„O societate, chiar dacă s-ar compune

numai din Hanibali şi din Napoleoni,

ar fi mai bine, în caz de surpriză,
ca nu toţi să comande în acelaşi timp”1.

Capitolul I

„DREPTUL CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII POLITICE”

CA DISCIPLINĂ ŞTIINŢIFICĂ

1.1. Aspecte introductive privind dreptul constituțional și sistemul constituțional

Statul, ca formă de organizare a societăţii umane, şi Constituţia, ca lege fundamentală a statului

reprezintă aspectele (elementele) centrale ale Dreptului constituţional, atât ca ramură de drept, cât şi ca
disciplină ştiinţifică.
Astfel, este general admis „faptul că o societate umană poate să existe, să se dezvolte şi să se impună
numai în structuri organizate, iar structura care s-a impus, a rezistat şi rezistă, fiind practic de
neabandonat, este statul”2.
Cu alte cuvinte, statul poate fi considerat forma cea mai complexă de organizare a unei societăţi
umane. A apărut pe o anumită treaptă a evoluţiei societăţii umane, din raţiuni multiple3, dintre care cele
mai des menţionate sunt:
- apariţia necesităţii unei autorităţi (conduceri) în cadrul societăţii;
- diferenţierea dintre guvernanţi şi guvernaţi.

Nevoia de autoritate a dat naştere unei puteri de comandă care a evoluat într-un „instrument de
organizare şi conducere al societăţii”4, ceea ce presupune o „entitate distinctă de guvernanţii temporari”5.
Astfel, statul poate fi considerat o organizaţie umană întemeiată pe un număr de reguli de drept,
organizaţie în cadrul căreia se desfăşoară activităţi în vederea satisfacerii unor interese generale (publice)
determinate6.
Iar în fruntea acestui ansamblu al normelor de drept, în forma lor cea mai generică şi sistematizată,
găsim Constituţia, legea fundamentală a unui stat.
Astăzi este de neconceput un stat modern în absenţa legalităţii, respectiv a obligaţiei tuturor de a
respecta legea. Iar între legi, una, Constituţia, este supremă7 în sistemul de drept al unui stat.

1
Chesterton, citat de G. Burdeau, Cours de droit constitutionnel, Ed. L.G.D.J., Paris, 1942, p. 2 citat în Tudor Drăganu,
Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 113.
2
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti,
2005, p. 2.
3
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 3.
4
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 3.
5
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 117.
6
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 115.
7
A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român - tratat, Ed.
Servo-Sat, Arad, 2003, p. 221.
1
 Sistemul constituţional
Sistemul constituţional8 poate fi definit ca fiind un „ansamblu coerent şi armonios structurat al
instituţiilor politice şi al mecanismelor de guvernare consfinţite prin Constituţie, prin intermediul cărora
se realizează procesul de conducere socială”.
Din această perspectivă, componentele sistemului constituţional sunt:
- organismele de guvernare naţională – Parlamentul, Şeful statului, Guvernul;
- mecanismele de guvernare – instrumente de interferenţă şi colaborare între elementele componente
ale sistemului;
- normele şi principiile constituţionale care au o legătură organică cu procesul de guvernare.

Un sistem constituţional se fundamentează şi este influenţat şi de valorile politice pe care se bazează

instituţiile de guvernare, ideologia unui partid politic sau a altuia care au un rol precumpănitor în elaborarea
Constituţiei sau a exercitării efective a puterii de guvernare.
Indiferent de varietatea sistemelor constituţionale, fiecare are la bază o serie de principii şi concepţii
fundamentale9:
- „Omul-cetăţean” ocupă locul central în plan politic şi social, statul fiind dator să îi ocrotească viaţa,
proprietatea, să-i respecte demnitatea, libertatea şi drepturile ce i se cuvin şi îi sunt recunoscute de
Constituţie şi documentele internaţionale.
- Principiul suveranităţii – bazat pe teoria suveranităţii naţionale (suveranitatea aparţine poporului
care o exercită prin organele sale reprezentative); de regulă, reprezentanţii desemnaţi nu primesc un mandat
imperativ, ci unul reprezentativ;
- Principiul reprezentării – se pleacă de la ideea de bază că poporul nu poate exercita direct întreaga
gamă de atribute de conducere. Conceptul, reprezentarea constă într-un transfer de putere sau de voinţă
politică de către depozitarul legitim al acesteia (poporul) unui individ sau unui grup de indivizi desemnat
de colectivitate prin proceduri democratice repetate periodic (alegeri) la care au acces în condiţii de egalitate
juridică cetăţenii care îndeplinesc anumite condiţii. Participarea poporului la treburile publice constituie
esenţa democraţiei reprezentative.
- Principiul legalităţii – presupune, în primul rând, ca cele mai importante relaţii sociale să fie
reglementate prin norme juridice, care exprimă în mod real voinţa şi interesele fundamentale ale naţiunii
şi, în al doilea rând, presupune ca întreaga conduită a indivizilor, cât şi activitatea autorităţilor publice,
precum şi a organizaţiilor sociale să fie conforme normelor generale şi impersonale adoptate.
- Conceptul de libertate – concept extrem de larg şi abordat diferit nu numai din perspectivă juridică,
ci şi în raport cu gândirea filozofică sau morală: libertatea presupune participarea cetăţeanului la viaţa
politică (Grecia antică); libertatea este o trăsătură naturală a omului (sec. IV- Europa occidentală); libertatea
este o posibilitate recunoscută şi garantată de stat de a te bucura în mod nestingherit de un statut de
independenţă faţă de factorii politici (Revoluţia franceză); libertatea presupune afirmarea prerogativelor şi
drepturilor individuale sacre ale persoanei, precum şi limitarea strictă a rolului şi funcţiilor statului
(concepţia modernă occidentală).
- Democraţia şi pluralismul politic - democraţia este considerată singura alternativă la conducerea
tiranică şi poate fi sintetizată în formula „guvernarea poporului de către popor şi pentru popor” (Abraham
Lincoln – discursul ţinut la Gettysburg, 1863). Sunt considerate concepte-cheie ale democraţiei: egalitatea,
libertatea, drepturile omului şi ale cetăţeanului, responsabilitatea guvernanţilor faţă de guvernaţi (valori
promovate de Revoluţia franceză). Democraţia pune accent pe participarea cetăţenilor la adoptarea
deciziilor, proces bazat pe pluralism politic, respectiv o confruntare liberă, în lupta electorală pentru
cucerirea şi exercitarea puterii politice, între partidele şi formaţiunile politice. Înainte de toate, pluralismul
politic presupune libertatea de a-ţi exprima, de pe poziţiile unei platforme sau ale unui program politic sau
8
A se vedea pe larg Cristian Ionescu, Regimuri politice contemporane, pp. 11-60.
9
A se vedea pe larg Cristian Ionescu, Regimuri politice contemporane, pp. 16-59.
2
ale unei structuri organizatorice cu caracter de partid, opiniile privind orice aspecte ale vieţii sociale.
Pluralismul politic, ca fenomen sociologic, este sinonim cu existenţa şi funcţionarea, în condiţii de egalitate
juridică, a mai multor partide sau formaţiuni politice, care îşi dispută adeziunea electoratului. Opusul
pluralismului politic este sistemul partidului unic.
- Separaţia puterilor şi echilibrul existent în structurile de guvernare şi, în general, echilibru care
trebuie să existe în societate – separaţia puterilor în stat reprezintă principiul fundamental al organizării şi
funcţionării aparatului de stat în sistemele constituţionale occidentale şi nu numai. Viaţa socială dintr-un
stat, sub orice aspect, trebuie să se desfăşoare sub semnul echilibrului: echilibrul între puterile politice;
echilibrul între patronat şi sindicate; echilibrul între sectorul public şi sectorul privat; echilibrul între stat şi
biserică; echilibrul între autorităţile publice şi drepturile omului, între clasele sociale. Echilibrul social sau
politic limitează hegemonia unei puteri, a unui partid sau unei clase sociale.
- Importanţa valorilor general-umane ale religiei şi moralei în întreaga viaţa socială. Religia, în special
cea creştină, a avut un rol deosebit de important în conturarea unui sistem de guvernare prin introducerea
în filozofia şi practica guvernării a unei valori supreme: omul. Morala creştină şi preceptele sociale ale
creştinismului au furnizat o serie de premise/principii (solidaritatea umană, toleranţa şi iertarea; mila pentru
cei nevoiaşi) care s-au materializat sau au concurat la conturarea unor drepturi naturale (dreptul la viaţă,
onoare, demnitate, libertate etc.) sau principii (egalitatea între oameni şi între popoare, dreptul la
autodeterminare a popoarelor, ideea de justiţie). Poate cel mai important aspect este faptul că gândirea şi
practica creştină au impus o idee monumentală: toţi oamenii sunt egali între ei şi fiecare este dator să
respecte demnitatea celuilalt.

Clasificarea sistemelor constituţionale

Dezvoltarea unui sistem constituţional şi conturarea unor categorii de sisteme constituţionale sunt
strâns legate de apariţia şi dezvoltarea sistemelor juridice şi a marilor familii de sisteme juridice.
Ştiinţa comparativă are în vedere 16 sisteme juridice arhaice de relevanţă mondială: dreptul egiptean,
mesopotamic, ebraic, chinez, indian, grec, roman, japonez, musulman, celtic, slav, germanic, maritim,
ecleziastic, romanistic şi anglo-saxon10, care pot fi considerate ca pietre de temelie pentru actualele sisteme
juridice.
Trebuie menţionat faptul că sistemele juridice europene (atât cele continentale, cât şi cel anglo-saxon)
actuale sunt derivate din dreptul roman, ca urmare a unei adaptări acestuia la situaţii economico-sociale
profund diferite. Este avută în vedere atât componenta privată, cât şi cea publică a dreptului roman11.
În secolul al XIX-lea are loc, aproape în toată Europa, un proces foarte intens de codificare a dreptului,
precum şi conturarea unei noi părţi a dreptului – dreptul comercial – prin desprindere din sfera dreptului
civil.
Dreptul public s-a conturat ulterior dreptului privat şi îşi are originile (vagi) în ultime trei cărţi din
Codul lui Iustinian, în care erau tratate problemele fiscale şi administrative ale Imperiului. Ulterior, începe
să se discute în termeni juridici despre structurile statului şi despre bazele puterii de stat. Ia naştere şi o
doctrină a statului. În cadrul dreptului public, din ce în ce mai bine conturat, se materializează şi ramurile
de drept public: constituţional (gravitând în jurul Constituţiei – o lege scrisă de rang superior şi având ca
suport sistemul constituţional), administrativ şi fiscal etc.12.

10
A se vedea Mario Losano, Marile sisteme de drept – Introducere în dreptul comparat european şi extraeuropean, Ed. All
Beck, 2005, p. 7 - preluate din opera lui John Wigmore.
11
A se vedea Mario Losano, Marile sisteme de drept – Introducere în dreptul comparat european şi extraeuropean, pp.
7-10.
12
A se vedea Mario Losano, Marile sisteme de drept – Introducere în dreptul comparat european şi extraeuropean, pp.
10-12.
3
 Pentru clasificarea sistemelor de drept pot fi avute în vedere mai multe criterii13:
1. În funcţie de apartenenţa la un anumit bazin de civilizaţie:
a. sistemul de drept anglo-saxon – caracterizat ca un drept consuetudinar (cutumiar);
b. sistemul de drept romano-germanic – caracterizat printr-o puternică codificare. În cadrul familiei de
sisteme de drept romano-germanice poate fi avută în vedere, în funcţie de ponderea influenţei franceze
(Codurile napoleoniene) sau a cele germane (Codul civil german de la 1900), următoarea subclasificare:
● sisteme de drept care cunosc o puternică influenţă franceză - Spania, Portugalia, România, Italia,
America Latină.
● sisteme de drept care cunosc o puternică influenţă germană - Elveţia, Rusia, Grecia, Italia într-o
oarecare măsură.
● sisteme de drept din ţările nordice:
c. dreptul hindus;
d. dreptul musulman;
e. dreptul chinez;
f. dreptul japonez;
g. dreptul rus.

2. În funcţie de sistemul de organizare socială:

a. dreptul sclavagist;
b. dreptul feudal;
c. dreptul burghez;
d. dreptul socialist.

Pot fi avute în vedere următoarele categorii de sisteme constituţionale14:

a. categoria sistemelor constituţionale de tip anglo-saxon – caracterizate prin pragmatism, rolul încă
predominant al cutumei constituţionale;
b. categoria sistemelor constituţionale europene – divizată în sisteme constituţionale occidentale
(indisolubil legate de un sistem statal democratic) şi sisteme constituţionale comuniste (asociate, în general,
cu structuri statale autoritare, chiar dictatoriale);
c. categoria sistemelor constituţionale sud-americane – puternic militarizate şi, de cele mai multe ori,
instabile şi autoritare;
d. categoria sistemelor constituţionale africane – puternic consuetudinare, arhaice;
e. categoria sistemelor constituţionale întemeiate pe principii religioase (islamice sau creştine).

O altă clasificare poate avea în vedere principiul separaţiei puterilor în stat (gradul de flexibilitate sau
rigiditate al separaţiei puterilor):
a. sisteme constituţionale prezidenţiale;
b. sisteme constituţionale parlamentare;
c. sisteme constituţionale mixte.

1.2. Apariţia şi dezvoltarea disciplinei “Dreptul constituţional”

Noţiunea de „drept constituţional” a apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi trebuie legată de

apariţia necesităţii de a studia sistematic constituţiile scrise apărute15.

13
A se vedea Luminiţa Gheorghiu, Evoluţia sistemelor juridice contemporane, Ed. Universul Juridic, 2004, pp. 33-35.
14
A se vedea Cristian Ionescu, Regimuri politice contemporane, pp. 5-7.
15
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 31.
4
 Primul pas a fost făcut când, în anul 1796, la Ferrara (Italia) a fost înfiinţată prima catedră de drept
constituţional, titular fiind Giuseppe Campagnoni de Luzo. Ulterior, în 1834 a fost înfiinţată o catedră de
drept constituţional la Paris. În 1837, la Academia Mihăileană din Bucureşti, se susţinea un curs având ca
obiect un studiu comparativ al legislaţiei diferitelor popoare16.
La începutul secolului al XIX-lea, denumirea de „Drept constituţional”, considerată a nu mai fi
suficient de cuprinzătoare (raportată fiind doar la Constituţie), a fost înlocuită cu denumirea de „Drept
constituţional şi instituţii politice”, denumire considerată mai potrivită şi suficient de cuprinzătoare pentru
a surprinde complexitatea fenomenului statal.
Relaţia interdependentă dintre Constituţie şi funcţionarea unui stat este astăzi, mai mult ca oricând,
evidentă. S-a susţinut recent în literatura de specialitate că sarcina principală a tuturor constituţiilor este
aceea de „a crea instituţiile politice”, atâta timp cât o „comunitate politică necesită instituţii în vederea
guvernării societăţii, aşa cum fiecare societate necesită reguli comune şi o metodă pentru elaborarea,
punerea în aplicare şi controlul acestora”17.
În Ţările Române, studierea conceptelor specifice dreptului constituţional s-a făcut, pentru început, sub
denumirea de „drept public”, ulterior de „drept constituţional” şi apoi de „drept constituţional şi instituţii
politice”. Dezvoltarea disciplinei „Dreptului constituţional” în România a fost marcată de elaborarea, apariţia
şi susţinerea unor cursuri în cadrul facultăţilor de specialitate şi publicarea unor materiale (Dimitrie Paul
Viforeanu – „Curs de drept constituţional”, 1859-1881; Simion Bărnuţiu – „Dreptul public al românilor”,
1867; G.G. Meitani – „Studiu asupra Constituţiei României”, 1880; C.J. Suliotis – „Elemente de drept
constituţional”, 1889; A. Codrescu – „Dreptul constituţional”, 1864; C.G. Stere – „Curs de drept
constituţional”, 1903, C.G. Dissescu – „Curs de drept constituţional”, 1915 etc.)18.

Cu privire la istoria dreptului comparat în România nu este la fel de veche, raportat la alte state, dar nu
se poate face abstracţie de ea. Începuturile pot fi plasate în prima jumătate a secolului al XX-lea, poate şi
sub impulsul generat de Congresul de Drept comparat de la Paris din 190019. Această perioadă este marcată
de apariţia a câtorva studii comparative efectuate de către specialişti români şi nu numai, materializate
într-o serie de cărţi, monografii, articole şi studii publicate în reviste de specialitate. Poate oarecum firesc,
primele studii româneşti de drept comparat s-au focalizat pe Dreptul civil, apoi şi pe Dreptul comercial.
Dar, nu a fost uitat nici dreptul public, mai ales dreptul constituţional şi administrativ, dar şi dreptul penal20.
Printre cele mai importante studii dedicate dreptului public pot fi avute în vedere:
G. Vântu, Introducere în studiul dreptului public comparat, Bucureşti, 1944; Alexandru Văleanu,
Controlul de constituţionalitate a legilor în dreptul român şi dreptul comparat, Bucureşti, 1936; Emil
Miclescu, Sistemul constituţional anglo-saxon, în Noua Constituţie a României. 23 de prelegeri publice
organizate de Institutul Public Român, Tipografia Cultura Naţională, Bucureşti, 1922.
Tradiţia studierii comparative a dreptului a continuat şi a luat amploare, favorizată de dezvoltarea şi
globalizarea informaţiei şi accesului la informaţie şi după anul 199021.
16
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, pp. 31
şi 32.
17
A se vedea Robert Schütze, Dreptul constituţional al Uniunii Europene, Ed. Universitară, Bucureşti, 2012, p. 79.
18
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, pp. 32-34.
19
A se vedea Marie-Claire Ponthoreau, Droit(s) Constitutionnel(s) Comparé(s), p. 9.
20
A se vedea Manuel Guţan, Comparative law in Romania: history, present and perspectives, în „Romanian Journal of
comparative law”, nr. 1/2010, pp. 10 și 11.
21
Cu titlu de exemplu, pot fi avute în vedere: Leontin-Jean Constantinesco, Tratat de drept comparat,
Ed. All, Bucureşti, vol. I 1997, vol. II 1998, vol. III 2001; Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat
şi în dreptul român, Ed. Servo-Sat, Arad, 2003; Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional european, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2008; Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept constituţional comparat, vol.
I-II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007; Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, Ed. All Beck, Bucureşti,
2008; Cristian Ionescu, Regimuri politice contemporane, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004; Gheorghe Iancu, Instituţii de drept
constituţional al Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex etc.
5
 Un aport deosebit l-a avut şi Societatea română de legislaţie comparată (Romanian Society of
Comparative Legislation), înfiinţată în anul 192422.

O analiză comparativă implică atât studiul aspectelor teoretice, cât şi al celor practice. Astfel, se
consideră că un studiu de drept comparat presupune abordarea aspectelor privind: natura sa, obiectul de
studiu, funcţiile şi metodele de studiu23.
Apoi, ar trebui să reprezinte un exerciţiu de comparare cu luarea în considerare a următoarelor
elemente24: noţiunea de drept - deoarece analiza comparativă a dreptului are ca obiect însuşi studiul
dreptului („chiar dacă nu se ştie ce este!!!” - Flaubert); traducerea juridică - deoarece studiile comparative
se confruntă inevitabil cu probleme de traducere (o teorie a traducerii ar permite nu traducerea cuvintelor,
ci a ideilor); interdisciplinaritatea - o analiză comparativă a dreptului implică, mai mult sau mai puţin, şi
cunoştinţe de antropologie juridică, lingvistică, sociologie, psihologie, filozofie;
alteritatea/multiplicarea - analiza comparativă nu ar trebui să aibă ca efect unificarea, ci multiplicarea;
dinamica puterii; subiectivitatea comparaţiei.

1.3. Obiectul de cercetare. Metodele de cercetare

Dreptul constituţional, ca orice ştiinţă, are un obiect propriu de cercetare şi metode ştiinţifice specifice.

Obiectul principal de cercetare al disciplinei Dreptul constituţional îl reprezintă Constituţia.

Sfera largă a obiectului de cercetare al Dreptului constituţional include aspectele privind: forma de stat,
forma de guvernământ, organizarea şi funcţionarea Parlamentului şi a celorlalte organe ale statului,
raporturile dintre acestea, raporturile dintre stat şi indivizi; drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale
ale oamenilor; alte aspecte reglementate prin însuşi textul Legii fundamentale25.

Metodele de cercetare
Metodele de cercetare utilizate în principal sunt:
1. metoda exegetică – constă în utilizarea interpretării gramaticale, logice şi sistematice, în scopul
stabilirii înţelesului diferitelor texte de lege26. Se utilizează mijloace specifice logicii: analogia, argumentele
logice (argumentul ad absurdum, a pari, per a contrario, a fortiori etc.). (exemplu: rezultă în mod clar din
„art. 131 alin. (1) din Constituţie că procurorii au un statut complet diferit de cel al judecătorilor, tocmai
din cauza faptului că ei nu înfăptuiesc justiţia, nu pronunţă hotărâri cu valoare de adevăr legal”)27.
2. metoda analitică-sintetică – constă în analizarea diferitelor norme juridice în vigoare, în scopul de a
găsi principiile juridice care stau la baza lor. Urmează cercetarea comparativă a acestora, pentru a putea
sintetiza o serie de principii superioare, fundamentale, prin intermediul cărora se vor interpreta celelalte
dispoziţii. Se folosesc procedee ale logicii formale, precum: analiza, sinteza, inducţia, deducţia28.
3. o metodă mixtă, constând în îmbinarea metodelor tradiţionale (exegetică şi analitică-sintetică) cu
metode moderne sociologice. Analiza modernă a aspectelor specifice Dreptului constituţional presupune
atât o analiză pur juridică (oferită de metodele tradiţionale), cât şi o analiză de natură sociologică şi politică.
S-a argumentat că nu este posibilă o înţelegere a fenomenului juridic al statului fără o cunoaştere şi
22
A se vedea Manuel Guţan, Comparative law in Romania: history, present and perspectives, p. 12.
23
A se vedea Manuel Guţan, Comparative law in Romania: history, present and perspectives, p. 11.
24
A se vedea Pierre Legrand, Dreptul comparat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp. 21-74.
25
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, pp. 35-37.
26
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 37.
27
A se vedea Mihai Constantinescu, Ioan Vida, Metode de interpretare în contenciosul constituţional, articol în Revista
„Dreptul” nr. 11/2002, p. 70.
28
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 38.
6
înţelegere a aspectelor economice, sociale şi politice sau a convingerilor sau mentalităţilor membrilor
societăţii29.

1.4. Dreptul constituţional - ramură de drept

Definiţie

Dreptul constituţional este o ramură a dreptului public şi este definit ca fiind ansamblul normelor
juridice care reglementează raporturile juridice de drept constituţional, respectiv cele care privesc forma
de stat, forma de guvernământ, organizarea şi funcţionarea Parlamentului şi a celorlalte instituţii
fundamentale ale statului, raporturile dintre acestea, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale
ale oamenilor, precum şi orice alte aspecte prevăzute prin însuşi textul Constituţiei30.

Raportul juridic de drept constituţional

Raporturile juridice de drept constituţional sunt acele relaţii sociale reglementate de normele dreptului
constituţional.
Sunt considerate raporturi juridice de drept constituţional acele relaţii sociale care apar în procesul
instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat31.
Participanţii la aceste raporturi juridice sunt consideraţi subiectele raportului de drept constituţional.
Subiectele raportului de drept constituţional sunt oamenii, priviţi fie individual (persoană fizică), fie
colectiv (grupuri, persoane juridice)32.
Subiectele raporturilor juridice de drept constituţional sunt:
1. Poporul. Poporul este principalul subiect de drept constituţional33. Deşi există şi puncte de vedere
care contestă calitatea de subiect de drept a poporului, acesta deţine totuşi această calitate prin prisma
faptului că este deţinătorul suveranităţii naţionale (chiar în condiţiile în care o exercită prin organele sale
reprezentative). Poporul acţionează în calitate de subiect de drept constituţional în situaţia în care îşi
exprimă opţiunile în cadrul referendumului (de exemplu, cu privire la forma de guvernământ a statului, a
structurii de stat etc.) sau prin exercitarea dreptului de vot în cadrul alegerilor organizate pentru desemnarea
reprezentanţilor34.

2. Statul, în calitate de persoană juridică de drept public, apare ca subiect de drept constituţional fie
direct, fie reprezentant prin organele sale (de exemplu, în procedura acordării sau retragerii cetăţeniei; în
sfera dreptului internaţional; în cadrul relaţiilor dintre statul federal şi statele membre componente ale
federaţiei etc.)35.

29
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 38.
30
Definiţia are în vedere de fapt sintagma de „Drept constituţional şi instituţii publice” - a se vedea Tudor Drăganu, Drept
constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, pp. 39 şi 40.
31
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 26.
32
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, pp. 23-26; Ştefan
Deaconu, Drept constituţional, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 22.
33
A se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 25.
34
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 25; Ştefan Deaconu,
Drept constituţional, p. 22.
35
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 25; Ştefan Deaconu,
Drept constituţional, p. 22.
7
 3. Organele statului (autorităţile publice) – au calitatea de subiect de drept constituţional în situaţia în
care participă la raporturi de drept constituţional. Organele de stat care, de principiu, acţionează ca subiecte
de drept constituţional, sunt cele prevăzute chiar prin Constituţie ca organe de stat, în exercitarea atribuţiilor
ce le revin în această calitate. De exemplu, în cazul relaţiilor dintre Parlament, ca autoritate legiuitoare, şi
alte autorităţi, cum ar fi Curtea Constituţionale, în cazul exercitării controlului de constituţionalitate asupra
legilor; Avocatul Poporului are calitatea de subiect de drept constituţional atunci când îşi îndeplineşte
obligaţia de a prezenta un raport anual cu privire la activitatea desfăşurată în faţa Parlamentului36. Mai sunt
incluse în această categorie şi: birourile electorale, Autoritatea Electorală Permanentă37.

4. Partidele şi formaţiunile politice şi alte asemenea organizaţii – sunt subiecte de drept constituţional,
deoarece sunt structuri organizatorice prin intermediul cărora poporul participă la guvernare (propun
candidaţii la alegeri; partidul politic care deţine majoritatea în Parlament sau partidele politice reprezentate
în Parlament sunt consultate de către Preşedintele României cu privire la desemnarea unui candidat pentru
funcţia de prim-ministru) sau care sunt implicate în procesul sufragiului (reprezentanţi ai partidelor şi
formaţiunilor politice fac parte din birourile electorale)38. Piese importante în funcționarea sistemului
politic încă de la sfârșitul sec. al XIX-lea, partidele politice dețin azi un rol esențial în funcționarea unui
sistem democratic, primind importante prerogrative constituționale39.

5. Cetăţenii – ca persoane fizice, sunt subiecte de drept care participă la raporturi de drept constituţional
în vederea realizării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale decurgând din deţinerea suveranităţii (de
exemplu, când candidează la o funcţie sau demnitate publică), dacă dobândesc şi deţin o funcţie sau
demnitate publică (raport de reprezentare)40.

6. Străinii şi apatrizii – pot apărea ca subiecte de drept constituţional în raporturile ce se nasc cu privire
la acordarea cetăţeniei române sau a dreptului de azil politic ori a statutului de refugiat41.

Conţinutul raportului juridic de drept constituţional este alcătuit din drepturile şi obligaţiile care revin
participanţilor la acest raport.

Obiectul raportului juridic de drept constituţional este format din conduita subiectelor de drept
constituţional.

Izvoarele formale ale dreptului constituţional român

Este izvor formal de drept forma de exprimare a normei juridice edictate de stat. Nu toate izvoarele de
drept sunt şi izvoare ale dreptului constituţional, ci numai acelea care îndeplinesc următoarele două
condiţii42:

36
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 25; Ştefan Deaconu,
Drept constituţional, p. 22.
37
A se vedea Maria Năstase Georgescu, Simona Th. Livia Mihăilescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp. 20 şi 21.
38
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 26; Ştefan Deaconu,
Drept constituţional, p. 23.
39
A se vedea Yves Poirmeur, Dominique Rosenberg, Droit européen des partis politiques, Ed. Ellipses, Paris, 2007, pp.
13 și 14.
40
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 26.
41
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 26; Ştefan Deaconu,
Drept constituţional, p. 23.
42
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 27.
8
 a. îmbracă forma normelor juridice emise de organele reprezentative ale statului (de exemplu, legea);
b. normele juridice reglementează relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării puterii publice (de exemplu, organizarea alegerilor generale, înfiinţarea şi
organizarea unor instituţii fundamentale ale statului etc.).

Izvoarele dreptului constituţional român sunt:

1. Constituţia – este principalul izvor de drept constituţional, deoarece provine de la organul
reprezentativ suprem al poporului (Adunarea Constituantă) şi reglementează cele mai importante relaţii
sociale fundamentale pentru puterea de stat43.

2. Legile constituţionale – sunt legile de revizuire (modificare) a Constituţiei. Elaborate şi adoptate

după o procedură specială, după aprobarea lor prin referendum devin parte integrantă din Constituţie.

3. Legile organice şi ordinare – ca acte normative emise de Parlament, autoritatea legislativă a statului,
sunt izvoare ale dreptului constituţional numai în măsura în care reglementează relaţii sociale fundamentale
care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii publice (de exemplu, Legea privind
cetăţenia română, Legea electorală etc.)44.

4. Regulamentele de organizare şi funcţionarea ale celor două Camere ale Parlamentului – sunt
izvoare de drept constituţional deoarece sunt acte normative care reglementează modul de organizare şi
desfăşurare a activităţii autorităţii reprezentative supreme (Parlamentul României), drepturile şi obligaţiile
parlamentarilor etc.45.

5. Ordonanţele guvernamentale – sunt izvoare ale dreptului constituţional în aceleaşi condiţii ca şi

legile organice şi ordinare.

6. Tratatele şi convenţiile internaţionale46 – pentru a fi izvoare ale dreptului constituţional trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii47:
a. să fie de aplicabilitate directă, nemijlocită;
b. să fie ratificate conform dispoziţiilor legale;
c. să cuprindă reglementări specifice dreptului constituţional (de exemplu, convenţiile încheiate între
state privind cetăţenia).
Constituţia României republicată reglementează strict problema raportului dintre dreptul intern şi
dreptul internaţional în art. 11 şi 20.
Astfel, conform art. 11 din Constituţia României, republicată, tratatele internaţionale ratificate48 de
Parlamentul României fac parte din dreptul intern49. Dar, în cazul în care un tratat la care România urmează
să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea acestuia poate avea loc doar după
revizuirea Constituţiei, în vederea eliminării contradicţiilor.

43
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 30.
44
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 31.
45
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 31; Ştefan Deaconu,
Drept constituţional, p. 18.
46
Despre tratate – definiție, elemente și clasificare – a se vedea Dragoș Chilea, Drept internațional public, Ed. Hamangiu,
București, 2007, pp. 19-22.
47
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 31; Ştefan Deaconu,
Drept constituţional, p. 17.
48
Pe larg despre ratificarea tratatelor și etapele procedurii elaborării tratatelor – a se vedea Dragoș Chilea, Drept
internațional public, pp. 22-28.
49
Despre aplicarea tratatelor în dreptul intern - a se vedea Dragoș Chilea, Drept internațional public, pp. 26-28.
9
 Pe de altă parte, art. 20 din Constituţia României, republicată conţine o dispoziţie specială referitoare
la tratatele internaţionale privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Astfel, dispoziţiile
constituţionale privitoare la acestea vor trebui interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului şi cu celelalte acorduri la care România este parte. Mai mult decât atât,
conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, în caz de neconcordanţă între normele internaţionale
privitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului ratificate de România şi dreptul intern au
prioritate de aplicare normele internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia României sau legile
interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Regula priorităţii dreptului internaţional se aplică numai în domeniul drepturilor omului şi numai în
cazul în care dreptul intern nu conţine dispoziţii mai favorabile.
De exemplu, Curtea Constituțională a României a apreciat în mai multe rânduri că legislația internă
conține dispoziții mai favorabile – „în materia contestării măsurilor asigurătorii dispuse în procesul penal
(art. 250 CPP) garanțiile unui proces echitabil, instituite prin art.6 din Convenție, nu sunt aplicabile,
întrucât instituirea sechestrului nu este o judecată asupra unei acuzații în materie penală, se observă
căstandardul de protecție oferit de dispozițiile Convenției și de jurisprudența instanței europene este unul
minimal, Legea fundamentală, jurisprudența Curții Constituționale sau orice altă convenție la care
România este parte putând oferi, în măsura în care este afectată substanța unui drept (drept de proprietate
și drept la un proces echitabil), un standard mai ridicat de protecție a drepturilor, potrivit prevederilor
art.20 alin.(2) din Constituție și art.53 din Convenție (a se vedea în acest sens Decizia nr.64 din 24
februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.286 din 28 aprilie 2015). De
altfel, Codul de procedură penală din 1968 asigura un standard mai ridicat de protecție, oferind, potrivit
art.168 alin.(1), dreptul oricărei părți/persoane interesate de a se plânge, în orice fază a procesului, nu
numai în contra modului de aducere la îndeplinire a unei măsuri asigurătorii, ci și împotriva măsurii
înseși”50.

7. Cutuma (obiceiul juridic) – la început a fost singurul izvor de drept şi pentru multă vreme a
reprezentat principalul izvor de drept.
La ora actuală, cutuma reprezintă unul dintre izvoarele principale ale dreptului doar în sistemele
constituţionale bazate pe Constituţii cutumiare sau care fac parte din sistemul de drept anglo-saxon.
În ţara noastră, vechile Constituţii ale României au acordat cutumei rolul de izvor de drept în general
(Constituţiile din 1866, 1923, 1938).
În sistemul de drept actual, cutuma nu mai este considerată izvor de drept constituţional51. În schimb,
actuala Constituţie a României acordă cutumei rol de izvor de drept doar restrâns, cu titlu de excepţie,
numai pentru anumite domenii strict precizate şi este vorba, în special, de sfera dreptului privat52 [respectiv
în domeniul protecţiei dreptului de proprietate – art. 44 alin. (4) din Constituţia republicată53].
Desigur că anumite reguli cutumiare îşi găsesc şi azi aplicabilitatea în domeniul dreptului public (de
exemplu, sub forma aşa-numitelor practici parlamentare sau au fost preluate de către stat şi transformate
în reguli scrise54), dar este greu de acceptat că obiceiul juridic mai reprezintă azi izvor de drept
constituţional în sistemul juridic românesc.

50
DCC nr. 24 din 20 ianuarie 2016, publicată în M.Of. nr. 276 din 14 aprilie 2016.
51
A se vedea Maria Năstase Georgescu, Simona Th. Livia Mihăilescu, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 26.
52
A se vedea Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p.
11.
53
Art. 44 alin. (4) din Constituţia României, republicată: „Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind
protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini, care, potrivit legii sau obiceiului,
revin proprietarului”.
54
A se vedea Ştefan Deaconu, Drept constituţional, p. 19; Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice,
p. 11.
10
 În schimb, este general recunoscut cutumei rolul completiv (obiceiul juridic intervine praeter legem,
respectiv, vine să completeze o lacună a Constituţiei) şi rolul interpretativ în domeniul dreptului
constituţional (intra legem – când, în cazul unei dispoziţii constituţionale neclare sau insuficiente, obiceiul
juridic poate interveni pentru a-i explica sau lămuri înţelesul)55.

8. Jurisprudenţa reprezintă totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele de toate

gradele în scopul soluţionării conflictelor juridice de orice natură cu care au fost sesizate56.
În sistemul nostru constituţional, conform unui punct de vedere general acceptat, jurisprudenţa nu este
izvor de drept constituţional.
Un caz special îl reprezintă deciziile Curţii Constituţionale care, datorită caracterului lor general
obligatoriu şi al efectelor erga omnes pe care le au, trebuie respectate şi aplicate de toate subiectele de
drept.
„În ceea ce privește efectele unei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate, Curtea a
reținut că „decizia de constatare a neconstituționalității face parte din ordinea juridică normativă, prin
efectul acesteia prevederea neconstituțională încetându-și aplicarea pentru viitor” (Decizia nr.847 din 8
iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.605 din 14 august 2008). În aceste
condiții, decizia de constatare a neconstituționalității se va aplica în privința raporturilor juridice ce urmează
a se naște după publicarea sa în Monitorul Oficial — facta futura, însă, având în vedere faptul că excepția
de neconstituționalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare
trebuie să preceadă soluționarea litigiului cu care este conexă (potrivit Deciziei nr.660 din 4 iulie 2007,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.525 din 2 august 2007) și un mijloc de apărare care
nu pune în discuție fondul pretenției deduse judecății (în acest sens, Decizia nr.5 din 9 ianuarie 2007,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.74 din 31 ianuarie 2007.”57

Având în vedere acest aspect, se poate susţine faptul că jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României
poate avea caracter de izvor de drept constituţional, cel puţin, într-un cadru limitat58.

În mod asemănător, un caz special îl constituie şi deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
pronunţate în soluţionarea recursurilor în interesul legii. Plecând de la prevederea constituţională din art.
126 alin. (3) din Constituţia României, conform căreia „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură
interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”,
se susţine în doctrina recentă că jurisprudenţa instanţei supreme are rol asemănător „precedentului judiciar”
din dreptul anglo-saxon59.

55
A se vedea în detaliu Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice-tratat elementar, vol. I, pp. 85 şi 86.
56
A se vedea Lucian Chiriac, Drept administrativ I, Ed. Universităţii „Petru Maior”, Tîrgu-Mureş, 2007, p. 27.
57
DCC nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în M.Of. nr. 185 din 11 martie 2016.
58
De exemplu, deciziile privind soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile statului – a se
vedea Ştefan Deaconu, Drept constituţional, p. 19. S-a exprimat şi un punct de vedere contrar conform căruia jurisprudenţa Curţii
Constituţionale nu poate fi considerată izvor de drept constituţional deoarece, chiar şi prin adoptarea unor decizii în cadrul
controlului de constituţionalitate, efectul nu poate consta în abrogarea, modificarea sau completarea vreunei norme juridice –
Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 11.
59
A se vedea Marieta Safta, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I. Teoria generală a Dreptului constituţional.
Drepturi şi libertăţi, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 57.
11