Sunteți pe pagina 1din 70

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA

Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la Distanţă


Facultatea de Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport
Specializarea: Educaţie fizica şi sportivă
Forma de învăţământ: ZI

SUPORT DE CURS

ANUL II

Semestrul 4

Cluj – Napoca
2020
I. Informaţii generale despre curs, seminar, lucrare practică sau laborator

a) Informaţii despre curs:


Titlul disciplinei: Stagiu de aplicații practice în mediul acvatic
Codul: YLR3043
Anul şi semestrul de desfăşurare a cursului: Anul II, semestrul 4
Tipul cursului: Obligatoriu
Număr de credite: 3
Locul de desfăşurare: Facultatea de Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport
Programarea în orar a activităţilor: conform orarului

b) Informaţii despre titularul de curs, seminar, lucrare practică sau laborator:


Curs şi lucrări practice: Conf. dr. Nicolae Horaţiu POP
Nume şi titlul ştiinţific: Conf. dr. Nicolae Horaţiu POP
Informaţii de contact: e-mail: nicolaehoratiupop@gmail.com
Ore de consultaţii: Conform cu orarul afişat la sala E.10 (Complex Nataţie
Universitas)

c) Descrierea disciplinei:
Obiectivele cursului / disciplinei:
Cursul vizează cunoaşterea principalelor probleme cu care se confruntă cursanţii din
grupele de iniţiere în înot, a conceptelor teoretice şi soluţiilor practice din domeniul nataţiei.
Cursul asigură următoarele aspecte:
- scurt istoric al activităţilor nautice
- consideraţii generale nataţie;
- aspecte legate de statica şi dinamica fluidelor;
- aspecte legate de fiziologia efortului specific mediului acvatic;
- probleme generale legate de deplasarea în apă prin înot;
- tehnica procedeelor clasice de înot;
- tehnica startului, întoarcerilor şi finişurilor în procedeele clasice de înot;
- problematica lecţiei de înot;
- aspecte legate de regulamentul competiţional şi dotările piscinelor olimpice impuse
de regulamentul FINA;

2
- măsuri de siguranţă şi prevenire a accidentelor prin înec.

Conţinutul disciplinei:
Disciplina se axează pe expunerea următoarelor aspecte:
- Definirea nataţiei;
- Definirea conceptelor fiziologice, biomecanice şi de mecanica fluidelor;
- Expunerea teoretică a tehnicii şi metodicii de predare a procedeelor clasice de înot;
- Expunerea teoretică a tehnicii şi metodicii de predare a startului, întoarcerilor şi
finişurilor în procedeele clasice de înot;
- Stabilirea criteriilor de formare a grupelor de iniţiere şi stabilirea metodelor
folosite în cadrul lecţiei;
- Noţiuni de bază legate de siguranţă şi prevenire a accidentelor prin înec necesare
profesorului de educaţie fizică şi sport.

Competenţe dobândite prin absolvirea disciplinei:


- Însuşirea procedeelor de înot competiţionale (craul, spate, bras şi fluture).
- Formarea capacităţii de a demonstra şi conduce exerciţii analitice specifice
procedeelor de înot.
- Formarea capacităţii de a demonstra şi conduce lecţii de iniţiere şi consolidare a
procedeelor craul, spate, bras şi fluture.

d) Organizarea temelor în cadrul cursului


Disciplina este structurată pe următoarele capitole:
- Scurt istoric al activităţilor nautice;
- Date generale legate de biomecanică, fiziologie şi mecanica fluidelor;
- Tehnica procedeelor competiţionale, startului, întoarcerilor şi finişurilor;
- Metodica predării înotului;
- Măsuri de prim ajutor în accidentele prin înec;
- Regulamentul F.I.N.A.

e) Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs


Cursul impune întâlniri cu cadrul didactic în vederea parcurgerii modulelor practice,
dar şi studiul individual. Necesitatea parcurgerii materialelor bibliografice, în studiul

3
individual, şi prezenţa la lucrările practice vor crea o imagine completă asupra acestei
discipline.
Parcurgerea succesivă a informaţiei, în ordinea indicată, va permite studentului
rezolvarea sarcinilor sugerate la finalul fiecărui modul.

f) Materiale bibliografice obligatorii


1. Costill, D.L., Maglischo, E.W., Richardson, A.B. (1992) Swimming, Oxford: Blackwell
Scientific Publication
2. Counsilman, J.E., Counsilman, B.E., (1994) The new science of swimming, New-Jersey:
Prentice Hall
3. Hannula, D., Thornton, N., (2001) The swim coaching bible, USA: Human Kinetics
4. Montgomery, J., Chambers, M., (2009) Mastering swimming, USA: Human Kinetics
5. Vasile, L., (2007) Înot pentru sănătate, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.
6. Olaru, M., (1982) Înot, Bucureşti: Editura Sport Turism
7. Foss, M.L., Keteyian, S.J. – (1998) Physiological basis for exercise and sport – sixth
edition, USA: WCB McGraw-Hill
8. Lucero, B. – 2009, The Best 100 Swimming Drills, Ed. Meyer and Meyer Sport, UK
9. Maglischo, E.W., (1993) Swimming even faster, USA: Mayfield
10. Maglischo, E.W., (2003) Swimming fastest, USA: Human Kinetics
11. Szatmari, L., Ceontea, D., Pop, N.H., Baloga, I., (2009) Înot – Suport de curs. Lucrări
practice, Uz intern

g) Materiale şi instrumente necesare pentru curs


În vederea participării la un nivel optim la activităţile cursului, este recomandat ca studenţii să
aibă acces la următoarele resurse:
- calculator conectat la internet (pentru a putea accesa conţinutul cursului şi pentru a
putea participa interactiv pe parcursul derulării acestuia)
- imprimantă (pentru materialele suport, a temelor redactate, etc.)
- acces la resursele bibliografice (abonament la Biblioteca Centrală Universitară)
- acces la echipamente de fotocopiere

h) Politica de evaluare şi notare


Evaluarea studenţilor se va efectua:
Examen scris în sesiunea de examene – 50 % din nota finală;

4
Examen practic – 50 % din nota finală.

i) Elemente de deontologie academică


Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică:
- Prezenţa la ore este obligatorie pentru toţi studenţii;
- Orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancţionată cu anularea sesiunii de
examene pentru studentul în cauză;
- Rezultatele finale vor puse la dispoziţia studenţilor on-line, prin utilizarea site-ului
facultăţii;
- Contestaţiile se vor soluţiona în maxim 24 de ore de la afişarea rezultatelor;

j) Strategii de studiu recomandate


Parcurgerea sistematică a modulelor cuprinse în cadrul cursului sunt recomandate,
punându-se accent pe pregătirea individuală continuă a studenţilor şi pe evaluările formative
pe parcursul semestrului. Se recomandă cursanţilor alocarea unui număr de cel puţin 48 de ore
pentru parcurgerea şi însuşirea cunoştinţelor necesare promovării cu succes a acestei
discipline.

Observaţii:
Prezentul material nu este suficient pentru promovarea examenului. Trebuie parcursă întreaga
programă cu bibliografia corespunzătoare.

II. Suportul de curs

Modul 1: Istoria activităţilor nautice

a) Scopul şi obiectivele modulului


Scopul acestui modul este familiarizarea cursantului cu conceptul activităţilor nautice.
Ca obiective, se va prezenta evoluţia activităţilor nautice de-a lungul timpului.
b) Schema logică a modulului

Acest modul este compus din două subcapitole: primul subcapitol are ca scop
prezentarea apariţiei şi evoluţiei activităţilor nautice. Al doilea subcapitol prezintă
Inovaţiile în domeniul înotului

5
c) Conţinutul informaţional detaliat

1.1. Istoric
Răspândirea înotului pe mapamond este influenţată de preocupările oamenilor,
condiţiile geografice şi de condiţiile climaterice.
Înotul este documentat încă din perioada preistorică; primele atestări ale înotului sunt
picturi datând din epoca de piatră, de acum ca. 7000 de ani. Referinţele scrise datează din
jurul anului 2000 î.Hr. Unele dintre cele mai vechi referinţe apar în Gilgamesh, Iliada,
Odiseea, Biblie, Beowulf şi alte legende.
În 1578, lingvistul german Nikolaus Wynmann a scris prima carte despre înot:
„Înotătorul sau un dialog despre arta înotului” (Der Schwimmer oder ein Zwiegespräch über
die Schwimmkunst). Înotul competiţional în Europa a debutat în jurul anului 1800, utilizându-
se în principal procedeul bras. În 1873, John Arthur Trudgen a introdus procedeul „trudgen”
în competiţiile de înot din vest, copiind procedeul craul practicat de indigenii americani.
Datorită aversiunii britanice pentru stropit, Trudgen a înlocuit mişcarea de picioare
alternativă caracteristică procedeului craul cu o mişcare de forfecare.
Înotul a fost disciplină olimpică în cadrul primelor JO moderne din Atena în 1896. În
1902, Richard Cavill a introdus procedeul craul în occident.
În 1908, a fost înfiinţată federaţia mondială de înot (Fédération Internationale de
Natation (FINA).
Procedeul fluture a fost dezvoltat în anii 1930, fiind în prima fază o variantă a
procedeului bras, până când a fost acceptat ca şi procedeu separat în 1952.

1.1.1. Preistoric
În platoul Gilf Kebir din sud-vestul Egiptului, lângă Wadi Sora şi graniţa cu Libia, au
fost găsite picturi rupestre în „Caverna înotătorilor”. Aceste picturi par a înfăţişa procedeul
bras sau mişcări în apă caracteristice câinilor, fiind însă posibil ca mişcările să aibă o
însemnătate ritualică, fără legătură cu înotul.
Această peşteră apare şi în filmul Pacientul Englez.

1.1.2. Evul Mediu până în 1800


Înotul a fost iniţial una dintre cele şapte îndemânări ale cavalerilor din evul mediu,
inclusiv înotul cu armura. Având în vedere faptul că înotul era practicat nud, acesta a devenit

6
tot mai puţin popular pe măsură ce societatea devenea mai conservatoare în timpul erei
moderne timpurii.
De exemplu, un document juridic din Germania din secolul XVI interzicea înotul
public nud (expunând totul) la copii.

1.1.3. Era preolimpică până în 1897


În 1804, a fost inventată centura flotoare de către W. H. Mallison, echipamentul fiind
cunoscut sub denumirea de „prietenul marinarului” în acele timpuri. Centurile flotoare ocupau
un spaţiu vital pe vapoare, iar marina Statelor Unite se temea că echipamentele vor fi utilizate
de marinari pentru a dezerta.

1.1.4. Era Olimpiadei Moderne după 1896


Jocurile Olimpice au avut loc în 1896 la Atena, fiind o competiţie exclusiv pentru
participanţi masculini. Pentru competiţia de înot au fost pregătite şase probe, însă au fost
disputate doar patru probe: 100 m, 500 m şi 1200 m liber şi 100 m pentru navigatori.
În sens larg, care cuprinde toate acţiunile motrice ale omului în apă indiferent de scopul
urmărit, înotul se poate defini ca fiind capacitatea omului de a se menţine şi de a înainta pe
suprafaţa apei fără sprijin exterior.
Poziţia corpului, mişcările braţelor şi a picioarelor în timpul înotului sunt naturale, de
aceea putem să spunem că înotul este, de fapt, adaptarea mişcărilor de pe uscat la mediul
acvatic.

1.2. Inovaţii în domeniul înotului

Studiul ştiinţific al înotului a început odată cu David Armbruster, un antrenor de la


Universitatea Iowa, care în 1928 a filmat înotătorii sub apă. Japonezii au folosit, de asemenea,
fotografii subacvatice, dominând JO de vară din 1932. Armbruster a studiat, de asemenea, o
problemă a procedeului bras, unde înotătorul era încetinit semnificativ în timp ce ducea
braţele spre înainte pe sub apă. În 1934, Armbruster a perfecţionat metoda, aducând braţele
spre înainte pe deasupra apei. Deşi această tehnică „fluture” era dificilă, a adus îmbunătăţiri
majore în ceea ce priveşte viteza. Un an mai târziu, în 1935, Jack Sieg, un înotător de la
Universitatea Iowa, a dezvoltat o tehnică înotând într-o parte şi cu bătaia de picioare
simultană precum coada unui peşte, modificând ulterior tehnica şi înotând cu faţa în jos.
Armbruster şi Sieg au combinat aceste tehnici, dezvoltând o variantă a procedeului bras,

7
numită fluture cu două bătăi de picioare per ciclu, numită bătaia cozii delfinului. Cu această
tehnică Sieg a înotat 100 yarzi (91 m) în 1:00.2.

La Jocurile Olimpice de la Atena din 2004, Michael Pheps câştigă şase medalii de aur
şi se apropie de recordul de şapte medalii de aur deţinut de sportivul american Mark Spitz din
1972. Jocurile Olimpice desfăşurate la Beijing în 2008, au reprezentat apogeul carierei
înotătorului american care a reuşit să-şi doboare recordul anterior şi pe cel al lui Mark Spitz,
câştigând nu mai puţin de 8 medalii de aur.
În perioada 2008-2010 modelul de costum „LZR Racer” al producătorul de articole
sportive Speedo a condus la multe recorduri mondiale în 2008 şi 2009. În urma discuţiilor
despre o „luptă a materialelor“ în înot şi „doping tehnic“, FINA a decis în martie 2009 în
cadrul aşa numitului Dubai Charter reguli noi pentru costumele de înot.

1.3. Înotul în România

Primele bazine din Bucureşti sunt construite în anii 1930, (Bazinul Tirul, Bazinul
Kiseleff şi Ştrandul Bragadirul). Tot atunci vor lua naştere şi primele asociaţii sportive cu
secţii de înot din Bucureşti (Viitorul Dacia, Rapid (CFR) şi Sportul Studenţesc.
Spre deosebire de Bucureşti, în Transilvania există o tradiţie şi sunt secţii puternice,
dintre care sunt amintite: Universitatea Cluj, Tenis Club Cluj, Haggibor, NSE – Oradea, MSE
- Tg. Mureş şi ILZA – Timişoara. Tot de aici vine si primul record naţional la 100 m liber
înregistrat de Ladislau Gusztav (Cluj) – 1:16 la 100 m liber, iar primul român care coboară
sub bariera celor 60 de sec, pe aceeaşi proba este Titus Groza în 1951.
În 21 decembrie 1930, se constituie Federaţia Română de Înot sau Federaţia Română
de Nataţie, care se afiliază la UFSR (Uniunea Federaţiilor de Sport din România) în 1933. În
1940, Federaţia Română de Sporturi Nautice (FRSN) se uneşte cu Federaţia Română de Înot
(FRI) formând Federaţia de Sporturi pe Apă (FRSA).
Din 1945, Campionatele Naţionale s-au ţinut anual, până în 2011, organizându-se,
astfel 67 de ediţii, majoritatea desfăşurate în Bucureşti.
După 1950 sportivii români au acces spre Campionate Balcanice, Europene, Mondiale sau
Jocuri Olimpice.
Dintre cele mai importante sunt participarea la J.O. de la Helsinki, în 1952,
participarea primului român la o competiţie oficială, Melbourne 1956 – prima participare într-
o finală olimpică, la Moscova în 1980.

8
La J.O. de la Sydney în anul 2000, Diana Mocanu cucereşte, pentru prima dată în
istoria nataţiei româneşti, două medalii olimpice de aur, la proba 100m spate (1'00"21), proba
în care stabileşte în premieră un nou record olimpic, şi la 200m spate (2'08"16). La J.O. de la
Atena în anul 2004, Camelia Potec cucereşte aurul olimpic la 200m liber (1'58"03).
Înotul de fond şi mare fond şi făcut resimţită prezenţa în România în 1912 când a fost
organizată prima ediţie a unui concurs de acest gen, pe Dunăre între Macin şi Ghecet (13
Km.), devenind tradiţională în 1923, când cursa s-a desfăşurat între Brăila - Galaţi.
În 1990 se înfiinţează pentru prima dată Federaţia Romana de Polo, de sine stătătoare
(după site-ul Federaţiei Române de Nataţie).

d) Sumar
În cadrul acestui modul s-au realizat obiectivelor menţionate anterior.

e) Sarcini şi teme ce vor fi notate


• Precizaţi vechimea şi forma primelor documentări ale înotului.
• Enumeraţi momentele importante fiecărei etape istorice.
• Precizaţi momentul iniţial al cercetării înotului şi a rezultatelor acestei
abordări.

f) Bibliografie modul
1. Contea Dan - 2009, Înot – suport de curs, FEFS – UBB
2. Costil, D.L., Maglischo, E.W., Richardson, A.B. - 1992, Swimming – Handbook of Sports
Medicine and Science, Ed. Blackwell Scientific Publication, Oxford
3. ***http://en.wikipedia.org/wiki/History_of_swimming
4. ***Cartea Federaţiei FRNPM 2009-2012 – (Up-date 01.Nov.2010 v. 2) -
http://www.swimming.ro/articol/regulamente-NATATIE-48/

Modul 2: Ramurile nataţiei

a) Scopul şi obiectivele modulului


Scopul acestui modul este familiarizarea cursantului cu conceptul activităţilor nautice.
Ca obiective, se vor atinge următoarele:
 Prezentarea ramurilor nataţiei;
 Prezentarea importanţei sociale a activităţilor nautice.

9
b) Schema logică a modulului
Acest modul este compus din două subcapitole: primul subcapitol are ca scop
detalierea ramurilor nataţiei, al doilea subcapitol are ca scop prezentarea importanţei sociale a
practicării înotului.
c) Conţinutul informaţional detaliat

2.1. Ramurile nataţiei

2.1.1. Înotul sportiv


Face parte din categoria sporturilor individuale, este practicat atât de bărbaţi, cât şi de
femei, scopul urmărit este de a parcurge o distanţă dată în timp cât mai scurt într-un procedeu
sportiv de înot, respectând prevederile regulamentului. Se organizează competiţii pe categorii
de vârstă şi pe sexe.
Probele competiţionale clasice (olimpice) se organizează în patru procedee de înot:
craul (liber), spate, fluture, bras.
- liber: 50, 100, 200, 400, 800, 1500 m
- spate: 50, 100, 200 m
- fluture: 50, 100, 200 m
- bras: 50, 100, 200 m
- probe individuale mixte: 200 şi 400 m
Probe de ştafetă:
- 4 x 100 m liber; 4 x 200 m liber
- 4 x 100 m mixt.
Competiţiile de înot, altele decât cele olimpice, organizează întreceri în bazin scurt (de 25 m).

În programul Jocurilor Olimpice, înotul figurează ca probă de concurs la alte două


ramuri sportive:

a. Pentatlonul modern
În programul Jocurilor Olimpice antice, a figurat din anul 708 î.Hr. o probă complexă
cunoscută sub numele de pentatlon.
Întrecerile se organizează atât la femei, cât şi la bărbaţi, în cinci probe după cum
urmează:
- Călărie – un traseu pe teren variat, cu o distanţă de 350-450 m, cu 12-15
obstacole fixe

10
- Scrimă – duel cu spada
- Tir – tragere cu pistolul cu aer comprimat de 4,5 mm, la o distanţă de 10 m de
ţinta statică (fiecare concurent are 20 de trageri cu 40 s/tragere)
- Înot – liber – 300 m
- Atletism – cros pe teren variat, din 2008 se parcurge distanţa de 4000 m (anterior
se alerga 3000 m).
b. Triatlon
Începuturile triatlonului sunt în Franţa anilor 1920. Cursele desfăşurate între anii 1920-
1930 se numeau „Les trois sports”, „La Course des Débrouillards” sau „La course des Touche
à Tout”.
Prima cursă modernă care include probele înot/ciclism/alergare sub numele de
‚triatlon’ a avut loc la Mission Bay, San Diego, California, în 25 septembrie 1974. La
eveniment au participat 46 de sportivi de la diverse cluburi sportive.
Triatlonul îşi face debutul ca disciplină olimpică la Jocurile Olimpice de vară Sydney
2000, cu următoarele probe olimpice: înot – 1.500 m (1.600 yarzi); ciclism – 40 km (24,9
mile); alergare – 10 km (6,2 mile).
De foarte mulţi ani se organizează competiţii de înot de mare fond foarte populare,
devenite tradiţionale, cum ar fi traversarea Canalului Mânecii, a lacului Ontario, între diferite
insule din Grecia sau Japonia, pe marile fluvii etc. Se pare că înotul de fond va fi introdus şi
în programul J.O.
Înotul subacvatic (cu labe de gâscă sau de delfin aplicate pe picioare şi cu tub de
respiraţie) este o ramură relativ nouă, nu este sport olimpic, dar se organizează sistematic
Campionate Europene şi Mondiale şi la această ramură a înotului, având în vedere răspândirea
ei tot mai mare.

2.1.2. Jocul de polo pe apă


Este disciplină olimpică din 1900, adiţia a II-a a J.O. Moderne, de la Paris, iar din
1930 este sub umbrela F.I.N.A.
Este un sport de echipă, practicat atât de bărbaţi, cât şi de femei, ce se dispută între
două echipe alcătuite din 7 jucători fiecare: 6 jucători de teren şi un portar, pe banca de
rezerve fiind încă maxim 6 jucători.
Obiectul de joc este mingea, spaţiul de joc e bazinul de înot. Scopul jocului este de a
învinge echipa adversă prin introducerea mingii în poartă.
Mingea este mânuită cu o mână sau cu oricare parte a corpului exceptând pumnul.

11
Este unul dintre primele jocuri care figurează în programul Jocurilor Olimpice.

2.1.3. Săriturile în apă de pe trambulină şi platformă


Sport individual, practicat de bărbaţi şi de femei, de pe trambulină de 1 m şi 3 m şi de
pe platforma de 5 m, 7,5 m şi 10 m.
Se apreciază complexitatea săriturilor (numărul de rotaţii executate în jurul axului
transversal al corpului – salturi şi în jurul axului vertical – şuruburi), precum şi corectitudinea
execuţiei. Nota acordată de arbitri se înmulţeşte cu gradul de dificultate al săriturii executate,
obţinându-se astfel punctajul final al concurentului.
Mai recent, pe lângă probele individuale a fost introdusă şi proba de perechi, doi
sportivi executând sărituri sincronizate.

2.1.4. Înotul sincron


Înotul sincron este cea mai tânără ramură a nataţiei, figurează în programul Jocurilor
Olimpice. Este practicat numai de femei, individual sau în grup. Se apreciază complexitatea
mişcărilor prezentate în program, expresivitatea şi estetica mişcărilor, sincronizarea lor,
precum şi concordanţa dintre conţinutul programului prezentat şi fondul muzical care
însoţeşte acest program. Punctajul obţinut este rezultatul sumei notelor acordate pentru
conţinutul tehnic şi impresia artistică.
Aceste subramuri ale nataţiei au un sistem competiţional şi organizatoric propriu,
fiecare având regulamente, metodici de iniţiere şi pregătire sportivă specifice. Forul suprem
de conducere este Federaţia Internaţională de Nataţie pentru Amatori (F.I.N.A.) la care sunt
afiliate toate statele participante la competiţiile internaţionale.

2.2. Importanţa socială a practicării înotului


De-a lungul istoriei umane, în toate formaţiunile sociale s-a acordat importanţă
însuşirii şi practicării înotului. Pentru a elucida problema importanţei înotului trebuie să
răspundem la întrebările „este important” sau „în ce scop” practicăm înotul.
În funcţie de scopul urmărit prin cunoaşterea şi practicarea înotului, putem sistematiza
importanţa lui astfel:

2.2.1. Competiţional
Numărul mare al probelor de înot, prin urmare şi numărul medaliilor ce se pot obţine
în marile competiţii internaţionale, în condiţiile în care activitatea sportivă se bucură de o

12
popularitate tot mai mare, performanţele din domeniului înotului sportiv duc la creşterea
prestigiului clubului, oraşului sau al ţării de unde provine înotătorul.

2.2.2. Aplicativ
Importanţa aplicativă a înotului este subliniată şi de faptul că staţiunile de odihnă de pe
litoral, precum şi bazinele de înot pentru public primesc aprobare de funcţionare numai în
cazul în care au angajaţi salvatori calificaţi, adică persoane care stăpânesc tehnicile de salvare
prin înot şi tehnicile de reanimare (prim ajutor).

2.2.3. Agrement
Pentru că practicarea înotului este accesibilă pentru toate vârstele măreşte importanţa
lui în privinţa activităţii de recreare. Nu are importanţă gradul de cunoaştere a tehnicii
procedeelor de înot, la copii predomină jocurile în apă, la adulţi şi la persoanele de vârsta a
treia parcurgerea unei distanţe mai mari sau mai mici, în funcţie de gradul de pregătire, de
starea biologică şi de dispoziţia de moment.

2.2.4. Terapeutic
Înotul, exerciţiile de înot se pot folosi în prevenirea şi tratarea diferitelor afecţiuni sau
deficienţe fizice, precum şi în reabilitarea, refacerea posttraumatică sau postoperatorie a unor
articulaţii, grupe musculare. În acest sens, înotul este considerat un mijloc asociat important al
kinetoterapiei.

2.2.5. Strategic
Cunoaşterea unor tehnici de înot este importantă în pregătirea armatei pentru a
diminua pierderile umane din cauza înecului. Există statistici, în special din al doilea război
mondial, în care pierderile de vieţi prin înec au fost mai mari decât prin luptele directe cu
armata duşmană.

2.2.6. În producţie
În toate perioadele istorice, cunoaşterea înotului a condiţionat sau a favorizat
practicarea unor meserii (pescuitul din barcă, navigaţia, culegerea scoicilor, a perlelor sau a
bureţilor). Şi în epoca modernă, cu toată dezvoltarea industriei şi a tehnicii, există o serie de
profesiuni în care înotul are un rol favorizant în obţinerea unor rezultate profesionale cât mai
bune.

13
d) Sumar
În cadrul acestui modul s-au realizat obiectivelor menţionate anterior.

e) Sarcini şi teme ce vor fi notate


• Enumeraţi ramurile nataţiei şi precizaţi specificul fiecăreia.
• Înotul prezintă diferite direcţii de utilizare, enumeraţile.

f) Bibliografie modul
1. Brody, L.T., Geigle, P.R. - 2009, Aquatic exercise for rehabilitation and training, Ed. Human
Kinetics, USA
2. Brody, L.T., Geigle, P.R. - 2009, Aquatic exercise for rehabilitation and training, Ed. Human
Kinetics, USA
3. Bîltac, Gh., Rusu, L. – 2008, Hidrokinetoterapie, Ed. Universitaria, Craiova
4. Cordun, M., Cirlă, L, et al. - 1999, Hidrokinetoterapia în afecţiunile reumatismale, Bucureşti

Modul 3: Aspecte fizice şi mecanice ale fluidelor

a) Scopul şi obiectivele modulului

Scopul acestui modul este prezentarea proprietăţilor fizice şi mecanice ale fluidelor.
Ca obiective, se vor atinge următoarele:
 Prezentarea proprietăţilor fizice ale fluidelor;
 Prezentarea proprietăţilor mecanice ale fluidelor;
 Prezentarea curgerii specifice a fluidelor.

b) Schema logică a modulului


Modulul este împărţit pe trei capitole: Proprietăţile fizice ale fluidelor, Mecanica fluidelor şi
Curgerea fluidelor

c) Conţinutul informaţional detaliat


3.1. Proprietăţile fizice ale fluidelor

3.1.1. Apa
Este un corp fluid ale cărui molecule de H 2 şi O se pot mişca liber. Structura
moleculară nu este foarte densă, iar forţele de coeziune nu sunt foarte puternice ca şi în cazul

14
substanţelor solide. Acestea dispun de o structură moleculară clară de tip „reţea”, ce se
formează datorită acţiunii forţelor de coeziune.

3.1.2. Presiunea hidrostatică


Prin forţe hidrostatice se înţeleg acţiuni mecanice ce acţionează din exterior asupra
unui corp scufundat parţial sau total într-un lichid. Acestea sunt în relaţie directă cu acţiunea
câmpului gravitaţional la care sunt expuşi corpul şi fluidul.
Presiunea hidrostatică depinde de greutatea specifică a lichidului şi de adâncimea de
scufundare.
De exemplu: apa curată din punct de vedere chimic, cu o temperatură de 4ºC, are o
greutate specifică de 1 g/cm3. Se poate calcula astfel presiunea conform formulei:

P = p x g x h + Pa

P – presiunea specifică a lichidului,


p – densitatea lichidului (kg/m3),
g – acceleraţia gravitaţională (9,81 m/s2),
h – adâncimea lichidului (m),
Pa – presiunea atmosferică (760 mmHg).

3.1.3. Forţa ascensională


Dacă se scufundă un corp într-un lichid, acesta pare că îşi pierde din greutate.
Astfel, asupra corpului trebuie că acţionează o forţă opusă forţei gravitaţionale. Acest
fenomen a fost cercetat cu mai bine de 200 de ani î.Hr. de către matematicianul şi fizicianul
grec Arhimede. Fără a cunoaşte principiile presiunii hidrostatice, Arhimede a găsit că
aparenta pierdere în greutate este egală cu greutatea lichidului dislocat.

Legea lui Arhimede


Un corp scufundat într-un lichid este împins de jos în sus cu o forţă egală cu
greutatea volumului de lichid dislocat de acel corp.

3.1.4. Flotabilitatea
Reprezintă diferenţa dintre greutatea reală a corpului în aer şi greutatea sa aparentă în
apă – ca efect al forţei lui Arhimede, proporţională cu diferenţa de densitate dintre corp şi apă
(Krausz et al., 2007).
Referitor la capacitatea de a înota, după cum rezultă din punctul de vedere al fizicii, starea de
umplere a plămânului are o importanţă crucială. În acest sens, nu este relevant ce greutate are
aerul din plămâni, mai importantă este modificarea de volum a toracelui, care apare prin
inspiraţie şi expiraţie. Prin inspiraţie creşte volumul, ceea ce duce la o reducere a greutăţii
specifice, în timp ce prin expiraţie volumul corpului se micşorează şi astfel greutatea specifică
se măreşte.

3.1.5. Centrul de greutate


Efectele asupra unui corp, care pot duce la o mişcare sau o modificare a mişcării, se
numesc forţe. Acţiunea lor este deseori localizată într-un anumit punct, ea are, deci, un punct
de aplicare. Şi acţiunea forţei gravitaţionale are un punct de aplicare într-un loc specific al

15
unui corp. De aceea se vorbeşte despre centrul de greutate. Dacă se aşează o axă prin centrul
de greutate S, atunci forţele gravitaţionale ce acţionează pe fiecare parte de masă provoacă
cupluri de forţă, a căror sumă vectorială este egală cu zero. De aceea corpul se află în
echilibru în fiecare poziţie (Gerthsen).

3.2. Mecanica fluidelor

3.2.1. Forţe de adeziune


Forţe de atracţie care acţionează asupra moleculelor aflate la interfaţa a două corpuri
sau medii diferite.
În cazul suprafeţei de separaţie în relaţie cu corpuri solide, tensiunea superficială poate
să fie şi negativă. Aceasta se petrece atunci când moleculele corpului solid atrag moleculele
fluidului.

3.2.2. Forţe de coeziune


Forţe de atracţie care acţionează asupra moleculelor aceluiaşi mediu lichid (cu valori
reduse) (Krausz et al., 2007).

a. Tensiunea de suprafaţă - este proprietatea generală a lichidelor de a lua o formă


geometrică de arie minimă în lipsa forţelor externe, datorată acţiunii forţelor de
coeziune dintre moleculele lichidului.

b. Coeficientul de tensiune superficială - este mărimea fizică egală cu lucrul mecanic


efectuat de forţele tensiunii superficiale pentru a mări suprafaţa lichidului cu o unitate.

3.3. Curgerea fluidelor


Mişcările (curgerea) fluidelor se petrec sub acţiunea forţelor, care au ca efect şi o
acceleraţie asupra acestora. Pentru ca un curent să poată fi descris, este nevoie de o particulă
de plutire care să fie dusă de acesta. Traseul descris de această particulă este acela al fluidului
ce-o înconjoară. Descrierea are loc prin câmpul de curent. Linia traseului particulei de plutire
se numeşte linie de curent. În teoria curenţilor se deosebesc:

3.3.1. Fluidele ideale


a) Curenţi laminari – curgerea este stratificată, straturile de fluid curg indiferent, alături,
paralel.

b) Curgerea într-un tub – prezintă caracteristici variabile ale vitezei, astfel viteza de
curgere în centrul tubului este mai mare decât la periferie, unde stratul extern aderă de
peretele tubului.

16
c) Curgerea prin porţiuni mai înguste – prezintă valori crescute ale vitezei comparativ
cu porţiunile mai largi ale tubului. Această accelerare este cauzată, conform principiul
mecanicii, de forţe care atacă fluidul.

d) Curgerea ocolitoare pe conturul unei bile – Dacă un fluid ideal curge pe conturul
unei bile, atunci diferite forţe atacă bila, a căror sumă este 0.

3.3.2. Fluidele reale

Curgerea cu turbulenţe – curgerea printre obiecte sau deplasând un corp orientează liniile
de curgere în funcţie de acestea.

3.3.3. Mişcarea corpurilor prin fluide


Mişcarea unui corp într-un mediu fluid este influenţată de forţa de rezistenţă care se opune
mişcării corpului, datorită forţelor de frecare.

a. La viteze mici, curgerea este laminară:


Fr = C x ή x d x v
unde:
Fr – forţa de rezistenţă
ή – coeficientul de vâscozitate al lichidului
v – viteza corpului
d – dimensiunea liniară specifică corpului
C – constanta depinde de forma corpului (legea lui Stokes)

b. La viteze mari, care permit formarea de turbulenţe, vâscozitatea se manifestă


numai într-un strat subţire în jurul corpului, iar forţa de rezistenţă nu mai depinde
de vâscozitate, dar este proporţională cu pătratul vitezei.

c. Rezistenţa la mişcarea fluidului pe lângă un obstacol solid sau rezistenţa fluidului


la înaintarea în el a unui corp solid apare datorită diferenţei de presiune (în faţă şi
în spate) prin inerţie şi datorită depresiunii, turbulenţei în spate cu creşterea forţei
de frecare (după Krausz et al., 2007).

d) Sarcini şi teme ce vor fi notate


 Definiţi presiunea hidrostatică în funcţie de adâncime şi greutatea specifică
a apei.
 Definiţi legea lui Arhimede.

f) Bibliografie modul
1. Maglischo, E.W., Costil, D.L., Richardson, A.B. - 1992, Swimming – Handbook of Sports
Medicine and Science, Ed. Blackwell Scientific Publication, Oxford

17
2. Counsilman, J. E., Counsilman, B. E. - 1994, The New Science of Swimming, Ed. Prentice
Hall, Englewood Cliffs, New Jersey 07632, USA

18
Modul 4: Fiziologia efortului specific înotului

a) Scopul şi obiectivele modulului


Scopul acestui modul este prezentarea sistemelor energetice, a sistemelor care susţin
producerea de energie şi a factorilor limitativi ai performanţei în general şi în cazul înotului în
special.
Obiective:
 Prezentarea sistemelor energetice şi a mecanismelor de producere a energiei;
 Prezentarea factorilor limitatori ai performanţei musculare specifice.

b) Schema logică a modulului


Modulul este împărţit pe şase capitole: Sistemul fosfagen, 4.2. Sistemul glicolitic, Sistemul aerob
(oxidativ), Cheltuiala energetică a înotului, Sisteme care susţin producţia de energie, Oboseala: factori
limitativi ai performanţei în înot.

c) Conţinutul informaţional detaliat

4.1. Sistemul fosfagen (sau sistemul fosfaţilor macroergici)

Fosfocreatina prezentă în depozite la nivelul fibrei musculare este folosită instant la


refacerea legăturilor de ATP.
ATP şi PCr formează sistemul fosfagen sau sistemul fosfaţilor macroergici. ATP-ul reprezintă
sursa primară de energie pentru contracţie. Acesta se găseşte însă în muşchi în cantităţi reduse
(4 mmoli/kg masa musculară umedă) asigurând doar 8 secuse musculare (8-10 sec.). După
aceasta, rezerva de ATP şi PCr este epuizată, iar energia necesară contracţiei musculare
trebuie asigurată prin alte mecanisme.

4.2. Sistemul glicolitic

În primele minute de efort şi când intensitatea acestuia la nivel muscular este mare,
organismul nu mai poate furniza suficient oxigen pentru regenerarea ATP-ului necesar. Pentru
a compensa, atât sistemul energetic ATP-PCr, cât şi cel glicolitic generează ATP fără ajutorul
oxigenului, proces numit metabolism anaerob. Glicoliza este procesul de descompunere a
glucozei în muşchi – glicogen – în absenţa oxigenului, având ca rezultat producerea şi

19
acumularea de acid lactic. Astfel, glicoliza furnizează ATP în condiţiile în care nu este
furnizată o cantitate adecvată de oxigen.

4.3. Sistemul aerob (oxidativ)

Întrucât în sprinturile de 50 sau 100 m muşchii folosesc energie de aproape 200 de ori
mai mare decât cea necesară în repaus, este imposibil ca sistemele ATP-PCr şi glicolitic să
producă suficient ATP pentru a furniza necesarul de energie pentru muşchi. Fără un alt sistem
energetic mai eficient, durata maximă a sprintului poate fi limitată la 30 s sau mai puţin. Aşa
cum am văzut, producţia anaerobă de ATP, fără oxigen, este destul de ineficientă şi
insuficientă pentru probele a căror durată depăşeşte câteva minute. Prin urmare, metabolismul
aerob reprezintă metoda principală de producere a energiei în probele de anduranţă, solicitând
foarte mult capacitatea sportivului de a furniza oxigen muşchilor care lucrează.

4.4. Sisteme care susţin producţia de energie

Deşi metabolismul energetic are loc în fiecare fibră musculară în parte, sistemul
circulator şi cel respirator sunt responsabile de furnizarea combustibililor şi a oxigenului la
muşchi şi pentru eliminarea produşilor reziduali.
Sângele furnizează oxigen, glucoză şi alte substanţe la capilare, care sunt în contact
direct cu celulele organismului. După furnizarea acestor combustibili către muşchi, sângele
părăseşte ţesuturile ducând cu el dioxid de carbon, lactat şi alte produse secundare din
metabolism.
După revenirea la inimă, sângele este pompat în plămâni, unde dioxidul de carbon
difuzează în gazele din plămâni şi apoi este expirat. Simultan, oxigenul difuzează din plămâni
în sânge, înlocuindu-l pe cel care este folosit în muşchi şi alte ţesuturi ale organismului.

4.5. Oboseala: factori limitativi ai performanţei la înot

Termenul de „oboseală” este folosit pentru a descrie senzaţia generală de epuizare


fizică, precum şi scăderea performanţelor la efort epuizant, deşi există mai multe definiţii şi
cauze ale oboselii în timpul înotului epuizant.
În probele de 100 m craul sau fluture senzaţiile de oboseală şi epuizare sunt foarte
diferite de cele simţite în probele de 1500 m sau mai lungi. Deşi oboseala nu poate fi
eliminată, efectul acesteia asupra performanţei poate fi redus prin antrenamente şi tempo
adecvat.

20
d) Sumar
În cadrul acestui modul au fost prezentate anterior.

e) Sarcini şi teme ce vor fi notate


 Definiţi caracteristicile specifice sistemelor energetice (fosfagen, glocolitic
şi oxidativ).
 Caracterizaţi efortul specific înotului.
 Enumeraţi sistemele care susţin efortul fizic.

f) Bibliografie modul
1. Foss, M.L., Keteyian, S.J. – 1998, Physiological basis for exercise and sport – sixth edition,
Ed. WCB McGraw-Hill Intern, USA
2. Maughan, R., Gleeson, M. – 2004, The biochemical basis of sport and performance, Ed.
Oxford University Press
3. Joe Friel – 2009, The Triathlete’s Bible – 3rd edition, Ed. Velo-Press, Colorado, USA

Modul 5: Tehnica înotului

a) Scopul şi obiectivele modulului


Scopul acestui modul este prezentarea rezistenţei specifice mediului acvatic şi a
caracteristicilor generale şi specifice fiecărui procedeu de înot.
Ca obiective, se vor atinge următoarele:
 Prezentarea teoriilor descrise de-a lungul timpului referitoare la propulsia în mediul
acvatic;

b) Schema logică a modulului


Modulul este împărţit pe şase capitole: Rezistenţa mediului acvatic, Propulsia în mediul
acvatic, Direcţia, unghiul de atac, viteza (velocitatea), Caracteristicile tehnice ale înotului,
Principii comune ale celor patru procedee de înot, Tehnica procedeelor de înot.

21
c) Conţinutul informaţional detaliat

5.1. Rezistenţa mediului acvatic


Deplasarea corpului înotătorului prin apă provoacă creşterea presiunii (presiune pozitivă) a
apei în faţa înotătorului, iar în urma sa presiunea este negativă şi formează un efect de vacuum care
frânează mişcarea; dificultatea deplasării prin apă creşte exponenţial cu nivelul turbulenţelor formate.

5.1.1. Caracteristicile fizice ale înotătorilor şi alunecarea


a. Forma corpului
b. Orientarea corpului
c. Viteza de mişcare

5.1.2. Rezistenţa specifică înotului


a. Rezistenţa datorată formei corpului înotătorului
- În această categorie sunt incluse şi situaţiile de aliniere orizontală şi laterală a
corpului pe apă, de asemenea balansul în jurul axului longitudinal al corpului
(aproximativ 45º de o parte şi de alta în procedeul craul ventral sau dorsal).
b. Rezistenţa datorată valurilor provocate în timpul înotului
Creşterea vitezei de înot are drept consecinţă formarea valurilor; valul care se
formează în faţa înotătorului creşte rezistenţa la înaintare la o valoare opt a indicelui atunci
când viteza se dublează (Northrip, Logan şi McKinney, 1974, citaţi de Maglischo, 1993).

c. Rezistenţa datorată frecării tegumentului cu apa


În timpul înotului, la tegumentul înotătorului aderă molecule de apă pe care apoi
acesta le deplasează. La rândul lor aceste molecule aderă de altele, iar ciclul se repetă strat
după strat până când straturile mai îndepărtate de corpul înotătorului nu au destulă energie
pentru a adera de stratul anterior.

5.2. Propulsia în mediul acvatic

5.2.1. Teoria tracţiunii liniare


J.E. Counsilman în 1968 şi C.E. Silva în 1970 au propus, în publicaţii separate, ca fundament al
mişcării generatoare de propulsie, a III-a lege a mişcării a lui Newton (legea acţiunii şi reacţiunii).

22
5.2.2. Teoria tracţiunii în „S”
Mai târziu, Counsilman a observat, folosind fotografia subacvatică, că mişcarea braţului nu
este liniară, ci prezintă o traiectorie „S”.

5.2.3. Teoria portanţei


Brawn şi Counsilman (1971) au arătat că mişcările propulsive ale braţelor înotătorilor
sunt realizate mai mult pe direcţii laterale şi verticale decât dinainte spre înapoi.
Vâslirea pare să prezinte mai degrabă direcţii spre interior şi exterior, în jos şi în sus,
decât dinainte spre înapoi sau în „S” pe sub corpul înotătorului.

5.3. Direcţia, unghiul de atac şi viteza (velocitatea)

Mişcarea picioarelor şi vâslirea diagonală a braţelor sunt capitale pentru înot. Direcţia,
unghiul de atac şi velocitatea sunt coordonatele cele mai importante ale mişcării extremităţilor
care determină eficienţa înotului.

5.3.1. Direcţia
Modelele de mişcare reprezintă cea mai bună metodă de a vizualiza direcţia de
mişcare a extremităţilor (membre superioare şi inferioare), în timpul înotului. Aceste modele
de mişcare pot fi exprimate în:

a. raport cu apa

b. raport cu corpul înotătorului

5.3.2. Unghiul de atac


Unghiul de atac este dat de înclinarea braţului şi a mâinii (a coapsei şi a piciorului)
faţă de direcţia de mişcare.

5.3.3. Viteza (velocitatea)


Accelerarea sau decelerarea mişcării braţului se realizează în toate cazurile în etape
care coincid cu fiecare schimbare de direcţie a acestuia, în diferite procedee.

5.4. Caracteristicile tehnice ale înotului

Prin tehnică înţelegem, în general, totalitatea mişcărilor dintr-o ramură sportivă,


executate într-o succesiune raţională cu scopul de a realiza maximum de randament cu un

23
efort minim. La înot aceasta înseamnă obţinerea unei înaintări cât mai rapide pe orizontală, cu
cheltuială de energie cât mai mică.

Tehnica înotului are o serie de caracteristici generale şi principii care dau posibilitatea
obţinerii scopului propus.

5.5. Principii comune ale celor patru procedee de înot

Tehnica celor patru procedee de înot competiţional s-a cristalizat de-a lungul timpului.
Există unele diferenţe între tehnica unor campioni la diferitele procedee (de exemplu, la craul
numărul de bătăi de picioare, la bras momentul respiraţiei etc.), dar acestea sunt
nesemnificative, ţin de stilul de înot a fiecărui înotător de mare performanţă. Aceste mici
diferenţe nu înseamnă că aceşti înotători aplică alte principii ale mecanicii fluidelor pentru a
obţine performanţa sportivă.

5.5.1. Mişcarea braţelor sub apă


Mişcarea braţelor sub apă nu se face cu cotul întins. La toate procedeele de înot
vâslirea începe cu braţul întins din umăr şi cot, treptat cotul se flexează până ce braţul ajunge
pe linia umărului sau a sternului, în acest moment se ajunge la unghiul maxim între antebraţ şi
braţ, adică la un unghi de 90-105 grade.

5.5.2. Cotul
Are o poziţie înaltă în timpul tracţiunii. În prima fază a tracţiunii doar palma şi
antebraţul se deplasează în lateral şi jos, cotul rămânând fix, păstrând astfel o poziţie înaltă.

5.5.3. Palmele
Sunt în pronaţie, iar braţul în rotaţie internă în momentul intrării şi ieşirii lor din apă,
obţinând astfel cea mai mică rezistenţă a apei.

d) Sumar
În cadrul acestui modul au fost prezentate anterior.

e) Sarcini şi teme ce vor fi notate


 Descrieţi caracteristicile fizice ale înotătorilor în relaţie cu rezistenţa
specifică a mediului acvatic.

24
 Enumeraţi şi descrieţi cele trei teorii ale propulsiei în mediul acvatic.
 Descrieţi principiile comune celor patru procedee.

e) Bibliografie modul
1. Maglischo E.W. – 2003, Swimming Fastest – The essential reference on technique, training, and
program design, Ed. Human Kinetics, USA
2. Mecleod, I. – 2010, Swimming Anatomy, Ed. Human Kinetics, USA
3. Montgomery, J., Chambers, M. – 2009, Mastering Swimming – your guide for fitness, training,
and competition, Ed. Human Kinetics, USA
4. Olaru, M. – 1982, Înot – tehnică, metodică, organizare, Ed. Sport - Turism, Bucureşti
5. Guzman, R. – 2007, The Swimming Drill Book, Ed. Human Kinetics, USA

Modul 6: Procedeul craul (liber)

a) Scopul şi obiectivele modulului


Scopul acestui modul este descrierea tehnici specifice procedeului craul.
Ca obiective, se vor atinge următoarele:
 Prezentarea mişcării membrelor superioare şi inferioare în timpul deplasării prin
procedeul craul;
 Prezentarea coordonări mişcărilor de braţe cu cele de picioare şi cu respiraţia.

b) Schema logică a modulului


Modulul este împărţit pe cinci capitole: Mişcarea picioarelor, Mişcarea braţelor,
Coordonarea mişcării segmentelor, Poziţia corpului, Coordonarea respiraţiei cu mişcările
braţelor.

c) Conţinutul informaţional detaliat

6.1. Mişcarea picioarelor

Membrele inferioare execută mişcări ciclice, alternative, aproximativ în plan vertical.


Abaterile mişcărilor spre planul oblic sunt date de răsucirea trunchiului şi a bazinului în
timpul înotului. Piciorul este în flexiune plantară şi orientat spre interior.

25
Membrele inferioare nu au o poziţie rigidă, articulaţia gleznei şi a genunchiului sunt
relaxate.
În mişcarea picioarelor deosebim două faze:
- mişcarea descendentă (de sus în jos) şi
- mişcarea ascendentă (de jos în sus).

Coordonarea mişcării picioarelor


Mişcările sunt alternative, în timp ce un picior execută mişcarea descendentă, cel opus
execută mişcarea ascendentă.

6.2. Mişcarea braţelor

Vâslirea subacvatică prezintă trei diagonale: mişcarea de coborâre, mişcarea spre


interior şi mişcarea în sus a braţului (Maglischo, 1992). Vâslirea subacvatică este completată
de intrarea şi întinderea, iar apoi de eliberarea şi revenirea (drumul aerian) braţului.
Braţele execută mişcări ciclice alternative. Mişcarea braţelor se compune din două
mari faze:

- Drumul subacvatic sau vâslirea propriu-zisă (mişcarea de coborâre, mişcarea spre


interior şi mişcarea în sus a braţului),
- Drumul aerian sau mişcarea pregătitoare (intrarea şi întinderea, iar apoi eliberarea
şi revenirea (drumul aerian) braţului).

Intrarea şi întinderea braţului în apă


Intrarea braţului în apă trebuie realizată înaintea capului spre direcţia de deplasare, în
spaţiul delimitat de planul medio-sagital şi extremitatea laterală a umărului de aceeaşi parte.

Coborârea şi prinderea

Pe măsură ce palma se scufundă, aceasta se răsuceşte înspre exterior şi se duce uşor în


lateral. Odată cu răsucirea palmei începe şi flexiunea cotului, iar „prinderea apei” se
realizează când, prin flexiunea cotului şi coborârea palmei, cotul ajunge deasupra palmei.

26
Tracţiunea

Mişcarea spre interior se descrie pe o traiectorie semicirculară pe care palma o


parcurge spre în jos, spre înăuntru şi spre în sus până când ajunge spre linia medială.
La acest nivel, flexiunea se accentuează cu 40º-60º faţă de cele 40º-50º din momentul
prinderii apei; flexiunea cotului poate ajunge la 82º-104º (Schleihauf et al., 1988).

Împingerea
Este a doua parte şi ultima a mişcării propulsive în cazul procedeului craul. Continuă mişcarea
de tracţiune şi se termină printr-o extensie graduală a cotului, cu antebraţul şi palma aliniate,
până la nivelul şoldului.

Degajarea şi drumul aerian


Aşa cum s-a mai amintit, revenirea începe înainte ca braţul să fie eliberat din apă.
Cotul este primul care iese din apă şi se flexează pentru a permite deplasarea spre înainte în
timp ce mâna este încă în apă.

Palma iese din apă cu degetul mic pentru a evita turbulenţa apei, care constituie un
factor de frânare în cazul în care palma ar ieşi din apă în plan orizontal.

Sunt mai multe moduri de a realiza drumul aerian, dintre acestea vom descrie (1)
drumul aerian cu cotul ridicat şi (2) drumul aerian cu cotul ridicat – modificat.

6.3. Coordonarea mişcării segmentelor

6.3.1. Coordonarea braţelor


Mişcarea braţelor trebuie să fie coordonată cu mişcarea corpului de răsucire în axul
longitudinal şi invers pentru a facilita aplicarea forţei propulsive şi a menţine corpul într-o
alunecare liniară în timpul fiecărui ciclu de braţe (o vâslire a braţului drept şi stâng).
În ceea ce priveşte coordonarea braţelor în timpul vâslirii, este important ca atunci când braţul
din faţă intră în apă, braţul opus să încheie tracţiunea (prima parte a vâslirii subacvatice).

6.3.2. Coordonarea mişcării braţelor şi a picioarelor


Ritmul mişcării de picioare se referă la numărul de mişcări de picioare/ciclu de braţe
(o vâslire a braţului drept şi stâng). La nivel mondial, înotătorii au folosit cu succes o gamă
diversă de combinaţii de mişcări de picioare/ciclu de braţe: ritm de 6 bătăi, 2 bătăi şi 4 bătăi.

27
Totuşi, cel mai popular ritm este 6 bătăi de picioare/ciclu de braţe. Două bătăi de
picioare/ciclu de braţe a fost folosit iniţial, dar nu exclusiv, de către înotătorii de distanţă
(bărbaţi şi femei).

6.4. Poziţia corpului

Importanţa poziţiei corpului pe apă este subliniată de întoarcerea laterală a capului în


momentul inspirului.
Alinierea orizontală este necesară pentru a reduce rezistenţa specifică a apei.

6.5. Coordonarea respiraţiei cu mişcările braţelor

Mişcarea capului trebuie coordonată cu mişcarea corpului pentru a reduce tendinţa


înotătorului de a ridica faţa pentru a inspira.
Întoarcerea capului în axul longitudinal cu faţa spre suprafaţa apei se realizează
concomitent cu corpul în momentul în care braţul de aceeaşi parte termină faza de împingere.
Inspirul are loc pe prima parte a drumului aerian al braţului, iar pe a doua parte faţa revine în
apă în acelaşi timp cu răsucirea corpului.

d) Sumar
În cadrul acestui modul au fost prezentate anterior.

f) Sarcini şi teme ce vor fi notate


 Enumeraţi caracteristicile mişcărilor de membrelor superiore şi inferioare.
 Descrieţi coordonarea mişcărilor membrelor superioare cu a celor
inferioare.
 Descrieţi coordonarea mişcărilor membrelor cu respiraţia.

g) Bibliografie modul
1. Maglischo E.W. – 2003, Swimming Fastest – The essential reference on technique, training, and
program design, Ed. Human Kinetics, USA
2. Mecleod, I. – 2010, Swimming Anatomy, Ed. Human Kinetics, USA
3. Montgomery, J., Chambers, M. – 2009, Mastering Swimming – your guide for fitness, training,
and competition, Ed. Human Kinetics, USA
4. Olaru, M. – 1982, Înot – tehnică, metodică, organizare, Ed. Sport - Turism, Bucureşti

28
5. Guzman, R. – 2007, The Swimming Drill Book, Ed. Human Kinetics, USA
6. Costil, D.L., Maglischo, E.W., Richardson, A.B. – 1992, Swimming – Handbook of Sports
Medicine and Science, Ed. Blackwell Scientific Publication, Oxford

Modul 7: Procedeul spate

a) Scopul şi obiectivele modulului


Scopul acestui modul este descrierea tehnici specifice procedeului spate.

Ca obiective, se vor atinge următoarele:


 Prezentarea mişcării membrelor superioare şi inferioare în timpul deplasării prin
procedeul spate;
 Prezentarea coordonări mişcărilor de braţe cu cele de picioare şi cu respiraţia.

b) Schema logică a modulului


Modulul este împărţit pe cinci capitole: Mişcarea picioarelor, Mişcarea braţelor,
Coordonarea mişcării segmentelor, Poziţia corpului, Coordonarea respiraţiei cu mişcările
braţelor.

c) Conţinutul informaţional detaliat

7.1. Mişcarea picioarelor

Este asemănătoare cu mişcarea de picioare descrisă la procedeul craul, constă în


mişcarea alternativă a picioarelor pe diagonală şi prezintă două etape: mişcarea ascendentă
(propulsivă) şi mişcarea descendentă (ne-propulsivă) (Costill, Maglischo, Richardson, 1992).

Mişcarea ondulatorie
Este folosită la start şi după întoarcerile din probele competiţionale în procedeul spate.
Mişcarea ondulatorie trebuie să aibă loc la 1-1,5 m sub nivelul apei, unde este mai
eficientă decât la suprafaţa apei.

7.2. Mişcarea braţelor

29
În acest procedeu se descrie o varietate bogată de abordări în tehnica de braţe, spre
deosebire de celelalte procedee. Se descriu, aşadar, patru etape ale vâslirii subacvatice, urmate
de eliberarea braţului din apă şi revenire.

Intrarea şi prinderea apei


Această etapă nu este propulsivă, în timpul acestei etape braţul ajunge în poziţie
favorabilă pentru a asigura forţa propulsivă şi asigură sprijinul capului şi al umerilor în timpul
revenirii braţului opus peste apă.
Braţul intră în apă complet întins, în rotaţie internă, cu palma orientată spre exterior.
După intrare, braţul coboară şi alunecă spre exterior până când palma şi partea medială
a antebraţului sunt orientate spre înapoi şi se realizează prinderea apei, la cel mai adânc şi mai
lateral punct – aproximativ 45-60 cm în adâncime şi aproximativ 60 cm în lateral faţă de lina
umărului (Schleihauf et al., 1988).
Viteza de deplasare a braţului scade treptat de la momentul intrării acestuia în apă
până la momentul prinderii apei, când este împins spre înainte datorită deplasării corpului.

Prima împingere
Este prima etapă propulsivă a vâslirii subacvatice şi începe după prinderea apei. De la
prinderea apei, braţul descrie o traiectorie circulară spre înapoi şi spre în sus. Cotul uşor flexat
în momentul prinderii, continuă flexiunea, iar la finalul primei tracţiuni este flexat între 90º-
100º.
Tracţiunea
Începe la finalul primei împingeri. Pe măsură ce mâna trece de partea cea mai înaltă a
primei împingeri, palma se va întoarce treptat şi va continua mişcarea spre în jos şi spre înapoi
până la extensia completă a cotului, iar mâna va trece sub nivelul bazinului (aproximativ 30
cm), lateral faţă de acesta.

A doua împingere
La începutul acestei mişcări palma se întoarce treptat spre în sus, spre înapoi şi spre
suprafaţa apei. A doua împingere se încheie când palma se apropie de partea posterioară a
coapsei. Poziţia palmei joacă un rol important în realizarea acestei mişcări. Pentru a asigura
propulsia, se efectuează extensiunea mâinii, cu palma orientată înapoi şi spre în sus, iar
degetele sunt orientate spre fundul bazinului.

30
Eliberarea, revenirea şi intrarea braţului în apă
Presiunea exercitată asupra apei încetează când mâna depăşeşte nivelul bazinului.
Palma se întoarce spre interior şi se ridică din apă cu policele orientat spre în sus, în această
poziţie reducând rezistenţa specifică a apei.
Intrarea braţului în apă se va face pe lina umărului de aceeaşi parte. Drumul aerian este
parcurs cu braţul întins şi musculatura relaxată, iar pe apă se aşează braţul, antebraţul şi apoi
mâna. Aşezarea braţului pe apă provoacă un val care nu poate fi evitat, în schimb dimensiunea
acestui val poate fi redusă prin ridicarea umărului de aceeaşi parte cât mai sus – deasupra
apei.

7.3. Coordonarea mişcării segmentelor

7.3.1. Coordonarea braţelor


Mişcarea braţelor este alternativă. Braţul care a efectuat revenirea se aşează pe apă
când braţul opus execută tracţiunea.

7.3.2. Coordonarea mişcării braţelor şi a picioarelor


Coordonarea cea mai des întâlnită este de 6 bătăi de picioare/ciclu de braţe sau 3 bătăi
de picioare/un braţ. Cele trei bătăi de picioare sunt sincronizate cu primele trei diagonale ale
vâslirii subacvatice. A patra diagonală sau a doua împingere are loc simultan cu intrarea şi
coborârea braţului spre punctul de prindere a apei, timp în care are loc un set de două bătăi de
picioare.

7.4. Poziţia corpului

Datorită mişcării alternative a braţelor, alinierea laterală ridică multiple probleme, iar
tendinţa de a ridica capul din apă influenţează negativ alinierea orizontală şi modifică
coeficientul de rezistenţă specifică a apei.

7.5. Respiraţia

Datorită poziţiei capului, cu faţa afară din apă, respiraţia nu are momente în care se
face inspiraţia sau expiraţia în timpul mişcării braţelor. Sunt unii antrenori care recomandă ca
inspiraţia să se realizeze în timpul revenirii unui braţ şi să se expire în timpul revenirii
celuilalt braţ.

31
Poate că nu e necesar să fie impus un ritm, acesta fiind unul personal deprins prin
metode proprii fiecărui înotător.
d) Sumar
În cadrul acestui modul au fost prezentate anterior.

e) Sarcini şi teme ce vor fi notate


 Enumeraţi caracteristicile mişcărilor de membrelor superiore şi inferioare.
 Descrieţi coordonarea mişcărilor membrelor superioare cu a celor inferioare.
 Descrieţi coordonarea mişcărilor membrelor cu respiraţia.

f) Bibliografie modul
1. Maglischo E.W. – 2003, Swimming Fastest – The essential reference on technique, training, and
program design, Ed. Human Kinetics, USA
2. Mecleod, I. – 2010, Swimming Anatomy, Ed. Human Kinetics, USA
3. Montgomery, J., Chambers, M. – 2009, Mastering Swimming – your guide for fitness, training,
and competition, Ed. Human Kinetics, USA
4. Olaru, M. – 1982, Înot – tehnică, metodică, organizare, Ed. Sport - Turism, Bucureşti
5. Guzman, R. – 2007, The Swimming Drill Book, Ed. Human Kinetics, USA
6. Costil, D.L., Maglischo, E.W., Richardson, A.B. – 1992, Swimming – Handbook of Sports
Medicine and Science, Ed. Blackwell Scientific Publication, Oxford

Modul 8: Procedeul bras

a) Scopul şi obiectivele modulului


Scopul acestui modul este descrierea tehnici specifice procedeului bras.

Ca obiective, se vor atinge următoarele:


 Prezentarea diferenţelor în abordarea metodei orizontale vs. metoda ondulatorie (europeană)

 Prezentarea mişcării membrelor superioare şi inferioare în timpul deplasării prin


procedeul bras;
 Prezentarea coordonări mişcărilor de braţe cu cele de picioare şi cu respiraţia.

32
b) Schema logică a modulului
Modulul este împărţit pe cinci capitole: Mişcarea picioarelor, Mişcarea braţelor,
Coordonarea mişcării segmentelor, Poziţia corpului, Coordonarea respiraţiei cu mişcările
braţelor.

c) Conţinutul informaţional detaliat

8.1. Abordarea metodei orizontale vs. metoda ondulatorie (europeană)

Metoda orizontală
Este caracterizată prin menţinerea unei poziţii cât mai orizontale a corpului în timpul
ciclului braţe/picioare, cu bazinul menţinut în vecinătatea suprafeţei apei. Inspiraţia se
realizează prin ridicarea (extensia cervicală) şi coborârea (flexiune cervicală) capului, fără a
compromite alinierea orizontală a trunchiului.

Metoda ondulatorie (europeană)


Această metodă încurajează ridicarea capului şi a umerilor din apă în momentul
inspiraţiei, simultan cu coborârea bazinului în timpul revenirii picioarelor.

8.2. Mişcarea braţelor

Mişcarea braţelor prezintă trei etape: prinderea apei, tracţiunea şi revenirea. Dintre
cele trei etape, doar tracţiunea este propulsivă.

Prinderea apei
Această etapă nu este propulsivă, scopul acesteia este de a aduce braţele în poziţia în
care acestea pot produce propulsie.
Mâinile sunt cu palmele spre exterior în momentul iniţial, iar în momentul prinderii
sunt orientate spre exterior şi spre înapoi, iar palmele sunt aliniate cu antebraţele. Iniţial
braţele se vor deplasa mai repede decât corpul, dar spre finalul acestei etape viteza de
mişcarea acestora va scădea, în final fiind deplasate de inerţia corpului.

Tracţiunea
Este singura mişcare propulsivă a braţelor. După ce prinderea apei s-a realizat, braţele
vor descrie o mişcare circulară amplă spre exterior, spre înapoi, în jos şi spre interior. În

33
timpul tracţiunii coatele rămân într-o poziţie înaltă, iar mâinile şi antebraţele descriu o
mişcare circulară în jurul lor.
Tracţiunea se finalizează prin apropierea mâinilor sub piept.

Revenirea
Este mişcarea cea mai controversată a acestui procedeu. Revenirea începe când
mâinile sunt aproximativ la jumătatea distanţei spre punctul de prindere a apei. Mişcarea
mâinilor descrie un traiect anterior şi spre în sus, fără a asigura propulsie.

Aspectul revenirii braţelor


Unii specialişti sunt de părere că revenirea peste suprafaţa apei sau în apropierea
acesteia este mai eficientă decât o revenire realizată sub suprafaţa apei.
Argumentele împotriva revenirii sub suprafaţa apei sunt:
- O revenire adâncă necesită o ondulare mai amplă în timpul extensiei braţelor;
- Coborârea braţelor prea adânc necesită o durată mai lungă de timp pentru a
reveni spre punctul de prindere a apei;
- Extensia braţelor prea jos va determina modificări ale alinierii orizontale a
corpului.
Argumentele în favoarea revenirii peste sau în apropierea suprafeţei apei sunt:
- Permite corpului să rămână în poziţie orizontală în timpul revenirii braţelor şi
picioarelor;
- Braţele rămân în apropierea suprafeţei apei într-o poziţie favorabilă pentru a
începe un nou ciclu de braţe.

8.3. Mişcarea picioarelor

Mişcarea de picioare descrie un traiect circular (eliptic) subacvatic, asemănat cu


mişcarea unei elice (Firby, 1975). Această asemănare se poate observa pe filmările realizate la
diferiţi înotători de talie mondială, unde picioarele vâslesc spre exterior, spre în jos, spre
interior şi spre înapoi.
Mişcarea de picioare descrie patru etape distincte: revenirea, mişcarea spre exterior,
mişcarea spre interior şi ridicarea şi alunecarea.

34
8.4. Coordonarea mişcărilor de braţe şi picioare

În literatură (Maglischo, 1984; Schleihauf et al., 1988; Maglischo, 2003) se descriu trei
tipuri de coordonare a mişcărilor de braţe cu cele de picioare: 1) continuă; 2) cu alunecare; 3)
suprapusă.
1) Coordonarea continuă se descrie prin începerea mişcării braţelor imediat ce membrele
inferioare s-au extins în adducţie.
2) Coordonarea cu alunecare permite existenţa unui moment de alunecare între finalul
mişcării de picioare şi începutul mişcării de braţe.
3) Coordonarea mişcărilor suprapuse de braţe şi picioare. Mişcarea braţelor începe înainte ca
etapa propulsivă a picioarelor să se fi încheiat. Mişcarea spre exterior a braţelor va avea loc la
finalul adducţiei picioarelor.

8.5. Poziţia corpului

Se descriu două etape în cazul metodei ondulatorii, în care corpul trebuie să fie întins
în poziţie orizontală ca şi în cazul procedeului fluture.
1. Trunchiul trebuie să fie aliniat orizontal, cu bazinul cât mai aproape de suprafaţa
apei şi picioarele cât mai întinse în prelungirea corpului în timpul etapelor propulsive
asigurate de braţe şi de picioare.
2. Trunchiul va fi înclinat spre înainte, cu capul, bazinul şi genunchii aliniaţi în timpul
revenirii picioarelor.

8.6. Respiraţia

Procedeul bras impune un inspir la fiecare ciclu de braţe, pe toată distanţa înotată.
Momentul inspiraţiei este integrat în mişcarea de ansamblu, astfel că stimulează propulsia.
Prin specificul mişcărilor, capul trebuie să se ridice deasupra apei pentru a permite
revenirea picioarelor.

Mişcarea braţelor sub apă


Regulamentul permite o singură vâslire a braţelor sub apă pe parcursul unei lungimi de
bazin şi se realizează la start şi după fiecare întoarcere.
Mişcarea braţelor sub apă este similară cu o mişcare exagerată a braţelor în cazul
procedeului fluture.

35
Această mişcare descrie: (1) mişcarea spre exterior, (2) prinderea apei, (3) mişcarea
spre interior şi (4) mişcarea ascendentă.
Se descriu, de asemenea, două momente de alunecare: un moment înainte de vâslirea
braţelor şi cel de-al doilea după vâslirea braţelor.
A doua alunecare este urmată de mişcarea de picioare care împinge corpul spre
suprafaţă. Mişcarea de picioare este similară cu cea descrisă anterior pentru procedeul bras.
Mişcarea braţelor spre exterior nu este propulsivă, are rolul de a poziţiona braţele cât
mai favorabil pentru a produce propulsie. Mişcarea spre interior şi cea ascendentă sunt
considerate propulsive.

d) Sumar
În cadrul acestui modul au fost prezentate anterior.

e) Sarcini şi teme ce vor fi notate


 Enumeraţi caracteristicile mişcărilor de membrelor superiore şi inferioare.
 Descrieţi coordonarea mişcărilor membrelor superioare cu a celor inferioare.
 Descrieţi coordonarea mişcărilor membrelor cu respiraţia.

f) Bibliografie modul
1. Maglischo E.W. – 2003, Swimming Fastest – The essential reference on technique, training, and
program design, Ed. Human Kinetics, USA
2. Mecleod, I. – 2010, Swimming Anatomy, Ed. Human Kinetics, USA
3. Montgomery, J., Chambers, M. – 2009, Mastering Swimming – your guide for fitness, training,
and competition, Ed. Human Kinetics, USA
4. Olaru, M. – 1982, Înot – tehnică, metodică, organizare, Ed. Sport - Turism, Bucureşti
5. Guzman, R. – 2007, The Swimming Drill Book, Ed. Human Kinetics, USA
6. Costil, D.L., Maglischo, E.W., Richardson, A.B. – 1992, Swimming – Handbook of Sports
Medicine and Science, Ed. Blackwell Scientific Publication, Oxford

36
Modul 9: Procedeul fluture

a) Scopul şi obiectivele modulului


Scopul acestui modul este descrierea tehnici specifice procedeului fluture.

Ca obiective, se vor atinge următoarele:


 Prezentarea mişcării membrelor superioare şi inferioare în timpul deplasării prin
procedeul fluture;
 Prezentarea coordonări mişcărilor de braţe cu cele de picioare şi cu respiraţia.

b) Schema logică a modulului


Modulul este împărţit pe cinci capitole: Mişcarea picioarelor, Mişcarea braţelor,
Coordonarea mişcării segmentelor, Poziţia corpului, Coordonarea respiraţiei cu mişcările
braţelor.

c) Conţinutul informaţional detaliat

9.1. Mişcarea picioarelor

Picioarele execută mişcări simultane în plan vertical. Amplitudinea şi eficienţa lor este
sporită comparativ cu procedeul craul, deoarece este implicată şi musculatura responsabilă de
flexiunea şi extensiunea bazinului. În literatură întâlnim şi denumirea de delfin, dată fiind
asemănarea mişcărilor ondulatorii simultane ale membrelor inferioare cu cea a mişcării cozii
unui delfin. Deosebim două faze: mişcarea ascendentă şi mişcarea descendentă, iar în timpul
înotului se descriu două mişcări de picioare la un ciclu de braţe.

Mişcarea ascendentă

Ca şi în cazul mişcării alternative (vezi craul), mişcarea ondulatorie (delfin) este o


mişcare continuă în care alternează mişcările ascendente cu cele descendente.

Mişcarea ascendentă se realizează cu membrele inferioare în extensie. Gamba trebuie


să fie relaxată şi pasivă, astfel presiunea apei de sus în jos o va menţine în extensie, iar asupra
piciorului va acţiona aducându-l în poziţie neutră între flexiunea plantară şi flexiunea dorsală.

37
Mişcarea descendentă

În timpul mişcării ascendente, bazinul coboară. Presiunea apei de jos în sus în această
etapă împinge gamba şi provoacă flexiunea genunchiului, flexiunea plantară a piciorului şi
inversia acestuia. Când piciorul este la suprafaţă, gamba va executa o extensie puternică,
coborând până la alinierea articulaţiilor membrului inferior. Un rol important în eficienţa
propulsivă a mişcării descendente este reprezentat de mobilitatea gleznei (capacitatea de a
realiza flexiunea plantară – Borthels şi Adrian, 1971).

9.2. Mişcarea braţelor

Braţele execută mişcări ciclice simultane şi simetrice. Şi în cazul acestui procedeu


deosebim două faze importante: mişcarea activă sau drumul subacvatic al braţului, adică
vâslirea propriu-zisă şi mişcarea pregătitoare sau drumul aerian.

Drumul subacvatic sau vâslirea cu braţele se împarte în mai multe faze: intrarea
braţului în apă şi apucarea apei, faza de tracţiune, faza de împingere a vâslirii şi eliberarea şi
revenirea (drumul aerian) braţelor.

Intrarea şi prinderea (apucarea) apei


Mâinile trebuie să intre în apă înaintea capului, la lăţimea umerilor sau uşor mai
depărtate. Braţele sunt în rotaţie internă, iar palmele în pronaţie, orientate uşor spre exterior,
astfel intrarea lor în apă provoacă turbulenţe reduse.
După intrarea în apă, mâinile coboară şi se deplasează spre înainte pentru scurt timp,
înainte de a descrie mişcarea circulară spre exterior şi spre înapoi.
În timpul mişcării circulare spre exterior, cotul se flexează progresiv, pentru a permite
mâinii să coboare sub braţ, cu palma orientată spre înapoi în momentul prinderii apei.
Prinderea se realizează cu mâna şi antebraţul aliniate.
Această etapă asigură aşezarea braţelor în poziţia optimă pentru prima etapă
propulsivă – tracţiunea.

Tracţiunea
Este prima parte propulsivă a mişcării de braţe, specifică procedeului fluture.
Tracţiunea descrie o mişcare circulară amplă a braţelor, de la o poziţie largă a braţelor în

38
momentul prinderii şi apropierea lor sub corpul înotătorului. Se realizează prin flexiunea
adiţională (50º-60º) a cotului şi se ajunge la 90º-100º când mâinile se apropie.
Unii înotători aduc mâinile la finalul tracţiunii foarte aproape, iar alţii preferă doar o
uşoară apropiere a mâinilor.

Împingerea
Începe simultan cu apropierea mâinilor sub corpul înotătorului şi urmează tracţiunii. În
acest punct, mâinile schimbă direcţia şi descriu o mişcare circulară spre exterior, spre înapoi
şi spre în sus spre suprafaţa apei.
Mâinile trebuie să se rotească spre exterior şi trebuie menţinute spre exterior şi spre
înapoi în timpul împingerii. Partea medială a antebraţului trebuie, de asemenea, să rămână
orientată spre înapoi în timpul mişcării subacvatice.

Degajarea şi revenirea (drumul aerian)


Degajarea braţelor din apă este iniţiată înainte ca mâinile să ajungă la suprafaţa apei
sau cotul să se extindă complet. Palmele încetează să mai aplice presiune asupra apei după ce
acestea depăşesc bazinul şi se întorc spre interior (supinaţie) pentru ca mâinile să iasă din apă
cu un efort minim şi turbulenţe reduse.
După degajare cotul se extinde, iar braţele descriu un traiect ascendent - posterior,
lateral - exterior, intern - anterior.
Oricare dintre ultimele două moduri sunt recomandate pentru că, după cum s-a menţionat
anterior, intrarea braţelor în apă se va realiza cu cotul flexat, prevenind inerţia creată de
schimbarea direcţiei dinspre interior spre exterior în prima parte a vâslirii.
Braţele se menţin în rotaţie internă pe parcursul revenirii, astfel iniţial palmele sunt
orientate spre interior la eliberarea din apă, iar la intrarea în apă acestea sunt orientate spre
exterior.

9.3. Coordonarea mişcării braţelor şi picioarelor

Prima mişcare descendentă de picioare trebuie realizată în timpul intrării şi apucării


apei, iar cea de-a doua mişcare descendentă se va desfăşura simultan cu împingerea.

Mişcarea descendentă a primei mişcări de picioare trebuie să înceapă înainte ca braţele


să intre în apă, să se sincronizeze cu mişcarea spre în jos şi lateral a acestora. Finalizarea

39
mişcării descendente a picioarelor se realizează înaintea prinderii apei. Eficienţa primei
mişcări va diminua turbulenţele produse de schimbarea direcţiei braţelor dinspre înainte spre
în jos şi lateral împotriva apei sau va propulsa înotătorul spre înainte până când braţele vor
realiza prinderea. Mişcarea picioarelor ascendentă, care o succede pe cea descendentă
anterioară, are loc în acelaşi timp cu tracţiunea. Această mişcare contribuie la alinierea
corpului în timpul propulsiei asigurate de tracţiune, prin aducerea picioarelor deasupra
corpului, în poziţie pentru următoarea mişcare descendentă şi coborârea bazinului în aliniere
cu trunchiul. A doua mişcare descendentă a picioarelor se execută în acelaşi timp cu
împingerea şi asigură alunecarea spre înainte. Această mişcare are rol în menţinerea bazinului
ridicat în timpul mişcării spre în sus şi spre înapoi a braţelor în a doua parte a împingerii.

Ultima mişcare ascendentă a picioarelor are loc în timpul drumului aerian al braţelor şi
are rolul de a duce membrele inferioare aproape de suprafaţa apei, aliniind corpul în această
etapă a vâslirii când viteza de deplasare înregistrează o scădere. În acelaşi timp poziţionează
picioarele pentru o nouă mişcare descendentă.

9.4. Poziţia corpului

Dată fiind mişcarea continuă a corpului în fiecare etapă a vâslirii, nu poate fi descrisă
o poziţie constantă. Se pot descrie totuşi trei poziţii intermediare specifice unei anumite etape
a unui ciclu de braţe.

Se descrie o poziţie în care segmentele corpului sunt aliniate şi este specifică


momentelor propulsive, asigurate de vâslirea subacvatică a braţelor – tracţiunea şi împingerea.
Obţinerea acestei poziţii este posibilă prin mişcarea ascendentă a picioarelor în timpul
tracţiunii sau prin limitarea mişcării descendente a picioarelor în timpul împingerii.

O a doua poziţie specifică este asigurată de mişcarea bazinului în sus şi înainte,


aproape de suprafaţa apei, din timpul primei mişcări descendente a picioarelor.

A treia poziţie este asigurată de cea de-a doua mişcare descendentă a picioarelor, care
va împinge bazinul spre suprafaţa apei şi îl va alinia cu trunchiul.

9.5. Respiraţia

Faţa trebuie să se ridice la suprafaţa apei pentru ca inspiraţia să fie posibilă. Secvenţa
respiratorie începe odată cu ducerea braţelor înainte, în jos şi spre exterior pentru a apuca apa.

40
Ieşirea capului din apă este precedată de apucare şi tracţiune, iar inspirul se realizează
în timpul împingerii şi prima parte a revenirii braţelor (drumul aerian).

d) Sumar
În cadrul acestui modul au fost prezentate anterior.

e) Sarcini şi teme ce vor fi notate


 Enumeraţi caracteristicile mişcărilor de membrelor superiore şi inferioare.
 Descrieţi coordonarea mişcărilor membrelor superioare cu a celor inferioare.
 Descrieţi coordonarea mişcărilor membrelor cu respiraţia.

f) Bibliografie modul
1. Maglischo E.W. – 2003, Swimming Fastest – The essential reference on technique, training, and
program design, Ed. Human Kinetics, USA
2. Mecleod, I. – 2010, Swimming Anatomy, Ed. Human Kinetics, USA
3. Montgomery, J., Chambers, M. – 2009, Mastering Swimming – your guide for fitness, training,
and competition, Ed. Human Kinetics, USA
4. Olaru, M. – 1982, Înot – tehnică, metodică, organizare, Ed. Sport - Turism, Bucureşti
5. Guzman, R. – 2007, The Swimming Drill Book, Ed. Human Kinetics, USA
6. Costil, D.L., Maglischo, E.W., Richardson, A.B. – 1992, Swimming – Handbook of Sports
Medicine and Science, Ed. Blackwell Scientific Publication, Oxford

Modul 10: Aspecte tehnice ale startului, întoarcerilor şi sosirilor

a) Scopul şi obiectivele modulului


Scopul acestui modul este descrierea tehnici specifice startului, întoarcerilor şi
sosirilor.

Ca obiective, se vor atinge următoarele:


 Prezentarea startului de pe bloc-start, în probele de ştafetă, în probele de spate;
 Prezentarea întoarcerilor în procedeul craul, spate, fluture şi bras şi în probele
individual mixt;

41
 Prezentarea sosirilor în cele patru procedee.

b) Schema logică a modulului


Modulul este împărţit pe trei capitole: Startul, Întoarcerile şi Sosirile.

c) Conţinutul informaţional detaliat

10.1. Startul

10.1.1. Startul de pe bloc start


Startul în probele de craul, fluture şi bras se ia de pe bloc start aflat pe marginea
bazinului, iar în probele de spate startul se ia din apă. Startul de pe platforma bloc startului a
cunoscut diferite variante de-a lungul timpului, la început poziţia de start era cu braţele în
extensie şi proiecţie spre înapoi, apoi s-a demonstrat că viteza de deplasare a corpului spre apă
este mai mare dacă poziţia iniţială a braţelor este în proiecţie spre înainte şi apoi sunt duse
spre înapoi.

Mai târziu, această tehnică a fost înlocuită cu mişcarea de circumducţie a braţelor spre
înapoi, pentru ca în zilele noastre să vorbim de două metode.

Metoda de bază (I), unde ambele picioare sunt aşezate pe marginea anterioară a
platformei bloc startului, iar mâinile prind platforma în interiorul sau în exteriorul picioarelor.

Această variantă a fost introdusă de Eric Hanauer în anii ’60 şi a devenit foarte
populară, e folosită de toţi sportivii momentului (Hanauer, 1967). Această metodă permite
deplasarea corpului spre apă cu viteză crescută, prin tracţiunea de marginea anterioară a
platformei. Studiile au arătat că această metodă este mai eficientă în comparaţie cu alte
metode tradiţionale (Bowers şi Cavanaugh, Thorsen, 1975).

Avantajul acestui start îl reprezintă modalitatea de a intra în apă – prin acelaşi loc – cu
rezistenţă redusă.

O derivată a acestei metode (II) a fost adoptată mai recent şi diferă prin poziţia
picioarelor pe platforma bloc startului. Acestea sunt depărtate în plan sagital, un picior este
aşezat pe marginea anterioară a platformei, iar al doilea se află aşezat spre marginea
posterioară a platformei.

Studiile comparative au arătat modificări nesemnificative ale timpilor înregistraţi pe 5,


10, 12 m (Counsilman, 1998). Alte studii au arătat că există modificări semnificative (0,07 s)

42
în favoarea metodei derivate, diferenţă menţinută şi pe următorii 5 m (Welcher şi George,
1998) – între 0,06 - 1,81 s prin metoda derivată (II) şi 1,87 prin metoda de bază. Un alt studiu
arată că desprinderea s-a făcut mai repede prin metoda (II), dar s-a parcurs o distanţă mai
mare în timpul zborului prin metoda (I) (Allen, 1997).

Un număr tot mai mare de sportivi preferă metoda (II), motiv pentru care regulamentul
permite prevederea platformei bloc startului cu o platformă înclinată în partea posterioară.

10.1.2. Startul în probele de ştafetă


În probele de ştafetă, schimburile doi – bras, trei – fluture şi patru – liber vor pleca
prin start de pe platforma bloc startului. Finişul (atingerea peretelui) primului schimb trebuie
să surprindă schimbul doi cu o parte a piciorului aşezat anterior (II) sau a picioarelor (I) în
contact cu platforma bloc startului.

În probele de ştafetă nu se foloseşte tehnica clasică de start, în aceste cazuri se


foloseşte metoda balansului semicircular al braţelor spre înapoi şi apoi spre înainte în sensul
acelor de ceasornic.

Această metodă asigură un plus de forţă la desprindere şi de viteză atât în zbor, cât şi
în alunecarea subacvatică.

10.1.3. Startul în probele de spate


Reglementările regulamentului au standardizat metode de start în probele de spate, atât
în bazinele scurte (25 m), cât şi în bazinele olimpice. Conform regulamentului, în poziţia
pregătitoare sportivii vor avea tot piciorul sub nivelul apei şi nu este permisă aşezarea acestuia
în „şanţul sparge val” în situaţiile în care bazinul prezintă această particularitate.

Startul este iniţiat de împingerea cu picioarele de peretele vertical, care constituie


capătul bazinului şi trecerea peste apă a corpului şi picioarelor.

10.2. Întoarcerile

10.2.1. Întoarcerea în procedeul craul


Se realizează prin rostogolire spre înainte cu o uşoară răsucire laterală urmată de o
împingere de la perete. După desprinderea de la perete corpul se roteşte în jurul axei
longitudinale a corpului spre poziţie ventrală. Întoarcerea prezintă cinci etape: 1) apropierea;
2) rostogolirea; 3) împingerea de la perete; 4) alunecarea; 5) ieşirea.

43
10.2.2. Întoarcerea în procedeul spate
În timpul întoarcerii în probele de spate se vor executa aproape două vâsliri
subacvatice în poziţie ventrală înainte de rostogolirea specifică întoarcerii.

Pentru a rămâne în limitele regulamentului (USA Swimming, 1999), ultima vâslire


subacvatică, înainte de rotaţia în poziţie ventrală, va fi iniţiată în decubit dorsal. Dacă rotaţia
în poziţie ventrală se desfăşoară destul de repede, înotătorul poate exploata această fază
propulsivă urmată de încă o vâslire în poziţie ventrală. Este important să nu existe nici un
moment de ezitare între ultima vâslire şi rostogolire pentru a rămâne în limitele
regulamentului.

Întoarcerea în probele de spate prezintă următoarele etape: 1) apropierea; 2) rotaţia în


jurul axei longitudinale a corpului; 3) rostogolirea; 4) împingerea; 5) mişcarea ondulatorie
subacvatică (delfin); 6) ieşirea.

10.2.3. Întoarcerea în procedeele fluture şi bras


Tehnica întoarcerilor folosită de înotători în procedeele fluture şi bras este aproape
identică, diferenţe înregistrându-se după întoarcere unde, în cazul procedeul bras, înotătorul
execută un ciclu subacvatic de braţe/picioare şi apoi revine la suprafaţă, în timp ce, în cazul
procedeului fluture, înotătorul execută un număr de mişcări ondulatorii până la revenirea la
suprafaţă.

Cerinţele regulamentului impuneau atingerea peretelui cu ambele mâini simultan şi la


acelaşi nivel, înainte de a executa întoarcerea. Cerinţele actuale prevăd atingerea peretelui cu
ambele mâini simultan şi menţinerea umerilor paraleli cu suprafaţa apei până când atingerea
peretelui s-a realizat. După atingere, înotătorii se pot întoarce în poziţie laterală (costal) faţă
de perete şi se pot împinge de acesta, dar umerii trebuie să fie dincolo de verticală, spre
decubit ventral, când picioarele se desprind de perete.

În cazul ambelor procedee corpul trebuie să se afle în poziţie ventrală în momentul


primei vâsliri după întoarcere.

Întoarcerea în procedeele fluture şi bras prezintă următoarele etape: 1) apropierea; 2)


întoarcerea; 3) împingerea; 4) alunecarea şi ieşirea.

44
10.2.4. Întoarcerile în probele individual mixt
Exersarea întoarcerilor în probele mixt individual poate îmbunătăţi timpii finali cu 1 s
în probele de 200 m şi cu aproape 2 s în probele de 400 m.

În aceste probe sunt întoarceri: 1) fluture pentru spate; 2) spate pentru bras; 3) bras
pentru liber.

10.3. Sosirile

Situaţiile în care o probă a fost pierdută pentru că înotătorul a alunecat prea lung sau a
executat o vâslire în plus pentru a ajunge la perete nu sunt puţine.

Tehnica finişurilor trebuie exersată până când înotătorii pot accelera spre final cu
alunecare minimă spre perete, iar coordonarea braţelor este exactă şi nu este necesară o vâslire
în plus.

10.3.1. Finişurile în probele de liber


Când înotătorul consideră că următoarea revenire a braţului îl va aduce în contact cu
panoul de contact al instalaţiei de cronometraj, trebuie să accelereze acea revenire, iar după ce
braţul trece de cap, nu trebuie aşezat în apă şi coborât, ci extins deasupra apei şi împins spre
perete pe care îl va atinge la nivelul apei cu vârful degetelor.

În acelaşi timp, corpul se va roti spre braţul care va atinge peretele şi se va întinde spre
perete în timp ce braţul opus şi picioarele accelerează corpul spre perete.

Capul este întors în lateral spre partea opusă braţului care atinge panoul de contact al
instalaţiei de cronometraj şi va rămâne în apă. Ridicarea capului din apă scurtează întinderea
spre perete şi frânează deplasarea spre perete.

10.3.2. Finişurile în probele de fluture


Atingerea panoului de contact al instalaţiei de cronometraj trebuie să se realizeze cu
ambele braţe simultan, iar corpul trebuie să rămână în poziţie ventrală în timp ce braţele sunt
duse spre înainte (spre panou).

Ultimele vâsliri de braţe trebuie să fie cele mai energice şi înotătorul trebuie să
accelereze ultima revenire care începe cu coatele flexate, iar apoi braţele sunt întinse energic
spre perete.

Mişcarea de picioare trebuie să fie energică pentru a propulsa corpul spre perete.

45
Capul rămâne cu faţa în apă, în timp ce braţele se întind spre panoul de contact al
instalaţiei de cronometraj cât mai repede posibil.

10.3.3. Finişurile în probele de bras


Atingerea panoului de contact al instalaţiei de cronometraj se realizează ca şi în cazul
procedeului fluture, cu ambele braţe simultan şi în poziţie ventrală până la atingerea peretelui.

Ultimele vâsliri de braţe trebuie să fie accelerate pentru ca, în timpul ultimei reveniri,
braţele să se poată întinde cât mai repede spre perete.

Nu este indicat inspirul după ultima vâslire; astfel, şi prin menţinerea capului în apă se
pot câştiga câţiva centimetri prin întinderea spre perete.

Ultima mişcare de picioare trebuie să fie energică pentru a accelera deplasarea


corpului spre panoul de contact al instalaţiei de cronometraj.

10.3.4. Finişurile în probele de spate


În probele de spate înotătorii trebuie să ştie de câte braţe (vâsliri) au nevoie ca să
acopere distanţa de la steguleţe până la perete.

Când înotătorul ştie că următoarea revenire a braţului îl va aduce la perete, acesta


trebuie să accelereze acea revenire şi să aducă braţul spre panoul de contact al instalaţiei de
cronometraj cât mai repede posibil. Aceasta se realizează prin flexiunea cotului în prima parte
a revenirii, apoi extensia energică a acestuia în partea a doua a acesteia şi atingerea peretelui
la nivelul apei.

Corpul se va roti spre braţul care realizează atingerea, iar capul este întors spre braţ.
Braţul opus va vâsli energic, iar picioarele vor executa o mişcare ondulatorie pentru a accelera
deplasarea corpului spre perete.

Contactul cu panoul de contact al instalaţiei de cronometraj se va realiza cu vârful


degetelor la suprafaţa apei.

d) Sumar
În cadrul acestui modul au fost prezentate anterior.

e) Sarcini şi teme ce vor fi notate


 Definiţi temele modulului.
 Precizaţi importanţa startului, întoarcerilor şi a finişurilor.

46
 Descrieţi modalitatea realizării startului, întoarcerilor şi a finişurilor.

f) Bibliografie modul
1. Maglischo E.W. – 2003, Swimming Fastest – The essential reference on technique, training, and
program design, Ed. Human Kinetics, USA
2. Mecleod, I. – 2010, Swimming Anatomy, Ed. Human Kinetics, USA
3. Montgomery, J., Chambers, M. – 2009, Mastering Swimming – your guide for fitness, training,
and competition, Ed. Human Kinetics, USA
4. Olaru, M. – 1982, Înot – tehnică, metodică, organizare, Ed. Sport - Turism, Bucureşti
5. Guzman, R. – 2007, The Swimming Drill Book, Ed. Human Kinetics, USA
6. Costil, D.L., Maglischo, E.W., Richardson, A.B. – 1992, Swimming – Handbook of Sports
Medicine and Science, Ed. Blackwell Scientific Publication, Oxford
7. Counsilman, J. E., Counsilman, B. E. – 1994, The New Science of Swimming, Ed. Prentice Hall,
Englewood Cliffs, New Jersey 07632, USA

Modul 11: Metodica predării înotului

a) Scopul şi obiectivele modulului


Scopul acestui modul este descrierea elementelor metodice de predare ale înotului.

Ca obiective, se vor atinge următoarele:


 Prezentarea metodelor de formare a deprinderilor motrice specifice înotului;
 Prezentarea aspectelor generale şi specifice lecţiei de înot;
 Prezentarea metodelor şi mijloacelor folosite în predarea înotului.

b) Schema logică a modulului


Modulul este împărţit pe trei capitole: Formarea deprinderilor motrice la înot, Lecţia de
înot, Metode şi mijloace folosite în predarea înotului.

c) Conţinutul informaţional detaliat

11.1. Formarea deprinderilor motrice la înot

Formarea deprinderilor motrice la înot se realizează în trei faze:

47
- prima fază constă în învăţarea diferitelor elemente ale mişcării şi îmbinarea lor
într-o acţiune integrală,
- în a doua fază se elimină mişcările suplimentare şi încordarea musculară inutilă,
- a treia fază este legată de perfecţionarea deprinderii motrice, proces mai îndelungat
care continuă şi în procesul de antrenament şi duce la apariţia amprentei personale
asupra execuţiei deprinderii.

11.1.1. Factori specifici care influenţează formarea deprinderii de înot


Înotul este o deprindere motrice specifică, datorită mediului în care se practică,
determinat de:

- lipsa sprijinului solid,


- poziţiei orizontale a corpului şi a capului
- respiraţiei acvatice.
Vârsta de 5-7 ani este propice însuşirii înotului, la această vârstă sistemul nervos este
destul de dezvoltat pentru a putea participa cu succes la un proces organizat de învăţare a
înotului şi însuşirea unor tehnici de bază ale unui procedeu.
Capacitatea de concentrare a copiilor de 5-7 ani permite efectuarea exerciţiilor de
învăţare specifice înotului.
Din punct de vedere fiziologic sunt câteva probleme specifice legate de necesitatea
modificării într-o măsură oarecare a unor reflexe:
- extensia cervicală,
- închiderea ochilor,
- oprirea respiraţiei (apnee involuntară).
Motivaţia are o mare importanţă în însuşirea înotului.

11.1.2. Aplicarea principiilor didactice în predarea înotului


Participarea conştientă şi activă are o mare importanţă pe tot parcursul instruirii, dar
mai ales în primele etape.
Atitudinea generală a cadrului didactic (simţ pedagogic, calităţi de psiholog, etc.).
Conştientizarea obiectivelor imediate (învăţarea plutirii, a respiraţiei, etc.).
O motivaţie adecvată creează o stare de "start", importantă în învingerea fricii.
În realizarea unei participări conştiente este de mare folos evaluarea rezultatelor:

48
- numărul de respiraţii acvatice,
- durata apneei,
- distanţa de alunecare, etc.
Pe măsura însuşirii elementelor de înot, capacitatea de a acţiona independent,
contribuie şi ea la o participare mai activă în viitoarele lecţii sau antrenamente.

Principiul intuiţiei se foloseşte pentru crearea unei imagini corecte a mişcării sau a
elementului ce urmează a fi învăţat, pentru înţelegerea cât mai bună a sarcinilor date. La copii,
cel mai des se foloseşte demonstraţia, care este efectuată de către profesor, care trebuie să fie
un foarte bun executant. Se poate folosi şi demonstraţia de către un elev, fapt ce dă
posibilitatea elevilor de a se compara cu colegii de grupă.
Demonstraţia de către un elev se poate folosi şi pentru a exemplifica şi corecta unele
greşeli. Este important ca în timpul demonstraţiei elevii să fie într-o formaţie (de obicei,
aliniaţi pe marginea bazinului), din care pot observa bine elementul demonstrat.
Demonstraţia este însoţită totdeauna de explicaţie, pentru a ajuta la o înţelegere mai
bună a structurii mişcărilor, a locului pe care îl au acestea în ansamblul mişcărilor din
procedeul global.
Explicaţia trebuie să fie completă şi concisă, pentru a nu ţine elevii un timp prea
îndelungat nemişcaţi în apă, evitând astfel apariţia senzaţiei de frig.
Raportul dintre explicaţie şi demonstraţie, în cadrul acestui principiu, este determinat
de gradul de pregătire şi de vechimea în practicarea înotului.
La începători se foloseşte preponderent demonstraţia, iar la perfecţionare se
recomandă folosirea kinogramelor şi chiar studierea înregistrărilor video sau a unor filme
despre tehnica procedeelor de înot.

Principiul accesibilităţii şi sistematizării sunt două principii în strânsă legătură în


procesul de instruire, ele de fapt direcţionează toată activitatea de predare a înotului pe tot
parcursul unui ciclu de lecţii.
În metodica predării înotului, în conformitate cu principiul sistematizării, s-a cristalizat
o succesiune logică de predare a elementelor componente ale unui procedeu. Învăţarea
înotului se bazează pe executarea repetată a elementelor de bază şi a exerciţiilor ajutătoare
aplicate gradat, de la simplu la complex, până la însuşirea lor corectă.
Se pleacă de la însuşirea celor mai simple elemente (plutirea, respiraţia acvatică), până
se ajunge la înot în procedeu complet, exerciţiile explicându-se treptat într-o eşalonare

49
raţională accesibilă atât vârstei, cât şi gradului de pregătire. Noul element care se predă
trebuie să se bazeze pe însuşirea corectă a elementului precedent.
Principiul gradării, de exemplu, nu se poate trece la însuşirea mişcărilor de vâslire
până nu s-a învăţat poziţia corpului. Exerciţiile învăţate se folosesc în continuare, pentru
mărirea densităţii lecţiilor, pentru a aduce o notă de varietate ca acestea să nu devină
monotone.
Densitatea se măreşte nu numai prin complexitatea exerciţiilor, ci şi prin creşterea
volumului de înot şi a vitezei de execuţie. Şi în cazul densităţii este foarte important să
respectăm principiul gradării.
În cadrul grupei de iniţiere, complexitatea sarcinilor se poate diferenţia în funcţie de
aptitudinile elevilor, de corectitudinea şi rapiditatea cu care sunt însuşite elementele noi,
putându-se ajunge chiar la individualizare.

Conform principiului însuşirii temeinice şi a durabilităţii, nu se trece la predarea unui


element nou din tehnica înotului decât după însuşirea corectă a acelui procedeu.
Fără însuşirea corectă şi temeinică a elementelor predate nu se poate realiza un progres
real. Se ştie că o greşeală de tehnică deja fixată este mai greu de corectat decât însuşirea unui
element nou. Un exemplu evident în acest sens este dificultatea corectării vâslirii asimetrice a
picioarelor la procedeul bras, dacă această greşeală s-a fixat.
Principiul durabilităţii presupune repetarea mişcărilor corect însuşite până la formarea
stereotipului dinamic.
În scopul realizării obiectivelor finale ale procesului de predare a înotului, profesorul
trebuie să îmbine în mod armonios principiile didactice în cadrul lecţiilor, fără a se sprijini în
mod excesiv numai pe unele dintre ele.
Trebuie să subliniem, însă, că aplicarea principiilor didactice dau randamentul scontat
numai dacă profesorul posedă o gamă largă şi variată de exerciţii de învăţare şi corectare,
precum şi cunoaşterea temeinică a tehnicii procedeelor de înot.

11.1.3. Sarcinile şi condiţiile unui curs de învăţare a înotului


La organizarea cursurilor de învăţare a înotului iniţial trebuie alcătuit programul
acestui curs. Aceasta se face ţinând cont de:
- particularităţile şi numărul elevilor,
- numărul şi calificarea instructorilor,

50
- condiţiile materiale existente
- durata cursului (nr. de lecţii - 12-16 lecţii ).
Scopul unui curs de înot este de a învăţa un număr cât mai mare de elevi deprinderea
de a înota.
Baza materială influenţează în bună măsură programul cursului:
- durata lecţiilor se corelează cu temperatura apei, dacă bazinul este acoperit
sau descoperit,
- numărul elevilor din grupă va ţine cont de adâncimea apei (apă adâncă - grupă
mai mică),
- dacă bazinul este public, în alcătuirea orarului se ţine cont de spaţiul rezervat
celorlalte activităţi,
- distanţa la care se află bazinul determină luarea unor măsuri privind
deplasarea elevilor.

11.1.4. Alcătuirea grupelor pentru învăţarea înotului


Criteriul principal ce stă la baza alcătuirii grupelor de iniţiere este cel al omogenităţii,
din punct de vedere al vârstei şi al nivelului de pregătire. Nu se alcătuiesc grupe separate în
funcţie de sex şi este indicat să se alcătuiască grupe omogene ca vârstă şi nivel de pregătire,
astfel vom avea grupe de copii de 6-7 ani, 8-9ani, 10-1 1 ani, etc.
În funcţie de nivelul de pregătire copii se împart în trei grupe valorice, aproximativ
omogene:
- copii care nu ştiu de loc să înoate;
- copii care stăpânesc unele clemente de înot;
- copii care cunosc într-o oarecare măsură tehnica unui procedeu de înot.

11.1.5. Alegerea procedeului de înot


Primul procedeu predat a fost procedeul bras. Ordinea actuală în care se
însuşesc procedeele sportive de înot este: procedeul liber, spate, bras şi fluture. Această
succesiune a fost determinată de structura ciclică, relativ simplă a procedeelor de înot, în
special la procedeul liber şi spate, în concordanţă cu dezvoltarea morfo-funcţională a copiilor
de 5-7 ani.
Poziţia corpului la procedeul spate uşurează mult respiraţia, din acest motiv unii
specialişti îl recomandă ca prim procedeu de iniţiere, sau predarea concomitentă cu procedeul
liber.

51
Mişcările din tehnica procedeului bras sunt oarecum artificiale, mai ales cele de
picioare, nu seamănă cu mişcările naturale simple, de aceea însuşirea lor la vârsta de 5-7 ani
este mai dificilă, vârsta de 14-18 ani este mai potrivită însuşirii mişcărilor complexe ale
acestui procedeu.
Structura mişcărilor în cazul procedeului fluture, cu toate că sunt asemănătoare cu cele
de la procedeul liber, vâslirea simultană cu ambele braţe, degajarea şi revenirea pentru o nouă
vâslire necesită o forţă de care copiii dispun numai după vârsta de 8 ani şi o vechime
considerabilă în practicarea înotului. De aceea acest procedeu este ultimul în ordinea învăţării
procedeelor de înot.

11.2. Lecţia de înot

Forma fundamentală de instruire este lecţia. Ea este o parte organică a întregului


proces de învăţare, orientarea ei este determinată de locul pe care îl ocupă în şirul lecţiilor şi
de scopul întregului curs de înot, adică învăţarea tehnicii procedeelor de înot. Acest scop se
realizează numai prin rezolvarea succesivă a sarcinilor tuturor lecţiilor cuprinse în cursul de
iniţiere sau de perfecţionare a înotului. Sarcinile lecţiei sunt specifice înotului (ex. învăţarea
mişcărilor de braţe sau învăţarea coordonării mişcărilor, etc.), dar lecţia de înot rezolvă şi
unele obiective generale ale educaţiei fizice cum ar fi: dezvoltarea fizică armonioasă, călirea
organismului, etc.
Sarcinile şi conţinutul lecţiilor se stabilesc în funcţie de cunoştinţele acumulate în
lecţiile precedente şi pregătesc elevii pentru realizarea obiectivelor lecţiilor viitoare.
În funcţie de nivelul de pregătire al elevilor şi de scopul urmărit, lecţiile de înot sunt:
- de iniţiere,
- de perfecţionare,
- de antrenament.

11.2.1. Durata lecţiei


Durata lecţiei de înot este determinată de aceste criterii. Cele de iniţiere au o durată de
50 de minute, dar ea poate creşte în concordanţă cu nivelul de pregătire şi vechimea de înot
până la 2,5 ore în cazul lecţiilor de antrenament la înotătorii de performanţă. Proporţional cu
durata lecţiei creşte volumul de înot şi intensitatea efortului.

52
11.2.2. Structura lecţiei
Structura lecţiei de înot corespunde, în general, structurii lecţiei de educaţie fizică,
diferenţele fiind date de specificul disciplinei. De exemplu, în cazul lecţiei de iniţiere nu se
pune accent pe dezvoltarea forţei sau a vitezei.
Lecţia de înot are trei părţi:
- pregătitoare,
- fundamentală şi
- de încheiere
În ele se regăsesc în mare parte verigile lecţiei de educaţie fizică.

Partea pregătitoare a lecţiei de înot are ca scop pregătirea organismului pentru lecţie
şi dezvoltarea unor calităţi fizice cum ar fi mobilitatea, supleţea, forţa şi capacitatea de
coordonare a mişcărilor.
Prima parte a lecţiei se desfăşoară pe uscat, ea cuprinde veriga organizatorică, exerciţii
de dezvoltare fizică generală şi exerciţii pentru dezvoltarea mobilităţii şi stretching, precum şi
o serie de exerciţii specifice pentru învăţarea tehnicii înotului. Partea pregătitoare se continuă
în apă cu exerciţii şi jocuri de acomodare cu apa.
În cazul lecţiilor de antrenament şi de perfecţionare, se realizează încălzirea în apă.

Partea fundamentală a lecţiei se desfăşoară în întregime în apă şi cuprinde


aproximativ 65% din durata întregii lecţii. În această parte se rezolvă sarcinile lecţiei (sarcini
de învăţare şi de perfecţionare).
Exerciţiile folosite, numărul lor, numărul de repetări, lungimea porţiunilor de înot,
precum şi viteza de execuţie trebuie să asigure o densitate şi intensitate optimă a efortului în
această parte a lecţiei.
O densitate slabă, distanţe de înot prea scurte sau pauze prea lungi duc la apariţia
senzaţiei de frig, deci la scăderea eficacităţii instruirii.
O densitate prea mare are ca rezultat oboseală prea timpurie, executarea cu greşeli a
exerciţiilor de tehnică.
Sarcinile de lecţie, precum şi densitatea motrică trebuie să fie în concordanţă cu
nivelul de pregătire al elevilor. Complexitatea sarcinilor şi densitatea motrică trebuie să
crească de la lecţie la lecţie. Sarcinile prea complicate pot să aibă ca rezultat descurajarea
elevilor, sarcinile prea simple duc la plictiseală, la pierderea interesului faţă de lecţie.

53
Partea de încheiere durează câteva minute şi are ca scop reducerea excitabilităţii,
liniştirea organismului. În această parte a lecţiei se folosesc exerciţii de respiraţie, înot lent,
relaxat; la copii se pot folosi jocuri sau activităţi libere.
Lecţia se termină pe uscat cu o scurtă apreciere din partea profesorului asupra
desfăşurării lecţiei, cu aprecieri pozitive sau negative individuale asupra progresului realizat
sau a greşelilor efectuate, eventual comunicări privind conţinutul lecţiilor viitoare.
În cazul elevilor cu reţineri faţă de apă, aprecierile negative nu trebuie să fie prea
aspre, trebuie subliniat orice progres, cât de mic, pentru a încuraja elevul şi pentru a-i creşte
motivaţia pentru lecţiile viitoare.
Un copil descurajat nu mai vine cu plăcere la următoarea lecţie. În unele cazuri, durata
părţilor lecţiei pot suferi modificări, în funcţie de temperatura apei şi a aerului.
Temperatura optimă a apei, în cazul lecţiilor de iniţiere, este de 28-29°C, la copiii de
4-6 ani chiar 30°C.
Dacă apa este rece, se scurtează durata şederii în apă şi se măreşte volumul lucrului pe
uscat în partea pregătitoare. Dacă aerul este cald, timp cu soare, creşte intensitatea lucrului în
apă, se pot scoate copiii de 1-2 ori din apă să stea la soare sau se poate lucra pe două semi-
grupe, una în apă şi cealaltă face plajă pe marginea bazinului.
Dacă apa este foarte rece (20°C sau mai puţin), nu se recomandă intrarea în apă cu
grupele de iniţiere. În acest caz, se vor face exerciţii libere şi exerciţii de înot pe uscat şi se
vor organiza jocuri dinamice.
Dacă apa este caldă şi aerul este rece, cu vânt, se măreşte durata şederii în apă, durata
părţii pregătitoare pe uscat se micşorează, se execută un număr mai mic de exerciţii pe uscat,
dar cu intensitate mai mare. După ieşirea din apă, în cel mai scurt timp se va intra în vestiare.

11.2.3. Organizarea şi desfăşurarea lecţiei


Pentru ca un ciclu de lecţii de iniţiere să aibă eficienţa necesară, este nevoie de o serie
de măsuri organizatorice luate de profesor. Unele dintre aceste măsuri sunt necesare înaintea
începerii lecţiei propriu-zise, precum şi după terminarea lecţiei.
Deplasarea la bazin se face în grup organizat dacă este vorba de clasă sau grupă de
grădiniţă, copiii vor fi însoţiţi de educatoare sau învăţătoare, iar în cazul centrelor de învăţare,
de părinţi. În primele lecţii grupa este preluată din vestiar de către profesor, copiii trebuie
obişnuiţi să se dezbrace în scurt timp, îmbrăcămintea să fie lăsată în ordine, pentru a nu se
pierde timp cu îmbrăcatul la sfârşitul lecţiei (copiii se pot răci).

54
Tot de la primele lecţii copiii sunt obişnuiţi să folosească duşul, toaleta înaintea
începerii lecţiei. În bazin se stabileşte locul de adunare unde copiii să aştepte disciplinaţi
începerea lecţiei.
La începutul lecţiei se verifică echipamentul: costumul de baie trebuie să fie dintr-un
material subţire, să se muleze pe corp, să nu fie prea larg. În cazul în care elevii au păr lung
este bine să aibă caschetă de înot. Aceasta împiedică acoperirea cu păr a ochilor şi a gurii, pe
de altă parte menţine calitatea apei (nu rămân fire de păr pe suprafaţa apei).
Prosopul trebuie să fie destul de mare ca să se poată şterge destul de repede şi de
temeinic la sfârşitul lecţiei.
Profesorul trebuie să aibă şi el echipament adecvat, pentru a putea interveni prompt în
cazul în care acest lucru este necesar. În timpul lecţiei el trebuie să ocupe o poziţie de unde
poate supraveghea bine grupa şi să fie văzut de elevi. De obicei profesorul stă pe marginea
bazinului cât timp elevii sunt în apă, iar când intră în apă pentru a demonstra un element nou,
elevii sunt aşezaţi în linie pe marginea bazinului.
Profesorul trebuie să aleagă cele mai bune formaţii de lucru, în funcţie de adâncimea
apei şi de numărul culoarelor de care dispune. Poate lucra frontal sau pe serii, pentru a asigura
spaţiu suficient de exersare pentru fiecare elev. Astfel, elevii nu se ciocnesc şi nu se
deranjează reciproc. Formaţiile de lucru bine alese contribuie la menţinerea unei densităţi
optime a efortului. Dacă se înoată pe serii în lungimea bazinului şi nu se dispune de un număr
suficient de culoare, elevii se obişnuiesc să înoate pe partea dreaptă a culoarului.
Explicaţiile trebuie să fie scurte şi se folosesc în pauza dintre exerciţii sau repetări.
Corectările individuale se pot face şi în timpul înotului, nu se opreşte grupa, profesorul
folosind unele semne care atrag atenţia elevului asupra mişcării incorecte.
După terminarea lecţiei, profesorul trebuie să verifice (mai ales la primele lecţii)
modul în care elevii folosesc duşul, să-i obişnuiască să se şteargă repede şi până la uscarea
pielii şi a părului. În vestiar, îmbrăcarea să se facă fără pierdere de timp; să se verifice dacă
îmbrăcămintea elevilor corespunde anotimpului.

11.3. Metode şi mijloace folosite în predarea înotului

11.3.1. Metode de predare a înotului


Experienţa acumulată în procesul de instruire de-a lungul timpului a dus la
cristalizarea unor metode care, în concordanţă cu principiile didactice, au cea mai mare
eficienţă în realizarea scopului propus.

55
În predarea înotului, scopul cel mai important este însuşirea unui procedeu de înot,
obţinerea siguranţei în apă a elevului pentru a evita accidentele prin înec.
Metoda învăţării parţiale s-a dovedit a fi cea mai eficientă în cazul instruirii în grup în
procesul de iniţiere. Această metodă constă din descompunerea pe elemente componente a
complexului mişcărilor din cadrul unui procedeu de înot, învăţarea lor separată până la
efectuarea lor corectă, urmând reasamblarea lor, ajungând astfel la executarea globală a
procedeului.
Spre deosebire de metoda învăţării globale (unde toate mişcările unui procedeu tehnic
sunt exersate), metoda parţială dă posibilitatea elevului de a se concentra asupra unei singure
mişcări în timpul exersării. Acest lucru este important mai ales dacă ţinem cont că, la
începutul instruirii, apa poate constitui un factor deranjant pentru elev, nefiind obişnuit în
suficientă măsură cu ea.
Conform acestei metode, planul de instruire, adică succesiunea învăţării elementelor
componente ale unui procedeu de înot, se prezintă astfel:
- formarea reprezentării mişcărilor din procedeul învăţat, în urma demonstraţiei şi
explicaţiei,
- acomodarea cu apa, învăţarea expiraţiei acvatice,
- învăţarea poziţiei corpului (plutirea şi alunecarea pe piept şi pe spate),
- învăţarea mişcărilor de picioare,
- învăţarea mişcării de braţe,
- coordonarea mişcărilor de braţe şi picioare,
- coordonarea mişcărilor cu respiraţia,
- corectarea greşelilor, perfecţionarea tehnicii,
- învăţarea săriturii de start în funcţie de baza materială de care dispunem
(adâncimea apei).
Aplicarea acestei metode prezintă unele particularităţi. În bazinele cu apă mică,
procesul de învăţare prezintă anumite avantaje. Se poate asigura mai bine siguranţa elevilor în
timpul lecţiei, numărul elevilor din grupă poate fi mai mare (maximum 20). Se pot folosi mai
multe exerciţii şi jocuri de acomodare, ceea ce face ca lecţiile din prima fază a iniţierii să fie
mai variate şi mai atractive.
Dezavantajul constă în faptul că, după însuşirea primelor elemente de înot (învăţarea
mişcării de picioare cu respiraţie), trecerea grupei în bazinul cu apă adâncă poate duce la
reapariţia reţinerii sau a fricii faţă de apă la o parte din elevi. Acest fapt constituie un factor
care întrerupe continuitatea procesului de învăţare şi este nevoie de 1-2 lecţii de acomodare cu

56
condiţiile de exersare în apa adâncă şi învăţarea unor elemente noi din procedeul tehnic
predat.
În bazinele cu apa adâncă, numărul elevilor din grupă este mai mică (maximum 15), în
special în primele lecţii este nevoie de o mare atenţie din partea profesorului pentru asigurarea
siguranţei lor. Nu se pot folosi jocuri de acomodare, se folosesc puţine exerciţii de
acomodare, în special exerciţii de respiraţie. Din această cauză, lecţiile sunt mai monotone,
mai puţin atractive, profesorul trebuie să asigure totuşi o densitate suficient de mare pentru
evitarea apariţia senzaţiei de frig.
Avantajul predării înotului în apa adâncă este că, după însuşirea primelor elemente din
tehnica procedeului de înot, progresul elevilor este neîntrerupt. Participarea activă şi motivaţia
elevilor la lecţie creşte pe măsură ce reuşesc să însuşească elementele predate. Din acest
motiv, mulţi specialişti preferă această variantă, cu toate că efortul depus în primele lecţii este
mult mai mare decât în cazul predării înotului în apă mică.
În cazul predării înotului în apă adâncă se poartă discuţii asupra utilităţii folosirii
mijloacelor de susţinere. Aceste mijloace sunt colaci sau fluturaşi, confecţionate din cauciuc
sau material plastic, ce se aplică în jurul toracelui sau braţelor elevilor. Folosirea acestor
materiale dau o flotabilitate mai mare corpului, reduce posibilitatea apariţiei fricii la primele
contacte cu apa.
Avantajul folosirii lor este, în primul rând, o siguranţă mai mare a elevilor, deci şi o
atenţie mai mică în această privinţă din partea instructorului. Folosirea lor presupune o
verificare la începutul fiecărui lecţii a dimensiunilor (diametrelor), ca ele să fie potrivite
pentru fiecare elev, să fie în stare bună, să nu piardă aer, pentru a feri elevul de eventuale
accidente.
De la lecţie la lecţie, cantitatea de aer introdus în aceste mijloace trebuie să fie mai
mică, pentru a ajunge la o poziţie de plutire normală şi pentru a putea executa mişcările
segmentelor cât mai apropiate de tehnica procedeului de înot. Şi în acest caz, chiar dacă elevul
a însuşit primele elemente de înot şi cantitatea de aer în fluturaşii de pe braţe este
nesemnificativă, în momentul abandonării lor poate duce la reapariţia fricii de apă. Din acest
motiv, aceste materiale sunt folosite din ce în ce mai puţin în procesul de predare a înotului.
Folosirea lor este recomandată la vârste mici (preşcolari), în special în cadrul familiei
în timpul liber (vara), la mare sau diferite ocazii, contribuind în mare măsură la acomodarea
copilului cu apa, ceea ce constituie un mare avantaj în cazul înscrierii lui la un curs de
iniţiere în înot.

57
11.3.2. Mijloacele predării înotului
Mijloacele folosite în procesul de instruire sunt, de fapt, instrumente cu care acţionăm
asupra elevului pentru obţinerea scopului propus. În procesul de iniţiere în înot, aceste
mijloace sunt exerciţii pregătitoare care se pot grupa în două mari categorii: exerciţii pe uscat
şi exerciţii în apă.
Exerciţiile pe uscat se împart, la rândul lor, în funcţie de scopul urmărit, în:
- Exerciţii de gimnastică folosite pentru prelucrarea aparatului în vederea efortului
depus, pentru dezvoltarea anumitor calităţi motrice, în special mobilitatea în articulaţia
scapulo-umerală şi a gleznei şi, dacă este cazul, pentru dezvoltarea forţei membrelor
superioare şi inferioare, exerciţii de coordonare.
- Exerciţii pregătitoare pentru învăţarea elementelor componente ale tehnicii unui
procedeu de înot. Ele imită, de fapt, mişcările de vâslire ale braţelor şi picioarelor, contribuind
astfel la însuşirea formei, modelului de mişcare pe care urmează să le execute în apă.
Folosirea exerciţiilor pe uscat este importantă în procesul de iniţiere. Pe de o parte,
reprezentarea mişcărilor este uşurată, elevii nu sunt preocupaţi, deranjaţi de apă, înţeleg mai
bine explicaţiile şi corectările profesorului, se pot concentra asupra executării corecte a
mişcărilor. Pe de altă parte, profesorul poate observa mai uşor modul în care se execută
mişcările, ritmul şi corectitudinea lor.
Exerciţiile pe uscat se folosesc de foarte multă vreme în procesul de iniţiere (din sec.
al XIX-lea), dovedindu-şi eficienţa. Ele se folosesc în prima parte a lecţiei de înot, dar şi în
timpul lecţiei; în cazul corectărilor individuale, atunci când este necesar, elevul poate fi scos
din apă pentru a repeta mişcarea incorectă pe uscat. Trebuie menţionat că, prin exerciţiile
pregătitoare pe uscat, se însuşeşte forma mişcărilor, traiectoria palmelor în timpul vâslirii,
poziţia coatelor, dar pe uscat lipseşte rezistenţa apei care se opune segmentului de vâslire,
lipseşte forţa ascensională a apei, deci acţionează alte grupe musculare pe uscat decât în apă,
nu se poate obţine simţul apei sau expiraţia acvatică.
Această categorie de exerciţii contribuie la învăţarea înotului, ele fiind completate cu
exerciţiile în apă.
Exerciţiile pregătitoare în apă se pot împărţi şi ele în mai multe categorii:
- Exerciţii de acomodare cu apa, care au ca scop obişnuirea elevului cu acest mediu
nou - apa, în care elevul urmează să-şi desfăşoare activitatea. Prin exerciţiile şi
jocurile de acomodare se urmăreşte eliminarea reţinerii sau fricii de acest mediu
neobişnuit, acceptarea unor senzaţii noi (umiditatea, temperatura, presiunea, forţa
ascensională, senzaţia de plutire, etc., precum şi expiraţia acvatică), capacitatea de

58
orientare în apă. Din acest punct de vedere, acomodarea cu apa este o etapă
obligatorie înaintea învăţării mişcărilor de înot.
- Exerciţii pregătitoare pentru învăţarea înotului. În această categorie sunt cuprinse
exerciţiile pentru însuşirea elementelor componente ale tehnicii unui procedeu de
înot. Deosebim exerciţii pentru mişcarea picioarelor, pentru mişcarea braţelor, de
coordonare între mişcările de braţe şi de picioare, coordonarea mişcărilor cu
respiraţia.
Exersarea separată a mişcărilor de picioare şi de braţe duce spre automatizarea
mişcărilor, ceea ce uşurează învăţarea coordonării lor, ca în final să se ajungă la executarea
procedeului global.
În procesul învăţării unui procedeu de înot se va acorda în permanenţă atenţie deosebită
corectării greşelilor, pentru a evita fixarea lor, astfel încât automatismul să se realizeze numai
după însuşirea corectă a mişcărilor executate separat.

11.3.3. Greşeli în tehnica înotului, prevenirea şi corectarea lor


Deosebim greşeli fundamentale, care denaturează mecanismul de bază al procedeului
(ex. poziţia prea înaltă sau prea adâncă a capului, care duce la modificarea poziţiei corpului şi
scade randamentul mişcărilor membrelor) şi greşeli neînsemnate, locale, care au ca rezultat o
cheltuială suplimentară de energie, ducând la oboseala elevului fără îmbunătăţirea eficienţei.
Acestea sunt:
- încordarea musculară excesivă a unor grupe musculare,
- rigiditatea membrelor,
- mişcări crispate atât în timpul mişcărilor în apă, cât şi în faza aeriană a lor,
- mişcări suplimentare, inutile (ex. îndoirea exagerată a piciorului din articulaţia
genunchilor, ridicarea gambei şi a labei piciorului deasupra apei la mişcarea de jos
în sus),
- balansul exagerat al capului pe verticală la bras sau răsucirea lui pe ambele părţi la
fiecare ciclu la craul,
- expiraţia incompletă care, după câteva cicluri de mişcări, duce la sufocarea
elevului.
Este important ca, în faza de iniţiere, să depistăm cât mai repede cauza greşelii
fundamentale care poate determina apariţia altor greşeli (ex. poziţia înaltă a capului poate fi
cauzată de învăţarea insuficientă a respiraţiei acvatice). Prin exerciţii de respiraţie eliminăm

59
această greşeală, totodată se corectează poziţia corpului şi creşte eficienţa mişcării
segmentelor.
Corectarea greşelilor este prezentă de la primele lecţii de iniţiere. Se poate face
individual sau pentru toată grupa de elevi, în funcţie de aprecierea profesorului. În toate
cazurile, corectarea trebuie să se facă pentru o singură greşeală, elevii nu se pot concentra
asupra corectării mai multor greşeli în acelaşi timp. Profesorul va atrage atenţia asupra uneia
sau maximum două greşeli.
Pentru corectarea greşelilor se vor relua exerciţiile pregătitoare pe uscat şi în apă; în
cazul corectărilor individuale, elevul poate fi scos din apă pentru explicaţii suplimentare şi
exerciţii pe uscat, continuând în apă individual cu exerciţii specifice pentru învăţarea corectă a
mişcării respective. Apostrofarea repetată a unui elev în acelaşi lecţie pentru o greşeală
trebuie evitată, pentru a nu descuraja elevul respectiv. Pentru a nu crea senzaţia de
inferioritate, este preferabil să se explice întregului grup de elevi mişcarea respectivă.

d) Sumar
În cadrul acestui modul au fost prezentate anterior.
e) Sarcini şi teme ce vor fi notate
 Enumeraţi factorii care influenţează formarea deprinderilor specifice la înot.
 Definiţi condiţiile necesare unui curs şi modul de alcătuire a grupelor de iniţiere.
 Definiţi caracteristicile lecţiei de înot.
 Enumeraţi şi definiţi metodele şi mijloacelor folosite în lecţia de înot.

f) Bibliografie modul
1. Maglischo E.W. – 2003, Swimming Fastest – The essential reference on technique, training, and
program design, Ed. Human Kinetics, USA
2. Olaru, M. – 1982, Înot – tehnică, metodică, organizare, Ed. Sport - Turism, Bucureşti
3. Guzman, R. – 2007, The Swimming Drill Book, Ed. Human Kinetics, USA

Modul 12: Accidentele acvatice şi primul ajutor

a) Scopul şi obiectivele modulului

60
Scopul acestui modul este descrierea masurilor de prevenire a accidentelor prin înec şi
a metodelor folosite ca prim ajutor în aceste situaţii.

Ca obiective, se vor atinge următoarele:


 Definirea înecului şi enumerarea situaţiilor care prezintă risc de înec;
 Prezentarea factorilor care determină succesul intervenţiei de salvare;
 Prezentarea metodelor de recuperare a victimelor
 Prezentarea protocolului – suport vital de bază (BLS).

b) Schema logică a modulului


Modulul este împărţit pe trei capitole: Înecul şi pre-înecul, Primul ajutor, Suport vital de
bază.

c) Conţinutul informaţional detaliat

12.1. Înecul şi pre-înecul


Înecul este sufocarea în mediul acvatic, şi determină întotdeauna hipoxie, leziunile fiind
parţial reversibile (pre-înec) sau ireversibile (deces prin înec).
De obicei se produce aspirarea apei (înecul umed) în situaţii mai puţin frecvente (10%) survine
spasmul laringian (înec uscat).
Accidentele acvatice survin:
- la persoane care nu ştiu să înoate („înecul propriu-zis prin imersie sau submersie”
Zamora, E. et al. 2004);
- la înotători prin stări de epuizare fizică sunt întâlnite: infarctul miocardic acut (IMA),
accidentul vascular cerebral (AVC), criza epileptică, etc., („accidente acute mortale produse
întâmplător în timpul înotului” Zamora, E. et al. 2004);
- traumatisme grave produse sub apă sau la suprafaţa acesteia prin plonjonul în apă
(traumatisme, rupturi de organe însoţite de lipotimii);
- hidrocuţia sau moartea subită provocată de contactul unui organism supraîncălzit cu
apa rece sau în sezonul rece căderea accidentală în apă (în aceste situaţii).

12.2. Primul ajutor


Succesul intervenţiei de salvare şi şansele de supravieţuire în cazul accidentelor prin înec
depind de mai mulţi factori:
- scoaterea accidentatului din apă se va face în poziţie orizontală de persoane instruite

61
în acest sens şi se va ţine cont de posibila leziune de coloană cervicală,
- timpul necesar scoaterii victimei din apă, se va suspiciona leziunea de coloană
cervicală, timpul optim fiind în primele 4-5 minute de la submersie, dacă inima continuă să bată (1
minut sub apă, şansele de supravieţuire sunt de 98%, iar la10 minute sub apă - şansele de supravieţuire
sunt de 1%);
- eliberarea imediată a cailor aeriene superioare şi începerea ventilaţiei precoce în
condiţii de siguranţă pentru salvator (se administrează ventilaţii timp de un minut dacă victima poate fi
adusă la mal în mai puţin de 5 minute se continuă ventilaţiile, iar dacă distanţa este mai mare se
ventilează încă un minut şi se încearcă aducerea la mal într-un timp cât mai scurt);
- ventilarea eficientă prin metoda „gură la nas” (în aceste situaţii voma este un
fenomen frecvent), nu se va încerca „drenarea plămânilor”;
- se vor lua măsuri de restabilire a echilibrului termic (îndepărtarea hainelor ude,
acoperirea cu pături uscate sau cu folie de supravieţiure.
În situaţiile care impun resuscitarea cardio-respiratorie aceasta se va realiza conform
protocolului în vigoare şi victima va fi transportată de urgenţă la cea mai apropiată Unitate de Primire
Urgenţe (UPU).
Începerea resuscitării nu este condiţionată de tipul de apă în care s-a întâmplat accidentul.
După depăşirea accidentului acvatic în următoarele 1-2 zile persistă pericolul constituirii edemului
pulmonar, independent de compoziţia chimică a apei aspirate (înecul secundar).

13.2.1. Suport vital de bază


Scopul suportului vital de bază (BLS) este menţinerea unei circulaţii şi a unei ventilaţii
adecvate nepermiţând instalarea stării de moarte biologică până la sosirea personalului medical
calificat.
Nivelul de conştientă
Se evaluează starea victimei: este conştient sau inconştient?
Se scutură uşor de umeri şi se întrebăm cu voce tare: „Mă auziţi?”. Dacă nu răspunde la
stimuli verbali se aplică un stimul dureros (pensarea puternică a lobului urechii sau a muşchiului
trapez).
Dacă răspunde sau se mişcă, deci victima este conştientă, se lasă în decubit dorsal şi se
cheamă ajutor calificat anunţând situaţia la 112. Starea victimei se reevaluează periodic până la sosirea
echipei calificate.
În cazul în care victima nu răspunde, este inconştientă se indică ABC-ul resuscitării:
A. Airway. - Eliberarea căilor aeriene
Se vor înlătura orice obstrucţie evidentă, inclusiv proteza căzută. Scoaterea corpilor străini din buco-
faringe se face cu două degete învelite în faşă sau batistă introduse în cavitatea bucală, printr-o
mişcare de rotaţie ce permite curăţarea întregului spaţiu buco-faringian, iar cu cealaltă mână se

62
tracţionează mandibula pentru a evita muşcarea degetelor salvatorului de către victimă. Deschiderea
căilor aeriene se realizează prin extensia capului şi ridicarea bărbiei.

B. Breathing – Verificarea respiraţia


Menţinând căile aeriene deschise, se va încerca determinarea în maxim 10 secunde, dacă victima
respiră normal, privind mişcările toracelui, ascultând respiraţiile la nivelul gurii şi simţind pe obraz
aerul expirat.
C. Circulation – Verificarea pulsului
În aceste situaţii pulsul se palpează la nivelul arterelor carotide, prin plasarea a două degete
lateral de relieful cartilajului tiroid (pulsul poate fi palpat de ambele părţi ale cartilajului tiroid, dar
niciodată în acelaşi timp).
La persoanele obeze, dacă nu se poate evalua pulsul la artera carotidă, circulaţia se verifică la
artera femurală. Pulsul se palpează 5-10 secunde înainte de a decide dacă este absent, dar nu mai mult,
pentru a nu declanşa un reflex vagal.
Dacă în urma evaluării primare se constată că victima:
- este inconştientă, dar respiră se va proceda la poziţionarea acesteia în poziţie laterală de
siguranţă, excepţie se va face atunci când această manevră ar agrava leziunile victimei; se va
telefona după ajutor (112 – apel unic de urgenţă); se va ţine victima sub observaţie (se
verifică dacă respiră spontan), până la sosirea ambulanţei;
- este inconştientă şi nu respiră se va proceda la poziţionarea acesteia în decubit dorsal (dacă
nu era deja în această poziţie, după scoaterea din apă) pe o suprafaţă rigidă, (pe mal, pe
bord-ul de salvare, etc.), deschiderea căilor respiratorii prin extensie cervicală sau subluxaţia
mandibulară şi se va începe resuscitarea cardio-pulmonară (RCP).
Resuscitarea cardio-pulmonară (RCP) cuprinde toate elementele de resuscitare fără
echipament, efectuate de o persoană sau de persoanele care acordă primul ajutor unei victime aflată în
stop cardio-respirator.
Aceste elemente includ evaluarea primară, asigurarea libertăţii căilor aeriene, ventilaţia
artificială cu aer expirat şi masajul cardiac extern.
Cu alte cuvinte RCP reprezintă un ansamblu de manevre care încearcă să menţină perfuzia şi
oxigenarea organelor vitale (creier, cord). Câteodată aceasta operaţiune poate să necesite un timp
îndelungat depinzând de cauza care a dus la instalarea stopului cardiac.
Orice întârziere reduce şansa victimei de a-şi reveni. De aceea trebuie acţionat rapid şi
conform protocolului.

Salvatorul se va opri din RCP doar pentru a căuta semnele vitale (o dată la 2 minute) sau dacă
victima prezintă mişcări sau respiraţii spontane; în alte circumstanţe RCP continuă până la epuizarea
salvatorului sau apariţia personalului specializat.

63
d) Sumar
În cadrul acestui modul au fost prezentate anterior.
e) Sarcini şi teme ce vor fi notate
 Definiţi înecul şi cauzele acestui accident.
 Enumeraţi condiţiile necesare pentru ca acordarea primului ajutor în caz
de înec să aibă şanse de reuşită.
 Enumeraţi şi descrieţi etapele suportului vital de bază.

f) Bibliografie modul

1. Zamora, E., Zamora, E.D., Popescu, A. – 2004, Primul ajutor medical în educaţie fizică,
sport şi kinetoterapie, Ed. GMI, Cluj-Napoca
2. SMURD – 2010, Introducere în medicina de urgenţă prespitalicească

Modul 13: Bazinele de înot

a) Scopul şi obiectivele modulului


Scopul acestui modul este descrierea incintelor destinate sporturilor nautice şi a
marcajelor bazinelor.

Ca obiective, se vor atinge următoarele:


 Definirea bazinelor şi a condiţiilor de igienă impuse de FINA;
 Prezentarea detaliată a marcajelor pentru concurs.

b) Schema logică a modulului


Modulul cuprinde informaţii legate de structura, dotările şi măsurile de igienă necesare
funcţionării unui bazin de înot.

c) Conţinutul informaţional detaliat

Bazinele – construcţii artificiale

Rezervor mare de apă prelucrată în prealabil (încălzită, filtrată), cu dimensiuni şi


configurare precis delimitate, dotat cu scări de acces şi bloc-starturi (în cazul în care este

64
destinat cu prioritate sportivilor), prevăzut cu puncte de ancorare a capetelor de culoar,
dispozitive de „sparge val”, locuri de amplasare a stâlpilor de marcaj, tribune, etc.
Printre cerinţele minimale pe care trebuie să le îndeplinească orice bazin se numără
următoarele:
- pH-ul apei trebuie să fie 7,2;
- temperatura minimă 24ºC (norma de concurs stabilită prin regulamentul FINA),
maximă 27ºC (norma uzuală întâlnită în cazul lecţiilor care durează 1,5-2 ore); temperaturi
mai mici sau mai mari nu sunt recomandate pentru realizarea regimului de înot sportiv;
- apa să aibă o claritate bună (transparentă), puritatea acesteia să fie asigurată prin
tratarea fizico-chimică cu substanţe dezinfectante (hipoclorit), coagulante (alaunul), care
distrug algele microscopice (sulfatul de cupru); se admite că apa care intră în sistemul de
filtrare trebuie să aibă conţinutul de suspensii între 10-30 mg/l;
- aer nepoluat industrial în bazinele acoperite, trebuie să aibă o temperatură superioară
apei cu până la 5ºC (controlată la 1,5 m deasupra nivelului apei), umiditatea de maximum
60% (pentru prevenirea fenomenului de condensare);
- iluminarea naturală să fie asigurată prin amplasarea din construcţie a laturii lungi a
bazinului pe direcţia est-vest, iar cea artificială să fie omogenizată la o putere de 50-150 lucşi;
- acustica - va fi reglată pentru prevenirea formării ecoului (materiale absorbante a
undelor sonore aplicate pe pereţii laterali ai bazinului);
- spaţiul de circulare - pe fiecare latură a bazinului, de minimum 2 m, fiind placat cu
gresie antiderapantă la o înclinare uşoară spre exterior pentru a preveni scurgerea apei
marginale în bazin;
- tribune pentru public - cel puţin pe o latură lungă a bazinului, cu amenajări destinate
dirijării diferenţiate pentru sportivi şi public;
- vestiare separate pentru ambele sexe, cu acces la grupul sanitar, duşuri, saună,
încăperi de tranzit;
- grup social - spaţii şi încăperi destinate circulaţiei publicului, sportivilor, comerţului
cu articole de specialitate sau produse alimentare, facilităţi de transmisie TV-radio,
comunicaţii telefonice, precum şi alte amenajări ca urmare a afluenţei de vizitatori şi
solicitanţi (parcare auto, staţii pentru transport în comun, etc.).

Un bazin modern, „olimpic”, oficial omologat cu respectarea prevederilor FINA,


trebuie să aibă următoarele caracteristici funcţionale:

65
- lungimea interioară a cuvei standard trebuie să fie de 50,000 + 0,030 m, măsurată la
locul unde sosesc sau întorc înotătorii, având montate panourile de contact ale instalaţiei
electronice de cronometraj; (toleranţa de 0,030 m este admisă pe o porţiune de 30 cm înălţime
deasupra apei şi 80 cm sub nivelul acesteia);

- lăţimea interioară a cuvei trebuie să fie de minimum 21,000 m, lăţimea putând fi şi


de 25,000 m, dimensiune care ar putea permite organizarea antrenamentului pe lăţimea
bazinului (adică 6-8 culoare de 2,50 m + 2 culoare laterale de 3,00 m);

- adâncimea cuvei la suprafaţa apei trebuie să fie de minimum 1,80 m pe întreaga


suprafaţă, fundul cu o uşoară pantă pentru facilitarea scurgerii apei la golire;

- pereţii cuvei - paraleli şi verticali;

- pereţii laterali amplasaţi sub un unghi drept cu suprafaţa apei, construiţi din materiale
rigide (beton, placat cu gresie antiderapantă până la o adâncime de 0,800 m, pentru a oferi
siguranţă la întoarcerile (împingerile) înotătorilor; la o adâncime de 120 cm de suprafaţa apei
vor fi construite praguri de sprijin cu o lăţime de 10-15 cm (sprijin pentru picioare când
înotătorul se află oprit la margine);

- scurgerile de „prea plin” şi „sparge val” sunt amplasate, de regulă, pe laturile lungi,
diminuarea facilitând deversarea apei în exces, a valurilor formate, etc.

Marcajul pentru concurs


Marcajul de suprafaţă se prezintă sub forma culoarelor, adică sub forma unor linii de
culoare care delimitează spaţiul individual alocat pentru întrecere, care are o lăţime de 2,50 m
(plus 0,50 m la culoarele de margine), culoare realizate prin înşiruire pe un cablu inextensibil
a bilelor flotoare distinct colorate (cu diametru între 5-11 cm); la fiecare extremitate, culoarul
va fi alcătuit din bile colorate, de regulă, în roşu pe o distanţă de 5,0 m, terminate cu un sistem
reglabil de ancorare şi întindere a cablului respectiv; tot la această distanţă (5,0 m) se vor
monta pe suporţi, la o înălţime de cca. 1,80 m, şi frânghii de avertizare care vor intersecta
laturile lungi ale bazinului la fiecare capăt; pe aceste frânghii vor fi dispuse steguleţe
triunghiulare de avertizare (echilaterale cu latura de 25 cm) şi frânghiile de start greşit,
amplasate la 15,0 m depărtare de fiecare latură scurtă, prevăzute cu un dispozitiv simplu care
asigură declanşarea rapidă, după comanda arbitrului starter.

66
- Panourile de contact ale instalaţiei de cronometraj electronic sunt nişte plăci cu
dimensiunile de 240 x 90 x 1 cm şi se montează astfel încât o porţiune de 30 cm să fie
deasupra apei, respectiv 60 cm sub nivelul acesteia.

- Bloc-starturile au o înălţime cuprinsă între 0,50-0,75 cm de la suprafaţa apei,


suprafaţa de aşteptare are forma unui pătrat cu latura de minimum 0,50 m, placat cu un
material antiderapant, fiind înclinat spre apă cu maximum 10%; mânerele pentru startul de
spate se montează la o înălţime de 30 cm de la nivelul apei, în poziţie verticală, aliniate cu
peretele bazinului; numerotarea bloc-starturilor se face pe fiecare latură: Nr. 1 va fi primul
bloc-start situat în dreapta locului de start (respectiv a direcţiei de înot pentru probe de 100m).

Marcajul sub apă este realizat prin trasarea pe fundul cuvei, central fiecărei suprafeţe
care delimitează culoarul, a unei linii distinct colorată, având lăţimea de 0,20-0,30 m şi o
lungime de 46 m (având fiecare capăt la 2 m depărtare de marginea bazinului). La fiecare
extremitate, linia de fund va fi terminată cu o bară în „T” (1 m) la o distanţă, deci, de 2 m de
perete.

Bazinul modern trebuie echipat cu următoarele materiale:

- pentru antrenamente în apă: plute pentru exerciţii de picioare, plutitoare pentru


lucrul de braţe, palmare de diferite mărimi, labe din cauciuc, inventarul pentru jocul de polo şi
culoarele de concurs (mingi de polo, etc.);

- pentru antrenamentul pe uscat: sală de pregătire fizică utilată cu aparatură pentru


dezvoltarea calităţilor motrice (spaliere, saltele, gantere, haltere, bănci de gimnastică,
aparatură de simulare a efortului);

- pentru activitatea de învăţare - iniţiere (colaci de înot, camere de bicicletă, beţe de


diferite lungimi, jucării, mingi de joacă în apă, etc.);

- pentru competiţii: bloc-starturi, culoare, cronometre, fluiere, cartoane pentru


numărătoarea lungimilor de bazin, cronometraj electronic şi tabelă de afişaj electronic, staţie
de amplificare, facilităţi radio-TV, mobilier adecvat arbitrajului;

- pentru activitatea de salvare: colaci, frânghii, cabinet medical, instrumentar de prim


ajutor şi reanimare (o încăpere specială);

67
- încălzirea şi tratarea apei – instalaţii de încălzire a apei (fie prin cazane proprii, fie
prin sistemul de încălzire urbană), instalaţii de filtrare şi tratare chimică a apei (recircularea
apei în sistem închis, pompare), materiale pentru curăţenia bazinului şi a cuvei (aspiratoare de
fund, perii, mături, săpun, detergenţi);

- pentru administrarea bazinului: încăperi/birouri adecvate, precum şi o staţie –


centrală – laborator în care se pot centraliza toate datele rezultate din funcţiunile bazinului şi,
astfel, controla şi conduce de la distanţă toate manevrele de funcţionare corespunzătoare
(uzină, iluminare, ventilaţie, etc.).

Bazinul trebuie încadrat cu personal suficient pentru întreţinere şi funcţionare care,


prin ritm susţinut şi disciplinat, să asigure funcţionarea acestuia la parametrii proiectaţi.

d) Sumar
În cadrul acestui modul au fost prezentate anterior.

e) Sarcini şi teme ce vor fi notate


 Descrieţi dimensiunile şi condiţiile minime de igienă ale unui bazin acoperit.
 Delimitaţi perimetrul propice funcţionării unui bazin de înot.
 Enumeraţi şi descrieţi marcajele necesare desfăşurării unei competiţii de înot.

f) Bibliografie modul
1. Cartea Federaţiei FRNPM 2009-2012 – (Up-date 01.Nov.2010 v. 2) -
http://www.swimming.ro/articol/regulamente-NATATIE-48/

68
Anexe
a) Bibliografia completă a cursului
Bălan, V. 2005, Jocuri dinamice în apă, Ed. Cartea universitară, Bucureşti
Bîltac, Gh., Rusu, 2008, Hidrokinetoterapie, Ed. Universitaria, Craiova
L.
Brody, L.T., 2009, Aquatic exercise for rehabilitation and training, Ed. Human Kinetics,
Geigle, P.R. USA
Cesari, J., Gage, 2001, Teaching infant and preschool aquatics, Ed. Austswim Inc.,
R., et al. Australia
Contea, D. 2009, Înot – suport de curs, FEFS - UBB
Cordun, M., Cirlă, 1999, Hidrokinetoterapia în afecţiunile reumatismale, Bucureşti
L, et al.
Costil, D.L. 1992, Swimming – Handbook of Sports Medicine and Science, Ed.
Maglischo, E.W. Blackwell Scientific Publication, Oxford
Richardson, A.B.
Counsilman, J. E. 1994, The New Science of Swimming, Ed. Prentice Hall, Englewood
Counsilman, B. E. Cliffs, New Jersey 07632, USA
Dragnea, A., ????, Exerciţii cu aparate elastice, Ed. Consiliului naţional pentru educaţie
Atanasiu, C. fizică şi sport, Bucureşti
Foss, M.L., 1998, Physiological basis for exercise and sport – sixth edition, Ed. WCB
Keteyian, S.J. McGraw-Hill Intern,
Friel, J. 2009, The Triathlete’s Bible – 3rd edition, Ed. Velo-Press, Colorado, USA
Guzman, R. 2007, The Swimming Drill Book, Ed. Human Kinetics, USA
Hannula, D., 2001, The Swim Coaching Bible, Ed. Human Kinetics, USA
Thornton, N.
Hannula, D. 2003, Coaching Swimming Successfully – second edition, Ed. Human
Kinetics, USA
Iacovlev, V. 1981, Jocuri pentru copii, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti
Langhlin, T., 2004, Total Immersion – The revolutionary way to swim better, fester, and
Delves, J. easier – Revised and Updated, Ed. Fireside, New York, USA
Lucero, B. 2009, The Best 100 Swimming Drills, Ed. Meyer and Meyer Sport, UK
Maglischo E.W. 2003, Swimming Fastest – The essential reference on technique, training,
and program design, Ed. Human Kinetics, USA
Maughan, R., 2004, The biochemical basis of sport and performance, Ed. Oxford
Gleeson, M. University Press
Mecleod, I. 2010, Swimming Anatomy, Ed. Human Kinetics, USA
Montgomery, J., 2009, Mastering Swimming – your guide for fitness, training, and
Chambers, M. competition, Ed. Human Kinetics, USA
Noble, J., Cregeen, 2009, Swimming games and activities, Ed. A&C Black, London
A.
Olaru, M. 1982, Înot – tehnică, metodică, organizare, Ed. Sport - Turism, Bucureşti
Robert G. Price 2005, The Ultimate Guide To Weight Training for Swimming – second
edition, Ed. Price World Publishing, USA
Rodomista, K. 2006, 101 cool pool games for children, Ed. Bound and Bang Printing,
Brainerd, Minesota
Sweetenham, B., 2003, Championship Swim Training – Workouts and programs from the
Atkinson, J. world’s #1coach, Ed. Human Kinetics, USA
Zamora, E. 2004, Primul ajutor medical în educaţie fizică, sport şi kinetoterapie, Ed.
Zamora, E.D. GMI, Cluj-Napoca

69
Popescu, A.
*** http://www.google.ro/search?hl=ro&q=resuscitarea+cardiopulmonara&bav
– vizitat in 01.05.2011, orele 14-18.
*** Cartea Federaţiei FRNPM 2009-2012 – (Up-date 01.Nov.2010 v. 2) -
http://www.swimming.ro/articol/regulamente-NATATIE-48/

b) Scurtă biografie a titularului de curs


Asist. dr. Pop Nicolae Horaţiu este absolvent al Facultăţii de Educaţie fizică şi Sport a
Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, doctor în ştiinţe medicale la UMF – Iuliu
Haţieganu, Cluj Napoca. Domenii de competenţă: nataţie, înot terapeutic, culturism - fitness.
Competenţele de cercetare ştiinţifică sunt demonstrate prin publicarea a peste 30 de lucrări
ştiinţifice în publicaţii recunoscute naţionale şi internaţionale, dar şi participarea la realizarea
a 3 cărţi legate de domeniile de competenţă.

ŞEF CATEDRĂ TITULAR DE DISCIPLINĂ

70

S-ar putea să vă placă și