TEMA 1.

CONCEPTE TEORETICE PRIVIND ACTIVITATEA DE

ASIGURARE

1.1. Noțiunile fundamentale utilizate în domeniul asigurărilor

1.2. Funcţiile asigurărilor
1.3. Clasificarea asigurărilor
1.4. Reglementarea și supravegherea pieței naționale de asigurări și reasigurări
1.5. Aspectele contabilității în societățile de asigurări

1.1. Noțiunile fundamentale utilizate în domeniul asigurărilor

Conținutul complex și formele în care se perfectează asigurările sunt foarte
variate. Cu toate acestea ele au anumite elemente comune:
1. Subiectul asigurării – asigurarea implică o serie de părți sau subiecte (persoane
fizice sau juridice) între care se ivesc raporturi juridice pe temeiurile legale sau
contractuale. Aceștia sunt:
a. Asigurătorul – persoana juridică care în schimbul primei de asigurare
încasate de la asigurați își asumă responsabilitatea:
- De a acoperi pagubele bunurilor asigurate provocate de anumite calamități
naturale sau accidente (asigurarea de bunuri);
- De a plăti suma asigurată la producerea unui eveniment în viața persoanei
respective (asigurări de persoane);
- Plata despăgubirii de asigurare pentru prejudiciul de care asiguratul
răspunde în baza legii față de alte persoane (asigurare obligatorie de
răspundere civilă)
b. Asiguratul:
– poate fi persoană fizică sau juridică care în schimbul primei de asigurare
plătite asigurătorului își asigură bunurile contra unor calamități naturale sau
accidente;

1
 - Persoana fizică ce se asigură contra unor evenimente ce pot să apară în
viața sa;
- Persoana fizica sau persoana juridică ce se asigură pentru prejudiciul pe
care îl poate produce unor terțe persoane .
2. Contractantul asigurării – persoana fizică sau juridică care poate încheia
asigurarea fără neapărat să obțină prin această calitatea de asigurat. Ex. Agentul
economic încheie asigurarea pentru lucrătorii săi.
3. Beneficiarul asigurării – persoana ce are dreptul să încaseze suma asigurată
sau despăgubirea fără să fie neapărat parte în încheierea contractului de asigurare.
4. Obiectul asigurării:
a. Bunurile – asigurările de bunuri implică plata unor despăgubiri de către
asigurător în favoarea asiguratului, în cazul în care datorită unor calamități
naturale, accidente se produc pagube sau prejudicii bunurilor asigurate;
b. Persoane – pot constitui obiectul în asigurare prin faptul că asigurătorul
garantează persoanei fizice ca asigurat sau unei terțe persoane ca beneficiar în
asigurare, plata sumei asigurate la producerea evenimentului asigurat;
c. Răspunderea civilă – asigurătorul preia asupra sa obligațiile de despăgubire
pe care asiguratul le-ar putea avea față de o terță persoană (persoane fizice și
juridice căreia asiguratul ia produs un prejudiciu).
5. Riscul asigurabil – este fenomenul sau evenimentul (un grup de fenomene sau
un grup de evenimente) - datorită efectelor sale obligă pe asigurător să plătească
asiguratului despăgubirea sau suma de asigurare. Noțiunea de risc asigurabil are
de regulă mai multe sensuri:
a. Risc asigurabil folosit ca probabilitate de producere a evenimentelor. Cu cît
este mai mare pericolul de producere a pagubei, cu atît e mai necesară
producerea asigurării;
b. Posibilitatea de distrugere parțială sau totală a bunurilor de unele fenomene
imprevizibile (grindina, incendii).

2
 6. Fenomenul care a fost deja produs se mai numește caz asigurat sau sinistru.
Nu toate fenomenele pot fi cuprinse în asigurare, dar numai acelea care întrunesc
următoarele condiții cumulativ:
a) Producerea fenomenului pentru care se incheie asigurarea să fie posibilă cu o
anumită regularitate în producere si un grad de dispersie teritoriala cît mai mare;
b) Fenomenul trebuie sa aibă în toate cazurile – caz întîmplător (să nu depindă de
voința părților);
c) Inregistrarea fenomenului sa se poată realiza în evidența statistică;
d) Existența unor date referitoare la producerea riscului pe o perioadă cît mai
îndelungată, permite stabilirea cu un grad de precizie sporit a răspunderii
asigurătorului și a stabilirii primei de asigurare;
e) Producerea fenomenului să nu depindă de voința asigurătorului sau benificiarului
asigurării.
7) suma asigurată - conform contractului de aigurare este parte din valoarea
asigurării pentru care asigurătorul î-și asumă raspunderea în cazul producerii
fenomenului. Suma asigurată este limita maximă a răspunderii asigurătorului și ea nu
poate depăși valoarea reală a bunului asigurat. De ex: valoarea imobilului este de
200000 lei, suma asigurată poate fi egală cu 200000 lei sau mai mică de 200000 lei.
8) prima de asigurare – suma de bani pe care o plătește asigurătorul pentru ca
compania de asigurări sau asigurătorul să constituie fondul de asigurare necesar pentru
plata indemnizațiilor . Valoarea primei de asigurare se stabilește înmultinudu-se suma
asigurată cu cota prima stabilită:
P AS=∑ a sig ×Cota primei
P AS= 200000 × 7%.

9) durata asigurării – durata de timp în care există raportul de asigurare între asigurat
si asigurător ( stabilit în contractul de asigurare ). Durata de asigurare depinde de tipul
de asigurare:
- pentru asigurări de bunuri ( pîna la un an );
- pntru asigurări de persoane ( de la 10 pina la 30 ani).
3
10) paguba sau dauna – pierderea exprimată valoric , suportată de un bun asigurat ca
urmare a producerii unui fenomen împotriva căruia sa încheiat asigurarea.
Paguba poate fi:
 totală - bunul a fost distrus în intregime;
 parțială - pierderea este mai mică decît valoarea bunului asigurat.
11) despăgubirea de asigurare – este valoarea care o primește asiguratul după
producerea riscului asigurat. Există mai multe principii de acordare a desepăgubirii:
a) Principiul răspunderii proporționale – conform acestui principiu despăgubirea este
stabilită în aceeași proporție față de paguba în care se află suma asigurată față de
valoarea bunului asigurat.
Despăgubirea = Paguba × ∑asigurată / Valoarea bunului asigurat
De ex: Valoarea construcției = 300000 lei. Suma asigurată = 200000 lei. Paguba 150000
lei. Despagubirea = 100000 lei.
b) Principiul primului risc - se aplică mai des la bunurile la care riscul de producere a
pagubei totale este mai redus. De ex: la asigurarea de clădiri. Valoarea sumei de
asigurare este considerată ca reprezentînd maximum de paguba posibilă pentru bunul
respectiv. La acest principiu raportul de sumă asigurata și valoarea bunului asigurat nu
mai influențează nivelul despăgubirii, aceasta depinzînd doar de valoarea pagubei și a
sumei asigurate. Principiul primului risc este mai avantajos pentru asigurat decît
principiul răspunderii proporționale pentru că pagubele sunt compensate intr-o măsură
mai mare, dar și nivelul primei de asigurare este mai mare. De ex: valoarea construcției
= 300000 lei. Suma asigurata = 200000 lei. Paguba 150000 lei . Despăgubirea 1=
150000 lei. Paguba 2 = 250000 lei; despăgubirea 2 - 200000 lei..
c) Principiul răspunderii limitate (franșiza) - este parte din prejudicial suportat de
asigurat , stabilită în calitate de valoare fixă sau procent din despăgubirea totală,
prevazută în contractul de asigurare. Se caracterizează prin faptul că despăgubirea se
acordă numai dacă paguba depășeste franșiza. Se intîlnesc 2 situații:
1) Franșiza atinsă sau simplă - asigurătorul acoperă în întregime paguba pină la
nivelul sumei asigurate , dacă aceasta este mai mare ca franșiza. De ex: suma asigurată

4
– 10000 lei; Franșiza = 3000 lei. Paguba 1= 5000 lei; despagubirea 1- 5000 lei; paguba
2- 2000 lei; despăgubirea 2- 0.
2) Franșiza deductibilă (sau absolută) – aceasta se scade în toate cazurile din pagubă
indiferent de volumul pagubei. Asigurătorul asigură numai partea din pagubă care
depășește franșiza. De ex: despăgubirea 1= 5000 – 3000 = 2000 lei; despăgubirea 2 = 0
lei.

1.2. Funcţiile asigurărilor

Acolo unde sectorul asigurărilor este mai dezvoltat şi mai sofisticat, asigurările
deţin un rol şi nişte funcţii mai reprezentative şi mai ample, în timp ce, în ţările în care
asigurările se află în proces de formare, consolidare sau maturizare, funcţiile lor sunt
limitate. Totuşi, deosebirile în aprecierea funcţiilor asigurărilor în cele două categorii de
ţări se referă mai puţin la aspectele microeconomice şi mai mult la impactul lor asupra
întregii economii.
Funcţii ale asigurărilor:
 Compensarea financiară a pierderilor cauzate de producerea unui anumit
risc (riscuri) - constituie prima şi cea mai importantă funcţie a asigurărilor.
Realizarea ei este posibilă datorită existenţei fondului de asigurare creat din
primele de asigurare plătite de asiguraţi. Astfel, asigurarea are rolul de a contribui
la refacerea bunurilor avariate sau distruse, la repararea unor prejudicii de care
asiguraţii răspund conform legii şi la acordarea unor sume în cazul producerii
unor evenimente privind viaţa şi integritatea persoanelor;
 Prevenirea pagubelor este o funcţie importantă a asigurărilor, care se poate
realiza prin finanţarea unor activităţi de prevenire a producerii riscurilor şi chiar a
unor programe educaţionale pentru asigurări; totodată, este posibilă practicarea
franşizei, respectiv scăderea din drepturile de asigurare a unei sume determinate,
care reprezintă participarea asiguratului la acoperirea unei părţi din pagubă.
Scopul acesteia este dublu: în primul rând, îl obligă pe asigurat să adopte o
conduită preventivă, să aibă grijă şi să întreţină bunul asigurat; în al doilea rând,
pentru pagubele mici, cheltuielile antrenate de administrarea daunei pot depăşi
5
 nivelul despăgubirii şi nu se justifică;
 Funcţia financiară este determinată, pe de o parte, de faptul că nu toate poliţele
de asigurare au ca rezultat producerea riscului şi, pe de altă parte, de decalajul
temporal dintre momentul încasării primelor şi momentul plăţii despăgubirilor.
Ea constă în faptul că societăţile de asigurare investesc sumele încasate sub
forma primelor de asigurare, sporind disponibilităţile existente;
 Economisirea reprezintă o funcţie, în special, a asigurărilor de viaţă. Pentru
asiguraţi, prin poliţele de asigurare de viaţă, există posibilitatea ca, alături de
protecţie, să beneficieze la expirarea contractului de asigurare de suma asigurată
şi, în plus, de participarea la profitul obţinut din sumele investite;
 Reducerea costurilor statului, în special a celor legate de protecţia socială.
Astfel, societăţile de asigurare sprijină statul în domenii de asistenţă socială şi
medicală, pensii, compensări pentru accidente de muncă şi altele;
 Promovarea comerţului invizibil, acolo unde legislaţiile naţionale permit
vânzarea de asigurări unor clienţi din alte ţări sau cumpărarea de la asigurătorii
străini.
Diversitatea de opinii privind funcţiile asigurării persistă. Fiecare din funcţii
reflectă secvenţial modul în care se înfăptuieşte rolul asigurării. Prin reducerea
numerică a funcţiilor asigurării reflectarea va fi mai sintetică, iar prin mărirea numărului
de funcţii se va asigura o reflectare mai analitică a modului de înfăptuire a rolului
asigurării.

1.3. Clasificarea asigurărilor

Există mai multe criterii de clasificare a asigurărilor ditre care le menţionăm pe
următoarele:
1) după modul de realizare a raporturilor juridice se disting 2 categorii:
a) asigurare prin efectul legii (obligatorie) – se caracterizează prin faptul că relaţiile
de asigurare dintre asigurat şi asigurător sînt reglementate prin lege.

6
b) asigurare benevolă (facultativă) are la bază un contract de asigurare între asigurat
şi asigurător fiind o expresie a voinţei părţilor.
2) după domeniul asigurării distingem 3 categorii:
a) asigurare de persoane (de viaţă) care pot include asigurarea oricărui interes ce
vizează viaţa (sănătatea) şi capacitatea de muncă a asiguratului. În funcţie de riscul
asigurat se disting 2 grupe în care se pot încadra asigurările de persoane:
- asigurări de viaţă în care asigurarea principală este riscul de deces, iar prin clauze
adiţionale se acoperă integritatea fizică sau sănătatea.
- asigurarea de persoane pentru cazurile de accidente, în care asigurarea principală
acoperă integritatea fizică sau sănătatea, iar prin clauze adiţionale acoperă riscul de
deces.
b) asigurarea de bunuri care include asigurarea oricărui interes patrimonial atît al
asiguratului cît şi al unei terţe persoane, cuprind proprietăţile fie persoanelor fizice sau
juridice care pot fi distruse sau avariate de calamităţile naturale, accidente, incendii sau
alte riscuri.
c) asigurare de răspundere civilă care include răspunderea pentru prejudicii aduse
unor terţe persoane. Prin acest tip de asigurări se realizează de fapt protecţia
patrimoniului asiguratului, deoarece în cazul în care el produce un prejudiciu unei terţe
persoane, asigurătorul şi-a asumat răspunderea de a acorda despăgubirea persoanei
fizice sau juridice păgubite.
3) după riscul asigurat se pot identifica următoarele tipuri:
a) asigurare pentru riscuri cu caracter natural (inundaţii, cutremure, grindină);
b) asigurare pentru secetă şi grindină ale culturilor agricole;
c) asigurări pentru boli şi accidente ale animalelor;
d) asigurări de deces;
e) asigurări de accidente ale mijloacelor de transport;
f) asigurare de răspundere civilă.
4) după teritoriul pe care se acordă acoperirea prin asigurare:
a) asigurări interne - operează pe plan national fiind promovate prin intermediul
societăţilor de asigurare;
7
b) asigurări externe (internaţionale) - s-au dezvoltat odată cu amplificarea schimbului
de mărfuri (comerţ extern). Aici sînt luate în considerare riscurile ce pot afecta bunurile
şi persoanele aflate pe parcurs internațional şi prin implicarea după caz a unor societăţi
de asigurări străine pentru derularea şi finalizarea unor asigurări.
5) după natura relaţiilor care se stabilesc între părţile implicare în asigurare
distingem:
a) asigurare directă - asigurarea propriu-zisă prin încheierea contractului de asigurare
sau primirea poliţei de asigurare dintre asigurat şi asigurător.
b) coasigurarea - o formă de asigurare directă în care asiguratul încheie contract de
asigurare pentru masa bunurilor asigurabile în mai multe societăţi de asigurare în acelasi
timp, dar în cotă parte riscurile vizate fiind greu de asumat de o singură societate de
asigurări, evident că şi raspunderea operează in cote părţi dar în plan global satisfăcînd
pretenţiile asiguraţilor respectivi.
c) reasigurarea - o formă de asigurare a asigurătorului, prin reasigurare asigurătorul
cedează unui reasigurător o parte din riscurile preluate de la asiguraţii săi şi primele de
asigurare aferente, iar în cazul survenirii riscului reasigurătorul participă la plata
despăgubirii cu o cotă parte corespunzătoare riscului asumat.
6) după tipul raporturilor care se stabilesc între asigurat şi asigurător:
a) asigurare directa - se încheie direct între asigurat şi asigurător;
b) asigurare indirectă - se încheie prin intermediari (agenţi, brokeri).
7) după tipul şi natura riscurilor asigurate, deosebim 2 categorii:
a) asigurare de viaţă;
b) asigurări generale.

1.4. Reglementarea și supravegherea pieței naționale de asigurări si reasigurări

Asigurărilor le este atribuit un rol fundamental în structurile economice și sociale
naționale, în promovarea spiritului antreprenorial foarte important pentru creșterea
economică a tuturor țărilor. În R.M. reglementarea relațiilor din sfera asigurărilor dintre
societățile de asigurări și persoanele fizice sau juridice sunt stabilite de ”Legea cu
privire la asigurări” nr. 1049-IV din 28 martie 2007.
8
 Activitatea de asigurare – reasigurare poate fi desfasurată exclusiv de către
asigurători – reasigurători sub forma societății pe acțiuni de tip deschis, inclusiv cu
investiții străine, care dețin licența de activitate eliberată în conditiile legii cu privire la
asigurări. În momentul inregistrării de stat capitalul social al asigurătorului –
reasigurătorului trebuie să fie depus integral de fondatorii sai. Față de mijloacele de
constituire a capitalului social al societății pe asigurări, legea indică următoarele
restricții:
 Mijloacele obținute de potențialii acționari ai asigurătorului sau reasigurătorului
din împrumuturi, credite bancare, gaj sau din alte mijloace atrase;
 Avansurile participanților profesioniști la piața asigurărilor și ale terțelor persoane
nu pot servi drept sursă de formare sau de majorare a capitalului social al
asigurătorului sau reasigurătorului.
Capitalul social minim este de 15 milioane lei, la care se aplică:
- Coeficientul 1 – pentru activitatea de asigurari generale;
- Coeficientul 1,5 – pentru activitatea de asigurari de viață;
- Coeficientul 2 – pentru activitatea de reasigurare exclusiv.
La înregistrarea societății de asigurări i se atribuie număr de înregistrare, care se
introduce în Registrul de stat al intreprinderilor si organizatiilor, unde se mai indică si
următoarea informație cu privire la societatea înregistrată:
 Denumirea deplină și prescurtată a întreprinderii;
 Forma organizatorico-juridică;
 Sediul organizației, filialelor si reprezentanțelor acesteia;
 Data inregistrării organizației si numărul ei de înregistrare;
 Mărimea fondului sau capitalului social;
 Numele, prenumele si patronimicul persoanelor împuternicite să reprezinte
organizația, iar fondatorilor li se eliberează adeverința de înregistrare a
societătii de asigurări.
Licența se acordă pe un termen nelimitat. Taxa de eliberare a licenței este de
10000 lei ce reprezintă venit a bugetului de stat. Pentru obținerea licenței asigurătorul
sau reasigurătorul prezintă suplimentar următoarele documente și informații:
9
 Actul de proprietate sau contractul de locațiune a imobilului în care se
va desfașura activitatea licențiată;
Certificatul bancar ce confirmă depunerea integrală a capitalului social
minim;
Declarația scrisă despre proviniența mijloacelor din capitalul social
depus;
Condițiile de asigurare pentru fiecare clasă de asigurări separat, la care
se anexează modele de contracte și polițe de asigurare, tarifele de
asigurare și structura lor;
Baza tehnică pentru calculul primelor de asigurare și al rezervelor
tehnice, legalizată de actuar (specialist în domeniul asigurărilor);
Programul de reasigurare pentru a susține clasa de asigurare, inclusiv
detaliile privind poziția financiară și proprietatea reasigurătorului;
Business planul potrivit categoriei și clasei de asigurări întocmit pentru
primii 3 ani financiari, care să includă:
- Prognoza cheltuielilor de gestiune;
- Prognoza primelor de asigurare și a despăgubirilor de asigurare;
- Politica de investiții;
- Calculul resurselor financiare destinate acoperirii obligațiilor de asigurare și al
marjei de solvabilitate.

1.5. Aspectele contabilității în societățile de asigurări

În contextul armonizării legislației Republicii Moldova la cerințele Directivelor
Uniunii Europene și susținerii integrării economice a statului în UE au fost determinate
prioritățile de dezvoltare a sistemului contabil în Republica Moldova și au fost stabilite
măsurile și acțiunile necesare pentru realizarea acestora. Ca rezultat în cadrul elaborării
reglementărilor contabile naționale au fost implementate Standardele Internaționale de
Raportare Financiară și puse în aplicare noile Standarde Naționale de Contabilitate, care
semnificativ a îmbunătățit calitatea raportării financiare în țară.

10
 Cadrul juridic a cerințelor unice și a mecanizmului de reglementare a
contabilității și raportării financiare în Republica Moldova este stabilit de Legea
Contabilității. Conform Legii Contabilității, entitatea de interes public, inclusiv și
societățile de asigurări țin contabilitatea și întocmesc situațiile financiare conform
SIRF.
Reglementarea contabilității cuprinde:
- asigurarea normativă și aplicarea cerințelor unice ale contabilității și raportării
financiare pentru entități, indiferent de tipul activității economice;
- stabilirea cerințelor privind respectarea normelor contabile și de raportare a
situațiilor financiare.
Entitățile economice, cu excepția instituțiilor publice, pot să elaboreze politicile
contabile de sine stătător, conform cerințelor stabilite de legea contabilității și a
standardelor de contabilitate.
Răspunderea pentru ținerea contabilității și raportării situațiilor financiare
conform Legii Contabilității revine conducerii entității.
Contabilitatea organizată în cadrul societăţilor de asigurare are la bază norme
unitare privind organizarea şi conducerea acesteia, prevăzute de Legea Contabilităţii nr.
113-XVI din 27.04.2007, Legea cu privire la asigurări nr. 1049-IV din 28.03.2007,
SIRF, SNC etc., care au caracter obligatoriu pentru toţi agenţii economici, cu apariţia
anumitor particularităţi ce ţin de evidenţa operaţiunilor din activitatea de asigurare,
coasigurare, reasigurare şi retrocesiune şi de redare a acestora în rapoartele financiare.
Conform Legii cu privire la asigurări nr. 1049-IV, asigurătorul/reasigurătorul ţine
evidenţa contabilă în regim electronic şi pe suport de hârtie a operaţiunilor efectuate în
conformitate cu standardele evidenţei contabile obligatorii pentru activitatea de
asigurare.
Activitatea de bază a societăţii de asigurări constă in prestarea serviciilor de
asigurare. în funcţie de noţiunea de asigurare prezentată de Legea cu privire la
asigurări nr. 1049-IV, sarcina principală a evidenţei în companiile de asigurări o
constituie înregistrarea corectă, la timp şi deplină a informaţiei cu privire la contractele

11
de asigurare încheiate, la primele de asigurare calculate şi cele încasate, la formarea
rezervelor de asigurare şi privitor la despăgubirile şi indemnizaţiile de asigurare.
Sarcinile principale ale contabilităţii operaţiilor de asigurare sunt
următoarele:
 verificarea corectitudinii întocmirii documentare şi legalităţii operaţiilor de
asigurare;
 verificarea corectitudinii încheierii contractelor de asigurare şi a argumentării
despăgubirilor de asigurare;
 controlul asupra ţinerii corecte a registrului evidenţei contractelor de asigurare şi
a registrului evidenţei plăţii sumelor de asigurare şi despăgubirilor de asigurare;
 asigurarea la timp, deplină şi corectă a decontărilor pe contractele de asigurare,
cât şi a decontărilor cu intermediarii de asigurare (agenţi de asigurare şi brokeri
de asigurare);
 asigurarea constituirii corecte a rezervelor de asigurare;
 căutarea posibilităţilor celor mai raţionale de investire a activelor, ce acoperă
rezervele de asigurare, cu respectarea condiţiilor de lichiditate, rentabilitate şi
siguranţă;
 controlul asupra îndeplinirii la timp şi depline a obligaţiilor pe contractele de
asigurare;
 înregistrarea veridică în registrele contabile a informaţiei cu privire la primele de
asigurare încasate, rezervele de asigurare formate, precum şi cu privire la plăţile
despăgubirilor de asigurare efectuate pe fiecare tip de asigurare;
 întocmirea corectă şi prezentarea la timp a rapoartelor financiare de către
societăţile de asigurare.
O etapă separată a procesului de evidenţă constă în sistematizarea şi gruparea
informaţiei. Informaţia conţinută în documentele primare se sistematizează în registrele
contabile. Operaţiile economice se reflectă în registrele contabile în ordine cronologică,
pe conturile contabile corespunzătoare, lista cărora este prezentată în Planul de conturi
contabile al activităţii economico-fmanciare a întreprinderilor.

12
 Socitățile de asigurări elaborează planul de conturi de sine stătător conform
cerințelor IFRS și altor acte legislative și normative în vigoare, care conține
nomenclatorul integral al conturilor de gradul I și II necesare pentru ținerea
contabilității.
Astfel, Planul - Model de conturi contabile ale societății de asigurări
cuprinde 9 clase:
1. Active imobilizate;
2. Active circulante;
3. Capital propriu;
4. Datorii pe termen lung;
5. Datorii curente;
6. Venituri;
7. Cheltuieli;
8. Conturi de gestiune;
9. Conturi extrabilanțiere.
Clasa 1,,Active imobilizate” include conturile ce sunt destinate generalizării
informației privind existența și mișcarea activelor imobilizate și este formată din
următoarele grupe de conturi:
 imobilizări necorporale;
 imobilizări corporale;
 investiții imobiliare;
 investiții în entitățile asociate și asocieri în participație contabilizate prin
metoda punerii în echivalență;
 investiții financiare imobilizate;
 active amînate privind impozitul pe venit;
 creanțe și avansuri acordate aferente plasamentelor în imobilizări
financiare;
 active de reasigurare imobilizate și alte actve imobilizate.

13
 Grupa 18,,Active de reasigurare imobilizate” include conturi legate de specificul
activității de asigurări, incluude conturile de gradul 1 și gradul 2, care generalizează
informația cu privire la existența și mișcarea sumelor ce prezintă cota reasigurătorului
(active de reasigurare pe termen lung) în rezervele formate de asigurător pe riscurile
cedate în reasigurare.
Clasa 2 ,,Active circulante” include conturile ce sunt destinate generalizării
informației privind existența și mișcarea activelor circulante și cuprinde următoarele
grupe de conturi:
 stocuri;
 creanțe curente aferente contractelor de asigurare și reasigurare;
 alte creanțe curente;
 numerar și echivalent de numerar;
 investiții financiare curente;
 active de reasigurare pe termen scurt;
 cheltuieli anticipate curente;
 active imobilizate și grupuri destinate cedării deținute în vederea
vânzării;
 alte active curente.
Conturi aferente activității operaționale a societății de asigurări în clasa a 2 sunt
conturile din grupa 22 ,,Creanțe curente aferente contractelor de asigurare și
reasigurare” care include conturile de gradul 1 și 2, ce generalizează informația privind
formarea și stingerea creanței asigraților față de asigurător pe contractele de asigurare
directă și coasigurare, creanțele aferente operațiilor de subrogare și regres, creanțe
aferente deservirii contractelor de asigurare directă și alte creanțe aferente operațiilor
date. Grupa 26 ,,Active de reasigurare pe termen scurt” include conturile ce
generalizează informația cu privire la cota reasigurătorului în rezervele formate de
asigurător pe termen scurt”.

14
15