreprinderilor autohtone şi locurilor de muncă? De ce trebuie să
urmeze cursurile unei universităţi? Răspunsurile la astfel de întrebări ne plasează în domeniul
analizei economice.

2.1 . Obiectul de studiu al ştiinţei economice

Formarea şi dezvoltarea ştiinţei economice nu a fost lipsită de dispute terminologice şi
dificultăţi referitoare la problemele esenţiale privind conţinutul său ca domeniul distinct al
cunoaşterii şi acţiunii umane.
În funcţie de epoci, autori şi chiar modă s-a vorbit când de economie politică, când de
ştiinţa economică (economics) sau, într-o formă neutră, analiza economică sau discurs
economic. Pentru prima dată, în 1615 Antoine de Montchretien folosea expresia de “economie
politică” atunci când publica Tratatul de economie politică, o carte despre finanţele publice şi
normele de gospodărire a statului. Termenul de ,,economie politică” provine de la trei cuvinte
de origine greacă: ,,oikos” (gospodărie), ,,nomos” (lege) şi ,,polis” (oraş, cetate). În traducere
liberă, termenul semnifică, iniţial, lege de gospodărire a cetăţii.
Gândirea economică are o istorie îndelungată. Idei economice au apărut încă din
Antichitate şi care au fost integrate în alte sisteme de gândire. Ştiinţa economică s-a constituit şi
a primit „Drept de cetate” în lumea ştiinţelor abia către sfârşitul secolului al XVIII-lea.

20
 Ştiinţa economică constă în ansamblul coerent de noţiuni idei, teorii şi doctrine prin
care sunt reflectate în planul gândirii actelor, faptelor şi comportamentelor economice, din
judecăţi de valoare asupra acestora, precum şi din tehnicile, metodele şi procedeele de
măsurare, evaluare, gestionare şi stimulare a activităţilor economice.
Iniţial această ştiinţă s-a numit „economie politică” care prin lucrările şcolii clasice şi
ale neoclasicilor, termenul a căpătat o largă consacrare. În ultima parte a secolului al XIX-lea
în literatura anglo-saxonă este introdusă denumirea de “economics”. În felul acesta, economia
“devenea o economie politică purificată de politică”, în care elementul social era eliminat.
Totuşi, termenul de “economie politică” continuă a avea o largă circulaţie internaţională.
Dincolo de disputele terminologice rămâne problema esenţială a delimitării câmpului
de investigaţie, definirea şi precizarea finalităţii urmărite de această ştiinţă. Soluţionarea nu
este uşoară, întrucât s-au formulat concepţii diferite şi nu de puţine ori definiţiile propuse se
refereau fie la economie politică, fie la ştiinţa economică în ansamblul său.
Până la mijlocul secolului al XIX-lea „economia” a fost privită ca o cercetare a “naturii
şi cauzelor avuţiei naţiunilor (A. Smith), a “legilor care reglează repartiţia a ceea ce produce
pământul” (D. Ricardo) şi a “legilor mecanismului economic al capitalismului” (K. Marx).
După 1870, economia a început să fie considerată ca o ştiinţă ce are drept obiect studiul
“comportamentului uman ca o relaţie între finalităţile date şi mijloacele limitate care au
întrebuinţări alternative” (L. Robins).
Care este domeniul de cercetare al „economiei” aşa cum s-a conturat el de la Smith la
Marx şi până la generaţia actuală? Iată câteva concepţii reprezentative.
O primă definiţie a fost dată de economiştii clasici, care au înţeles economia drept o
ştiinţă care se ocupă cu cercetarea naturii şi cauzelor avuţiei sau bogăţiei naţiunilor. A.
Smith dă titlul lucrării sale ,,Avuţia naţiunilor”, iar J.B.Say în ,,Tratatul de economie politică”
cercetează modul în care se formează, se distribuie şi se consumă avuţia. Atunci când se referea
la avuţie, şcoala clasică avea în vedere avuţia materială.
Această concepţie, moştenită din antichitatea greacă şi care va marca pe toţi economiştii
clasici şi descendenţii lor direcţi, astăzi nu mai poate fi reţinută. Ea exclude din sfera analizei o
parte însemnată a activităţii sociale. Societăţile contemporane dezvoltate, postindustriale sunt în
mare măsură societăţi de servicii. Serviciile sunt avuţie imaterială şi definirea economiei ca
ştiinţă a avuţiei materiale pierde orice interes. Concepţia actuală consideră avuţia nu o formă
fizică oarecare, ci tot ce satisface o nevoie, tot ce are o utilitate economică. Desigur, utilitatea
economică ridică probleme în legătură cu posibilitatea de măsurare.
Dar, indiferent de aceasta, nu trebuie să se vadă în doctrina clasică o concepţie restrânsă
la studiul bunurilor materiale, ci, mai curând, o concepţie cu privire la tot ce concură pentru
producţia, schimbul şi repartiţia bogăţiilor.
O a doua concepţie se caracterizează prin aceea că economia este nedisociabilă de
relaţiile sale cu ansamblul societăţii. Pentru K. Marx, economia politică studiază formele în
care oamenii produc, consumă, schimbă şi reglează repartiţia în cadrul relaţiilor de producţie
caracteristice unei societăţi. Marx se prezintă ca un critic al economiei politice burgheze şi
contestă categoriile şi natura analizelor care nu iau în seamă existenţa raporturilor sociale şi
consideră capitalismul ca ceva dat şi, deci, etern.
În a treia concepţie, economia este apreciată drept ştiinţa schimbului de mărfuri.
Această concepţie o găsim cu deosebire la neoclasici pentru care bunurile nu au valoare în sine,
întrucât valoarea nu se manifestă decât prin schimb în măsura în care un bun are utilitate. Ca
rezultat al schimbului apare un preţ. În acest fel economia din ştiinţă a avuţiei devine ştiinţă a
schimburilor de mărfuri şi apoi o ştiinţă a preţurilor, a modalităţilor de formare a preţurilor şi a
raporturilor dintre ele.
O asemenea definiţie lasă în afara obiectului economiei studiul bunurilor care se
repartizează fără a îmbrăca forma de marfă şi la care nu intervine preţul.
În a patra concepţie, economia se defineşte ca ştiinţă a alegerii eficiente, a opţiunilor
raţionale. Ea este centrată pe ecuaţia: necesităţi nelimitate - resurse limitate, şi în acest
context economia devine ştiinţă a gestiunii raţionale a resurselor rare. Această concepţie are o
21
largă recunoaştere şi o găsim prezentă la mulţi autori contemporani. O. Lange se situează în
această optică atunci când scrie că “economia este ştiinţa administrării resurselor rare în
societatea umană; ea studiază formele pe care le îmbracă comportamentul uman în amenajarea
costisitoare a lumii exterioare din cauza tensiunii care există între dorinţele nelimitate şi
mijloacele limitate ale subiecţilor economici”. Lionel Robins defineşte economia ca ştiinţă ce
studiază “comportamentului uman ca o relaţie între finalităţile date şi mijloacele limitate care
au întrebuinţări alternative” La rândul său, P. Samuelson scria că: “economia cercetează
modul în care oamenii şi societatea hotărăsc, recurgând sau nu la monedă, să aloce producţiei
de-a lungul timpului resurse productive rare, mărfuri şi servicii variate şi să le repartizeze în
scopuri de consum prezent şi viitor, între diferiţi indivizi şi colectivităţi care formează
societatea”. Toate acestea arată că „economia” are ca obiect de studiu mecanismul prin care
societatea utilizează resursele rare, limitate pentru a produce bunurile economice şi le
distribuie între o multitudine de indivizi.
Rezultă că ştiinţa economică , în primul rând, este definită prin obiectul său: studiul
raporturilor dintre oameni în ceea ce priveşte bunurile, raporturi care se exprimă în activităţile
de producţie, de schimb şi de consum. În al doilea rând, ştiinţa economică este definită prin
scopul său: alocarea optimă a resurselor rare ale colectivităţii prin prisma intereselor agenţilor
economici care o compun.
Ca ştiinţă a activităţii eficiente şi a optimizării legăturilor dintre diverse activităţi
specifice, „economia” este confruntată cu numeroase probleme în asigurarea echilibrului între
nevoi şi resursele disponibile limitate. Problema fundamentală care apare este o problemă de
opţiune.
Acest demers nu este exclusiv economic. El are un caracter mai general, în sensul că nu
există activitate umană care nu are un aspect economic, adică în care să nu se consume resurse
faţă de care individul nu are interesul pentru folosirea lor eficientă. În consecinţă, analiza
economică se extinde la domenii care aparent nu au nimic comun cu „economicul”: căsătoria,
fertilitatea şi familia, criminalitatea şi pedeapsa, discriminarea, justiţia, etc. Aceste fenomene
sunt în aceeaşi măsură fenomene politice, sociologice sau psihologice. Nu este posibilă
,,disecarea” lor pentru a extrage partea economică, partea politică, etc. Toate ştiinţele umane şi
sociale au acelaşi domeniu de studiu: cauzele şi consecinţele individuale sau colective ale
comportamentelor umane. Pentru epistemologia modernă, specificul unei anumite ştiinţe sociale
depinde mai puţin de subiectele cercetării sale cât de modul deosebit de a cerceta realitatea.
Fiecare ştiinţă are un obiect de studiu separând din realitate un fenomen esenţial şi care
reprezintă punctul de pornire în analiza tuturor problemelor sale. Acest fenomen esenţial este
pentru analiza economică, raritatea resurselor. El determină esenţa abordării economice
reprezentată de : a) comportamentul maximizator explicit, în condiţiile existenţei unor resurse
limitate, fie că este vorba de utilitate sau buna funcţionare a unei firme sau administraţii; b)
existenţa pieţei care, cu grade diferite de eficienţă, coordonează acţiunile agenţilor economici şi
asigură echilibrul; c) stabilitatea preferinţelor ce furnizează o bază solidă pentru generarea
previziunilor referitoare la diverse schimbări. Abordarea economică este „aplicabilă la întregul
comportament uman, fie el un comportament ce implică preţuri în termenii monetari sau preţuri
umbră atribuite, decizii repetate sau rare, decizii importante sau minore, scopuri emoţionale sau
mecanice, persoane bogate sau sărace, bărbaţi sau femei...pacienţi sau doctori...oameni de
afaceri sau politicieni” 2.
Nu trebuie omis faptul că „economia” este o ştiinţă teoretică. Ea utilizează şi se
sprijină pe fapte şi evenimente concrete din practica economică, şi preocuparea ei principală o
constituie explicarea acestor fenomene, concretizarea concluziilor în concepte şi legi. “Teoria
economică - scrie Paul Heyne - este cea care conferă ştiinţelor economice aproape toată
puterea lor de anticipaţie sau clarificare. Fără teorie ar trebuie să ne căutăm, pe dibuite, ca orbul,
calea printre problemele economice, opinii conflictuale şi propuneri politice opuse”.
Constatarea este cu atât mai importantă cu cât ştiinţa economică se află într-un plin proces de

2
Becker, Gary S., Comportamentul uman. O abordare economică, Editura ALL Bucureşti, 1994, p.8.
22
restructurare şi de diversificare ca urmare a creşterii complexităţii vieţii economice şi a
procesului cunoaşterii. La fel ca şi celelalte ştiinţe ale societăţii, ea se distinge de fizică sau de
biologie prin faptul că studiază sisteme mai complexe şi mai instabile, conducând la legi
empirice şi mai efemere. La fel ca şi ştiinţele naturii, economia se distinge de alte ştiinţe sociale
prin voinţa de a transforma sistemele pe care le studiază, sprijinindu-se pe instrumente de
intervenţie tehnice sau instituţionale.

2.2. Microeconomie şi macroeconomie

Activitatea economică, ca entitate complexă şi indestructibilă, este abordată şi cercetată
din unghiuri diferite. Realitatea economică se prezintă ca microeconomie şi macroeconomie.
Microeconomia se ocupă cu studiul aprofundat al proceselor, faptelor şi
comportamentelor agenţilor economici individuali(firme, gospodării, bănci, administraţii etc.)
ce participă la fluxurile economice, privite ca acte şi fapte autonome şi specifice. Principala
caracteristică a microeconomiei este aceea că, la un asemenea nivel, investigarea
comportamentelor, actelor şi faptelor agenţilor economicii se realizează îndeosebi prin prisma
preţurilor, motiv pentru care uneori teoria microeconomică este considerată ca fiind o teorie a
preţurilor.
Domeniile prioritare de studiu ale microeconomiei sunt: deciziile consumatorilor şi ale
producătorilor ce susţin cererea şi oferta unor bunuri, funcţionarea diferitelor tipuri de pieţe,
remunerarea factorilor de producţie. Un studiu privind nivelul producţiei şi ocupării în industria
alimentară ţine de domeniul microeconomiei. În mod similar, analiza abuzului de poziţie
dominantă a unei firme, de organismele competente cu privire la concurenţa, intră tot în sfera
microeconomiei. Microeconomia se ocupă cu problemele alocării resurselor prin mecanismul
cererii şi ofertei, ia în calcul problemele distribuţiei veniturilor. Şi are ca sferă principală de
cercetare determinarea preţurilor relative ale bunurilor pe pieţele individuale.
Macroeconomia reprezintă acea parte a ştiinţei economice care are ca obiect studiul
performanţelor globale ale economiei. Ea cercetează mărimile şi variabilele agregate ale
intrărilor şi ieşirilor (volumul total al producţiei, nivelul global al ocupării resurselor, indicele
general al preţurilor etc.) degajate de comportamentele individuale ale participanţilor la
activitatea economică. O cercetare a cauzelor inflaţiei şi şomajului la nivelul naţional este un
studiu de macroeconomie. Problema cursurilor de schimb este o problemă de politică
macroeconomică.
Dacă microeconomia are ca obiect de studiu unităţile economice individuale şi
interacţiunile acestora, incluzând teoria consumatorului, producătorului şi pieţe în care ei sunt
implicaţi, macroeconomia se ocupă de comportamentul agregatelor economice, ca de exemplu
consumul total şi producţia totală.
În prezent diferenţierea dintre macroeconomie şi microeconomie devine mai puţin
clară, şi lucrări importante analizează fundamentele microeconomice ale macroeconomiei, iar
cercetări curente din macroeconomie au o “aromă” microeconomică distinctă.
Teoria clasică a fost în egală măsură macroeconomie şi microeconomie; teoria
neoclasică nu a fost decât microeconomie; macroeconomia a fost repusă în drepturi o dată cu
J.M.Keynes şi pentru un timp a înlocuit microeconomia. În ultimă analiză, chiar teoria
economică pură este alcătuită astfel încât să lămurească realităţile sistemului economic.
Într-o perioadă anterioară, linia de demarcaţie dintre microeconomie şi macroeconomie
era foarte clară: în ultimele decenii, însă, ele se contopesc din ce în ce mai mult datorită
folosirii metodelor specifice microeconomiei în analiza unor fenomene macroeconomice. Teoria
macroeconomică se fundamentează explicit sau implicit pe teoria microeconomică, adică pe
ipoteze în ceea ce priveşte comportamentele individuale.
Teoria economică contemporană este o teorie integrată a tuturor proceselor,
fenomenelor, faptelor şi comportamentelor. Probleme prin excelenţă macroeconomice, cum sunt
inflaţia, şomajul, balanţa de plăţi externe, nu pot exista în afara acelorlaşi probleme privite din
unghiul microeconomiei: nu există şomaj fără şomeri şi nici inflaţie fără creşterea preţurilor la
bunurile economice.
23
 2.3. Economia pozitivă şi economia normativă
Fiind ştiinţă care studiază modul în care societatea rezolvă sau ar trebui să rezolve
tensiunea dintre nevoi şi resurse, ştiinţa economică abordează în maniere diferite problemele pe
care le gestionează. Din acest punct de vedere, ştiinţa economică este fie pozitivă, fie
normativă şi se face distincţie între afirmaţii pozitive, bazate pe fapte şi afirmaţii normative
sau judecăţi de valoare.
Caracterul pozitiv al ştiinţei economice se manifestă atunci când scopul cercetării este
explicativ şi teoretic şi trebuie să se răspundă la întrebarea “De ce?” De exemplu, dacă se
constată că într-o perioadă pentru un produs cererea a sporit cu 25%, dar oferta s-a redus cu
15%, se formulează mai multe întrebări: De ce a crescut cererea şi de ce s-a redus oferta? De ce
cererea şi oferta s-au modificat cu procentele respective?
Afirmaţia „creşterea deficitului bugetar stimulează creşterea economică şi coboară
nivelul şomajului dar creşte rata inflaţiei” aparţine economiei pozitive. Teoriile economice
pozitive se referă la ce este, a fost sau va fi şi validitatea lor poate fi verificată empiric.
Economia pozitivă poate analiza comportamentul agenţiilor economici, modul cum
gospodăriile iau decizia de a cumpăra un bun sau nu, în funcţie de preţul pieţei şi de ordonarea
preferinţelor, cum firmele iau decizii de a produce în funcţie de preţul de vânzare şi costul de
producţie.
Ştiinţa economică are caracter pozitiv ori de câte ori cercetarea are ca scop explicarea
fenomenelor şi proceselor economice şi elaborarea pe această bază de concluzii teoretice
generale. Ea se foloseşte de concepte, tehnici şi instrumente prin care faptul şi altele economice
sunt cercetate, apreciate şi ordonate pentru a găsi regularităţile desfăşurării lor în timp şi spaţiu,
în prezent şi în perspectivă.
Economia normativă este fundamentată pe o serie de principii etice şi judecăţi de
valoare referitoare la ce, cum şi pentru cine produce o economie. Ea arată cum ar trebui să se
desfăşoare activităţile economice şi ce ar trebuie făcut pentru ca procesele economico-sociale să
se încadreze în normalitate. Caracterul normativ al ştiinţei economice se manifestă când
scopul analizei economice este aplicativ. El apare în toate situaţiile în care trebuie să se
răspundă la întrebări de genul “Cum?” “În ce mod?” “În ce fel?”.
Ştiinţa economică are caracter normativ în toate situaţiile în care îşi propune să
arate cum trebuie să se modifice una sau mai multe variabile exogene pentru a obţine o
schimbare dorită a unei variabile endogene.
Între caracterul pozitiv şi cel normativ există o strânsă interdependenţă. Cele două
aspecte se presupun reciproc şi datorită strânsei interdependenţe dintre teoria economică şi
realitatea economică.
Economistul, în interpretarea datelor, trebuie să facă judecăţi de valoare întrucât, spre
deosebire de lumea fizică, evenimentele sociale nu sunt simple interacţiuni ale forţelor, ci
confruntarea voinţelor. Comportamentul agenţilor economici nu seamănă cu comportamentul
fizic. Iar “legea” suverană în materie de comportament şi care pare să se aplice asemănător la
consumatori, la salariaţi şi la patroni sau şefii de întreprinderi este că toţi urmăresc
maximizarea: consumatorii - a utilităţilor; salariaţii - a veniturilor; iar şefii întreprinderilor - a
profiturilor obţinute.

2.4 Pieţe şi organizaţii

Tradiţional, ştiinţa economică şi-a concentrat atenţia asupra alocării resurselor prin
relaţiile de schimb, pe piaţă, iar principala reprezentare a funcţionării economiei era cea în
care preţurile se modifică continuu. În realitate preţurile se modifică discontinuu..

24
 Sistemul economic este conceput ca un ansamblu în care mecanismul preţurilor
realizează coordonarea necesară. “Mâna invizibilă” asigură reglarea automată, agenţii
economici reacţionează la sistemul de preţuri modificându-şi cererea şi oferta pe piaţa
bunurilor şi pe piaţa factorilor de producţie.
Recurgerea la piaţă nu se poate face “fără piaţă”, şi este costisitoare. Folosirea
preţurilor, ca instrument de alocare a resurselor economice, are un cost (costul de tranzacţie). În
măsura în care ne îndepărtăm de piaţa cu concurenţă perfectă, preţurile nu mai pot fi
considerate ca un “dat”. Informaţia asupra elementelor pieţei nu este gratuită, are un cost iar
certitudinea nu mai este acceptată.
Costul de tranzacţie cuprinde mai multe elemente, care se referă la: procurarea
informaţiei privind preţul, calitatea bunurilor, potenţialii cumpărători şi vânzători; negocierea
necesară pentru găsirea poziţiei adevărate a vânzătorilor şi cumpărătorilor în legătură cu preţul;
încheierea contractelor şi monitorizarea executării lor; protecţia drepturilor de proprietate.
Soluţia indicată de R. Coase la existenţa costurilor de tranzacţie este firma (instituţia sau
organizaţia) ca mod de desfăşurare a pieţei economice.
Termenul de “instituţie” are diferite semnificaţii. Într-o accepţiune mai largă,
“instituţiile” sunt identificate cu “organizaţiile”: bănci, instituţii financiare, firme cu activitate
de producţie şi de comercializare, institute de cercetare, universităţii etc. Diferenţierea
costurilor de tranzacţie este principalul factor de care depinde alegerea unui anumit mod de
organizare, de constituirea unei ierarhii, organizaţionale - corporaţii, oligopoluri, holdinguri
etc. care să asigure costuri minime.
Organizaţia reprezintă o modalitate de alocare a resurselor fără intervenţia directă a
sistemului de preţuri. Desigur, aceasta rămâne legată de reţeaua exterioară de preţuri şi costuri.
Dar în interior coordonarea este realizată de către întreprinzător prin deciziile sale. Prin
intermediul organizaţiei se realizează internalizarea tranzacţiilor, iar autoritatea internă adoptă
decizii care înainte erau luate de către piaţă.
Piaţa şi organizaţia sunt în mare măsură substituibile. Când o instituţie angajează un
economist şi nu mai apelează la serviciile unei firme specializate, organizaţia înlocuieşte piaţa.
Dacă reduce personalul de pază şi apelează la o agenţie specializată, piaţa înlocuieşte
organizaţia. Piaţa şi organizaţia au ca funcţie comună alocarea resurselor şi coordonarea
activităţii economice pe calea unei combinaţii de decizii individuale. Modalitatea de realizare
este diferită: în cazul pieţei, funcţia de alocare a resurselor economice se realizează cu
ajutorul preţurilor iar rolul regulilor este secundar, pe când în cazul organizaţiei, rolul
principal îl au regulile iar preţurile au un rol secundar.
Funcţionarea organizaţiilor, în mod tradiţional, nu a făcut parte din obiectul de studiu al
ştiinţei economice, deoarece, într-un anumit sens, era considerată ca fiind “în afara pieţei”.
Funcţionarea internă a acestora este străină de logica schimbului comercial. Raţiunea
organizaţiilor constă în a pune în mişcare reguli, convenţii, contracte etc. ca bază a schimbului
de bunuri şi servicii în interiorul organizaţiei. Fără un sistem de reguli şi fără respectarea
acestora nu este posibilă desfăşurarea vieţii economice, iar activitatea agenţilor economici ar fi
paralizată. Constituirea şi funcţionarea organizaţiilor înseamnă trecerea de la anarhie la ordine
prin introducerea şi respectarea normelor după care se desfăşoară viaţa economică.
De ce nu se realizează producţia naţională într-o singură firmă? “Internalizarea
tranzacţiilor” prin organizaţie implică şi ea costuri. Când dimensiunea firmei creşte,
întreprinzătorul îşi exercită funcţia de coordonare cu randamente descrescătoare. Din cauză că,
peste o anumită limită dimensională, nu poate stăpâni reţeaua internă informaţională, poate lua
decizii greşite. Există o mărime optimă a firmei care corespunde situaţiei când din punct de
vedere al costurilor este la fel de bine dacă se recurge la organizarea internă sau la piaţă ca
modalitate de alocare a resurselor economice.

2.5. Principiile economiei

25
 Teoreticienii apreciază că există câteva principii, idei călăuzitoare, ce caracterizează
ştiinţa economică contemporană. Profesorul american Gregory N. Mankiw consideră că există
zece principii definitorii ale ştiinţei economice la care trebuie să se raporteze studiul acesteia.
Principiul 1. Întrucât resursele sunt limitate, oamenii se confruntă cu renunţări.
Orice individ face o alegere renunţă la un bun, la satisfacerea unei nevoi, pentru a obţine alt
bun, la satisfacerea altei nevoi. Un student decide cum îşi împarte timpul pentru studiu între
diferite materii. O familie decide cum îşi foloseşte venitul. Societatea în ansamblul ei se
confruntă cu diferite renunţări: apărare naţională sau bunuri de consum; educaţie sau protecţia
mediului; impozite pe veniturile personale fizice sau impozite asupra veniturilor persoanelor
juridice; eficienţă sau echitate.
Analiza renunţărilor (compromisurilor) înseamnă de fapt, analiza opţiunilor disponibile.
Faptul că oamenii se confruntă cu renunţări (compromisuri) nu este suficient pentru a şti ce
decizii adoptă sau ar trebuie să adopte indivizii. Totuşi dacă oamenii iau în considerare
compromisurile (renunţările) pe care le presupun deciziile lor de-a lungul vieţii, creşte
probabilitatea de a lua decizii bune.
Principiul 2. Costul unui bun, (al unei acţiuni sau operaţiuni) este dat de valoarea
altui bun (acţiuni sau operaţiuni) la care se renunţă, pentru a-l obţine, respectiv, este
valoarea şansei sacrificate. Adoptarea deciziilor necesită compararea costurilor şi
beneficiilor acţiunilor în desfăşurare. Valoarea şanselor sacrificate ca urmare a deciziei de a
folosi resursele disponibile într-un mod şi nu altul, reprezintă costul de oportunitate.
Principiul 3. Indivizii raţionali iau decizii pe baza analizei marginale. Schimbările
marginale pot fi considerate drept mici ajustări ale unui plan în curs de desfăşurare. În viaţa de
zi cu zi, deciziile ocolesc situaţiile extreme. Indivizii şi firmele decid într-o problemă sau alta,
aleg o alternativă sau alta din cele posibile, pe baza analizei marginale. Un decident raţional se
angajează într-o acţiune dacă şi numai dacă venitul marginal (beneficiul marginal) generat de
acţiunea respectivă este mai mare decât costul ei marginal.
Principiul 4. Indivizii răspund la stimulente, ei acţionează în concordanţă cu
interesele lor. Oamenii decid comparând costurile şi beneficiile deciziilor lor. Comportamentul
indivizilor se poate schimba când se modifică costurile sau beneficiile. Altfel spus, indivizii
răspund la stimulente.
Politicile publice afectează costurile şi beneficiile pe care le implică acţiunile indivizilor
şi, de aceea, ele influenţează comportamentul oamenilor. De exemplu, impunerea unor taxe
asupra consumului de benzină, încurajează folosirea autoturismelor de mic litraj, a mijloacelor
de transport în comun sau căutarea unei locuinţe apropiate de locul de muncă.
Dacă decidenţii în politică publică ignoră sau nu reuşesc să înţeleagă modul în care
politicile lor afectează stimulentele, se obţin rezultate care nu concordă cu cele dorite.
Legislaţia rutieră obligă la dotarea autovehiculelor cu centuri de siguranţă pentru pasageri.
Centura de siguranţă salvează vieţi. Dar oamenii îşi schimbă comportamentul ca răspuns la
stimulent care îl priveşte. Dacă centura de siguranţă reduce costurile pentru conducătorii auto
(reduce probabilitatea vătămărilor grave sau decesului) în urma unui accident, ea poate
determina modificarea comportamentului relevant a şoferului privind viteza de deplasare şi
atenţia cu care este condus autovehiculul. Rezultatul ar putea fi creşterea numărului şi
gravităţii accidentelor. Se poate manifesta un efect pervers.
Concluzia ar fi că pentru analiză oricărei politici publice trebuie luate în considerare nu
doar efectele ei directe, dar şi efectele indirecte, care sunt generate de alterarea stimulentelor.
Dacă o decizie de politică publică afectează stimulentele, oamenii îşi schimbă comportamentul.
Principiul 5. Specializarea şi schimbul voluntar (comerţul) îi poate îmbogăţi pe
participanţi. Între indivizi, familii, firme şi economii se manifestă o permanentă competiţie în
urma căreia au de câştigat datorită abilităţii lor. Comerţul între două firme (ţări) nu este o
întrecere în care o parte câştigă iar cealaltă pierde. Dimpotrivă ambii parteneri câştigă.
Când un individ caută un loc de muncă, el intră în competiţie alţi indivizi care caută şi
ei un loc de muncă. Familiile intră în competiţie când merg la cumpărături – fiecare vrea să
achiziţioneze cele mai bune produse cu cele mai mici preţuri posibile. Dar în ciuda acestei
26
competiţii, o familie nu ar fi mai bine situată dacă se izolează de celelalte. În acest caz ar
trebuie să consume doar ce produce singură – de la alimente la energie electrică. În realitate, o
familie nu poate produce tot ce este necesar consumului şi are de câştigat folosindu-şi
abilitatea de a schimba cu alţii bunuri şi servicii. Schimbul permite indivizilor, firmelor şi
ţărilor să se specializeze în activităţi pe care le pot desfăşura cel mai bine, şi pot cumpăra o
mare varietate de bunuri şi servicii cu preţuri mai mici.
Principiul 6. Activitatea economică organizată de piaţă, asigură în general o
alocare eficientă a resurselor. Economia de piaţă este un sistem economic în care alocarea
resurselor este realizată prin deciziile descentralizate ale agenţilor economici care
interacţionează pe piaţă. Teoria economică clasică consideră că există o ordine naturală („mâna
invizibilă” a pieţei) în virtutea căreia dacă indivizii sunt lăsaţi să acţioneze liber, urmărindu-şi
propriile interese, se asigură prosperitatea generală, superioară tuturor aranjamentelor
artificiale care ar putea fi obţinută cu ajutorul legilor umane.
Într-o economie de piaţă, indivizii sunt preocupaţi, în primul rând, de bunăstarea
proprie, nimeni nu urmăreşte bunăstarea economică a societăţii ca întreg. Cu toate acestea,
deşi procesul de alocare a resurselor este descentralizat, şi interesul individual este dominant,
economiile de piaţă au obţinut succese remarcabile în organizarea activităţii economice şi în
bunăstarea economică generală. Acest lucru este posibil întrucât preţurile ghidează decidenţii
individuali, care urmărindu-şi propriul interes (consumatorii – maximizarea utilităţi,
producătorii maximizarea profitului) să activeze astfel încât, în multe cazuri, rezultatul este
maximizarea bunăstării economice la nivelul societăţii.
Principiul 7. Guvernele pot, uneori, să îmbunătăţească rezultatele pieţei.
Intervenţia guvernului în economie este justificată, fie prin promovarea eficienţei, fie prin
promovarea echităţii. Altfel spus, politicile guvernamentale urmăresc fie să mărească „prăjitura
economică” a societăţii, fie să schimbe modul cum aceasta se împarte în societate.
Uneori, din diferite motive, pieţele conduc la o alocare a resurselor ce nu poate fi
considerată ca eficienţă şi face necesară intervenţia corectivă a guvernelor. Faptul că uneori
guvernul poate să îmbunătăţească rezultatele pieţei nu înseamnă că întotdeauna şi reuşeşte acest
lucru. Politicile publice nu sunt făcute de „îngeri” şi anumite politici publice cu scopul de a
îmbogăţi anumite grupuri de indivizi, iar alteori politicile promovate cu bune intenţii nu
generează rezultatele dorite, din cauza informaţiilor insuficiente ale decidenţilor.
Principiul 8. Standardul de viaţă al unei ţări depinde de capacitatea acesteia de a
produce bunuri şi servicii în cantităţi şi structuri corespunzătoare nevoilor.
În cea mai mare măsură, diferenţele între standardele de viaţă dintre ţări, sunt explicate
prin diferenţele de productivitate. Aceasta poate fi influenţată prin politicile publice.
Decidenţii în politici publice influenţează productivitatea prin asigurarea populaţiei de a
obţine un nivel ridicat de educaţie şi firmele accesul la sursele necesare şi la cele mai bune
tehnologii.
În acelaşi timp trebuie observat că deficitul bugetar are o influenţă negativă asupra
productivităţii. Pentru a acoperi deficitul, guvernul se împrumută pe pieţele financiare şi
reduce volumul fondurilor pentru indivizi şi firme. Investiţiile în capitalul fizic sunt mai mici,
ceea ce înseamnă o productivitate mai mică în viitor.
Principiul 9. Preţurile cresc atunci când autorităţile tipăresc prea mulţi bani.
Atunci când autorităţile (banca centrală) tipăresc şi pun în circulaţie mari cantităţi de bani,
valoarea banilor scade şi nivelul general al preţurilor creşte. Nivelul înalt al inflaţiei este
asociat cu creşterea rapidă a cantităţii de bani în circulaţie.
Principiul 10. Pe termen scurt guvernul are de ales între inflaţie şi şomaj. O
reducere a inflaţiei este însoţită, adesea, de o creştere temporară a şomajului. Care este
mecanismul prin care se produce această mişcare? În economie, nu toate preţurile se ajustează
imediat la scăderea cantităţii de bani. Pe termen scurt, preţurile sunt rigide la scădere. Atunci
când banca centrală reduce masa monetară, volumul cheltuielilor efectuate de indivizi scade.
Cheltuielile mai mici, împreună cu preţurile care se menţin ridicate, au ca efect o scădere a
volumului vânzărilor, ceea ce determină firmele să concedieze lucrătorii. Prin urmare,
27
reducerea masei monetare creşte temporar şomajul – până în momentul în care preţurile se
ajustează la această schimbare.

3. ETAPE ÎN FORMAREA ŞI DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI ECONOMICE

Ştiinţa economică, asemănătoare celorlalte ştiinţe, a parcurs un lung proces de formare

şi dezvoltare, ce cunoaşte momente sau perioade de vârf. Evoluţia ştiinţei economice,
ordonarea sistemelor de gândire şi conturarea direcţiilor ei de dezvoltare pot fi înţelese pe baza
“filiaţiei de idei” şi a “situaţiei clasice”.
Ţinând seama de filiaţia de idei şi de “situaţii clasice”, se pot distinge mai multe faze
importante în evoluţia cunoaşterii ştiinţifice a activităţii economice:
Faza preştiinţifică începe cu antichitatea şi se încheie în secolul al 18-lea. Gândirea
economică antică a fost ilustrată de Xenofon, Platon, Aristotel. Acesta din urmă dă în
antichitate cea mai mare strălucire ştiinţei economice pe care o defineşte drept ştiinţă a
bogăţiei. El face distincţie între “economia domestică” şi “hrematistică”, care se întemeiază pe
schimb şi urmăreşte acumularea bogăţiei sub formă de bani. Totodată formulează ideea după
care legea schimbului este egalitatea: schimbul este imposibil fără egalitate şi egalitatea nu este
posibilă fără măsurare. Gândirea economică antică a apărut şi a rămas în bună măsură
neautonomă. Chiar şi aşa, ea a reprezentat un moment de vârf al cugetării economice ce nu a
fost depăşit aproape două mii de ani.
În epoca modernă, prima interpretare a activităţii economice este reprezentată de
teoria economică mercantilistă, care reflectă politica economică de aşezare a comerţului în
centrul economiei, identifică bogăţia cu metalele preţioase, iar balanţa comercială activă
reprezintă mijlocul prin care se asigură un aflux crescând de bogăţie spre ţările în cauză.
A doua fază (1750 - 1870) este cea în care se constituie ştiinţa economică. Elementul
caracteristic este reprezentat de mutarea centrului analizei avuţiei din sfera circulaţiei în sfera
producţiei, la început în agricultură, de către fiziocraţi, şi apoi în industrie, de către
reprezentaţii şcolii clasice. Fiziocraţii, în special prin Fr. Quesnay, au contribuit cu câteva idei
de mare însemnătate la afirmarea ştiinţei economice: existenţa unei ordini naturale şi a
interdependenţelor dintre activităţile economice; supremaţia agriculturii ca singura ramură
producătoare de venit net; concretizarea bogăţiei şi în produse agricole, nu numai în metale
preţioase.
Şcoala clasică, reprezentată prin A. Smith (1723 - 1790) D. Ricardo (1772 - 1823), T.R.
Malthus (1766 - 1834), J.S. Mill (1806 - 1873), J.B. Say (1767 - 1832), a contribuit decisiv la
formarea economiei politice ca ştiinţă şi la fundamentarea liberalismului economic. Şcoala
clasică are o viziune statică asupra preţurilor. A. Smith a adoptat teoria obiectivă a valorii după
care bunurile au valoarea muncii ce a fost consumată pentru producerea lor. Totodată
promovează o viziune dinamică asupra activităţii economice, fundamentată pe principiul
populaţiei enunţat de Malthus, principiul acumulării care sporeşte capitalul şi legea
randamentelor descrescânde a terenurilor agricole. A. Smith este considerat fondator al
doctrinei liberalismului economic, conform căreia într-un cadru instituţional caracterizat
printr-o intervenţie a statului redusă la maximum, mecanismul impersonal al pieţei permite cea
mai bună armonizare a intereselor individuale.
Împotriva şcolii clasice aveau să apară reacţii doctrinare: intervenţionismul lui
Sismondi, industrialismul lui Saint Simon, sistemul naţional de economie politică a lui Fr. List,
socialismul utopic al lui Fourier şi Proudhon, liberalismul optimist a lui Bastiat etc. Tot o
reacţie critică în raport cu şcoala clasică este şi teoria economică a lui K. Marx. Ceea ce
considera Marx ca fiind esenţa contribuţiei sale la teoria economică se referă la următoarele: a)
munca are un dublu caracter: munca concretă şi munca abstractă. Aceasta creează valoarea şi
plusvaloarea; b) plusvaloarea, creată de muncă, este tratată independent de manifestările sale
concrete; c) salariul reprezintă valoarea forţei de muncă. El continuă, dar se şi rupe de
economia politică clasică. Continuitatea priveşte teoria valorii, accentul pus pe munca salariată,
viziunea pesimistă asupra sistemului capitalist şi abordarea problemelor economice în termenii
28
unor clase sociale antagoniste. Ruptura se referă la teoria exploatării, relativitatea legilor
economice care sunt specifice capitalismului; la faptul că piaţa nu poate juca rolul regulator care
îi era atribuit de clasici; la accentul pus pe importanţa luptei de clasă şi la aceea că legea
acumulării trebuie să ducă la dispariţia sistemului capitalist.
În cea de a treia fază a evoluţiei sale (1870 - 1930), ştiinţa economică este aşezată pe
fundamente noi prin contribuţia “neoclasicilor” sau “marginaliştilor” grupaţi în “Şcoala de la
Viena”, “Şcoala de la Lausanne” şi “Şcoala de la Cambridge”. Şcoala de la Viena a elaborat,
prin Carl Menger, F. Wieser şi E. Bohm - Bawerk, teoria subiectivă, marginală, a valorii bazată
pe utilitate şi a dezvoltat ideea lui J.B. Say după care veniturile formate în societate (salariul,
profitul, dobânda şi renta) reprezintă preţul factorilor de producţie folosiţi.
Şcoala de la Lausanne, prin L. Walras şi V. Pareto, a formulat teoria echilibrului
general şi a definit interdependenţa pieţelor, arătând ca legătura acestora este asigurată, pe de o
parte, prin acţiunea întreprinzătorului care cumpără factori de producţie şi vinde bunuri
economice, iar pe de altă parte, prin faptul că încasările totale provenind din vânzarea de factori
de producţie trebuie să egaleze încasările totale obţinute din vânzarea bunurilor de consum.
Şcoala de la Cambridge s-a format în jurul lui Alfred Marshall şi a elaborat teoria
echilibrului parţial, aplicabil în cea mai mare măsură firmelor industriale de dimensiuni medii.
Gândirea economică neoclasică foloseşte calculul marginal şi pune accentul pe
microeconomie, pe comportamentul agenţilor economici individuali şi duce mai departe analiza
proceselor economice în termenii echilibrului economic.
Cea de a patra fază de evoluţie a ştiinţei economice se încadrează între 1930 şi anii
’70. Este o fază de aprofundare şi extindere în care nu sunt respinse marile contribuţii
anterioare.
Una din direcţiile importante de evoluţie a ştiinţei economice contemporane este
trecerea de la analiza microeconomică la cea macroeconomică. Analiza macroeconomică a
primit un impuls esenţial din partea lui J.M. Keynes. Aceasta se face în termenii cantităţilor
globale (venit, consum, economisire, investiţii, cerere globală, ofertă globală) şi foloseşte un
model matematic de echilibru. Întrucât echilibrul macroeconomic nu se realizează spontan şi
există posibilitatea apariţiei dezechilibrelor şi subocupării, singurul mijloc pentru evitarea
consecinţelor acestora este “o extindere a funcţiilor tradiţionale ale statului”. În felul acesta,
Keynes a înlocuit legea pieţelor formulată de J.B. Say cu teoria cererii efective asupra căreia
statul acţionează direct prin politica bugetară.
În perioada postbelică, keynesismul se adaptează la noile condiţii economice. O astfel
de evoluţie este reprezentată de teoria despre economia mixtă. Aceasta implică atât împletirea
analizei microeconomice neoclasice a factorilor de producţie cu analiza macroeconomică
bazată pe modelul keynesian, cât şi îmbinarea mecanismului pieţei cu măsuri de intervenţie
statală în spaţiul economic.
A cincia fază a început la sfârşitul anilor ’70, când ştiinţa economică se află în faţa
unei noi situaţii clasice. Spre deosebire de keynesism care pune accentul pe cerere, “noii
economişti”, respectiv economiştii ofertei, mută centrul de greutate al analizei economice pe
stimularea ofertei şi cer “reducerea drastică a statului”. Ei explică dificultăţile din economie nu
prin imperfecţiunile mecanismului pieţei şi prin liberalismul economic, ci prin insuficienţa
pieţei şi a libertăţii acesteia prin intervenţia excesivă a statului, prin manipularea permanentă a
masei monetare şi a bugetului.

4. LA CE SERVEŞTE ŞTIINŢA ECONOMICĂ

Importanţa studierii ştiinţei economice, decurge, pe de o parte, din rolul economicului

în societatea contemporană, iar pe de altă parte, din valenţele intrinseci ale ştiinţei despre acest
domeniul complex şi dinamic al activităţii practice.
29
 Însuşirea ştiinţei economice are, în primul rând, o semnificaţie cognitivă deosebită.
Cunoştinţele, ideile şi teoriile economice corecte au o mare valoare atât pentru individ, cât şi
pentru ansamblul social. În al doilea rând, ştiinţa economică reprezintă un element de
sporire a eficienţei acţiunii practice.
Modul în care ştiinţa economică poate să ne potenţeze activitatea se particularizează în
raport cu profesiunea. Cunoaşterea pieţei monetare şi a pieţei financiare poate ajuta indivizii să-
şi administreze mai bine propriile disponibilităţi băneşti. Cunoaşterea teoriei preţurilor şi a
finanţelor, precum şi a politicilor antitrust poate să sporească competenţa unui jurist. O
cunoaştere temeinică a mecanismului costurilor de producţie şi a implicaţiilor pe care le au
asupra veniturilor îmbunătăţeşte calitativ decizia întreprinzătorilor. Fie că este medic, investitor
sau fermier, o persoană are nevoie de elemente care să le faciliteze înţelegerea modului în care
îşi administrează averea în scopul obţinerii unei cât mai mari satisfacţii şi a profitului din
activitatea lor.
Teoria economică permite oamenilor să înţeleagă principalele probleme naţionale. Ea
descrie, explică şi prevede funcţionarea economiei. Pentru majoritatea indivizilor, factorul
decisiv se manifestă atunci când cunoaşterea ştiinţifică este folosită pentru elaborarea politicilor
economice.
Dacă teoria economică nu este numai o acumulare de adevăruri autentice, economistul
este confruntat cu mai multe ansambluri de interpretări. Dar o privire atentă relevă faptul că
între economişti există un acord larg asupra numeroaselor întrebări ale economiei pozitive,
îndeosebi asupra problemelor de microeconomie, precum sunt importanţa pieţei în procesul de
alocare a resurselor, efectul reglementărilor statale, avantajele specializării şi relaţiilor
comerciale.
Ştiinţa economică are o mare utilitate normativă prin care sunt puse în practică ideile şi
teoriile economice. Ea oferă baza ideatic normativă pentru înfăptuirea politicilor economice
potrivit nevoilor de progres ale ţării. În condiţiile unei economii tot mai complexe, ştiinţa
economică are şi îşi accentuează rolul predictiv.
În domeniul normativ între economişti apar dezacorduri importante. Economiştii au o
concepţie diferită de cea a restului populaţiei în ce priveşte importanţa relativă a inflaţiei şi
şomajului, puterea sindicatelor, repartiţia veniturilor, creşterea sau scăderea impozitelor, în
aprecierea marilor probleme politice şi etice. Economia normativă implică percepte etice şi
juridice de valoare. Trebuie să elaboreze guvernul şi să aplice programe de protecţie socială?
Deficitul bugetar trebuie redus prin impozite mai ridicate sau prin reducerea cheltuielilor
finanţate de stat? Creşterea economică poate fi stimulată de stat prin investiţii publice sau prin
măsuri de încurajare a sectorului privat? Răspunsurile acestor întrebări ţin mai mult de etică, de
judecăţi de valoare, decât de fapte. Aceste probleme pot fi dezbătute, dar ştiinţa se bazează pe
fapte. Nu este simplu formularea unor răspunsuri corecte la întrebările: Care trebuie să fie rata
inflaţiei? Trebuie societatea să ajute persoanele defavorizate? Cât trebuie cheltuit pentru
apărarea naţională?
Întrebările sunt soluţionate prin decizii politice, nu de ştiinţa economică, dar cu
ajutorul acesteia. Economiştii au devenit consilieri în cadrul organismelor statale. Parlamentul
şi guvernul în mod permanent dezbat şi iau decizii asupra unor variate probleme economice.
Institutele de cercetare, experţii, consilierii, studiază principalele probleme economice şi
propun soluţii.

30