Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc.

Nucleul organizării politice a românilor a fost obștea sătească. Uniunea acestor obști sătești va fi
romaniile populare. Acestea sunt conduse de către un cneaz sau voievod. Rolul acestuia este militar și
de colectare a taxelor în raport cu migratorii sau mai târziu puterea suzerană.

Izvoarele istorice între secolele IX și XII care atestă existența formațiunilor prestatale românești sunt:
Transilvania – Cronica lui Anonimus sau Gesta Hungarorum și Legenda sfântului Gerard; Țara
Românească – 1247 diploma cavalerilor ioaniți, voievodatele și cnezatele din sud către nord-central și
sud-est lui Ioan, Litovoi, Farcaș și Seneslau; Moldova – Cronica de la Kiev atestă: Țara Brodnicilor,
Bârlanicilor și Bolohovenilor.

În secolul XIII, Dobrogea numită după un conducător local Dobrotici (despot).

Cronicarii români vor afirma că constituirea statelor medievale, țara românească și Moldova a fost
realizată prin „Descălecatul” voievozilor români din Transilvania; 1247 Radu Negru Vodă a descălecat din
țara Făgărașului la Câmpulung, Moldova în prima jumătate a secolului al XIV-lea, descălecatul voievozilor
maramureșeni Dragoș și Bogdan.