CRIMINALITATE ORGANIZATĂ

Traficul cu bunuri culturale

1.Criminalitatea organizată. Aspecte generale

Într-o definire uzuală, crima organizată se referă la „grupări infracționale transnaționale sau
locale implicate în activități criminale, care au ca principal obiectiv beneficiile financiare”.
În accepțiunea Legii nr. 39/2003 și a Codului penal, crima organizată reprezintă activitățile desfășurate
de orice grup constituit din cel puțin trei persoane, între care există raporturi ierarhice sau personale,
care permit acestora să se îmbogățească sau să controleze teritorii, piețe ori sectoare ale vieții
economice și sociale, interne sau străine, prin folosirea șantajului, intimidării, violenței ori coruperii,
urmărind fie comiterea de infracțiuni, fie infiltrarea în economia reală.
Structura unei rețele de crimă organizată este piramidală și are un palier de comandă și
decizie, așa-numitele „gulere albe”. Sub acest palier se află palierul operativ, cel al „locotenenților”
care duc la îndeplinire ordinele. Aceștia au un rol de execuție, însă subordonează, la rândul lor, alte
elemente ale rețelei, precum: „gazdele” (persoane care gestionează spații folosite de rețea pentru
depozitări, întâlniri secrete, ascunderea unor documente, bunuri etc.); transportatori sau cărăuși (mai
ales în operațiunile de contrabandă, trafic de droguri sau de persoane); contabili etc. O rețea de crimă
organizată are și un palier de protecție. Acest palier vizează infiltrarea în cadrul instituțiilor
administrative și de impunere a legii: vamă, fisc, poliție, parchete, justiție și, nu în ultimul rând,
mediile formatorilor de opinie.

2.Traficul cu bunuri culturale

În 1972, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) se reunea
la Paris, elaborând Convenția privind protecția patrimoniului mondial, cultural și natural. Capitolul 1,
articolul 1 al sus-numitului document aduce în atenția specialiștilor, dar și a opiniei publice, definiția
patrimoniului cultural:

„În spiritul prezentei convenții sunt considerate drept patrimoniu cultural:

– monumentele: opere de arhitectură, de sculptură sau de pictură monumentală, elemente sau
structuri cu caracter arheologic, inscripții, grote și grupuri de elemente care au o valoare universală
excepțională din punct de vedere istoric, artistic sau științific;

– ansamblurile: grupuri de construcții izolate sau grupate, care, datorită arhitecturii lor, a
unității și a integrării lor în peisaj, au o valoare universală excepțională din punct de vedere istoric,
artistic sau științific;

– siturile: lucrări ale omului sau opere rezultate din acțiunile conjugate ale omului și ale
naturii, precum și zonele incluzând terenurile arheologice care au o valoare universală excepțională
din punct de vedere istoric, estetic, etnologic sau antropologic.”

Bunurile culturale sunt produse care ajută la înțelegerea unui modus vivendi specific unei
culturi. Adăugând calităților estetice și valorilor istorice pe care le reunesc și elemente precum
caracterul de unicitate al unor astfel de bunuri, este mult mai ușor de înțeles existența unei piețe de
sine stătătoare și specializate pentru comercializarea acestora. Însă, această piață începe din ce în ce
mai mult să depășească cadrul legal.
Prin criminalitatea privind bunurile culturale se face referire la furtul și traficul ilicit al
bunurilor culturale, înșelăciuni sau finanțarea altor activități ilegale, cum ar fi actele de terorism
sau traficul de droguri, cu fonduri provenite din comercializarea obiectelor cu valoare culturală.
Există însă și o dezbatere privind caracterul de crimă organizată al traficului de bunuri de
patrimoniu. Deși ultimii ani au adus tot mai multe informații despre acest proces, sistemul care stă în
spatele lui nu a fost pe deplin deslușit. Au fost conturate unele structuri organizaționale, identificați
unii actori, dar domeniul rămâne unul dificil pentru specialiști, mai ales când este vorba despre
predictibilitatea acțiunilor. Statisticile lipsesc de cele mai multe ori, motivându-se că nu e vorba
despre o problemă atât de gravă. Însă profunzimea acestor aspecte nu e cunoscută tocmai din cauza
absenței unor date credibile, care nu pot fi oferite decât de aceste statistici. Se formează un cerc vicios
a cărui soluție de ieșire nu a fost până acum găsită. Cu toate acestea, cercetătorii au ajuns la concluzia
că se respectă cadrul larg al crimei organizate. Structurile sunt însă mult mai flexibile, nefiind
caracterizate de organizarea specifică mafiei, de exemplu. O inițiativă interesantă pentru înțelegerea
resorturilor pe care se bazează infracțiunile cu bunuri culturale este planul de cercetare pe care Dona
Yates îl propune: printr-o serie de analize din perspectivă etnografică și interviuri în America Latină,
se dorește realizarea unui studiu care să pună în paralel traficul de antichități cu traficul de droguri din
zonă.
Dacă, în general, se remarcă dezvoltarea unor adevărate rețele criminale mai ales în statele cu
situații economice și sociale precare sau în țările în proces de tranziție, în cazul criminalității împotriva
bunurilor de patrimoniu observăm alte două predispoziții în privința zonelor de desfășurare. Este vorba
de o proliferare a acestor activități în spațiile cu istorie bogată, dar care încă prezintă potențial
arheologic neexploatat. Avem aici cazul agricultorilor din Afganistan, care se întâmplă să descopere
frecvent noi vestigii, care nu sunt predate autorităților, ci ajung pe piața neagră a antichităților prin
intermediul rețelelor de traficanți. A doua predispoziție este dată de statele/regiunile cu un grad ridicat
de dezvoltare sau care prezintă investitori particulari bogați care devin astfel principalii cumpărători.
Conform datelor Departamentului de Justiție al Statelor Unite ale Americii, crimele împotriva
obiectelor de artă se plasează pe locul al treilea într-un top al activităților ilegale de comerț cu cele
mai mari încasări. Sunt depășite doar de traficul de droguri și de cel cu arme. Mai mult, numai în
Italia sunt înregistrate anual peste 20,000 de furturi, iar grupurile teroriste fundamentaliste se folosesc
de veniturile obținute din vânzarea de antichități furate pentru a-și finanța activitatea. Până și
Mohammed Atta, unul dintre responsabilii pentru atacurile de la 11 septembrie 2001, se pare că a
încercat finanțarea viitorului asalt terorist inclusiv prin astfel de modalități.
Traficul bunurilor de patrimoniu este vizibil în special prin comerțul ilegal cu antichități, acesta
fiind atât un fenomen local, cât și unul cu dimensiuni globale. E înglobată aici și problema
excavărilor arheologice ilegale. Artefactele astfel obținute se sustrag oricărei înregistrări, primesc
origini false sau aproximative, aprovizionând apoi piața ilegală.
Modurile concrete de acțiune au fost perfecționate, astfel că acum putem vorbi despre metode
bine împământenite printre practicanții traficului cu obiecte de patrimoniu.

O primă astfel de practică este congelarea – după ce sunt scoase ilegal din țară, bunurile sunt
depozitate pentru o perioadă de aproximativ 5 ani în bănci străine care sunt recunoscute ca păstrând
secretul asupra depozitelor bancare.
Urmează apoi triangulația. Artefactele sunt exportate într-un stat terț care nu se află sub
incidența reglementărilor UNESCO privind protecția patrimoniului, pentru ca abia apoi să fie
redirecționate către statul țintă.
 Pentru spălarea antichităților sau pentru dobândirea unei originii legitime, acestea sunt adesea
inregistrate în colecții private, care nu pot fi urmărite îndeaproapre de specialiști sau de autorități.
Un procedeu și mai dăunător este ceea ce în literatura de specialitate poartă numele de
fragmentare (ruperea voită a bunurilor), care scade valoarea reală a obiectului și care, asociată adesea
cu nerestaurarea voită, duce la o degradare mai rapidă și la pierderea calităților posedate.

Schimbările și dezvoltările aduse de procesul de globalizare au favorizat evoluția actelor

criminale împotriva bunurilor culturale, prin oferirea unor mijloace rapide de comunicare și de
transport. Impactul major a fost adus însă de apariția și apoi de utilizarea la scară largă a internetului.
Cel mai bun exemplu, dată fiind și notorietatea sa, este site-ul e-Bay. Tranzacțiile se bazează fie pe
sistemul licitațiilor, fie pe anunțarea unui preț fix –„buy it now” – care, odată oferit, echivalează cu
achiziționarea bunului. Membrii rețelelor de comercializare a obiectelor de patrimoniu nu sunt nevoiți
să ofere detalii privind originea sau parcursul produselor culturale, eliminând astfel una dintre
problemele principale ale activității lor, și se supun doar unui control minim din partea
administratorilor site-ului. Plata se face și mai eficient, întrucât vânzătorul și cumpărătorul nu se
întâlnesc.

3.Combaterea traficului de bunuri culturale

În ceea ce privește combaterea infracțiunilor cu bunuri culturale, specialiștii atrag atenția că nu

sunt suficiente doar măsurile la nivel de legislație, deși nici acestea nu trebuie neglijate. În interiorul
Uniunii Europene, planul este unul de consolidare a cooperării în domeniul protecției patrimoniului
cultural. Reglementările specifice în domeniu sunt făcute prin Regulamentul nr. 3911/92 şi prin
Directiva nr. 93/7EC, care descriu cooperarea directă între statele membre și chiar restituirea bunurilor
culturale exportate ilegal. Cât despre măsurile operaționale, trebuie înțeles că domeniul este unul
complex și responsabilitățile nu pot fi atribuite doar organelor clasice de poliție. Eforturile trebuie să
fie conjugate, implicând atât poliția cât și experți din domeniul cultural și artistic.
Efectele negative ale unor astfel de acțiuni ilicite cu obiecte de patrimoniu înglobează nu doar
pierderi la nivel spiritual, ci au implicații și în încurajarea și susținerea infracționalității din alte arii. E
cert că, astăzi, conceptul de cultură a căpătat noi semnificații, forme de expresie care în secolele trecute
erau respinse, fiind legitimate treptat drept arte sau subculturi. Umanitatea trebuie să înțeleagă că
transformarea culturii într-un simplu mijloc de a face profit, într-un instrument, când ea ar trebui sa
definească de fapt un întreg proces de evoluție, nu este nicidecum calea spre bunăstare.
În prezent, UE aplică interdicții privind bunurile din Irak și Siria, însă nu există un cadru
general al UE pentru importul de bunuri culturale. Normele actuale pot fi exploatate de exportatorii și
importatorii care pot folosi profiturile ca să finanțeze activități ilegale, ca de exemplu terorismul.
Ținând cont de diferențele între legislațiile naționale actuale în domeniu și de ineficiența lor, este
necesar să se ia măsuri la nivelul Uniunii europene pentru a garanta un tratament coerent al
importurilor de bunuri culturale la toate frontierele externe ale UE. Aceste măsuri vor contribui la
prevenirea aducerii de bunuri culturale ilicite în UE, afectând direct viața culturală, istorică și
arheologică a țării de origine. Cele mai importante sunt:

- introducerea unui nou sistem de acordare a licențelor pentru importul de obiecte

arheologice, părți de monumente, precum și manuscrise și cărți vechi; Importatorii vor trebui să obțină
licențe de import de la autoritățile competente din UE înainte de a aduce astfel de bunuri în UE;
 - pentru alte categorii de bunuri culturale, importatorii vor fi supuși unui sistem de certificare
mai strict care implică prezentarea unei declarații semnate sau a unei declarații sub jurământ ca
dovadă că bunurile au fost exportate legal din țara terță.
- autoritățile vamale vor avea, de asemenea, competența de a sechestra și de a reține bunuri
atunci când nu se poate demonstra că bunurile culturale în cauză au fost exportate în mod legal.

Se au în vedere, de asemenea, campanii de sensibilizare adresate cumpărătorilor de bunuri

culturale, cum ar fi importatorii profesioniști de artă de pe piață, dar și cumpărătorilor de bunuri
culturale din Europa. În paralel, statele membre vor organiza sesiuni de formare pentru ofițerii
vamali și alte servicii de aplicare a legii pentru a le îmbunătăți capacitatea de a recunoaște
transporturile suspecte și pentru a coopera mai eficient în privința combaterii comerțului ilicit.