Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
SUPORT DE CURS
ANUL II
Semestrul 4
Cluj – Napoca
2020
I. Informaţii generale despre curs, seminar, lucrare practică sau laborator
c) Descrierea disciplinei:
Obiectivele cursului / disciplinei:
Cursul vizează cunoaşterea principalelor probleme cu care se confruntă cursanţii din
grupele de iniţiere în înot, a conceptelor teoretice şi soluţiilor practice din domeniul nataţiei.
Cursul asigură următoarele aspecte:
- scurt istoric al activităţilor nautice
- consideraţii generale nataţie;
- aspecte legate de statica şi dinamica fluidelor;
- aspecte legate de fiziologia efortului specific mediului acvatic;
- probleme generale legate de deplasarea în apă prin înot;
- tehnica procedeelor clasice de înot;
- tehnica startului, întoarcerilor şi finişurilor în procedeele clasice de înot;
- problematica lecţiei de înot;
- aspecte legate de regulamentul competiţional şi dotările piscinelor olimpice impuse
de regulamentul FINA;
2
- măsuri de siguranţă şi prevenire a accidentelor prin înec.
Conţinutul disciplinei:
Disciplina se axează pe expunerea următoarelor aspecte:
- Definirea nataţiei;
- Definirea conceptelor fiziologice, biomecanice şi de mecanica fluidelor;
- Expunerea teoretică a tehnicii şi metodicii de predare a procedeelor clasice de înot;
- Expunerea teoretică a tehnicii şi metodicii de predare a startului, întoarcerilor şi
finişurilor în procedeele clasice de înot;
- Stabilirea criteriilor de formare a grupelor de iniţiere şi stabilirea metodelor
folosite în cadrul lecţiei;
- Noţiuni de bază legate de siguranţă şi prevenire a accidentelor prin înec necesare
profesorului de educaţie fizică şi sport.
3
individual, şi prezenţa la lucrările practice vor crea o imagine completă asupra acestei
discipline.
Parcurgerea succesivă a informaţiei, în ordinea indicată, va permite studentului
rezolvarea sarcinilor sugerate la finalul fiecărui modul.
4
Examen practic – 50 % din nota finală.
Observaţii:
Prezentul material nu este suficient pentru promovarea examenului. Trebuie parcursă întreaga
programă cu bibliografia corespunzătoare.
Acest modul este compus din două subcapitole: primul subcapitol are ca scop
prezentarea apariţiei şi evoluţiei activităţilor nautice. Al doilea subcapitol prezintă
Inovaţiile în domeniul înotului
5
c) Conţinutul informaţional detaliat
1.1. Istoric
Răspândirea înotului pe mapamond este influenţată de preocupările oamenilor,
condiţiile geografice şi de condiţiile climaterice.
Înotul este documentat încă din perioada preistorică; primele atestări ale înotului sunt
picturi datând din epoca de piatră, de acum ca. 7000 de ani. Referinţele scrise datează din
jurul anului 2000 î.Hr. Unele dintre cele mai vechi referinţe apar în Gilgamesh, Iliada,
Odiseea, Biblie, Beowulf şi alte legende.
În 1578, lingvistul german Nikolaus Wynmann a scris prima carte despre înot:
„Înotătorul sau un dialog despre arta înotului” (Der Schwimmer oder ein Zwiegespräch über
die Schwimmkunst). Înotul competiţional în Europa a debutat în jurul anului 1800, utilizându-
se în principal procedeul bras. În 1873, John Arthur Trudgen a introdus procedeul „trudgen”
în competiţiile de înot din vest, copiind procedeul craul practicat de indigenii americani.
Datorită aversiunii britanice pentru stropit, Trudgen a înlocuit mişcarea de picioare
alternativă caracteristică procedeului craul cu o mişcare de forfecare.
Înotul a fost disciplină olimpică în cadrul primelor JO moderne din Atena în 1896. În
1902, Richard Cavill a introdus procedeul craul în occident.
În 1908, a fost înfiinţată federaţia mondială de înot (Fédération Internationale de
Natation (FINA).
Procedeul fluture a fost dezvoltat în anii 1930, fiind în prima fază o variantă a
procedeului bras, până când a fost acceptat ca şi procedeu separat în 1952.
1.1.1. Preistoric
În platoul Gilf Kebir din sud-vestul Egiptului, lângă Wadi Sora şi graniţa cu Libia, au
fost găsite picturi rupestre în „Caverna înotătorilor”. Aceste picturi par a înfăţişa procedeul
bras sau mişcări în apă caracteristice câinilor, fiind însă posibil ca mişcările să aibă o
însemnătate ritualică, fără legătură cu înotul.
Această peşteră apare şi în filmul Pacientul Englez.
6
tot mai puţin popular pe măsură ce societatea devenea mai conservatoare în timpul erei
moderne timpurii.
De exemplu, un document juridic din Germania din secolul XVI interzicea înotul
public nud (expunând totul) la copii.
7
numită fluture cu două bătăi de picioare per ciclu, numită bătaia cozii delfinului. Cu această
tehnică Sieg a înotat 100 yarzi (91 m) în 1:00.2.
La Jocurile Olimpice de la Atena din 2004, Michael Pheps câştigă şase medalii de aur
şi se apropie de recordul de şapte medalii de aur deţinut de sportivul american Mark Spitz din
1972. Jocurile Olimpice desfăşurate la Beijing în 2008, au reprezentat apogeul carierei
înotătorului american care a reuşit să-şi doboare recordul anterior şi pe cel al lui Mark Spitz,
câştigând nu mai puţin de 8 medalii de aur.
În perioada 2008-2010 modelul de costum „LZR Racer” al producătorul de articole
sportive Speedo a condus la multe recorduri mondiale în 2008 şi 2009. În urma discuţiilor
despre o „luptă a materialelor“ în înot şi „doping tehnic“, FINA a decis în martie 2009 în
cadrul aşa numitului Dubai Charter reguli noi pentru costumele de înot.
Primele bazine din Bucureşti sunt construite în anii 1930, (Bazinul Tirul, Bazinul
Kiseleff şi Ştrandul Bragadirul). Tot atunci vor lua naştere şi primele asociaţii sportive cu
secţii de înot din Bucureşti (Viitorul Dacia, Rapid (CFR) şi Sportul Studenţesc.
Spre deosebire de Bucureşti, în Transilvania există o tradiţie şi sunt secţii puternice,
dintre care sunt amintite: Universitatea Cluj, Tenis Club Cluj, Haggibor, NSE – Oradea, MSE
- Tg. Mureş şi ILZA – Timişoara. Tot de aici vine si primul record naţional la 100 m liber
înregistrat de Ladislau Gusztav (Cluj) – 1:16 la 100 m liber, iar primul român care coboară
sub bariera celor 60 de sec, pe aceeaşi proba este Titus Groza în 1951.
În 21 decembrie 1930, se constituie Federaţia Română de Înot sau Federaţia Română
de Nataţie, care se afiliază la UFSR (Uniunea Federaţiilor de Sport din România) în 1933. În
1940, Federaţia Română de Sporturi Nautice (FRSN) se uneşte cu Federaţia Română de Înot
(FRI) formând Federaţia de Sporturi pe Apă (FRSA).
Din 1945, Campionatele Naţionale s-au ţinut anual, până în 2011, organizându-se,
astfel 67 de ediţii, majoritatea desfăşurate în Bucureşti.
După 1950 sportivii români au acces spre Campionate Balcanice, Europene, Mondiale sau
Jocuri Olimpice.
Dintre cele mai importante sunt participarea la J.O. de la Helsinki, în 1952,
participarea primului român la o competiţie oficială, Melbourne 1956 – prima participare într-
o finală olimpică, la Moscova în 1980.
8
La J.O. de la Sydney în anul 2000, Diana Mocanu cucereşte, pentru prima dată în
istoria nataţiei româneşti, două medalii olimpice de aur, la proba 100m spate (1'00"21), proba
în care stabileşte în premieră un nou record olimpic, şi la 200m spate (2'08"16). La J.O. de la
Atena în anul 2004, Camelia Potec cucereşte aurul olimpic la 200m liber (1'58"03).
Înotul de fond şi mare fond şi făcut resimţită prezenţa în România în 1912 când a fost
organizată prima ediţie a unui concurs de acest gen, pe Dunăre între Macin şi Ghecet (13
Km.), devenind tradiţională în 1923, când cursa s-a desfăşurat între Brăila - Galaţi.
În 1990 se înfiinţează pentru prima dată Federaţia Romana de Polo, de sine stătătoare
(după site-ul Federaţiei Române de Nataţie).
d) Sumar
În cadrul acestui modul s-au realizat obiectivelor menţionate anterior.
f) Bibliografie modul
1. Contea Dan - 2009, Înot – suport de curs, FEFS – UBB
2. Costil, D.L., Maglischo, E.W., Richardson, A.B. - 1992, Swimming – Handbook of Sports
Medicine and Science, Ed. Blackwell Scientific Publication, Oxford
3. ***http://en.wikipedia.org/wiki/History_of_swimming
4. ***Cartea Federaţiei FRNPM 2009-2012 – (Up-date 01.Nov.2010 v. 2) -
http://www.swimming.ro/articol/regulamente-NATATIE-48/
9
b) Schema logică a modulului
Acest modul este compus din două subcapitole: primul subcapitol are ca scop
detalierea ramurilor nataţiei, al doilea subcapitol are ca scop prezentarea importanţei sociale a
practicării înotului.
c) Conţinutul informaţional detaliat
a. Pentatlonul modern
În programul Jocurilor Olimpice antice, a figurat din anul 708 î.Hr. o probă complexă
cunoscută sub numele de pentatlon.
Întrecerile se organizează atât la femei, cât şi la bărbaţi, în cinci probe după cum
urmează:
- Călărie – un traseu pe teren variat, cu o distanţă de 350-450 m, cu 12-15
obstacole fixe
10
- Scrimă – duel cu spada
- Tir – tragere cu pistolul cu aer comprimat de 4,5 mm, la o distanţă de 10 m de
ţinta statică (fiecare concurent are 20 de trageri cu 40 s/tragere)
- Înot – liber – 300 m
- Atletism – cros pe teren variat, din 2008 se parcurge distanţa de 4000 m (anterior
se alerga 3000 m).
b. Triatlon
Începuturile triatlonului sunt în Franţa anilor 1920. Cursele desfăşurate între anii 1920-
1930 se numeau „Les trois sports”, „La Course des Débrouillards” sau „La course des Touche
à Tout”.
Prima cursă modernă care include probele înot/ciclism/alergare sub numele de
‚triatlon’ a avut loc la Mission Bay, San Diego, California, în 25 septembrie 1974. La
eveniment au participat 46 de sportivi de la diverse cluburi sportive.
Triatlonul îşi face debutul ca disciplină olimpică la Jocurile Olimpice de vară Sydney
2000, cu următoarele probe olimpice: înot – 1.500 m (1.600 yarzi); ciclism – 40 km (24,9
mile); alergare – 10 km (6,2 mile).
De foarte mulţi ani se organizează competiţii de înot de mare fond foarte populare,
devenite tradiţionale, cum ar fi traversarea Canalului Mânecii, a lacului Ontario, între diferite
insule din Grecia sau Japonia, pe marile fluvii etc. Se pare că înotul de fond va fi introdus şi
în programul J.O.
Înotul subacvatic (cu labe de gâscă sau de delfin aplicate pe picioare şi cu tub de
respiraţie) este o ramură relativ nouă, nu este sport olimpic, dar se organizează sistematic
Campionate Europene şi Mondiale şi la această ramură a înotului, având în vedere răspândirea
ei tot mai mare.
11
Este unul dintre primele jocuri care figurează în programul Jocurilor Olimpice.
2.2.1. Competiţional
Numărul mare al probelor de înot, prin urmare şi numărul medaliilor ce se pot obţine
în marile competiţii internaţionale, în condiţiile în care activitatea sportivă se bucură de o
12
popularitate tot mai mare, performanţele din domeniului înotului sportiv duc la creşterea
prestigiului clubului, oraşului sau al ţării de unde provine înotătorul.
2.2.2. Aplicativ
Importanţa aplicativă a înotului este subliniată şi de faptul că staţiunile de odihnă de pe
litoral, precum şi bazinele de înot pentru public primesc aprobare de funcţionare numai în
cazul în care au angajaţi salvatori calificaţi, adică persoane care stăpânesc tehnicile de salvare
prin înot şi tehnicile de reanimare (prim ajutor).
2.2.3. Agrement
Pentru că practicarea înotului este accesibilă pentru toate vârstele măreşte importanţa
lui în privinţa activităţii de recreare. Nu are importanţă gradul de cunoaştere a tehnicii
procedeelor de înot, la copii predomină jocurile în apă, la adulţi şi la persoanele de vârsta a
treia parcurgerea unei distanţe mai mari sau mai mici, în funcţie de gradul de pregătire, de
starea biologică şi de dispoziţia de moment.
2.2.4. Terapeutic
Înotul, exerciţiile de înot se pot folosi în prevenirea şi tratarea diferitelor afecţiuni sau
deficienţe fizice, precum şi în reabilitarea, refacerea posttraumatică sau postoperatorie a unor
articulaţii, grupe musculare. În acest sens, înotul este considerat un mijloc asociat important al
kinetoterapiei.
2.2.5. Strategic
Cunoaşterea unor tehnici de înot este importantă în pregătirea armatei pentru a
diminua pierderile umane din cauza înecului. Există statistici, în special din al doilea război
mondial, în care pierderile de vieţi prin înec au fost mai mari decât prin luptele directe cu
armata duşmană.
2.2.6. În producţie
În toate perioadele istorice, cunoaşterea înotului a condiţionat sau a favorizat
practicarea unor meserii (pescuitul din barcă, navigaţia, culegerea scoicilor, a perlelor sau a
bureţilor). Şi în epoca modernă, cu toată dezvoltarea industriei şi a tehnicii, există o serie de
profesiuni în care înotul are un rol favorizant în obţinerea unor rezultate profesionale cât mai
bune.
13
d) Sumar
În cadrul acestui modul s-au realizat obiectivelor menţionate anterior.
f) Bibliografie modul
1. Brody, L.T., Geigle, P.R. - 2009, Aquatic exercise for rehabilitation and training, Ed. Human
Kinetics, USA
2. Brody, L.T., Geigle, P.R. - 2009, Aquatic exercise for rehabilitation and training, Ed. Human
Kinetics, USA
3. Bîltac, Gh., Rusu, L. – 2008, Hidrokinetoterapie, Ed. Universitaria, Craiova
4. Cordun, M., Cirlă, L, et al. - 1999, Hidrokinetoterapia în afecţiunile reumatismale, Bucureşti
Scopul acestui modul este prezentarea proprietăţilor fizice şi mecanice ale fluidelor.
Ca obiective, se vor atinge următoarele:
Prezentarea proprietăţilor fizice ale fluidelor;
Prezentarea proprietăţilor mecanice ale fluidelor;
Prezentarea curgerii specifice a fluidelor.
3.1.1. Apa
Este un corp fluid ale cărui molecule de H 2 şi O se pot mişca liber. Structura
moleculară nu este foarte densă, iar forţele de coeziune nu sunt foarte puternice ca şi în cazul
14
substanţelor solide. Acestea dispun de o structură moleculară clară de tip „reţea”, ce se
formează datorită acţiunii forţelor de coeziune.
P = p x g x h + Pa
3.1.4. Flotabilitatea
Reprezintă diferenţa dintre greutatea reală a corpului în aer şi greutatea sa aparentă în
apă – ca efect al forţei lui Arhimede, proporţională cu diferenţa de densitate dintre corp şi apă
(Krausz et al., 2007).
Referitor la capacitatea de a înota, după cum rezultă din punctul de vedere al fizicii, starea de
umplere a plămânului are o importanţă crucială. În acest sens, nu este relevant ce greutate are
aerul din plămâni, mai importantă este modificarea de volum a toracelui, care apare prin
inspiraţie şi expiraţie. Prin inspiraţie creşte volumul, ceea ce duce la o reducere a greutăţii
specifice, în timp ce prin expiraţie volumul corpului se micşorează şi astfel greutatea specifică
se măreşte.
15
unui corp. De aceea se vorbeşte despre centrul de greutate. Dacă se aşează o axă prin centrul
de greutate S, atunci forţele gravitaţionale ce acţionează pe fiecare parte de masă provoacă
cupluri de forţă, a căror sumă vectorială este egală cu zero. De aceea corpul se află în
echilibru în fiecare poziţie (Gerthsen).
b) Curgerea într-un tub – prezintă caracteristici variabile ale vitezei, astfel viteza de
curgere în centrul tubului este mai mare decât la periferie, unde stratul extern aderă de
peretele tubului.
16
c) Curgerea prin porţiuni mai înguste – prezintă valori crescute ale vitezei comparativ
cu porţiunile mai largi ale tubului. Această accelerare este cauzată, conform principiul
mecanicii, de forţe care atacă fluidul.
d) Curgerea ocolitoare pe conturul unei bile – Dacă un fluid ideal curge pe conturul
unei bile, atunci diferite forţe atacă bila, a căror sumă este 0.
Curgerea cu turbulenţe – curgerea printre obiecte sau deplasând un corp orientează liniile
de curgere în funcţie de acestea.
f) Bibliografie modul
1. Maglischo, E.W., Costil, D.L., Richardson, A.B. - 1992, Swimming – Handbook of Sports
Medicine and Science, Ed. Blackwell Scientific Publication, Oxford
17
2. Counsilman, J. E., Counsilman, B. E. - 1994, The New Science of Swimming, Ed. Prentice
Hall, Englewood Cliffs, New Jersey 07632, USA
18
Modul 4: Fiziologia efortului specific înotului
În primele minute de efort şi când intensitatea acestuia la nivel muscular este mare,
organismul nu mai poate furniza suficient oxigen pentru regenerarea ATP-ului necesar. Pentru
a compensa, atât sistemul energetic ATP-PCr, cât şi cel glicolitic generează ATP fără ajutorul
oxigenului, proces numit metabolism anaerob. Glicoliza este procesul de descompunere a
glucozei în muşchi – glicogen – în absenţa oxigenului, având ca rezultat producerea şi
19
acumularea de acid lactic. Astfel, glicoliza furnizează ATP în condiţiile în care nu este
furnizată o cantitate adecvată de oxigen.
Întrucât în sprinturile de 50 sau 100 m muşchii folosesc energie de aproape 200 de ori
mai mare decât cea necesară în repaus, este imposibil ca sistemele ATP-PCr şi glicolitic să
producă suficient ATP pentru a furniza necesarul de energie pentru muşchi. Fără un alt sistem
energetic mai eficient, durata maximă a sprintului poate fi limitată la 30 s sau mai puţin. Aşa
cum am văzut, producţia anaerobă de ATP, fără oxigen, este destul de ineficientă şi
insuficientă pentru probele a căror durată depăşeşte câteva minute. Prin urmare, metabolismul
aerob reprezintă metoda principală de producere a energiei în probele de anduranţă, solicitând
foarte mult capacitatea sportivului de a furniza oxigen muşchilor care lucrează.
Deşi metabolismul energetic are loc în fiecare fibră musculară în parte, sistemul
circulator şi cel respirator sunt responsabile de furnizarea combustibililor şi a oxigenului la
muşchi şi pentru eliminarea produşilor reziduali.
Sângele furnizează oxigen, glucoză şi alte substanţe la capilare, care sunt în contact
direct cu celulele organismului. După furnizarea acestor combustibili către muşchi, sângele
părăseşte ţesuturile ducând cu el dioxid de carbon, lactat şi alte produse secundare din
metabolism.
După revenirea la inimă, sângele este pompat în plămâni, unde dioxidul de carbon
difuzează în gazele din plămâni şi apoi este expirat. Simultan, oxigenul difuzează din plămâni
în sânge, înlocuindu-l pe cel care este folosit în muşchi şi alte ţesuturi ale organismului.
20
d) Sumar
În cadrul acestui modul au fost prezentate anterior.
f) Bibliografie modul
1. Foss, M.L., Keteyian, S.J. – 1998, Physiological basis for exercise and sport – sixth edition,
Ed. WCB McGraw-Hill Intern, USA
2. Maughan, R., Gleeson, M. – 2004, The biochemical basis of sport and performance, Ed.
Oxford University Press
3. Joe Friel – 2009, The Triathlete’s Bible – 3rd edition, Ed. Velo-Press, Colorado, USA
21
c) Conţinutul informaţional detaliat
22
5.2.2. Teoria tracţiunii în „S”
Mai târziu, Counsilman a observat, folosind fotografia subacvatică, că mişcarea braţului nu
este liniară, ci prezintă o traiectorie „S”.
Mişcarea picioarelor şi vâslirea diagonală a braţelor sunt capitale pentru înot. Direcţia,
unghiul de atac şi velocitatea sunt coordonatele cele mai importante ale mişcării extremităţilor
care determină eficienţa înotului.
5.3.1. Direcţia
Modelele de mişcare reprezintă cea mai bună metodă de a vizualiza direcţia de
mişcare a extremităţilor (membre superioare şi inferioare), în timpul înotului. Aceste modele
de mişcare pot fi exprimate în:
a. raport cu apa
23
efort minim. La înot aceasta înseamnă obţinerea unei înaintări cât mai rapide pe orizontală, cu
cheltuială de energie cât mai mică.
Tehnica înotului are o serie de caracteristici generale şi principii care dau posibilitatea
obţinerii scopului propus.
Tehnica celor patru procedee de înot competiţional s-a cristalizat de-a lungul timpului.
Există unele diferenţe între tehnica unor campioni la diferitele procedee (de exemplu, la craul
numărul de bătăi de picioare, la bras momentul respiraţiei etc.), dar acestea sunt
nesemnificative, ţin de stilul de înot a fiecărui înotător de mare performanţă. Aceste mici
diferenţe nu înseamnă că aceşti înotători aplică alte principii ale mecanicii fluidelor pentru a
obţine performanţa sportivă.
5.5.2. Cotul
Are o poziţie înaltă în timpul tracţiunii. În prima fază a tracţiunii doar palma şi
antebraţul se deplasează în lateral şi jos, cotul rămânând fix, păstrând astfel o poziţie înaltă.
5.5.3. Palmele
Sunt în pronaţie, iar braţul în rotaţie internă în momentul intrării şi ieşirii lor din apă,
obţinând astfel cea mai mică rezistenţă a apei.
d) Sumar
În cadrul acestui modul au fost prezentate anterior.
24
Enumeraţi şi descrieţi cele trei teorii ale propulsiei în mediul acvatic.
Descrieţi principiile comune celor patru procedee.
e) Bibliografie modul
1. Maglischo E.W. – 2003, Swimming Fastest – The essential reference on technique, training, and
program design, Ed. Human Kinetics, USA
2. Mecleod, I. – 2010, Swimming Anatomy, Ed. Human Kinetics, USA
3. Montgomery, J., Chambers, M. – 2009, Mastering Swimming – your guide for fitness, training,
and competition, Ed. Human Kinetics, USA
4. Olaru, M. – 1982, Înot – tehnică, metodică, organizare, Ed. Sport - Turism, Bucureşti
5. Guzman, R. – 2007, The Swimming Drill Book, Ed. Human Kinetics, USA
25
Membrele inferioare nu au o poziţie rigidă, articulaţia gleznei şi a genunchiului sunt
relaxate.
În mişcarea picioarelor deosebim două faze:
- mişcarea descendentă (de sus în jos) şi
- mişcarea ascendentă (de jos în sus).
Coborârea şi prinderea
26
Tracţiunea
Împingerea
Este a doua parte şi ultima a mişcării propulsive în cazul procedeului craul. Continuă mişcarea
de tracţiune şi se termină printr-o extensie graduală a cotului, cu antebraţul şi palma aliniate,
până la nivelul şoldului.
Palma iese din apă cu degetul mic pentru a evita turbulenţa apei, care constituie un
factor de frânare în cazul în care palma ar ieşi din apă în plan orizontal.
Sunt mai multe moduri de a realiza drumul aerian, dintre acestea vom descrie (1)
drumul aerian cu cotul ridicat şi (2) drumul aerian cu cotul ridicat – modificat.
27
Totuşi, cel mai popular ritm este 6 bătăi de picioare/ciclu de braţe. Două bătăi de
picioare/ciclu de braţe a fost folosit iniţial, dar nu exclusiv, de către înotătorii de distanţă
(bărbaţi şi femei).
d) Sumar
În cadrul acestui modul au fost prezentate anterior.
g) Bibliografie modul
1. Maglischo E.W. – 2003, Swimming Fastest – The essential reference on technique, training, and
program design, Ed. Human Kinetics, USA
2. Mecleod, I. – 2010, Swimming Anatomy, Ed. Human Kinetics, USA
3. Montgomery, J., Chambers, M. – 2009, Mastering Swimming – your guide for fitness, training,
and competition, Ed. Human Kinetics, USA
4. Olaru, M. – 1982, Înot – tehnică, metodică, organizare, Ed. Sport - Turism, Bucureşti
28
5. Guzman, R. – 2007, The Swimming Drill Book, Ed. Human Kinetics, USA
6. Costil, D.L., Maglischo, E.W., Richardson, A.B. – 1992, Swimming – Handbook of Sports
Medicine and Science, Ed. Blackwell Scientific Publication, Oxford
Mişcarea ondulatorie
Este folosită la start şi după întoarcerile din probele competiţionale în procedeul spate.
Mişcarea ondulatorie trebuie să aibă loc la 1-1,5 m sub nivelul apei, unde este mai
eficientă decât la suprafaţa apei.
29
În acest procedeu se descrie o varietate bogată de abordări în tehnica de braţe, spre
deosebire de celelalte procedee. Se descriu, aşadar, patru etape ale vâslirii subacvatice, urmate
de eliberarea braţului din apă şi revenire.
Prima împingere
Este prima etapă propulsivă a vâslirii subacvatice şi începe după prinderea apei. De la
prinderea apei, braţul descrie o traiectorie circulară spre înapoi şi spre în sus. Cotul uşor flexat
în momentul prinderii, continuă flexiunea, iar la finalul primei tracţiuni este flexat între 90º-
100º.
Tracţiunea
Începe la finalul primei împingeri. Pe măsură ce mâna trece de partea cea mai înaltă a
primei împingeri, palma se va întoarce treptat şi va continua mişcarea spre în jos şi spre înapoi
până la extensia completă a cotului, iar mâna va trece sub nivelul bazinului (aproximativ 30
cm), lateral faţă de acesta.
A doua împingere
La începutul acestei mişcări palma se întoarce treptat spre în sus, spre înapoi şi spre
suprafaţa apei. A doua împingere se încheie când palma se apropie de partea posterioară a
coapsei. Poziţia palmei joacă un rol important în realizarea acestei mişcări. Pentru a asigura
propulsia, se efectuează extensiunea mâinii, cu palma orientată înapoi şi spre în sus, iar
degetele sunt orientate spre fundul bazinului.
30
Eliberarea, revenirea şi intrarea braţului în apă
Presiunea exercitată asupra apei încetează când mâna depăşeşte nivelul bazinului.
Palma se întoarce spre interior şi se ridică din apă cu policele orientat spre în sus, în această
poziţie reducând rezistenţa specifică a apei.
Intrarea braţului în apă se va face pe lina umărului de aceeaşi parte. Drumul aerian este
parcurs cu braţul întins şi musculatura relaxată, iar pe apă se aşează braţul, antebraţul şi apoi
mâna. Aşezarea braţului pe apă provoacă un val care nu poate fi evitat, în schimb dimensiunea
acestui val poate fi redusă prin ridicarea umărului de aceeaşi parte cât mai sus – deasupra
apei.
Datorită mişcării alternative a braţelor, alinierea laterală ridică multiple probleme, iar
tendinţa de a ridica capul din apă influenţează negativ alinierea orizontală şi modifică
coeficientul de rezistenţă specifică a apei.
7.5. Respiraţia
Datorită poziţiei capului, cu faţa afară din apă, respiraţia nu are momente în care se
face inspiraţia sau expiraţia în timpul mişcării braţelor. Sunt unii antrenori care recomandă ca
inspiraţia să se realizeze în timpul revenirii unui braţ şi să se expire în timpul revenirii
celuilalt braţ.
31
Poate că nu e necesar să fie impus un ritm, acesta fiind unul personal deprins prin
metode proprii fiecărui înotător.
d) Sumar
În cadrul acestui modul au fost prezentate anterior.
f) Bibliografie modul
1. Maglischo E.W. – 2003, Swimming Fastest – The essential reference on technique, training, and
program design, Ed. Human Kinetics, USA
2. Mecleod, I. – 2010, Swimming Anatomy, Ed. Human Kinetics, USA
3. Montgomery, J., Chambers, M. – 2009, Mastering Swimming – your guide for fitness, training,
and competition, Ed. Human Kinetics, USA
4. Olaru, M. – 1982, Înot – tehnică, metodică, organizare, Ed. Sport - Turism, Bucureşti
5. Guzman, R. – 2007, The Swimming Drill Book, Ed. Human Kinetics, USA
6. Costil, D.L., Maglischo, E.W., Richardson, A.B. – 1992, Swimming – Handbook of Sports
Medicine and Science, Ed. Blackwell Scientific Publication, Oxford
32
b) Schema logică a modulului
Modulul este împărţit pe cinci capitole: Mişcarea picioarelor, Mişcarea braţelor,
Coordonarea mişcării segmentelor, Poziţia corpului, Coordonarea respiraţiei cu mişcările
braţelor.
Metoda orizontală
Este caracterizată prin menţinerea unei poziţii cât mai orizontale a corpului în timpul
ciclului braţe/picioare, cu bazinul menţinut în vecinătatea suprafeţei apei. Inspiraţia se
realizează prin ridicarea (extensia cervicală) şi coborârea (flexiune cervicală) capului, fără a
compromite alinierea orizontală a trunchiului.
Mişcarea braţelor prezintă trei etape: prinderea apei, tracţiunea şi revenirea. Dintre
cele trei etape, doar tracţiunea este propulsivă.
Prinderea apei
Această etapă nu este propulsivă, scopul acesteia este de a aduce braţele în poziţia în
care acestea pot produce propulsie.
Mâinile sunt cu palmele spre exterior în momentul iniţial, iar în momentul prinderii
sunt orientate spre exterior şi spre înapoi, iar palmele sunt aliniate cu antebraţele. Iniţial
braţele se vor deplasa mai repede decât corpul, dar spre finalul acestei etape viteza de
mişcarea acestora va scădea, în final fiind deplasate de inerţia corpului.
Tracţiunea
Este singura mişcare propulsivă a braţelor. După ce prinderea apei s-a realizat, braţele
vor descrie o mişcare circulară amplă spre exterior, spre înapoi, în jos şi spre interior. În
33
timpul tracţiunii coatele rămân într-o poziţie înaltă, iar mâinile şi antebraţele descriu o
mişcare circulară în jurul lor.
Tracţiunea se finalizează prin apropierea mâinilor sub piept.
Revenirea
Este mişcarea cea mai controversată a acestui procedeu. Revenirea începe când
mâinile sunt aproximativ la jumătatea distanţei spre punctul de prindere a apei. Mişcarea
mâinilor descrie un traiect anterior şi spre în sus, fără a asigura propulsie.
34
8.4. Coordonarea mişcărilor de braţe şi picioare
În literatură (Maglischo, 1984; Schleihauf et al., 1988; Maglischo, 2003) se descriu trei
tipuri de coordonare a mişcărilor de braţe cu cele de picioare: 1) continuă; 2) cu alunecare; 3)
suprapusă.
1) Coordonarea continuă se descrie prin începerea mişcării braţelor imediat ce membrele
inferioare s-au extins în adducţie.
2) Coordonarea cu alunecare permite existenţa unui moment de alunecare între finalul
mişcării de picioare şi începutul mişcării de braţe.
3) Coordonarea mişcărilor suprapuse de braţe şi picioare. Mişcarea braţelor începe înainte ca
etapa propulsivă a picioarelor să se fi încheiat. Mişcarea spre exterior a braţelor va avea loc la
finalul adducţiei picioarelor.
Se descriu două etape în cazul metodei ondulatorii, în care corpul trebuie să fie întins
în poziţie orizontală ca şi în cazul procedeului fluture.
1. Trunchiul trebuie să fie aliniat orizontal, cu bazinul cât mai aproape de suprafaţa
apei şi picioarele cât mai întinse în prelungirea corpului în timpul etapelor propulsive
asigurate de braţe şi de picioare.
2. Trunchiul va fi înclinat spre înainte, cu capul, bazinul şi genunchii aliniaţi în timpul
revenirii picioarelor.
8.6. Respiraţia
Procedeul bras impune un inspir la fiecare ciclu de braţe, pe toată distanţa înotată.
Momentul inspiraţiei este integrat în mişcarea de ansamblu, astfel că stimulează propulsia.
Prin specificul mişcărilor, capul trebuie să se ridice deasupra apei pentru a permite
revenirea picioarelor.
35
Această mişcare descrie: (1) mişcarea spre exterior, (2) prinderea apei, (3) mişcarea
spre interior şi (4) mişcarea ascendentă.
Se descriu, de asemenea, două momente de alunecare: un moment înainte de vâslirea
braţelor şi cel de-al doilea după vâslirea braţelor.
A doua alunecare este urmată de mişcarea de picioare care împinge corpul spre
suprafaţă. Mişcarea de picioare este similară cu cea descrisă anterior pentru procedeul bras.
Mişcarea braţelor spre exterior nu este propulsivă, are rolul de a poziţiona braţele cât
mai favorabil pentru a produce propulsie. Mişcarea spre interior şi cea ascendentă sunt
considerate propulsive.
d) Sumar
În cadrul acestui modul au fost prezentate anterior.
f) Bibliografie modul
1. Maglischo E.W. – 2003, Swimming Fastest – The essential reference on technique, training, and
program design, Ed. Human Kinetics, USA
2. Mecleod, I. – 2010, Swimming Anatomy, Ed. Human Kinetics, USA
3. Montgomery, J., Chambers, M. – 2009, Mastering Swimming – your guide for fitness, training,
and competition, Ed. Human Kinetics, USA
4. Olaru, M. – 1982, Înot – tehnică, metodică, organizare, Ed. Sport - Turism, Bucureşti
5. Guzman, R. – 2007, The Swimming Drill Book, Ed. Human Kinetics, USA
6. Costil, D.L., Maglischo, E.W., Richardson, A.B. – 1992, Swimming – Handbook of Sports
Medicine and Science, Ed. Blackwell Scientific Publication, Oxford
36
Modul 9: Procedeul fluture
Picioarele execută mişcări simultane în plan vertical. Amplitudinea şi eficienţa lor este
sporită comparativ cu procedeul craul, deoarece este implicată şi musculatura responsabilă de
flexiunea şi extensiunea bazinului. În literatură întâlnim şi denumirea de delfin, dată fiind
asemănarea mişcărilor ondulatorii simultane ale membrelor inferioare cu cea a mişcării cozii
unui delfin. Deosebim două faze: mişcarea ascendentă şi mişcarea descendentă, iar în timpul
înotului se descriu două mişcări de picioare la un ciclu de braţe.
Mişcarea ascendentă
37
Mişcarea descendentă
În timpul mişcării ascendente, bazinul coboară. Presiunea apei de jos în sus în această
etapă împinge gamba şi provoacă flexiunea genunchiului, flexiunea plantară a piciorului şi
inversia acestuia. Când piciorul este la suprafaţă, gamba va executa o extensie puternică,
coborând până la alinierea articulaţiilor membrului inferior. Un rol important în eficienţa
propulsivă a mişcării descendente este reprezentat de mobilitatea gleznei (capacitatea de a
realiza flexiunea plantară – Borthels şi Adrian, 1971).
Drumul subacvatic sau vâslirea cu braţele se împarte în mai multe faze: intrarea
braţului în apă şi apucarea apei, faza de tracţiune, faza de împingere a vâslirii şi eliberarea şi
revenirea (drumul aerian) braţelor.
Tracţiunea
Este prima parte propulsivă a mişcării de braţe, specifică procedeului fluture.
Tracţiunea descrie o mişcare circulară amplă a braţelor, de la o poziţie largă a braţelor în
38
momentul prinderii şi apropierea lor sub corpul înotătorului. Se realizează prin flexiunea
adiţională (50º-60º) a cotului şi se ajunge la 90º-100º când mâinile se apropie.
Unii înotători aduc mâinile la finalul tracţiunii foarte aproape, iar alţii preferă doar o
uşoară apropiere a mâinilor.
Împingerea
Începe simultan cu apropierea mâinilor sub corpul înotătorului şi urmează tracţiunii. În
acest punct, mâinile schimbă direcţia şi descriu o mişcare circulară spre exterior, spre înapoi
şi spre în sus spre suprafaţa apei.
Mâinile trebuie să se rotească spre exterior şi trebuie menţinute spre exterior şi spre
înapoi în timpul împingerii. Partea medială a antebraţului trebuie, de asemenea, să rămână
orientată spre înapoi în timpul mişcării subacvatice.
39
mişcării descendente a picioarelor se realizează înaintea prinderii apei. Eficienţa primei
mişcări va diminua turbulenţele produse de schimbarea direcţiei braţelor dinspre înainte spre
în jos şi lateral împotriva apei sau va propulsa înotătorul spre înainte până când braţele vor
realiza prinderea. Mişcarea picioarelor ascendentă, care o succede pe cea descendentă
anterioară, are loc în acelaşi timp cu tracţiunea. Această mişcare contribuie la alinierea
corpului în timpul propulsiei asigurate de tracţiune, prin aducerea picioarelor deasupra
corpului, în poziţie pentru următoarea mişcare descendentă şi coborârea bazinului în aliniere
cu trunchiul. A doua mişcare descendentă a picioarelor se execută în acelaşi timp cu
împingerea şi asigură alunecarea spre înainte. Această mişcare are rol în menţinerea bazinului
ridicat în timpul mişcării spre în sus şi spre înapoi a braţelor în a doua parte a împingerii.
Ultima mişcare ascendentă a picioarelor are loc în timpul drumului aerian al braţelor şi
are rolul de a duce membrele inferioare aproape de suprafaţa apei, aliniind corpul în această
etapă a vâslirii când viteza de deplasare înregistrează o scădere. În acelaşi timp poziţionează
picioarele pentru o nouă mişcare descendentă.
Dată fiind mişcarea continuă a corpului în fiecare etapă a vâslirii, nu poate fi descrisă
o poziţie constantă. Se pot descrie totuşi trei poziţii intermediare specifice unei anumite etape
a unui ciclu de braţe.
A treia poziţie este asigurată de cea de-a doua mişcare descendentă a picioarelor, care
va împinge bazinul spre suprafaţa apei şi îl va alinia cu trunchiul.
9.5. Respiraţia
Faţa trebuie să se ridice la suprafaţa apei pentru ca inspiraţia să fie posibilă. Secvenţa
respiratorie începe odată cu ducerea braţelor înainte, în jos şi spre exterior pentru a apuca apa.
40
Ieşirea capului din apă este precedată de apucare şi tracţiune, iar inspirul se realizează
în timpul împingerii şi prima parte a revenirii braţelor (drumul aerian).
d) Sumar
În cadrul acestui modul au fost prezentate anterior.
f) Bibliografie modul
1. Maglischo E.W. – 2003, Swimming Fastest – The essential reference on technique, training, and
program design, Ed. Human Kinetics, USA
2. Mecleod, I. – 2010, Swimming Anatomy, Ed. Human Kinetics, USA
3. Montgomery, J., Chambers, M. – 2009, Mastering Swimming – your guide for fitness, training,
and competition, Ed. Human Kinetics, USA
4. Olaru, M. – 1982, Înot – tehnică, metodică, organizare, Ed. Sport - Turism, Bucureşti
5. Guzman, R. – 2007, The Swimming Drill Book, Ed. Human Kinetics, USA
6. Costil, D.L., Maglischo, E.W., Richardson, A.B. – 1992, Swimming – Handbook of Sports
Medicine and Science, Ed. Blackwell Scientific Publication, Oxford
41
Prezentarea sosirilor în cele patru procedee.
10.1. Startul
Mai târziu, această tehnică a fost înlocuită cu mişcarea de circumducţie a braţelor spre
înapoi, pentru ca în zilele noastre să vorbim de două metode.
Metoda de bază (I), unde ambele picioare sunt aşezate pe marginea anterioară a
platformei bloc startului, iar mâinile prind platforma în interiorul sau în exteriorul picioarelor.
Această variantă a fost introdusă de Eric Hanauer în anii ’60 şi a devenit foarte
populară, e folosită de toţi sportivii momentului (Hanauer, 1967). Această metodă permite
deplasarea corpului spre apă cu viteză crescută, prin tracţiunea de marginea anterioară a
platformei. Studiile au arătat că această metodă este mai eficientă în comparaţie cu alte
metode tradiţionale (Bowers şi Cavanaugh, Thorsen, 1975).
Avantajul acestui start îl reprezintă modalitatea de a intra în apă – prin acelaşi loc – cu
rezistenţă redusă.
O derivată a acestei metode (II) a fost adoptată mai recent şi diferă prin poziţia
picioarelor pe platforma bloc startului. Acestea sunt depărtate în plan sagital, un picior este
aşezat pe marginea anterioară a platformei, iar al doilea se află aşezat spre marginea
posterioară a platformei.
42
în favoarea metodei derivate, diferenţă menţinută şi pe următorii 5 m (Welcher şi George,
1998) – între 0,06 - 1,81 s prin metoda derivată (II) şi 1,87 prin metoda de bază. Un alt studiu
arată că desprinderea s-a făcut mai repede prin metoda (II), dar s-a parcurs o distanţă mai
mare în timpul zborului prin metoda (I) (Allen, 1997).
Un număr tot mai mare de sportivi preferă metoda (II), motiv pentru care regulamentul
permite prevederea platformei bloc startului cu o platformă înclinată în partea posterioară.
Această metodă asigură un plus de forţă la desprindere şi de viteză atât în zbor, cât şi
în alunecarea subacvatică.
10.2. Întoarcerile
43
10.2.2. Întoarcerea în procedeul spate
În timpul întoarcerii în probele de spate se vor executa aproape două vâsliri
subacvatice în poziţie ventrală înainte de rostogolirea specifică întoarcerii.
44
10.2.4. Întoarcerile în probele individual mixt
Exersarea întoarcerilor în probele mixt individual poate îmbunătăţi timpii finali cu 1 s
în probele de 200 m şi cu aproape 2 s în probele de 400 m.
În aceste probe sunt întoarceri: 1) fluture pentru spate; 2) spate pentru bras; 3) bras
pentru liber.
10.3. Sosirile
Situaţiile în care o probă a fost pierdută pentru că înotătorul a alunecat prea lung sau a
executat o vâslire în plus pentru a ajunge la perete nu sunt puţine.
Tehnica finişurilor trebuie exersată până când înotătorii pot accelera spre final cu
alunecare minimă spre perete, iar coordonarea braţelor este exactă şi nu este necesară o vâslire
în plus.
În acelaşi timp, corpul se va roti spre braţul care va atinge peretele şi se va întinde spre
perete în timp ce braţul opus şi picioarele accelerează corpul spre perete.
Capul este întors în lateral spre partea opusă braţului care atinge panoul de contact al
instalaţiei de cronometraj şi va rămâne în apă. Ridicarea capului din apă scurtează întinderea
spre perete şi frânează deplasarea spre perete.
Ultimele vâsliri de braţe trebuie să fie cele mai energice şi înotătorul trebuie să
accelereze ultima revenire care începe cu coatele flexate, iar apoi braţele sunt întinse energic
spre perete.
Mişcarea de picioare trebuie să fie energică pentru a propulsa corpul spre perete.
45
Capul rămâne cu faţa în apă, în timp ce braţele se întind spre panoul de contact al
instalaţiei de cronometraj cât mai repede posibil.
Ultimele vâsliri de braţe trebuie să fie accelerate pentru ca, în timpul ultimei reveniri,
braţele să se poată întinde cât mai repede spre perete.
Nu este indicat inspirul după ultima vâslire; astfel, şi prin menţinerea capului în apă se
pot câştiga câţiva centimetri prin întinderea spre perete.
Corpul se va roti spre braţul care realizează atingerea, iar capul este întors spre braţ.
Braţul opus va vâsli energic, iar picioarele vor executa o mişcare ondulatorie pentru a accelera
deplasarea corpului spre perete.
d) Sumar
În cadrul acestui modul au fost prezentate anterior.
46
Descrieţi modalitatea realizării startului, întoarcerilor şi a finişurilor.
f) Bibliografie modul
1. Maglischo E.W. – 2003, Swimming Fastest – The essential reference on technique, training, and
program design, Ed. Human Kinetics, USA
2. Mecleod, I. – 2010, Swimming Anatomy, Ed. Human Kinetics, USA
3. Montgomery, J., Chambers, M. – 2009, Mastering Swimming – your guide for fitness, training,
and competition, Ed. Human Kinetics, USA
4. Olaru, M. – 1982, Înot – tehnică, metodică, organizare, Ed. Sport - Turism, Bucureşti
5. Guzman, R. – 2007, The Swimming Drill Book, Ed. Human Kinetics, USA
6. Costil, D.L., Maglischo, E.W., Richardson, A.B. – 1992, Swimming – Handbook of Sports
Medicine and Science, Ed. Blackwell Scientific Publication, Oxford
7. Counsilman, J. E., Counsilman, B. E. – 1994, The New Science of Swimming, Ed. Prentice Hall,
Englewood Cliffs, New Jersey 07632, USA
47
- prima fază constă în învăţarea diferitelor elemente ale mişcării şi îmbinarea lor
într-o acţiune integrală,
- în a doua fază se elimină mişcările suplimentare şi încordarea musculară inutilă,
- a treia fază este legată de perfecţionarea deprinderii motrice, proces mai îndelungat
care continuă şi în procesul de antrenament şi duce la apariţia amprentei personale
asupra execuţiei deprinderii.
48
- numărul de respiraţii acvatice,
- durata apneei,
- distanţa de alunecare, etc.
Pe măsura însuşirii elementelor de înot, capacitatea de a acţiona independent,
contribuie şi ea la o participare mai activă în viitoarele lecţii sau antrenamente.
Principiul intuiţiei se foloseşte pentru crearea unei imagini corecte a mişcării sau a
elementului ce urmează a fi învăţat, pentru înţelegerea cât mai bună a sarcinilor date. La copii,
cel mai des se foloseşte demonstraţia, care este efectuată de către profesor, care trebuie să fie
un foarte bun executant. Se poate folosi şi demonstraţia de către un elev, fapt ce dă
posibilitatea elevilor de a se compara cu colegii de grupă.
Demonstraţia de către un elev se poate folosi şi pentru a exemplifica şi corecta unele
greşeli. Este important ca în timpul demonstraţiei elevii să fie într-o formaţie (de obicei,
aliniaţi pe marginea bazinului), din care pot observa bine elementul demonstrat.
Demonstraţia este însoţită totdeauna de explicaţie, pentru a ajuta la o înţelegere mai
bună a structurii mişcărilor, a locului pe care îl au acestea în ansamblul mişcărilor din
procedeul global.
Explicaţia trebuie să fie completă şi concisă, pentru a nu ţine elevii un timp prea
îndelungat nemişcaţi în apă, evitând astfel apariţia senzaţiei de frig.
Raportul dintre explicaţie şi demonstraţie, în cadrul acestui principiu, este determinat
de gradul de pregătire şi de vechimea în practicarea înotului.
La începători se foloseşte preponderent demonstraţia, iar la perfecţionare se
recomandă folosirea kinogramelor şi chiar studierea înregistrărilor video sau a unor filme
despre tehnica procedeelor de înot.
49
raţională accesibilă atât vârstei, cât şi gradului de pregătire. Noul element care se predă
trebuie să se bazeze pe însuşirea corectă a elementului precedent.
Principiul gradării, de exemplu, nu se poate trece la însuşirea mişcărilor de vâslire
până nu s-a învăţat poziţia corpului. Exerciţiile învăţate se folosesc în continuare, pentru
mărirea densităţii lecţiilor, pentru a aduce o notă de varietate ca acestea să nu devină
monotone.
Densitatea se măreşte nu numai prin complexitatea exerciţiilor, ci şi prin creşterea
volumului de înot şi a vitezei de execuţie. Şi în cazul densităţii este foarte important să
respectăm principiul gradării.
În cadrul grupei de iniţiere, complexitatea sarcinilor se poate diferenţia în funcţie de
aptitudinile elevilor, de corectitudinea şi rapiditatea cu care sunt însuşite elementele noi,
putându-se ajunge chiar la individualizare.
50
- condiţiile materiale existente
- durata cursului (nr. de lecţii - 12-16 lecţii ).
Scopul unui curs de înot este de a învăţa un număr cât mai mare de elevi deprinderea
de a înota.
Baza materială influenţează în bună măsură programul cursului:
- durata lecţiilor se corelează cu temperatura apei, dacă bazinul este acoperit
sau descoperit,
- numărul elevilor din grupă va ţine cont de adâncimea apei (apă adâncă - grupă
mai mică),
- dacă bazinul este public, în alcătuirea orarului se ţine cont de spaţiul rezervat
celorlalte activităţi,
- distanţa la care se află bazinul determină luarea unor măsuri privind
deplasarea elevilor.
51
Mişcările din tehnica procedeului bras sunt oarecum artificiale, mai ales cele de
picioare, nu seamănă cu mişcările naturale simple, de aceea însuşirea lor la vârsta de 5-7 ani
este mai dificilă, vârsta de 14-18 ani este mai potrivită însuşirii mişcărilor complexe ale
acestui procedeu.
Structura mişcărilor în cazul procedeului fluture, cu toate că sunt asemănătoare cu cele
de la procedeul liber, vâslirea simultană cu ambele braţe, degajarea şi revenirea pentru o nouă
vâslire necesită o forţă de care copiii dispun numai după vârsta de 8 ani şi o vechime
considerabilă în practicarea înotului. De aceea acest procedeu este ultimul în ordinea învăţării
procedeelor de înot.
52
11.2.2. Structura lecţiei
Structura lecţiei de înot corespunde, în general, structurii lecţiei de educaţie fizică,
diferenţele fiind date de specificul disciplinei. De exemplu, în cazul lecţiei de iniţiere nu se
pune accent pe dezvoltarea forţei sau a vitezei.
Lecţia de înot are trei părţi:
- pregătitoare,
- fundamentală şi
- de încheiere
În ele se regăsesc în mare parte verigile lecţiei de educaţie fizică.
Partea pregătitoare a lecţiei de înot are ca scop pregătirea organismului pentru lecţie
şi dezvoltarea unor calităţi fizice cum ar fi mobilitatea, supleţea, forţa şi capacitatea de
coordonare a mişcărilor.
Prima parte a lecţiei se desfăşoară pe uscat, ea cuprinde veriga organizatorică, exerciţii
de dezvoltare fizică generală şi exerciţii pentru dezvoltarea mobilităţii şi stretching, precum şi
o serie de exerciţii specifice pentru învăţarea tehnicii înotului. Partea pregătitoare se continuă
în apă cu exerciţii şi jocuri de acomodare cu apa.
În cazul lecţiilor de antrenament şi de perfecţionare, se realizează încălzirea în apă.
53
Partea de încheiere durează câteva minute şi are ca scop reducerea excitabilităţii,
liniştirea organismului. În această parte a lecţiei se folosesc exerciţii de respiraţie, înot lent,
relaxat; la copii se pot folosi jocuri sau activităţi libere.
Lecţia se termină pe uscat cu o scurtă apreciere din partea profesorului asupra
desfăşurării lecţiei, cu aprecieri pozitive sau negative individuale asupra progresului realizat
sau a greşelilor efectuate, eventual comunicări privind conţinutul lecţiilor viitoare.
În cazul elevilor cu reţineri faţă de apă, aprecierile negative nu trebuie să fie prea
aspre, trebuie subliniat orice progres, cât de mic, pentru a încuraja elevul şi pentru a-i creşte
motivaţia pentru lecţiile viitoare.
Un copil descurajat nu mai vine cu plăcere la următoarea lecţie. În unele cazuri, durata
părţilor lecţiei pot suferi modificări, în funcţie de temperatura apei şi a aerului.
Temperatura optimă a apei, în cazul lecţiilor de iniţiere, este de 28-29°C, la copiii de
4-6 ani chiar 30°C.
Dacă apa este rece, se scurtează durata şederii în apă şi se măreşte volumul lucrului pe
uscat în partea pregătitoare. Dacă aerul este cald, timp cu soare, creşte intensitatea lucrului în
apă, se pot scoate copiii de 1-2 ori din apă să stea la soare sau se poate lucra pe două semi-
grupe, una în apă şi cealaltă face plajă pe marginea bazinului.
Dacă apa este foarte rece (20°C sau mai puţin), nu se recomandă intrarea în apă cu
grupele de iniţiere. În acest caz, se vor face exerciţii libere şi exerciţii de înot pe uscat şi se
vor organiza jocuri dinamice.
Dacă apa este caldă şi aerul este rece, cu vânt, se măreşte durata şederii în apă, durata
părţii pregătitoare pe uscat se micşorează, se execută un număr mai mic de exerciţii pe uscat,
dar cu intensitate mai mare. După ieşirea din apă, în cel mai scurt timp se va intra în vestiare.
54
Tot de la primele lecţii copiii sunt obişnuiţi să folosească duşul, toaleta înaintea
începerii lecţiei. În bazin se stabileşte locul de adunare unde copiii să aştepte disciplinaţi
începerea lecţiei.
La începutul lecţiei se verifică echipamentul: costumul de baie trebuie să fie dintr-un
material subţire, să se muleze pe corp, să nu fie prea larg. În cazul în care elevii au păr lung
este bine să aibă caschetă de înot. Aceasta împiedică acoperirea cu păr a ochilor şi a gurii, pe
de altă parte menţine calitatea apei (nu rămân fire de păr pe suprafaţa apei).
Prosopul trebuie să fie destul de mare ca să se poată şterge destul de repede şi de
temeinic la sfârşitul lecţiei.
Profesorul trebuie să aibă şi el echipament adecvat, pentru a putea interveni prompt în
cazul în care acest lucru este necesar. În timpul lecţiei el trebuie să ocupe o poziţie de unde
poate supraveghea bine grupa şi să fie văzut de elevi. De obicei profesorul stă pe marginea
bazinului cât timp elevii sunt în apă, iar când intră în apă pentru a demonstra un element nou,
elevii sunt aşezaţi în linie pe marginea bazinului.
Profesorul trebuie să aleagă cele mai bune formaţii de lucru, în funcţie de adâncimea
apei şi de numărul culoarelor de care dispune. Poate lucra frontal sau pe serii, pentru a asigura
spaţiu suficient de exersare pentru fiecare elev. Astfel, elevii nu se ciocnesc şi nu se
deranjează reciproc. Formaţiile de lucru bine alese contribuie la menţinerea unei densităţi
optime a efortului. Dacă se înoată pe serii în lungimea bazinului şi nu se dispune de un număr
suficient de culoare, elevii se obişnuiesc să înoate pe partea dreaptă a culoarului.
Explicaţiile trebuie să fie scurte şi se folosesc în pauza dintre exerciţii sau repetări.
Corectările individuale se pot face şi în timpul înotului, nu se opreşte grupa, profesorul
folosind unele semne care atrag atenţia elevului asupra mişcării incorecte.
După terminarea lecţiei, profesorul trebuie să verifice (mai ales la primele lecţii)
modul în care elevii folosesc duşul, să-i obişnuiască să se şteargă repede şi până la uscarea
pielii şi a părului. În vestiar, îmbrăcarea să se facă fără pierdere de timp; să se verifice dacă
îmbrăcămintea elevilor corespunde anotimpului.
55
În predarea înotului, scopul cel mai important este însuşirea unui procedeu de înot,
obţinerea siguranţei în apă a elevului pentru a evita accidentele prin înec.
Metoda învăţării parţiale s-a dovedit a fi cea mai eficientă în cazul instruirii în grup în
procesul de iniţiere. Această metodă constă din descompunerea pe elemente componente a
complexului mişcărilor din cadrul unui procedeu de înot, învăţarea lor separată până la
efectuarea lor corectă, urmând reasamblarea lor, ajungând astfel la executarea globală a
procedeului.
Spre deosebire de metoda învăţării globale (unde toate mişcările unui procedeu tehnic
sunt exersate), metoda parţială dă posibilitatea elevului de a se concentra asupra unei singure
mişcări în timpul exersării. Acest lucru este important mai ales dacă ţinem cont că, la
începutul instruirii, apa poate constitui un factor deranjant pentru elev, nefiind obişnuit în
suficientă măsură cu ea.
Conform acestei metode, planul de instruire, adică succesiunea învăţării elementelor
componente ale unui procedeu de înot, se prezintă astfel:
- formarea reprezentării mişcărilor din procedeul învăţat, în urma demonstraţiei şi
explicaţiei,
- acomodarea cu apa, învăţarea expiraţiei acvatice,
- învăţarea poziţiei corpului (plutirea şi alunecarea pe piept şi pe spate),
- învăţarea mişcărilor de picioare,
- învăţarea mişcării de braţe,
- coordonarea mişcărilor de braţe şi picioare,
- coordonarea mişcărilor cu respiraţia,
- corectarea greşelilor, perfecţionarea tehnicii,
- învăţarea săriturii de start în funcţie de baza materială de care dispunem
(adâncimea apei).
Aplicarea acestei metode prezintă unele particularităţi. În bazinele cu apă mică,
procesul de învăţare prezintă anumite avantaje. Se poate asigura mai bine siguranţa elevilor în
timpul lecţiei, numărul elevilor din grupă poate fi mai mare (maximum 20). Se pot folosi mai
multe exerciţii şi jocuri de acomodare, ceea ce face ca lecţiile din prima fază a iniţierii să fie
mai variate şi mai atractive.
Dezavantajul constă în faptul că, după însuşirea primelor elemente de înot (învăţarea
mişcării de picioare cu respiraţie), trecerea grupei în bazinul cu apă adâncă poate duce la
reapariţia reţinerii sau a fricii faţă de apă la o parte din elevi. Acest fapt constituie un factor
care întrerupe continuitatea procesului de învăţare şi este nevoie de 1-2 lecţii de acomodare cu
56
condiţiile de exersare în apa adâncă şi învăţarea unor elemente noi din procedeul tehnic
predat.
În bazinele cu apa adâncă, numărul elevilor din grupă este mai mică (maximum 15), în
special în primele lecţii este nevoie de o mare atenţie din partea profesorului pentru asigurarea
siguranţei lor. Nu se pot folosi jocuri de acomodare, se folosesc puţine exerciţii de
acomodare, în special exerciţii de respiraţie. Din această cauză, lecţiile sunt mai monotone,
mai puţin atractive, profesorul trebuie să asigure totuşi o densitate suficient de mare pentru
evitarea apariţia senzaţiei de frig.
Avantajul predării înotului în apa adâncă este că, după însuşirea primelor elemente din
tehnica procedeului de înot, progresul elevilor este neîntrerupt. Participarea activă şi motivaţia
elevilor la lecţie creşte pe măsură ce reuşesc să însuşească elementele predate. Din acest
motiv, mulţi specialişti preferă această variantă, cu toate că efortul depus în primele lecţii este
mult mai mare decât în cazul predării înotului în apă mică.
În cazul predării înotului în apă adâncă se poartă discuţii asupra utilităţii folosirii
mijloacelor de susţinere. Aceste mijloace sunt colaci sau fluturaşi, confecţionate din cauciuc
sau material plastic, ce se aplică în jurul toracelui sau braţelor elevilor. Folosirea acestor
materiale dau o flotabilitate mai mare corpului, reduce posibilitatea apariţiei fricii la primele
contacte cu apa.
Avantajul folosirii lor este, în primul rând, o siguranţă mai mare a elevilor, deci şi o
atenţie mai mică în această privinţă din partea instructorului. Folosirea lor presupune o
verificare la începutul fiecărui lecţii a dimensiunilor (diametrelor), ca ele să fie potrivite
pentru fiecare elev, să fie în stare bună, să nu piardă aer, pentru a feri elevul de eventuale
accidente.
De la lecţie la lecţie, cantitatea de aer introdus în aceste mijloace trebuie să fie mai
mică, pentru a ajunge la o poziţie de plutire normală şi pentru a putea executa mişcările
segmentelor cât mai apropiate de tehnica procedeului de înot. Şi în acest caz, chiar dacă elevul
a însuşit primele elemente de înot şi cantitatea de aer în fluturaşii de pe braţe este
nesemnificativă, în momentul abandonării lor poate duce la reapariţia fricii de apă. Din acest
motiv, aceste materiale sunt folosite din ce în ce mai puţin în procesul de predare a înotului.
Folosirea lor este recomandată la vârste mici (preşcolari), în special în cadrul familiei
în timpul liber (vara), la mare sau diferite ocazii, contribuind în mare măsură la acomodarea
copilului cu apa, ceea ce constituie un mare avantaj în cazul înscrierii lui la un curs de
iniţiere în înot.
57
11.3.2. Mijloacele predării înotului
Mijloacele folosite în procesul de instruire sunt, de fapt, instrumente cu care acţionăm
asupra elevului pentru obţinerea scopului propus. În procesul de iniţiere în înot, aceste
mijloace sunt exerciţii pregătitoare care se pot grupa în două mari categorii: exerciţii pe uscat
şi exerciţii în apă.
Exerciţiile pe uscat se împart, la rândul lor, în funcţie de scopul urmărit, în:
- Exerciţii de gimnastică folosite pentru prelucrarea aparatului în vederea efortului
depus, pentru dezvoltarea anumitor calităţi motrice, în special mobilitatea în articulaţia
scapulo-umerală şi a gleznei şi, dacă este cazul, pentru dezvoltarea forţei membrelor
superioare şi inferioare, exerciţii de coordonare.
- Exerciţii pregătitoare pentru învăţarea elementelor componente ale tehnicii unui
procedeu de înot. Ele imită, de fapt, mişcările de vâslire ale braţelor şi picioarelor, contribuind
astfel la însuşirea formei, modelului de mişcare pe care urmează să le execute în apă.
Folosirea exerciţiilor pe uscat este importantă în procesul de iniţiere. Pe de o parte,
reprezentarea mişcărilor este uşurată, elevii nu sunt preocupaţi, deranjaţi de apă, înţeleg mai
bine explicaţiile şi corectările profesorului, se pot concentra asupra executării corecte a
mişcărilor. Pe de altă parte, profesorul poate observa mai uşor modul în care se execută
mişcările, ritmul şi corectitudinea lor.
Exerciţiile pe uscat se folosesc de foarte multă vreme în procesul de iniţiere (din sec.
al XIX-lea), dovedindu-şi eficienţa. Ele se folosesc în prima parte a lecţiei de înot, dar şi în
timpul lecţiei; în cazul corectărilor individuale, atunci când este necesar, elevul poate fi scos
din apă pentru a repeta mişcarea incorectă pe uscat. Trebuie menţionat că, prin exerciţiile
pregătitoare pe uscat, se însuşeşte forma mişcărilor, traiectoria palmelor în timpul vâslirii,
poziţia coatelor, dar pe uscat lipseşte rezistenţa apei care se opune segmentului de vâslire,
lipseşte forţa ascensională a apei, deci acţionează alte grupe musculare pe uscat decât în apă,
nu se poate obţine simţul apei sau expiraţia acvatică.
Această categorie de exerciţii contribuie la învăţarea înotului, ele fiind completate cu
exerciţiile în apă.
Exerciţiile pregătitoare în apă se pot împărţi şi ele în mai multe categorii:
- Exerciţii de acomodare cu apa, care au ca scop obişnuirea elevului cu acest mediu
nou - apa, în care elevul urmează să-şi desfăşoare activitatea. Prin exerciţiile şi
jocurile de acomodare se urmăreşte eliminarea reţinerii sau fricii de acest mediu
neobişnuit, acceptarea unor senzaţii noi (umiditatea, temperatura, presiunea, forţa
ascensională, senzaţia de plutire, etc., precum şi expiraţia acvatică), capacitatea de
58
orientare în apă. Din acest punct de vedere, acomodarea cu apa este o etapă
obligatorie înaintea învăţării mişcărilor de înot.
- Exerciţii pregătitoare pentru învăţarea înotului. În această categorie sunt cuprinse
exerciţiile pentru însuşirea elementelor componente ale tehnicii unui procedeu de
înot. Deosebim exerciţii pentru mişcarea picioarelor, pentru mişcarea braţelor, de
coordonare între mişcările de braţe şi de picioare, coordonarea mişcărilor cu
respiraţia.
Exersarea separată a mişcărilor de picioare şi de braţe duce spre automatizarea
mişcărilor, ceea ce uşurează învăţarea coordonării lor, ca în final să se ajungă la executarea
procedeului global.
În procesul învăţării unui procedeu de înot se va acorda în permanenţă atenţie deosebită
corectării greşelilor, pentru a evita fixarea lor, astfel încât automatismul să se realizeze numai
după însuşirea corectă a mişcărilor executate separat.
59
această greşeală, totodată se corectează poziţia corpului şi creşte eficienţa mişcării
segmentelor.
Corectarea greşelilor este prezentă de la primele lecţii de iniţiere. Se poate face
individual sau pentru toată grupa de elevi, în funcţie de aprecierea profesorului. În toate
cazurile, corectarea trebuie să se facă pentru o singură greşeală, elevii nu se pot concentra
asupra corectării mai multor greşeli în acelaşi timp. Profesorul va atrage atenţia asupra uneia
sau maximum două greşeli.
Pentru corectarea greşelilor se vor relua exerciţiile pregătitoare pe uscat şi în apă; în
cazul corectărilor individuale, elevul poate fi scos din apă pentru explicaţii suplimentare şi
exerciţii pe uscat, continuând în apă individual cu exerciţii specifice pentru învăţarea corectă a
mişcării respective. Apostrofarea repetată a unui elev în acelaşi lecţie pentru o greşeală
trebuie evitată, pentru a nu descuraja elevul respectiv. Pentru a nu crea senzaţia de
inferioritate, este preferabil să se explice întregului grup de elevi mişcarea respectivă.
d) Sumar
În cadrul acestui modul au fost prezentate anterior.
e) Sarcini şi teme ce vor fi notate
Enumeraţi factorii care influenţează formarea deprinderilor specifice la înot.
Definiţi condiţiile necesare unui curs şi modul de alcătuire a grupelor de iniţiere.
Definiţi caracteristicile lecţiei de înot.
Enumeraţi şi definiţi metodele şi mijloacelor folosite în lecţia de înot.
f) Bibliografie modul
1. Maglischo E.W. – 2003, Swimming Fastest – The essential reference on technique, training, and
program design, Ed. Human Kinetics, USA
2. Olaru, M. – 1982, Înot – tehnică, metodică, organizare, Ed. Sport - Turism, Bucureşti
3. Guzman, R. – 2007, The Swimming Drill Book, Ed. Human Kinetics, USA
60
Scopul acestui modul este descrierea masurilor de prevenire a accidentelor prin înec şi
a metodelor folosite ca prim ajutor în aceste situaţii.
61
în acest sens şi se va ţine cont de posibila leziune de coloană cervicală,
- timpul necesar scoaterii victimei din apă, se va suspiciona leziunea de coloană
cervicală, timpul optim fiind în primele 4-5 minute de la submersie, dacă inima continuă să bată (1
minut sub apă, şansele de supravieţuire sunt de 98%, iar la10 minute sub apă - şansele de supravieţuire
sunt de 1%);
- eliberarea imediată a cailor aeriene superioare şi începerea ventilaţiei precoce în
condiţii de siguranţă pentru salvator (se administrează ventilaţii timp de un minut dacă victima poate fi
adusă la mal în mai puţin de 5 minute se continuă ventilaţiile, iar dacă distanţa este mai mare se
ventilează încă un minut şi se încearcă aducerea la mal într-un timp cât mai scurt);
- ventilarea eficientă prin metoda „gură la nas” (în aceste situaţii voma este un
fenomen frecvent), nu se va încerca „drenarea plămânilor”;
- se vor lua măsuri de restabilire a echilibrului termic (îndepărtarea hainelor ude,
acoperirea cu pături uscate sau cu folie de supravieţiure.
În situaţiile care impun resuscitarea cardio-respiratorie aceasta se va realiza conform
protocolului în vigoare şi victima va fi transportată de urgenţă la cea mai apropiată Unitate de Primire
Urgenţe (UPU).
Începerea resuscitării nu este condiţionată de tipul de apă în care s-a întâmplat accidentul.
După depăşirea accidentului acvatic în următoarele 1-2 zile persistă pericolul constituirii edemului
pulmonar, independent de compoziţia chimică a apei aspirate (înecul secundar).
62
tracţionează mandibula pentru a evita muşcarea degetelor salvatorului de către victimă. Deschiderea
căilor aeriene se realizează prin extensia capului şi ridicarea bărbiei.
Salvatorul se va opri din RCP doar pentru a căuta semnele vitale (o dată la 2 minute) sau dacă
victima prezintă mişcări sau respiraţii spontane; în alte circumstanţe RCP continuă până la epuizarea
salvatorului sau apariţia personalului specializat.
63
d) Sumar
În cadrul acestui modul au fost prezentate anterior.
e) Sarcini şi teme ce vor fi notate
Definiţi înecul şi cauzele acestui accident.
Enumeraţi condiţiile necesare pentru ca acordarea primului ajutor în caz
de înec să aibă şanse de reuşită.
Enumeraţi şi descrieţi etapele suportului vital de bază.
f) Bibliografie modul
1. Zamora, E., Zamora, E.D., Popescu, A. – 2004, Primul ajutor medical în educaţie fizică,
sport şi kinetoterapie, Ed. GMI, Cluj-Napoca
2. SMURD – 2010, Introducere în medicina de urgenţă prespitalicească
64
destinat cu prioritate sportivilor), prevăzut cu puncte de ancorare a capetelor de culoar,
dispozitive de „sparge val”, locuri de amplasare a stâlpilor de marcaj, tribune, etc.
Printre cerinţele minimale pe care trebuie să le îndeplinească orice bazin se numără
următoarele:
- pH-ul apei trebuie să fie 7,2;
- temperatura minimă 24ºC (norma de concurs stabilită prin regulamentul FINA),
maximă 27ºC (norma uzuală întâlnită în cazul lecţiilor care durează 1,5-2 ore); temperaturi
mai mici sau mai mari nu sunt recomandate pentru realizarea regimului de înot sportiv;
- apa să aibă o claritate bună (transparentă), puritatea acesteia să fie asigurată prin
tratarea fizico-chimică cu substanţe dezinfectante (hipoclorit), coagulante (alaunul), care
distrug algele microscopice (sulfatul de cupru); se admite că apa care intră în sistemul de
filtrare trebuie să aibă conţinutul de suspensii între 10-30 mg/l;
- aer nepoluat industrial în bazinele acoperite, trebuie să aibă o temperatură superioară
apei cu până la 5ºC (controlată la 1,5 m deasupra nivelului apei), umiditatea de maximum
60% (pentru prevenirea fenomenului de condensare);
- iluminarea naturală să fie asigurată prin amplasarea din construcţie a laturii lungi a
bazinului pe direcţia est-vest, iar cea artificială să fie omogenizată la o putere de 50-150 lucşi;
- acustica - va fi reglată pentru prevenirea formării ecoului (materiale absorbante a
undelor sonore aplicate pe pereţii laterali ai bazinului);
- spaţiul de circulare - pe fiecare latură a bazinului, de minimum 2 m, fiind placat cu
gresie antiderapantă la o înclinare uşoară spre exterior pentru a preveni scurgerea apei
marginale în bazin;
- tribune pentru public - cel puţin pe o latură lungă a bazinului, cu amenajări destinate
dirijării diferenţiate pentru sportivi şi public;
- vestiare separate pentru ambele sexe, cu acces la grupul sanitar, duşuri, saună,
încăperi de tranzit;
- grup social - spaţii şi încăperi destinate circulaţiei publicului, sportivilor, comerţului
cu articole de specialitate sau produse alimentare, facilităţi de transmisie TV-radio,
comunicaţii telefonice, precum şi alte amenajări ca urmare a afluenţei de vizitatori şi
solicitanţi (parcare auto, staţii pentru transport în comun, etc.).
65
- lungimea interioară a cuvei standard trebuie să fie de 50,000 + 0,030 m, măsurată la
locul unde sosesc sau întorc înotătorii, având montate panourile de contact ale instalaţiei
electronice de cronometraj; (toleranţa de 0,030 m este admisă pe o porţiune de 30 cm înălţime
deasupra apei şi 80 cm sub nivelul acesteia);
- pereţii laterali amplasaţi sub un unghi drept cu suprafaţa apei, construiţi din materiale
rigide (beton, placat cu gresie antiderapantă până la o adâncime de 0,800 m, pentru a oferi
siguranţă la întoarcerile (împingerile) înotătorilor; la o adâncime de 120 cm de suprafaţa apei
vor fi construite praguri de sprijin cu o lăţime de 10-15 cm (sprijin pentru picioare când
înotătorul se află oprit la margine);
- scurgerile de „prea plin” şi „sparge val” sunt amplasate, de regulă, pe laturile lungi,
diminuarea facilitând deversarea apei în exces, a valurilor formate, etc.
66
- Panourile de contact ale instalaţiei de cronometraj electronic sunt nişte plăci cu
dimensiunile de 240 x 90 x 1 cm şi se montează astfel încât o porţiune de 30 cm să fie
deasupra apei, respectiv 60 cm sub nivelul acesteia.
Marcajul sub apă este realizat prin trasarea pe fundul cuvei, central fiecărei suprafeţe
care delimitează culoarul, a unei linii distinct colorată, având lăţimea de 0,20-0,30 m şi o
lungime de 46 m (având fiecare capăt la 2 m depărtare de marginea bazinului). La fiecare
extremitate, linia de fund va fi terminată cu o bară în „T” (1 m) la o distanţă, deci, de 2 m de
perete.
67
- încălzirea şi tratarea apei – instalaţii de încălzire a apei (fie prin cazane proprii, fie
prin sistemul de încălzire urbană), instalaţii de filtrare şi tratare chimică a apei (recircularea
apei în sistem închis, pompare), materiale pentru curăţenia bazinului şi a cuvei (aspiratoare de
fund, perii, mături, săpun, detergenţi);
d) Sumar
În cadrul acestui modul au fost prezentate anterior.
f) Bibliografie modul
1. Cartea Federaţiei FRNPM 2009-2012 – (Up-date 01.Nov.2010 v. 2) -
http://www.swimming.ro/articol/regulamente-NATATIE-48/
68
Anexe
a) Bibliografia completă a cursului
Bălan, V. 2005, Jocuri dinamice în apă, Ed. Cartea universitară, Bucureşti
Bîltac, Gh., Rusu, 2008, Hidrokinetoterapie, Ed. Universitaria, Craiova
L.
Brody, L.T., 2009, Aquatic exercise for rehabilitation and training, Ed. Human Kinetics,
Geigle, P.R. USA
Cesari, J., Gage, 2001, Teaching infant and preschool aquatics, Ed. Austswim Inc.,
R., et al. Australia
Contea, D. 2009, Înot – suport de curs, FEFS - UBB
Cordun, M., Cirlă, 1999, Hidrokinetoterapia în afecţiunile reumatismale, Bucureşti
L, et al.
Costil, D.L. 1992, Swimming – Handbook of Sports Medicine and Science, Ed.
Maglischo, E.W. Blackwell Scientific Publication, Oxford
Richardson, A.B.
Counsilman, J. E. 1994, The New Science of Swimming, Ed. Prentice Hall, Englewood
Counsilman, B. E. Cliffs, New Jersey 07632, USA
Dragnea, A., ????, Exerciţii cu aparate elastice, Ed. Consiliului naţional pentru educaţie
Atanasiu, C. fizică şi sport, Bucureşti
Foss, M.L., 1998, Physiological basis for exercise and sport – sixth edition, Ed. WCB
Keteyian, S.J. McGraw-Hill Intern,
Friel, J. 2009, The Triathlete’s Bible – 3rd edition, Ed. Velo-Press, Colorado, USA
Guzman, R. 2007, The Swimming Drill Book, Ed. Human Kinetics, USA
Hannula, D., 2001, The Swim Coaching Bible, Ed. Human Kinetics, USA
Thornton, N.
Hannula, D. 2003, Coaching Swimming Successfully – second edition, Ed. Human
Kinetics, USA
Iacovlev, V. 1981, Jocuri pentru copii, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti
Langhlin, T., 2004, Total Immersion – The revolutionary way to swim better, fester, and
Delves, J. easier – Revised and Updated, Ed. Fireside, New York, USA
Lucero, B. 2009, The Best 100 Swimming Drills, Ed. Meyer and Meyer Sport, UK
Maglischo E.W. 2003, Swimming Fastest – The essential reference on technique, training,
and program design, Ed. Human Kinetics, USA
Maughan, R., 2004, The biochemical basis of sport and performance, Ed. Oxford
Gleeson, M. University Press
Mecleod, I. 2010, Swimming Anatomy, Ed. Human Kinetics, USA
Montgomery, J., 2009, Mastering Swimming – your guide for fitness, training, and
Chambers, M. competition, Ed. Human Kinetics, USA
Noble, J., Cregeen, 2009, Swimming games and activities, Ed. A&C Black, London
A.
Olaru, M. 1982, Înot – tehnică, metodică, organizare, Ed. Sport - Turism, Bucureşti
Robert G. Price 2005, The Ultimate Guide To Weight Training for Swimming – second
edition, Ed. Price World Publishing, USA
Rodomista, K. 2006, 101 cool pool games for children, Ed. Bound and Bang Printing,
Brainerd, Minesota
Sweetenham, B., 2003, Championship Swim Training – Workouts and programs from the
Atkinson, J. world’s #1coach, Ed. Human Kinetics, USA
Zamora, E. 2004, Primul ajutor medical în educaţie fizică, sport şi kinetoterapie, Ed.
Zamora, E.D. GMI, Cluj-Napoca
69
Popescu, A.
*** http://www.google.ro/search?hl=ro&q=resuscitarea+cardiopulmonara&bav
– vizitat in 01.05.2011, orele 14-18.
*** Cartea Federaţiei FRNPM 2009-2012 – (Up-date 01.Nov.2010 v. 2) -
http://www.swimming.ro/articol/regulamente-NATATIE-48/
70