MODULUL 1: INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA

PSIHOLOGIEI
Timpul mediu necesar pentru studiu: 120 minute.

Obiective educaţionale
În urma studierii acestui Modul, vei dobândi următoarele competenţe şi aptitudini:
- SĂ DEFINEŞTI PSIHOLOGIA EVIDENŢIIND PRINCIPALELE NOTE
DEFINITORII ALE ACESTEIA;
- SĂ SESIZEZI SPECIFICUL PSIHOLOGIEI ÎN ABORDAREA
COMPORTAMENTULUI UMAN
- SĂ CLASIFICI SISTEMUL PSIHIC UMAN ŞI PRINCIPALELE SUBSISTEME
ALE ACESTUIA
- SĂ ÎNŢELEGI FUNCŢIILE PSIHOLOGIEI

Cuvinte cheie:
psihologie, psihic, comportament, procese psihice, activităţi psihice, însuşiri psihice.

Cuprinsul Modulului:

Modulul 1: INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA PSIHOLOGIEI .. 1

Obiective educaţionale ................................................................................... 1
Cuvinte cheie ................................................................................................. 1
Cuprinsul Modulului ...................................................................................... 1
1.1 Definirea şi obiectul psihologiei ştiinţifice ........................................... 3
1.2 Funcţiile psihologiei ............................................................................... 7
Bibliografie obligatorie ................................................................................ 9
Bibliografie disponibila online .................................................................... 9
Bibliografie suplimentara (facultativa) ...................................................... 9
Bibliografie ................................................................................................... 9
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 1

1.1 DEFINIREA ŞI OBIECTUL PSIHOLOGIEI ŞTIINŢIFICE

Dincolo de numeroasele definiţii date de-a lungul timpului (pentru o abordare extinsă a
acestui subiect, vezi Bonchiş, 2006), numeroşi autori contemporani apelează la o abordare
sintetică, definind psihologia ca fiind ştiinţa despre psihic şi comportament.
Într-o accepţiune foarte largă, prin comportament înţelegem orice reacţie la un stimul. Din
această perspectivă, reacţia comportamentală se desfăşoară la următoarele patru nivele:
• cognitiv – prelucrările informaţionale declanşate de stimulul receptat, cum sunt
modul de interpretare a stimulului respectiv, activarea anumitor informaţii din memorie, elaborarea
unor planuri de acţiune, generarea unor soluţii, stabilirea unor scopuri etc.
• motor / comportamental propriu-zis – ansamblul manifestărilor externe,
observabile, măsurabile: elementele de mimică, gesturile, reacţiile verbale, ansambluri mai
complexe de tipul fugă, luptă sau imobilizarea corporală etc.
• biologic – reacţiile fiziologice ale organismului, cum sunt activarea specifică a
diferitelor structuri cerebrale, manifestările sistemului endocrin, modificarea ritmului cardiac şi a
tensiunii arteriale, a ritmului şi amplitudinii respiraţiei, a conductanţei electrice a pielii, a reacţiilor
gastro-intestinale etc.
• subiectiv – totalitatea reacţiilor emoţionale determinate de recepţia şi interpretarea
acordată stimulului respectiv.
Într-o abordare mai restrânsă, prin comportament înţelegem doar manifestările externe,
observabilă şi înregistrabile obiectiv, adică o subcategorie perspectivei anterioare ce se rezumă la
nivelul secund al acesteia.
Comportamentul nu se află însă doar în atenţia psihologiei; dimpotrivă, numeroase alte
ştiinţe şi domenii ale cunoaşterii, cum sunt medicina, sociologia, pedagogia, etologia,
antropologia, religia abordează diferitele faţete şi forme de manifestare comportamentală, fiecare
dintre acestea având însă un specific propriu. De exemplu reflexul rotulian, este o tot o formă
comportamentală (este o reacţie la un stimul), însă nu constituie obiect de studiu al psihologiei ci
al fiziologiei. În acest context, specificul psihologiei este studierea comportamentului (uman) prin
prisma determinanţilor interni ai acestuia, reuniţi sub termenul generi de „psihic”. Interesează
aşadar acele segmente ale comportamentului care sunt influenţate de cunoştinţele pe care le
deţinem, de modul în care interpretăm o anumită informaţie, de intenţiile care ne animă, de
aptitudinile şi însuşirile noastre de personalitate etc., specificul fiecăreia din formele de
manifestare ale psihicului şi relaţia psihic-comportament.
Spre deosebire de ştiinţele exacte, în care relaţia stimul-reacţie este una directă, nemijlocită,
în sensul că un stimul determină întotdeauna aceeaşi reacţie, iar înregistrarea unei reacţii oferă
indicii precise asupra existenţei şi naturii unui stimul specific, misiunea psihologiei de a studia
comportamentul uman este îngreunată de specificul obiectului ei de cercetare: ne referim aici la
faptul că persoane diferite pot reacţiona complet diferit la aceeaşi situaţie sau chiar mai mult,
aceeaşi persoană poate reacţiona diferit la acelaşi stimul în momente diferite ale existenţei sale.
Aceste situaţii atestă existenţa psihicului şi gradul său de complexitate foarte ridicat.
Psihicul reprezintă „un ansamblu de stări, însuşiri, fenomene şi procese subiective ce
depind cu necesitate de mecanismele cerebrale şi de interacţiunea cu lumea obiectivă, îndeplinind
funcţii de raportare la lume şi la sine prin orientare, reflectare, planificare mentală şi acţiuni
transformativ-creative” (Paul Popescu-Neveanu, 1978, p. 566). Din definiţia prezentată rezidă cele
două tipuri de condiţionări ale psihicului uman: condiţionarea biologică, materială (psihicul este
funcţei a creierului) şi condiţionarea social-environmentală (dezvoltarea psihică se realizează prin
interacţiunile cu mediul extern, atât cel fizic cât şi cel social). Sub aspect structural, psihicul
include o gamă largă de fenomene care, pentru a putea fi studiate şi explicate adecvat, se impune
a fi identificate şi clasificate; acest demers este însă îngreunat de însăşi complexitatea şi de natura
abstractă a psihicului. Dincolo de aceste impedimente, s-au conturat numeroase taxonomii, cea
mai uzitată dintre acestea distingând următoarele trei categorii de elemente ale sistemului psihic
uman: procese psihice, activităţi psihice şi însuşiri psihice (vezi figura 1).

senzaţii

senzoriale percepţii
reprezentări
cognitive
gândire

superioare memorie
procese psihice
imaginaţie

afective: dispoziţii afective, emoţii,

sentimente, afecte, pasiuni

SPU
volitive: voinţa
reglatorii: atenţia, motivaţia
activităţi psihice: limbajul, jocul, învăţarea, munca, creaţia

însuşiri psihice: temperament, caracter, aptitudini

Fig. 1. Taxonomia sistemului psihic uman

Termenul de proces este indisolubil legat de conceptul de transformare. Din această

perspectivă, orice proces presupune transformarea a ceva în altceva, a unei materii prime într-un
produs finit. În particular, un proces psihic constă în transformarea unor date de intrare (input) în
date de ieşire (output); în alţi termeni, un proces psihic este circumscris de totalitatea fenomenelor
care au loc între input-urile de natură senzorială şi ouput-urile de tip comportamental. La rândul
lor, procesele psihice sunt fenomene heterogene. Distingem astfel trei categorii specifice, respectiv
procesele psihice cognitive (de cunoaştere), cele afective (emoţionale) şi respectiv cele volitive
(voinţa). Complexitatea psihicului uman face ca în interiorul fiecăreia din cele trei categorii
enumerate mai sus să existe numeroase procese concrete. Astfel, întrucât dispunem de mai multe
modalităţi prin care cunoaştem lumea şi nu doar de una singură, procesele psihice cognitive pot fi
senzoriale (în rândul cărora se includ senzaţiile, percepţiile şi reprezentările) şi respectiv
superioare (din care fac parte gândirea, limbajul, memoria şi imaginaţia). Fiecare dintre acestea
sunt strict specializate în furnizarea de anumitor informaţii despre realitate fără a se suprapune,
însă există ele funcţionează în strânsă interacţiune şi interdependenţă cu toate celelalte elemente
ale psihicului, acţionând pe principiul unui sistem. Un exemplu în acest sens este faptul că
procesele cognitive superioare preiau output-urile cunoaşterii senzoriale pe care le sintetizează şi
le valorifică, extrăgând astfel informaţii mai profunde, inaccesibile direct simţurilor, despre
obiectele şi fenomenele realităţii. Alături de cele trei tipuri de procese psihice desemnate mai sus,
structura psihicului include şi categoria proceselor psihice reglatorii, care însoşesc şi reglează
funcţionarea proceselor cognitive, afective şi volitive. Includem aici atenţia şi motivaţia.
Activităţile psihice reunesc manifestări comportamentale complexe ce presupun aportul
tuturor proceselor psihice şi în general sunt legate de atingerea unor scopuri clar stabilite. Sfera
activităţilor psihice umane este foarte vastă, cele mai importante dintre acestea fiind jocul,
învăţarea, munca şi creaţia. Orice activitate se constituie un set de acţiuni, care la rândul lor pot
fi divizate în elemente structurale mai simple şi concrete numite operaţii.
În timp, abordarea diferitelor situaţii la care suntem expuşi duce la cristalizarea unor
modalităţi relativ constante de a reacţiona la stimulări specifice. Acestea sunt numite în psihologie
însuşiri psihice, iar ansamblul lor constituie nucleul personalităţii umane. În alţi termeni, însuşirile
psihice sunt patternuri relativ stabile de comportament. În funcţie de originea şi natura lor,
însuşirile psihice au fost grupate în următoarele categorii: temperamentul (susistemul bio-energetic
al personalităţii), caracterul (subsistemuln relaţional-valoric al personalităţii) şi aptitudinile
(subsistemul instrumental-operaţional al personalităţii).

1.2 FUNCŢIILE PSIHOLOGIEI

Încă din perioada în care îşi căuta identitatea ca disciplină ştiinţifică, evoluţia psihologiei a
fost profund marcată de două modele, considerate şi atunci ştiinţe mature: fizica şi medicina.
Astfel, psihologia îşi propunea să explice psihicul şi comportamentul uman cu aceeaşi precizie cu
care fizica explica lumea materială şi fenomenele naturii, şi respectiv să vindece tulburările
psihicului după cum medicina reuşea să vindece afecţiunile corpului. S-au conturat astfel primele
deziderate ale psihologiei ştiinţifice. În timp, odată cu perfecţionarea propriilor metode de
cercetare şi cu acumularea unui volum tot mai vast de cunoştinţe despre funcţionarea psiho-
comportamentală, dezideratele asumate de psihologie s-au nuanţat, astfel încât actualmente pot fi
identificate următoarele funcţii (după Passer şi Smith, 2007):
• Funcţia descriptivă, prin care psihologia îşi propune să descrie cu rigurozitate
psihicul, comportamentul şi formele concrete de manifestare ale acestora. S-a conturat astfel un
limbaj de specialitate adoptat şi utilizat de întreaga comunitate ştiinţifică, un adevărat jargon
psihologic. O particularitate a acestuia este faptul că sunte relativ frecvente cazurile în care acelaşi
termen, în limbaj comun este utilizat cu o anumită semnificaţie, iar în limbaj de specialitate are o
semnificaţie mai nuanţată, mai riguroasă sau chiar complet diferită. Un exemplu ilustrativ este
cuvântul „senzaţie”, care în exprimarea cotidiană este sinonim cu impresie, presupunere, bănuială,
în timp ce în limbaj ştiinţific el desemnează un proces psihic de cunoaştere bazat pe contactul
nemijlocit cu un obiect, prin care obţinem informaţii limitate la însuşiri concrete şi izolate ale
elementelor realităţii. Un alt element caracteristic limbajului psihologic este preluarea unor
termeni de specialitate dintr-o altă limbă (în special din limba engleză) fără a mai fi traduşi –
termeni pass-partout. Iată şi câteva exemple: input, output, bias, chunks etc.
• Funcţia explicativă, prin care se încearcă elucidarea modului de funcţionare a
sistemului psihic în ansamblul său şi a subsistemelor acestuia. În consecinţă au fost formulate
numeroase teorii şi modele explicative asupra comportamentului şi a modului în care dimensiunile
psihicului modelează manifestările comportamentale. Mai mult ca în alte ştiinţe, în psihologie
întâlnim adeseori situaţii în care acelaşi fenomen este explicat de mai multe teorii concurente, fără
a exista (încă) numeroase date care să permită să se acorde în mod inechivoc câştig de cauză uneia
dintre ele. Această particularitate îşi are originea în specificul obiectului de studiu şi în dificultatea
abordării acestuia.
• Funcţia predictivă. Explicarea pertinentă a unui comportament, identificarea
factorilor şi condiţiilor ce-i determină apariţia, evoluţia şi parametrii de funcţionare face posibilă
formularea de predicţii asupra modului în care un individ va reacţiona într-un context anume. În
acest sens au fost efectuate numeroase studii care au pus în evidenţă trăsături de personalitate
asociate performanţei în diferite domenii de activitate. Pe baza lor, testând nivelul dimensiunilor
cheie ale mai multor candidaţi la ocuparea aceluiaşi post se pot face estimări asupra performanţelor
lor viitoare, selectându-se astfel persoanele cele mai potrivite din punct de vedere al profilului
psihologic.
• Funcţia de profilaxie şi intervenţie se evidenţiază printr-un ansamblu de tehnici şi
proceduri menite fie a ajuta la remiterea unor probleme comportamentale sau tulburări psihice
(intervenţia), fie a preveni instalarea unor astfel de probleme la persoanele ce prezintă un grad
ridicat de vulnerabilitate (profilaxia).
• Funcţia de optimizare comportamentală. Intervenţia psihologică nu se rezumă (după
cum în mod greşit se consideră adesea) doar la persoanele afectate de diferite forme de patologie
psihică. Dimpotrivă, psihologia se adresează deopotrivă oamenilor sănătoşi care urmăresc să-şi
îmbunătăţească performanţele în diferite domenii. Amintim aici sportivii de înaltă performanţă
care apelează la psihologi pentru a-i ajuta să-şi ţină sub control emoţiile din timpul competiţiilor
sportive, optimizarea stimului de comunicare la personalul din vânzări, însuşirea de tehnici de
învăţare eficientă, dobândirea de abilităţi utile în a face faţă stresului cotidian etc.
 Bibliografie obligatorie
Bonchiş, E. (2006). Ce este psihologia? Obiectul de studiu al psihologiei, în E. Bonchiş (coord.),
Psihologie generală, Oradea, Editura Universităţii din Oradea, pp. 13-15;

Bibliografie disponibilă on-line

Sandovici, A. Fundamentele psihologiei; suport de curs, disponibil la
http://facultate.regielive.ro/cursuri/psihologie/fundamentele-psihologiei-
110142.html

Bibliografie suplimentară (facultativă)

Hayes, N. Şi Orell, Sue. (2010). Introducere în psihologie. Bucureşti, Editura All.
Passer, MW. şi Smith, RE. (2004). Psychology, the science of mind and behaviour (2-nd edition),
New-York: McGraw-Hill;

BIBLIOGRAFIE
Bonchiş, E. (2006). Ce este psihologia? Obiectul de studiu al psihologiei, în E. Bonchiş (coord.),
Psihologie generală, Oradea, Editura Universităţii din Oradea, pp. 13-15;
Hayes, N. Şi Orell, Sue. (2010). Introducere în psihologie. Bucureşti, Editura All.
Passer, MW. şi Smith, RE. (2004). Psychology, the science of mind and behaviour (2-nd edition),
New-York: McGraw-Hill;
Popescu-Neveanu, P. (1978). Dicţionar de psihologie. Bucureşti, Editura Albatros.
Radu, I. (coord.). Introducere în psihologia contemporană. Cluj-Napoca, Editura Sincron.