Ministerul Educației al Republicii Moldova

Universitatea Tehnică a Moldovei

Referat
La Noțiuni de logistică și psihologie

Tema: Fundamentarea adevărului juridic

Chișinău 2016
1. Înțeles. Funcții. Formele generale ale fundamentării.
2. Demonstrația
3. Argumentarea și clasificarea ei.

1. Înțeles. Funcții. Formele generale ale fundamentării.

Fundamentarea (sau întemeierea ) este operaţia logică prin care se indică temeiul
aserţiunilor, a afirmaţiilor făcute. Temeiul reprezintă o judecată sau un şir de judecăţi din care se
poate deriva o aserţiune pe baza unui procedeu logic valid. Opiniile juridico-politice au
argumentari justificative, cele morale, argumetări emoționale şi altele se bazeaza pe justificări
epistemice sau psihologice, specifice opiniilor științifice şi filosofice. Justificare este ceea ce are
loc conform cu principii şi valori morale, juridice, politice aplicate propozițiilor nondescriptive. În
afara de calitatea coerentei logice norma juridica trebuie să fie justa şi legala. Există trei tipuri
principale de norme: reguli, prescripții şi instrucțiuni. Din punct de vedere logic, statul emite doar
prescripții, rezultant ca toate normele sunt prescripții, doar cele emise de stat devenind juridice.
In contextul activității juridice se vorbeste despre adevar faptual juridic,care este diferit
de adevarul cognitiv. Două propoziții pot exemplifica același fapt în modalități diferite,astfel
reieșind doua rezultate diferite. Una dintre ele va exemplifica adevarul, cealalta poate fi veridică
dacă este dovedita şi verificată rațional. Pentru a li se considera valoarea de adevăr, propozițiile
juridice trebuie să aiba un semnificant şi să trimită la un referent exterior lor în chip univoc.
”Proba” este mijlocul juridic de convingere prin intermediul căruia se urmărește stabilirea
adevărului. Legiuitorul construiește adevărul juridic sub forma poruncii din lege, astfel încat
aplicarea ei la cauze singulare sa rezulte intr-o hotarare judecătorească considerată drept adevar.
Din punct de vedere logic avem două feluri de a obține adevarul:
a) relația de semnificare cognitivă e verificată şi confirmată direct, nemijlocit, prin
observații şi experiment (propoziția logica este adevarată şi avem confirmarea ei prin adevăr
material);
b) dacă verificarea propoziției se realizează prin alte propoziții deja stabilite ca fiind
adevărate avem de a face cu adevărul formal. Fiecare avocat este preocupat de cîștigarea
procesului în favoarea clientului pe care îl reprezinta,adaptînd legile la condițiile pentru care şi în
care actioneaza.
Chiar daca procesul juridic a evoluat de la modelul atenian, de seducere a auditorului,cu
un caracter profund ludic,ajungînd la rigoarea modernă a actului dintr-o instanță de judecată
acreditată şi abilitată cu puterea dovedirii faptelor, adevarul ramane inca o noțiune relativă,
subiectivă. Find un fapt relativ, provenit din opinarea, pesuadarea unui auditoriu sau a unui
judecător, valoarea sa va fi intodeauna mai prejoasa de cea a adevarului moral, dar va avea o
puterea opozabila pe un plan larg din cauza forței cu care este instituite.
Fundamentarea (sau întemeierea ) este operaţia logică prin care se indică temeiul
aserţiunilor, a afirmaţiilor făcute.
Temeiul reprezintă o judecată sau un şir de judecăţi din care se poate deriva o aserţiune
pe baza unui procedeu logic valid.
Fundamentarea îndeplineşte următoarele funcţii:
a) funcţia de stabilire a adevărului a serţiunilor
b) funcţia de prezentare sistematică a aserţiunilor
c) funcţia de determinare a recunoașterii tezei susţinute
Cele mai importante forme ale fundamentării sunt demonstarţia şi argumentarea.
Delimitarea între cele două forme se face după criteriul valorii cognitive a premiselor astfel:
Demonstraţia se caracterizează prin premise certe care se impun datorită evidenţei lor intuitive.
Argumentarea se întemeiază pe opinii care sunt de fapt premise probabile dar acceptate de
subiecţi. Chaim Perelman considera că difereţa dintre cele două procedee de fundamentare
constă în faptul că: “Atunci când este vorba de demonstrarea unei propoziţii este suficient să
indicăm cu ajutorul câtorva procedee că ea poate fi obţinută ca ultimă expresie a unei suite
deductive în care primele elemente sunt furnizate de cele care a construit siatemul axiomatic în
interiorul căruia se efectuează demonstraţia […] Dar atunci când este vorba de argumentare, de a
influenţa prin intermediul discursului intensitatea adeziunii auditoriului la unele teze, nu mai este
posibil să neglijăm complet, considerându-le 77 irelevante, condiţiile psihice sau sociale datorită
cărora argumentaţia ar rămâne fără obiect sau efect. Acesta pentru că orice argumentaţie vizează
adeziunea spiritelor, şi, prin acest fapt, presupune existenţa unui contact individual.”

2. Demonstrația
Demonstraţia ţine de logica formală fiind alcătuită apropae în întregime din lanţuri de
silogisme pe când argumetarea recurge la logica informală şi la retorică. Demonstarţia este
corectă sau incorectă pe când argumentele sunt doar convingătoare sau mai puţin convingătoare,
puternice sau slabe. Demonstraţia este folosită atunci când textul legii în care se încadrează
faptele este cunoscut iar argumantaţia în cazul lacunei sau obscurităţii legii. Din această cauză în
argumentaţia punctul de plecare trebuie să fie admis de auditoriul pe care vrem să-l convingem.
Demonstraţia şi argumatarea sunt folosite atât pentru a proba temeiul legal a unei aserţiuni cât şi
pentru a proba un adevăr faptic. Avem de-a face cu o demonstraţie atunci când norma care
guvernează raportul juridic este cunoscută şi acceptată de părţi dar avem de-a face cu un
argument legal atunci cand avem de-a face cu o lacună juridică şi una dintre parţi propune o
soluţie prin analogie cu altă lege sau sugerând o soluţie echitabilă. De asemenea avem de-a face
cu o demonstraţie atunci când procurorul aduce drept probă o pată de sânge care poate fi
identificată cu ajutorul analizei AND ca fiind a acuzatului dar numai cu o argumentare atunci
când acelaşi procuror arată că acuzatul s-a aflat în apropierea locului în care a fost găsită victima
omorului si el a ameninţat-o pe aceasta de mai multe ori cu moartea iar hainele cu care a fost
îmbracat în ziua aceea şi care ar fi putut fi pătate cu sânge au dispărut.
Orice demonstraţie, ca sistem deductiv de organizare a informaţiilor, conţine:
1. demonstrandum - teza de demonstrat: propoziţia care constituie scopul demonstraţiei;
2. principia demonstrandi - fundamentul demonstraţiei: principiile şi noţiunile pe
care se sprijină demonstraţia;
3. procedeul sau procesul demonstraţiei - argumentarea, demonstraţia propriu-zisă:
forma logică a raţionamentului care leagă fundamentul de teză sau inferenţele care derivă
teza din fundament.
Demonstraţiile sunt de două feluri: demonstraţii directe şi demonstraţii indirecte.
O demonstraţie este directă atunci când prin intermediul său se stabileşte adevărul tezei
prin deducerea sa din fundament. Demonstraţia este indirectă atunci când se stabileşte falsitatea
contradictoriei tezei şi, de aici, pe baza principiului terţului exclus, se derivă adevărul tezei.
Demonstarţia este validă dacă respectă următoarele reguli:
a) Reguli privind teza de demonstrat:
1) teza să fie o propoziţie clară şi precis determinată. Ea trebuie să conţină termeni
definiţi şi să evite polisemia sau imprecizia termenilor ;
2) teza să rămână identică cu sine pe tot parcursul demonstraţiei.
b) Reguli privind fundamentul demonstraţiei. Fundamentul trebuie să conţină doar
propoziţii adevărate şi să fie raţiune suficientă pentru teză.
c) Regula privind procedeul demonstraţiei: teza trebuie să rezulte în mod necesar din
fundament.
Procesul logic de trecere de la fundament la teză trebuie să satisfacă cerinţa corectitudinii
(validităţii) logice: teza decurge din argumente (premisele asumate) în conformitate cu
principiile / legile / regulile logice. În acest context trebuie să amintesc de cele două sensuri ale
demonstraţiei:
(a) demonstraţie în sens strict = “operaţie mintală care stabileşte adevărul unei
propoziţii în mod deductiv, i.e. ataşând-o printr-o legătură necesară la alte propoziţii evidente sau
deja demonstrate “ (ceea ce nu este sinonim cu proba ) ;
(b) Demonstraţie în sens larg (sinonimă cu proba ) = “orice operaţie mintală care
stabileşte adevărul unei propoziţii, subînţelegând proba sau demonstraţia indirectă şi proba prin
fapte”.

De exemplu, adevărul propoziţiei „Încheierea căsătoriei dintre X şi Y este o acţiune legală”

(T) poate fi fundamentat prin propoziţii care corespund condiţiilor şi procedurii de încheiere a
căsătoriei (argumente relevante):
1. X şi Y sunt de acord să înregistreze căsătoria (a1);
2. X şi Y au atins vârsta de căsătorie (a2);
3. în momentul încheierii căsătoriei X sau Y nu erau înregistraţi în căsătorie cu o altă persoană
(a3);
4. X şi Y nu se află în relaţie de rudenie (a4);
5. căsătoria dintre X şi Y s-a înregistrat în localitatea A în faţa autorităţii de stat B (a5);
6. au fost identificaţi viitorii soţi (X şi Y) (a 6);
7. s-a constatat respectarea condiţiilor de încheiere a căsătoriei, s-a verificat lipsa
impedimentelor la înregistrarea căsătoriei dintre X şi Y (a7);
8. viitorilor soţi (X şi Y) li s-a făcut cunoştinţă cu obligaţiunile reciproce şi răspunderea juridică
prevăzute de Codul căsătoriei şi familiei (a8);
9. s-a confirmat consimţământul viitorilor soţi (X şi Y) în vederea încheierii căsătoriei (a9);
10. persoana oficială, în conformitate cu prevederile legii, a declarat actul de căsătorie încheiat
pe baza consimţământului lui X şi Y (a10);
11. a fost întocmit actul de căsătorie în registrul actelor stării civile, semnat de către persoana
oficială a serviciului stării civile, de soţi şi martori (a11);
12. soţilor (X şi Y) li s-a eliberat certificatul de căsătorie (a12).
E de remarcat că fiecare dintre aceste 12 argumente sunt necesare, din punct de vedere juridic.
Dar, fiind complete, ele devin şi suficiente. Deci, argumentele a1-a12, aplicate cumulativ, sunt
suficiente pentru a confirma adevărul tezei (T). Cu alte cuvinte, pentru ca concluzia (teza T) să
fie necesar adevărată este suficient ca premisele (argumentele a1, a2, …, an) să fie (cumulativ)
adevărate, iar inferenţa (procedeul demonstraţiei) să fie validă (logic corectă).
Raţionamentul demonstrativ are următoarea particularitate: teza de demonstrat (T) este o
concluzie formulată anterior, iar fundamentul demonstraţiei (premisele inferenţei) rămâne
necunoscut şi trebuie restabilit. Cu alte cuvinte, demonstraţia constă „în reducerea unei
propoziţii date la propoziţii adevărate cu ajutorul raţionamentelor valide” [25, p. 289]. Deci
demonstraţia este un proces raţional creativ, euristic, deoarece nu există în genere o procedură
formalizată (“mecanică”) de a afla fundamentul demonstraţiei; trebuie să intuim din ce
propoziţii inferăm şi cum inferăm.
Valoarea de adevăr a tezei de demonstrat depinde de potenţialul argumentativ al premiselor
(fundamentului de demonstrat) şi de conclusivitatea inferenţelor procedurii demonstraţiei.
Dacă argumentele sunt cert adevărate, iar procedeul demonstraţiei aparţine tipurilor de inferenţe
demonstrative (deducţiei, inducţiei complete), atunci teza este valoric determinată univoc
(adevărată, falsă); în caz contrar, valoarea de adevăr a tezei va fi nedeterminată.
Demonstraţia poate fi intuitivă  sau formalizată. Demonstraţia intuitivă se bazează pe relaţii
dintre noţiuni şi judecăţi evidente, din punct de vedere al gândirii naturale.
Demonstraţia formalizată se bazează pe simboluri artificiale (care înlocuiesc cuvintele limbii
naturale), reguli riguroase şi inferenţe standardizate sub formă de calcule matematice. Inferenţele
demonstrative juridice pot fi doar parţial formalizate, deoarece în procesele juridice sunt
cercetate persoane individuale, fapte şi cazuri concrete etc.

3. Argumentarea și clasificarea ei.

Argumentarea este prezenta la tot pasu: acasa, la scoala, în mass media, în grupul de
prieteni etc., însa teoria argumentarii a aparut şi s-a dezvoltat în ultimele doua deceniii ale
secolului al XX-lea, ca urmare a formalismului excesiv al teoriilor logice contemporane, ce
aveau o aplicare redusa în practica, astfel incat existenta unei diferente esentiale intre domeniul
teoric şi cel practic, a impus necesitatea crearii unei noi logici a argumentarii.
În centrul analizei argumentării stă raționamentul, deoarece orice argumentare este o
organizare inedita de raționament (argumentare ampla), existînd şi argumentări care presupun
un singur raționament (argumentare simpla).
Raționamentul este operația logică prin intermediul căreia din propoziții date numite
premise este derivată de o alta propoziție numita concluzie. În structura unui rationament sunt
incluse premisa (premisele) şi concluzia.
Urmand definiia rationamentului, putem defini argumentul drept o multiime de
propozitii, din care unele sunt numite temeiuri (premise), care intemeiaza, justifica o alta
propozitie numita teza(concluzie).
Termenul de argumentare paote fi definit în moduri diferite:
1. Argumentarea este procesul prin care dovedim, demonstram ceva dovezi obiective
sau argumentarea este un proces prin care incercam sa determinam pe cineva sa accepte o idee
sau sa fie de acord cu nou intr-o anumita problema.
De aici, rezulta ca teoria argumentarii se compune din doua parti: teoria demonstratiei
şi teoria argumentarii ca arta a convingerii, a persuasiunii.
2. Argumentarea este o relatie intre doua persoane din care una argumenteaza (numita
locutor) şi cealalta este persoana pentru care se argumenteaza (numita interlocutor).
Intemeierea tezei poate fi:
a. reala, atunci cand cel care propune teza crede în adevarul, respectiv falsitatea acesteia.
b. aparenta, atunci cand cel care propune teza nu este convins de adevarul sau de
falsitatea acesteia.
3. Intrucat rezultatul procesului de argumentare sunt argumentele, argumentarea poate fi
definita drept un sistem de temeiuri, bine selectare şi organizate, atfel incat sa poata convinge
interlocutorul sau auditorul de adevarul sau de falsitatea unei propozitii numita teza.
Argumentarea este necesara atunci cand interlocutorul îi este indiferent o anumita teza sau atunci
cand nu crede în adevarul ei sau în falsitatea ei, în caz contrar argumentarea nu mai este
necesara.
4. Argumentarea/contraargumentarea este o constructie rationala formata din
propozitii numite probe sau temeiuri care sunt utilizate pentru demonstrarea sau respingerea
unei teze în temeiul relatiilor şi faptice ce se stabilesc intre temeiuri şiteza.
De aici, rezulta arhitectura structurala a argumentarii:
1. teza (concluzia) care sustine sau respinge;
2. temeiurile care se aduc în favoarea sau în defavoarea tezei.
 Orice argumentare presupune:
1. Continutul argumentarii(teza şitemeiurile);
2. Tehnicile de argumentare(organizarea propozitiilor cu ajutorul rationamentelor);
3. Finalitatea argumentarii(adica organizarea continuturilor cu ajutorul tehnicilor de
argumentare)presupune convingerea auditorului sau interlocutorului cu privire la caracterul
adevarat sau fals a tezei.
O problema legata de continutul argumentarii este aceea a identificarii tezei şi a
temeiurilor. Acest lucru se realizeaza cu ajutorul unor cuvinte caracteristice numite indicatori ai
argumentarii.
In functie de rolul propozitiilor pe are le introduc, în argumentare, indicatorii
argumentarii pot fi:
1. de premisa, atunci cand introduc propozitiile temei(pentru ca, deoarece, fiindca etc.);
2. de concluzie, atunci cand introduc teza(rezulta, prin urmare, deci etc.).
În domeniul dreptului se foloses argumente probatorii şi argumente legale.
Argumentele probatorii sunt argumente care au drept punct de plecare probele juridice
sau diverse probe circumstanţiale. Argumentele legale au drept punct de plecare legea
În afară de argumentele probatorii şi cele legale în disputele juridice sunt folosite uneori
şi argumentele sofistice sau irelevante care trebuie să fie respinse pentru a se asigura
obiectivitatea disputei. În cele ce urmează vom cita cele mai folosite argumente irelevante.
- Argumentum ad hominem (sau argumentul la persoană). Reprezintă o încercare de
argumetare prin referire la calităţile persoanei, la caracterul său sau la faptele sale anterioare.
Avocatul încearcă să demonstreze că inculpatul este o persoană integră, respectabilă, că este cult
sau credincios şi deci este puţin probabil ca el să fi săvârşit faptele de care este acuzat.
Arrgumentul ad hominem este folosit şi pentru discreditarea martorilor părţii adverse atunci când
se susţine că ei nu spun adevărul deoarece sunt inculţi, au avut antecedente penale sau sunt
imorali în viaţa personală.
- Argumentum ad auctoritate (argumentul autorităţii). Face apel la competenţa sau
poziţia oficială a unei persoane. E susţine, de pildă, că “X are dreptet deoarece este un specialist
în materie” sau “are o experienţă bogată în domeniu”. Uneori autoritatea citată este una teologică
– este cazul preluării unor citate din biiblie pentru fundamentarea unor afirmaţii.
- Argumentum ad populum (argumentul prin apelul la opinia poporului). Este
unargument demagogic la pasiunile, prejudecăţile sau sentimentele poporului. Se consideră că o
idee este adevărată pentru că majoritatea oamenilor o acceptă. În acest caz adevărul este
determinat de adeziunea unui număr de oameni, el este un adevar “statistic”.
- Argumentum ad misericordiam (argumentul prin apelul la milă). Este un argument
folosit atumci când vina inculpatului este evidentă şi nu se mai poate face altceva. Apelul la
clemenţă este motivat de faptul că inculpatul are o familie numeroasă pe care trebuie s-o întreţină
sau că judecătorul trebuie să fie îngăduitor datorită unei situaţii speciale în care s-ar fi aflat
inculpatul-
- Argumantum ad verecundiam (argumentul prin apelul la modestie). Este înrudit cu
argumentul autorităţii. Se încearcă impunerea ideii că nu putem contrazice o autoritate în materie
sau o idee acceptată timp îndelungat şi că trebuie să fim modeşti în raport cu ea.
- Argumantum ad ignorantiam (argumentul relativ la ignoranţă). Se încearcă acreditarea
ideii că o afirmaţie este falsă pentru pentru că ea nu poate fi dovedită de cel care o susţine.
Confuzia apare în identificarea imposibilităţii de a dovedi ceva cu falsul.
- Argumentum ad vanitatem (argumentul prin flatarea vanităţii). Este încercarea de a
obţine adeziunea prin flatarea interlocutorului, a judecătorului sau a martorului advers:
“Dumneavoastră care sunteţi un om deosebit de cult şi de inteligent trebuie să fiţi de acord că…”
- Argumentum ad baculum (argumentul bastonului). Este încercarea de a impune o idee
prin ameninţări (“Dacă nu recunoşti vei suporta următoarele consecinţe”).
În cadrul activităţii juridice, fundamentarea prezintă un act raţional specific în care
adevărurile faptice (obiective), trecând prin “tiparele” legalităţii, devin adevăruri
juridice (pragmatice). Aceasta se lămureşte prin aceea că, „în reconstrucţia progresului
cunoaşterii normele teoretice fundamentale îşi expun nucleul lor practic: cunoaşterea se măsoară
în aceeaşi proporţie în raport cu lucrul ca şi în raport cu interesul pe care trebuie să-l satisfacă
conceptul lucrului” [30, p. 453].
În procesele argumentative, propoziţiile constatative adecvate sau inadecvate stării de fapt se
convertesc în propoziţii apreciative, juste sau injuste cu ajutorul cărora faptele omeneşti sunt
considerate ca rezonabile sau nerezonabile. „Justeţea acţiunilor (sau actelor de vorbire) izolate se
deduce din legitimitatea normelor ce le stau la bază” (idem, p. 427).
Faptele omeneşti, privite prin prisma anumitor norme de conduită, nu se mai exprimă prin
propoziţii constatative (adevărate sau false), ci sunt apreciate ca juste sau injuste.
Dacă e vorba de faptele omeneşti, conforme sau neconforme prevederilor dispoziţiilor legale,
atunci ele sunt calificate ca licite sau faptele implică răspunderea juridică prevăzută de
sancţiunile normelor juridice.
Aşadar, argumentarea juridică este un discurs pragmatic complex care complineşte argumentarea
generică cu elemente raţionale specifice activităţii juridice cum sunt: adecvarea enunţurilor
constatative la exigenţele normelor dreptului material şi de procedură, completarea discursului
retoric cu enunţuri despre convingerile judecătorului privind veridicitatea depoziţiilor
participanţilor la proces, conştiinţa lui jurisdicţională în raport cu idealurile dreptăţii.
Instanţa judiciară soluţionând o cauză şi pronunţând sentinţa, năzuieşte ca propria convingere să
fie acceptată şi de părţile implicate în proces, indiferent cine a pierdut. Legiuitorul dând
publicităţii o lege, o motivează astfel ca să fie convingătoare pentru adresaţi.
Participantul la procesul judiciar îşi susţine cauza, se opune tuturor invocând argumente noi în
vederea convingerii celorlalţi şi a instanţei. Orice argumentator are nevoie de argumente
rezonabile prin care i-ar putea convinge pe oponenţi să-i accepte alternativa.
În procesele argumentative neconstrângătoare (retorice), se-mantica propoziţiilor enunţiative se
completează cu informaţie pragmatică (apreciativă, persuasivă ş. a.) graţie atitudinii subiectului-
vorbitor faţă de cele comunicate.
În procesele judiciare, o mare atenţie i se acordă convingerii vorbitorului privind anumite date,
evenimente, fapte ş. a.
Bibliografie  :

www.dreptmd.wordpress.com
www.google.com
www.wikipedia.com
Curs de logică juridica - Lect. Univ. dr. Arthur MIHĂILĂ