Tema 1.

Introducere în psihologie
Conținutul temei:
1.1 Noţiuni generale despre psihologie şi psihic.
1.2 Legătura psihologiei cu alte ştiinţe. Ramurile psihologiei.
1.3 Metodele de cercetare ale psihologie.

1.1 Noţiuni generale despre psihologie şi psihic.

"Psihologie" este un termen compus care provine din limba greacă veche: pshyche – suflet,
logos – ştiinţă. Astfel, etimologic, psihologia este “ştiinţa despre suflet”, ea mai poate fi numită
și “ştiinţă despre psihic”.
Psihologia ca ştiinţă posedă calităţi deosebite, care o diferenţiază de alte disciplini. Ca sistem
de cunoştinţe demonstrate psihologia nu este cunoscută de prea mulţi; în linii generale de cei,
care se ocupă de ea în special, soluţionând probleme teoretice şi practice. în acelaşi timp drept
sistem de evenimente vitale psihologia este cunoscută fiecărui om. Ea este reprezentată prin
senzaţii proprii, imagini, fenomene ale memoriei, gândirii, vorbirii, voinţei, imaginaţiei,
motivelor, necesităţilor, emoţiilor şi sentimentelor etc. Fenomenele psihice de bază noi putem să
le depistăm nemijlocit la sine şi indirect să le observăm la alţi oameni.
Iniţial noţiunea de „suflet” era înţeleasă (şi azi mai este considerată de către idealişti şi
oamenii religioşi) drept o fiinţă nemuritoare şi materială, care există în corpul omului, iar în
momentul morţii îl părăseşte. Se considera că fenomenele psihice sunt proprietăţile, manifestările
acestui suflet.
Psihologia este o ştiinţă foarte veche, care în acelaşi timp e şi foarte tânără. Pe de o parte,
vârsta ei numără cca 2400 ani, iar pe de altă parte, abia în secolul XIX ea se constituie ca ştiinţă
independentă.
Prima expunere sistematică a fenomenelor psihice a fost efectuată de către savantul grec din
antichitate Aristotel în tratatul său „Despre suflet” („De anima”). El a expus psihologia ca
domeniu specific (original) de cunoştinţe şi pentru prima dată a înaintat ideea nedivizării
sufletului şi corpului viu.
Aristotel a făcut primele referiri consistente asupra psihicului. Sufletul (psihicul) se manifestă
în diverse capacităţi (abilităţi) spre activitate: hrănitor, simţitor, mişcător (mobil), gânditor;
capacităţile superioare apar din cele inferioare şi se dezvoltă pe baza lor. Aristotel este considerat
întemeietorul psihologiei. Termenul „psihologie” datează din secolul al XVI-lea (titlul unei cărţi
a lui M. Marulic, a. 1520) şi se pare că era folosit destul de frecvent încă din a. 1560 de către
Melanchton. Blancard (1693) a apelat la termenul „psihologie” pentru a desemna „acea
cunoaştere, care se referă la suflet”.
Cu toate acestea, termenul s-a difuzat într-o concepţie modernă începând abia cu secolul al
XVIII-lea datorită filosofului german Cristian Von Wolff (1679-1754), pentru a desemna ştiinţa
sufletului. Acest termen a fost utilizat în cartea sa „Psychologia Rationalis”. Istoria psihologiei
drept ştiinţă experimentală începe cu anul 1879, când a fost creat primul laborator de psihologie
experimentală în lume, la Leipzig, Germania, de către psihologul german Wilghelm Wundt.
Psihologia s-a constituit ca ştiinţă independentă desprinsă de filosofie abia în secolul al XIX-
lea, odată cu extinderea metodelor experimentale în studiul fenomenelor psihice (Ernst Weber,
Gustav Fechner, Hermann Ebblinghaus, Herman L. Helmholtz, Wilghelm Wundt) şi a devenit
naturalistă şi fiziologică. La puţin timp după aceasta, în anul 1885, Behterev V.M. a organizat
asemenea laborator experimental în Rusia. În Republica Moldova psihologia se constituie ca
disciplină independentă, cu caracter experimental, la ceva timp după ce începe să se dezvolte ca
ştiinţă experimentală pe plan mondial.
 Pentru a deveni ştiinţifică, psihologia s-a dezvoltat iniţial ca o „ştiinţă naturală”, pe modelul
biologiei sau fiziologiei, devenind experimentală, apoi şi-a lărgit câmpul de activitate spre cele
mai variate aplicaţii, devenind, pe lângă o ştiinţă teoretică, şi o ştiinţă aplicată, chiar o
psihotehnică.
Funcţiile de bază ale psihologiei constau în:
 a descrie fenomenele și procesele psihice (senzaţii, percepții, memorie, gândire,
creativitate etc.);
 a le explica şi a contribui la soluţionarea problemelor de natură psihologică cu care se
confruntă omul (instruirea și educarea, rezolvarea conflictelor interpersonale și
intrapersonale, sporirea calității vieții omului etc.).
Psihicul este un produs al complexului şi îndelungatului proces de formare a materiei vii. El
este o însuşire a materiei superior organizate, o funcţie a creierului ce constă în reflectarea
subiectivă şi activă a realităţii obiective.
Psihicul uman este compus din trei părţi componente: conştiinţa, subconştientul şi
inconştientul.
Conştiinţa este forma supremă a psihicului, forme ce integrează, rezultatul condiţiilor
istorico-sociale a formării omului în activitatea de muncă la o comunicare permanentă cu alţi
oameni. Conştiinţa este nu altceva decât existenţa conştientizată.
Ea îndeplineşte următoarele funcţii:
 elaborarea scopului activităţii (reprezentarea pe care şi-o face omul despre rezultatul
final al activităţii sale);
 elaborarea programului sau a planului activităţii (imaginea procesului care va traduce
scopul în produs real);
 reflexia, adică capacitatea de a-şi da seama de totul ce se întâmplă cu omul, despre
consecinţele faptelor sale;
 elaborarea atitudinilor (părerilor, aprecierilor, opiniilor) despre lume şi sine.
A avea conştiinţă înseamnă a lua atitudine. A avea atitudine faţă de cineva sau ceva
înseamnă a te pune în relaţie cu acest cineva sau ceva, a lua poziţie.
Subconştientul are drept menire de a regla procesele automatizate, procesele care prin
exersare s-au transformat în deprinderi şi obişnuinţe.
Drept exemplu de procese automatizate pot servi scrisul, cititul etc. La început acţiunea de
a scrie a fost o acţiune conştientă, care mai apoi fiind mereu exersată a devenit deprindere.
Subconştientul este important prin faptul că el eliberează conştiinţa de lucrări de rutină, lucrări
cu caracter pur tehnic şi-i permite să se concentreze asupra activităţilor intelectuale complicate,
creatoare. De exemplu, când cineva scrie o scrisoare se gândeşte la ceea ce scrie (conţinutul) și
nu la ceea cum scrie, căci aceasta este deja deprindere.
Inconştientul constituie totalitatea proceselor şi a stărilor psihice la care omul nu are
acces. Fenomenele psihice inconştiente se produc fără vrerea omului, fără a le programa şi dirija.
De exemplu, visul nocturn. Inconştientul este iraţional şi guvernează întreaga viaţă a individului.
El este rezervorul tendinţelor înfrânate, înăbuşite, frustrate. El este dinamic, conflictual şi
tensional. El este de natură afectivă. Esenţa actelor psihice inconştiente constă în aceea că omul
nu-şi dă seama de ele şi nu le poate judeca şi controla.
Sistemul psihic uman - realitate subiectivă de natură informaţional – energetică; un sistem
de maximă complexitate, dotat cu posibilități perfecţionate de autoorganizare, autoreglaj şi
autoprogramare prin însăşi funcţionarea sa, a cărei finalitate este informarea, controlul
interacţiunii dintre om şi mediul său de existenţă. Este un sistem deschis (aparţinător lumii vii),
hipercomplex şi subiectiv-ideal (un model subiectiv al lumii obiective). Fiind sistem viu, este şi
energetic, pentru că implică modificări şi transformări bioenergetice (impulsuri nervoase),
tensiuni şi modalităţi neuropsihice permanente.
1.2 Legătura psihologiei cu alte ştiinţe. Ramurile psihologiei.
Psihologia contemporană prezintă în sine un sistem dezvoltat de domenii, care includ o
serie de disciplini şi direcţii ştiinţifice diverse. Structura psihologiei ca ştiinţă este formată din
diverse ramuri atât fundamentale, care prezintă în sine direcţii de cercetări ştiinţifice,
dezvoltându-se relativ de sine stătător, cât şi aplicative (speciale).
Luând în considerare aceste circumstanţe, cât şi faptul că în timpul prezent sistemul
ştiinţelor psihologice continuă să se dezvolte activ (la fiecare 4-5 ani apare o nouă direcţie), va fi
mai corect să nu vorbim despre o singură ştiinţă - psihologia, dar de un sistem complex de ştiin ţe
psihologice în dezvoltare.
Ramurile fundamentale ale psihologiei au un sens general pentru înţelegerea şi lămurirea
psihologiei şi comportării oamenilor, indiferent de faptul cine sunt ei şi cu ce activitate concretă
se ocupă. Aceste ramuri sunt menite să ofere cunoştinţe, la fel de necesare pentru toţi cei, care
sunt interesaţi de psihologie şi de comportamentul uman. în puterea unei astfel de universalităţi
aceste cunoştinţe uneori se unesc prin termenul de „psihologie generală.”
Aplicative sunt numite acele ramuri ale ştiinţei psihologice, realizările cărora sunt
utilizate în practică. Ramurile generale propun şi rezolvă probleme, la fel de importante pentru
dezvoltarea egală a tuturor direcţiilor psihologice fară excepţii, iar cele speciale - evidenţiază
probleme, care
prezintă un interes deosebit pentru cunoaşterea uneia sau câtorva grupe de fenomene.
De obicei principiul de bază al clasificării psihologiei se consideră principiul dezvoltării
psihicului în activitate. În baza acestui fapt se evidenţiază următoarele ramuri ale psihologiei.
Psihologia muncii – studiază particularităţile psihologice ale activităţii de muncă a
omului, aspectele psihologice ale organizării ştiinţifice a muncii. Ea are un şir de capitole, care
reprezintă ramuri de sine stătătoare ale ştiinţei psihologice: psihologia inginerească, psihologia
aviaţiei, psihologia cosmică.
Psihologia pedagogică cercetează legităţile psihologice ale instruirii şi educaţiei omului.
Din capitolele ei fac parte: psihologia instruirii, psihologia educaţiei, psihologia profesorului şi
psihologia activităţii instructiv-educative cu copii cu diverse anomalii.
Psihologia medicală studiază aspectele psihologice ale activităţii mediului şi comportării
bolnavului. Se divizează în neuropsihologie, ce studiază raportul fenomenelor psihice cu
structurile fiziologice ale creierului, psihofarmacologia, ce studiază influenţa substanţelor
curative asupra activităţii psihice a omului; psihoterapia, ce studiază şi foloseşte mijloacele de
acţionare psihică pentru tratarea bolnavului, psihoprofilaxia şi psihoigiena.
Psihologia juridică cercetează problemele psihologice, ce ţin de realizarea sistemului
legislativ. Ea de asemenea are un şir de ramuri: psihologia judiciară, psihologia criminologică,
psihologia reeducării prin muncă.
Psihologia militară cercetează comportarea omului în condiţiile de luptă, aspectele
psihologice ale relaţiilor dintre comandanţi şi subalterni, metodele propagandei psihologice şi
antipropagandei etc.
Urmează a evidenţia psihologia sportului, comerţului, creaţiei ştiinţifice şi artistice.
În baza clasificării ramurilor psihologiei pot fi stabilite aspectele psihologice ale
dezvoltării (principiul dezvoltării):
- psihologia vârstelor studiază ontogeneza diferitor procese psihice şi calităţii
psihologice ale personalităţii omului în dezvoltare, ea are un şir de ramuri: psihologia copilului,
psihologia adolescentului, psihologia omului matur, gentopsihologia;
- psihologia dezvoltării anomale sau psihologia specială, ce se ramifică în
oligofrenopsihologia, surdopsihologia, tiflopsihologia;
- psihologia comparativă cercetează formele filogenetice în viaţa psihică.
 În baza clasificaţiei ramurilor psihologiei pot fi stabilite principiile psihologice ale
relaţiilor personalităţii şi societăţii. În acest caz se evidenţiază încă un şir de ramuri ale ştiinţei

psihologice, grupate prin noţiunea „psihologia socială”.

Este necesar a menţiona, că un loc aparte între alte ramuri ale psihologiei în ocupă aşa-
numita psihologie generală. În sarcinile psihologiei generale intră elaborarea problemelor
metodologiei şi istoriei psihologiei teoriei şi metodelor cercetării legităţilor ale apariţiei
dezvoltării şi existenţei fenomenelor psihice. Ea studiază activitatea cognitivă şi practică.
Rezultatele cercetării în domeniul psihologiei generale constituie baza fundamentală a
dezvoltării tuturor ramurilor şi compartimentelor ştiinţei psihologice.
1.3 Metodele de cercetare ale psihologie.
Metoda (din limba greacă = metodos - cale, itinerar, urmărire) reprezintă chiar calea,
structura de ordine sau programul după care se reglează demersul teoretic – intelectiv şi/sau
practic - instrumental adoptat în vederea atingerii unui scop.
Metodologia (din limba greacă = metodos & logos - discurs, ştiinţă, cunoaştere)
cercetării denumeşte ştiinţa despre metode derivate din teoria ştiinţifică a metodelor de cercetare
şi concepţia generală („filosofia”) despre obiectul investigat. Sub acest aspect, fiecare din
curentele sau şcolile psihologiei prezintă şi o metodă ce apare ca origine a doctrinei lor.
Procedeu sau tehnică de cercetare - un mijloc, un mod de operare în cadrul unei
metode.
În psihologia actuală se evidenţiază 4 grupuri de metode: organizatorice, empirice,
metode de prelucrarea a datelor şi metode de corecţie.
1. Metodele organizatorice includ metoda comparativă, metoda longitudinală, metoda secţiunii
transversale. Cercetările de acest gen permit a determina legăturile şi dependenţele între
fenomenele de diverse tipuri, de exemplu, între dezvoltarea fiziologică, psihologică şi socială
a personalităţii.
Metoda longitudinală – constituie cercetare multiplă a unora şi aceloraşi persoane pe parcursul
unui timp îndelungat. Scopul cercetărilor longitudinale înregistrarea dezvoltării somatice şi
psihice a personalităţii. Metoda longitudinală în comparaţie cu metoda secţiunilor transversale
posedă un şir de avantaje:
- cercetarea longitudinală permite a efectua prelucrarea datelor referitor la toate perioadele de
vârstă ale omului;
- cercetările longitudinale stabilesc structura individuală şi dinamica dezvoltării fiecărui om;
- doar cercetările longitudinale permit a analiza interdependentă şi relaţiile de reciprocitate
dintre unele componente aparte ale personalităţii în evoluţie, permite a soluţiona problema
perioadelor critice în dezvoltare.
Neajunsul principal al cercetărilor longitudinale constituie pierderile inutile de timp, necesare
pentru organizarea şi desfăşurarea lor.
Esenţa cercetărilor transversale sau secţionale ale dezvoltării psihice constă în faptul, că
concluziile privind particularităţile dezvoltării făcute în baza cercetărilor unora şi aceloraşi
caracteristici în grupuri de oameni de vârstă diferită în comparaţie, diferitor niveluri de
dezvoltare, cu diverse particularităţi ale personalităţii. Avantajul principal al acestei metode
constituie rapiditatea cercetării – posibilitatea de a primi rezultate într-o perioadă scurtă de
timp. Cu toate acestea, cercetările în secţiunile transversale sunt statice şi nu oferă
posibilitatea de a trage concluzii privind dinamica procesului de dezvoltare, continuarea lui.
Metoda comparativă – constă în cercetarea unor mecanisme de comportare şi actelor psihologice
aparte în procesul dezvoltării şi în comparaţie cu fenomenele similare ale altor organisme. O
extindere mai vastă această metodă, numită şi ″comparativ-genetică″ a obţinut în
zoopsihologie şi în psihologia copilului.
2. Metode empirice includ: observarea şi introspecţia, metodele experimentale (de laborator,
naturală, de formare); psihodiagnostice (teste, anchete, chestionare, interviuri, discuţii);
analiza produselor activităţii, metoda biografică.
Observaţia în psihologie se desfăşoară în două forme – ca autoobservare, sau introspecţie şi din
exterior, sau aşa - numită observare obiectivă.
Observarea obiectivă se va baza pe unitatea interiorului şi exteriorului, subiectivului şi
obiectivului. Aceasta se consideră cea mai simplă şi cea mai răspândită metodă în psihologie
din toate metodele obiective. Observarea ştiinţifică are nemijlocit puncte comune cu
 observarea în viaţă. Din această cauză este necesar, mai întâi de toate, a determina condiţiile
comune principale, căror va corespunde observarea pentru a deveni metodă ştiinţifică.
Prima cerinţă de bază este existenţa obiectivului bine definit.
În conformitate cu obiectivul va fi stabilit planul observării, fixat în schemă. Caracterul planificat
şi caracterul sistematic ale observaţiei constituie trăsătura ei fundamentală în calitate de
metodă ştiinţifică. Şi dacă observarea rezultă din obiectivul bine definit, atunci ea va căpăta
un caracter efectiv. Este absolut imposibil a observa totul în măsura diversităţii a tot ce
există. Din această cauză orice observare poartă un caracter electiv, parţial.
Avantajul principal al metodei observării obiective constă în faptul, că ea permite studierea
proceselor psihice în condiţii naturale. Totodată observarea obiectivă, menţinându-şi
semnificaţia, în mare măsură trebuie să fie completată cu alte metode de cercetare. Faţă de
procedura de observare sunt prezentate următoarele cerinţe:
a) determinarea sarcinilor şi obiectivului;
b) alegerea obiectivului, subiectului şi situaţiei;
c) alegerea metodei de observare, ce influenţează cel mai puţin asupra obiectivului cercetat şi ce
asigură cel mai mult culegerea informaţiei necesare;
d) alegerea metodei de înregistrare a celor observate (modul de consemnare a datelor);
e) prelucrarea şi interpretarea informaţiei primite.
Neajunsul principal al metodei de observare constă în faptul, că starea psihologică,
particularităţile personale ale observatorului pot influenţa asupra rezultatelor observării. O
anumită dificultate prezintă interpretarea datelor.
Metoda experimentală – activitatea de cercetare în vederea studierii relaţiilor cauza – efect, care
propune următoarele:
- cercetătorul însăşi generează fenomenul studiat şi influenţează activ asupra lui;
- experimentatorul poate varia, schimba condiţiile în care se desfăşoară fenomenul;
- în experiment există posibilitatea de a reproduce rezultatele în repetate rânduri;
- în rezultat experimentul stabileşte legităţile cantitative ce permit formularea matematică.
Sarcina fundamentală a experimentului psihologic constă în faptul ca să facă admisibile pentru
observarea exterioară obiectivă particularităţile importante ale procesului psihologic interior.
Experimentul, ca metodă, a apărut în domeniul psihofizicii şi psihofiziologiei şi a obţinut a
răspândire largă în psihologie. Dar s-a schimbat însuşi caracterul experimentului: de la
studierea corelaţiei unui excitator fizic şi procesului psihic corespunzător lui, el a trecut la
studierea însăşi a legităţilor desfăşurării a proceselor psihice în anumite condiţii obiective.
Contra experimentului de laborator au fost desemnate trei considerente. Se indică asupra
caracterului artificial analitic şi abstract al experimentului.
Metode psihodiagnostice. Obiectivul diagnozei psihologice contemporane constă în fixarea şi
descrierea deosebirilor psihologice atât între oameni, cât şi între grupuri de oameni, uniţi
conform anumitor caracteristici.
În numărul caracteristicilor diagnosticate (apreciate) în dependenţă de sarcinile de cercetare pot
fi incluse diferenţele psihologice conform vârstei, sexului, studiilor şi culturii, stării psihice,
particularităţilor psihofizice etc.
3. Metodele de prelucrare a datelor – reprezintă analiza materialului, includ în sine metoda
cantitativă (aplicarea statisticii matematice, prelucrarea datelor la maşina de calcul) şi metoda
calitativă (diferenţierea materialului pe grupe, analiza).
4. Metodele de corecţie psihologică – reprezintă un grup vast de procedee, programul şi
metode de influenţă asupra comportamentului oamenilor: include autotreningul, treningul în
grup.
 Apariţia şi implementarea metodei antrenamentelor autogene ţin de numele psihoterapeutului
german I. Şhultz. Graţie lucrărilor lui în toate ţările antrenamentul s-a răspândit vast, mai întâi
de toate, ca metodă de tratament şi profilaxie a diferitor tipuri de nevroză şi dereglărilor
funcţionale în organism. Ulterior experienţa practică a demonstrat, că antrenamentul autogen
– este un mijloc eficient al psihoigienii şi psihoprofilaxiei, precum şi al dirijării stării
psihologice a omului în condiţii extreme. În antrenamentele autogene se folosesc trei direcţii
de bază de influenţă asupra stării sistemului nervos:
1) formarea priceperilor de relaxare totală a muşchilor corpului;
2) folosirea rolului activ al imaginaţiilor, imaginilor senzoriale;
3) rolul de reglare şi programare a cuvântului, rostit nu numai verbal, dar şi în gând.
Complexul de exerciţii, care constituie esenţa antrenamentelor autogene, reprezintă acel mijloc,
care nu doar contribuie la creşterea aptitudinilor de rezervă a omului, ci şi permanent
perfecţionează activitatea mecanismelor de programare a creierului.
Prin trening în grup de obicei se subînţeleg nişte forme specifice de însuşire a cunoştinţelor şi
unor priceperi în sfera comunicării precum şi formele de corecţie corespunzătoare lor.
Referitor la metodele treningului social-psihologic, există o mulţime de clasificări, dar, în
esenţă, toate evidenţiază două clasificări importante, domenii ce se intersectează parţial –
discuţiei în grup şi jocuri. Metoda discuţiei în grup se foloseşte în general sub formă de
analiză a unor situaţii concrete şi sub formă de autoanaliză în grup. Dintre metodele de joacă
ale treningului social-psihologic o semnificaţie mai largă a obţinut metoda jocurilor cu roluri.
În prezent practica treningului în grup reprezintă o ramură a psihologiei aplicate ce se dezvoltă
rapid. Treningul social-psihologic în ţara noastră se foloseşte pentru pregătirea specialiştilor
de profil diferit: conducătorilor, profesorilor, medicilor, psihologilor etc. El se aplică pentru
corecţia dinamicii conflictelor de familie, îmbunătăţirea relaţiilor dintre părinţi şi copii etc.