MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT «B. P. HASDEU» DIN CAHUL

FACULTATEA DE ECONOMIE, INGINERIE ȘI ȘTIINȚĂ APLICATE
DEPARTAMENTUL DE INGINERIE ȘI ȘTIINȚE APLICATE
SPECIALITATEA INGINERIE ȘI MANAGEMENT ÎN INDUSTRIA ALIMENTARĂ

REFERAT
La disciplina: Filosofia și concepte ale
progresului tehnico științific

Tema:Problema fericirii.

Realizat: Gîrneț Roxana

Grupa: IMIA1901
Evaluat: Bălcănuță Nicolae

Cahul, 2020
 Cuprins

1.
Introducerea............................................................................... 3
2. Problema fericiiri în antichitate și
eudeonism................................................................................4-5
3. Fericirea ca existență
umană.......................................................................................6
4. Concluzie ......................................................................... 7

Introducere
Fericirea este un concept complex studiat încă din antichitate de către filosofi.
Ființa umană are ca cel mai înalt scop obținerea fericirii sub o formă sau alta.
Fericirea este dezbătută de țările dezvoltate dar și de cele aflat în dezvoltare.
Psihologia pozitivă, o abordare nouă, este corelată cu fericirea și oferirea de
diverse perspective care ajută.

Toţi oamenii caută fericirea, s-a afirmat constant de la Aristo-tel pînă în zilele
noastre.
Filozoful român P. P. Negulescu afirmă că scopul vieţii individuale şi evoluţia
vieţii sociale sînt o necontenită goană după fericire, „oricare ar fi formele pe care le
iau activităţile individuale"

1
Din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au gândit la ce este fericirea și la ce
înseamnă să fii fericit. Cu toate acestea, încercările de a obține o formulă
universală pentru fericire dar nu a dus la nimic. Această situație nu este ceva
special, pentru majoritatea categoriilor fundamentale ale culturii nu au o definiție
universală; acestea sunt, de exemplu, categoriile sensului vieții, ființei, materiei,
conștiinței, spiritului, adevărului.

Cuvântul „fericire” are o etimologie interesantă. În rusă sub ea înseamnă adesea

„stâncă”, „destin”. A fi fericit înseamnă a fi la mila unor puteri superioare. De
asemenea, se cunoaște semnificația „surprizei dorite” sau a succesului în afaceri,
atunci când o persoană își poate influența propriul destin.
Pentru filosoful materialist german Ludwig Feuerbach, principiul fundamental al
vieții era tendința fiecărui individ spre fericire.
Când sunt eforturi raționale, egoismul se transformă în dragoste pentru propria
persoană. Și atunci când o persoană înțelege că este independentă de alte persoane,
nu numai că nu intervine fericirea altora, dar contribuie și la punerea în aplicare a
acesteia.
.Fericirea este o problemă centrală a vieţii omeneşti şi a concepţiei despre viaţă
deoarece,dintotdeauna, problema succesului, a realizării umane, deci a realizării
unor scopuri şi idealuri, este sinonimă cu căutarea, atingerea a ceea ce se numeşte
fericire. Marii filozofi ai antichităţii, Heraclit,Democrit, Epicur etc, au înaintat
permanent această problemă, îndeosebi sub aspect etic.

Problema fericiiri în antichitate și eudeonism

1
http://ptsj.ru/articles/56/56.pdf
Hedoniștii credeau că plăcerea este binele și scopul cel mai înalt în viață. Calea
spre fericire, potrivit lui Aristipp, se află prin obținerea plăcerii, evitând în același
timp durerea.
Și sensul vieții este de a obține plăcere fizică.
Învățăturile etice ale antichității, evul mediu, epoca iluminismului au provenit din
imaginea unei persoane a cărei aspirație principală este căutarea fericirii. În acest
sens general, toate erau eudemoniste.
În acest sens general, toate erau eudemoniste. Diferențele au început cu
specificarea a ceea ce este fericirea și a modului în care se realizează. Potrivit
învățăturilor eudemoniste (în sensul corect al cuvântului), o persoană atinge direct
o stare fericită - în măsura în care este ghidată de dorința sa de fericire și încearcă
să o satisfacă pe deplin
Potrivit reprezentanților altor școli etice, nici în înțelegerea fericirii, nici în
căutarea ei nu pot fi ghidate de sentimentul de plăcere, calea către fericire poate
implica chiar și o respingere a acesteia. Această a doua tradiție, care include
cinicii, stoicii, scepticii și mulți gânditori religioși, nu poate fi totuși considerată
antidemonistică. Ea recunoaște, de asemenea, natura primară și esențială a dorinței
de fericire, dar în același timp crede că, în realitate, fericirea este altceva decât ceea
ce se crede în mod obișnuit Prin urmare, ar trebui să se distingă de eudemonism în
sens restrâns , pentru a distinge eudemonismul în sensul larg al cuvântului ca un fel
de cadru axiomatic inițial al teoriei etice. Această distincție, în special alocarea
eudemonismului în sensul larg al cuvântului, este importantă pentru înțelegerea
semnificației fundamentale a categoriei fericirii în sistemul conceptelor morale.
.Fericirea este o problemă centrală a vieţii omeneşti şi a concepţiei despre viaţă
deoarece,dintotdeauna, problema succesului, a realizării umane, deci a realizării
unor scopuri şi idealuri, este sinonimă cu căutarea, atingerea a ceea ce se numeşte
fericire. Marii filozofi ai antichităţii, Heraclit,Democrit, Epicur etc, au înaintat
permanent această problemă, îndeosebi sub aspect etic.
Subaspect psihologic şi ontologic, fericirea este o stare de spirit, o stare de
 mulţumire, bucurie, satisfacţie,încredere în realizarea unui scop sau ideal
important.
Opusă fericirii ar fi nefericirea, starea de suferinţă, de durere, de nenorocire.

Importanţa acestei stări de spirit pentru fiinţa umană este de ordinul determinării
cauzale, motivationale, reprezentînd baza energetică a elanului dinamic şi creator
al individului.Căutarea fericirii este cel mai firesc lucru pentru om.
Ea izvorăşte din fiinţa conştientă a omului, care percepe, simte, judecă, a cărei
activitate se desfăşoară în conformitate cu un anumit scop, aspiraţie sau dorinţă.
Fericirea e starea fiinţei ce suferă şi judecă, ce-şi reprezintă lumea şi o evaluează în
raport cu propria-i imagine asupra sa şi a lumii. Fericirea este o stare individuală,
strict personală, care implică, însă, în mod inevitabil prezenţa altor oameni sau a
lumii.
Intrucît fericirea e legată de individ,considerat ca un tot, ea are o puternică notă de
subiectivitate — oamenii doresc să fie fericiţi, dar există diferite moduri de a o
înţelege. Nu toţi oamenii înţeleg fericirea în acelaşi mod.
Un mare aport în soluţionarea problemei în cauză a adus-o filozoful român P.
Andrei, care considera că fericirea este un fenomen-etico-social, este produsul
factorilor psihici şi ai mediului social. Factorii subiectivi, psihici care
condiţionează fericirea formează izvoarele psihologice, iar analiza factorilor
sociali, ai condiţiilor vieţii sociale formează obiectul „etico-sociologic al
fericirii".Lui P. Andrei îi sînt străine concepţiile ce tratează în mod unilateral
fericirea, cele voluntariste,afective, sau ale celor ce văd fericirea dependentă doar
de un factor extern, teoriile obiectivist sociologice sau biologizante. „Fericirea,
remarca P. Andrei, nu e un fenomen pur subiectiv, intern al unui om abstract izolat
de viaţa socială, nu e nici rezultatul influenţei sociale asupra sufletului omenesc
pasiv, ci ea e produsul activităţii personalităţii, prelucrării materialului social"
Cea mai bună teorie a fericirii, afirmă P. Andrei, este aceea a meliorismului
deoarece ea porneşte de la ideea progresului social şi a posibilităţii îmbunătăţirii 
permanente a vieţii umane, a posibilităţii ameliorării continue a condiţiilor de 
existenţă în societate, a ridicării nivelului de cultură şi instrucţie a membrilor
societăţii.
Concepţia melioristă a lui P. Andrei pune problema fericirii în termenii dezvoltării
optimale axate pe personalitate. De aceea, el nu prezintă o imagine ideală a
fericirii, dar menţionează că ea are un caracter concret în funcţie de mediul socio-
cultural şi de un anumit stadiu al dezvoltării umanităţii .
Marii filozofi ai antichităţii, Heraclit,Democrit, Epicur etc, au înaintat permanent
această problemă, îndeosebi sub aspect etic.

Fericirea ca existență umană

2
Fericirea este o categorie fundamentală a existenței umane. Într-un anumit sens,
persoana însăși poate fi definită ca o creatură a cărei misiune este să fie fericită.
Fericirea este scopul activității, se află în limitele capacităților unei persoane.
Dar merită să ne imaginăm această stare atinsă, întrucât viața sub formă de
activitate conștientă cu scop este epuizată. Se dovedește a fi o situație paradoxală:
nu putem decât să ne gândim la fericire ca la un obiectiv realizabil, dar nu ne
putem gândi la așa ceva. Ieșirea din el este văzută cel mai adesea prin diferențierea
diferitelor forme și niveluri de fericire - în primul rând, vorbim
despre diferențierea fericirii umane și supraomenești.
Toate criteriile sunt unilaterale, nu se pot generaliza, căci nu au în vedere omul real
cu trebuinţele şi impulsiunile sale sufletesi, - ci creeaza un ideal de om. Răspunsul
adevărat la problema fericirii se va putea da numai pe baza unei concepţii realiste a
vieţii. Va trebui să privim viaţa sub toate aspectele sale şi in toate momentele, făra
a o limita numai la eul nostru . Astfel, vom vedea că viaţa este o succesiune de
fenomene, unele placute, altele dureroase, iar sufletul nostru se zbuciumă
necontenit în fuga de durere şi în tendinţa către fericire. Oamenii urmăresc fericirea
şi aceasta reprezintă idealul natural al vieţii.
Acțiunile oamenilor sunt bune dacă aduc fericirea și rele dacă aduc nefericirea.
Astfel fericirea constă in placerea sau absenta suferintei, iar nefericirea in durere
sau absenta placerii. De la inceput omul isi propune un singur scop: placerea și
absența suferinței. Un lucru este, astfel, dezirabil dacă el este în sine o plăcere sau
mijlocește una, înlăturând suferința. Mill recunoaște ca o asemenea “teorie” a vieții
poate provoca multe antipatii întrucât proclama placera ca scop supreme. Spune
însă că, “totuși, utilitariștii recunosc superioritatea plăcerilor spirituale, care, prin
durata, certitudine, intensitate sunt mai puternice decât plăcerile corpului, dar nu
uita să adauge ca acest primat constă mai curând în avantajele pe care le procură
decât în natural. Explică imediat: o ființă inferioară î-și poate satisface în totalitate
setul de plăceri (exclusive fiziologice în cazul animalelor), în vreme ce omul va fi
mereu nemulțumit de imperfecta realizare a dorințelor sale, căci dorintele,
neîmplinidu-se devin neplăceri.
Fericirea constă în sentimentul de satisfacție al individului cu modul în care viața
sa în ansamblu se dezvoltă. Acest lucru, însă, nu înseamnă că fericirea este
subiectivă. Nu se limitează la plăcerile individuale, ci este combinația lor
armonioasă, sinteza.
Chiar și ca stare emoțională, fericirea, cel puțin parțial, are o natură secundară și
este condiționată de anumite idei despre ea care pretind că sunt universal valabile.

Concluzie
https://iphlib.ru/library/collection/newphilenc/document/HASH985c292099c0486b945098
2
Nu cred că este o definiție unică a fericiiri sau un singur criteriu de determinare a
fericiirii deoarece sufletul omenesc e complicat și variabil de la individ la individ
Aceasta înseamnă că fericirea unor indivizi este legată de fericirea altora prin
relațiile morale dintre ei, printr-o societate fericită. O persoană fericită într-o
societate fericită este una dintre temele tipice și centrale ale tratatelor filosofice
despre fericire.
3
Există, de asemenea, o definiție a fericirii ca „conștiință morală, care desemnează
o stare a unei persoane care corespunde celei mai mari satisfacții interioare cu
condițiile ființei sale, plinătatea și sensul vieții, împlinirea scopului său uman. Ca
un vis, fericirea este o formă senzorial-emoțională a unui ideal, dar în contrast din
aceasta nu înseamnă aspirația individului, ci îndeplinirea acestor aspirații.
Conceptul de fericire nu numai că caracterizează o anumită poziție specifică sau o
stare subiectivă a unei persoane, ci exprimă și ideea despre cum ar trebui să fie
toată viața, ceea ce este exact fericirea pentru el.

3
http://www.psi.lib.ru/filosof/briling/schaste1.htm