Sunteți pe pagina 1din 4

Caiet de demonstraţii practice ATI, anul IV MG UMF „Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca

Catedra ATI - Chirurgie I

Oxigenoterapia

Definiţie
Oxigenul este necesar pentru menţinerea metabolismului aerob în vederea producerii
energiei din principiile alimentare. Oxigenarea neadecvată la nivel celular conduce la virarea
metabolismului aerob spre metabolism anaerob, cu apariţia acidozei lactice şi acidozei
metabolice.
Oxigenoterapia prin definiţie reprezintă metodele de abord exogen de oxigen care vizează
creşterea fracţiunii de oxigen în aerul inspirat a presiunii parţiale a oxigenului în sângele arterial
fără ca oxigenul să producă efecte toxice. Oxigenoterapia nu este o metodă terapeutică care
funcţionează indefinit, ea este o terapie adjuvantă utilizată frecvent în clinică.

Indicaţii
Indicaţiile oxigenoterapiei sunt extinse la întreaga patologie medico-chirurgicală care se
însoţeşte de hipoxemie cu sau fără hipercarbie. Indicaţiile standard rămân insuficienţa
respiratorie acută şi insuficienţa cronică acutizată care au fost lărgite cu oxigenoterapia hiperbară
utilizată în intoxicaţia cu monoxid de carbon, oxigenoterapia efectuată prin dispozitive speciale:
oxigenarea extracorporeală cu membrane speciale sau schimbătoare de gaze intravascular;
oxigenoterapia la domiciliu în insuficienţa respiratorie cronică care reprezintă oxigenoterapia de
durată lungă. Cele mai frecvente situaţii clinice de utilizare a oxigenului cuprind:
 oprirea cardiocirculatorie;
 insuficienţa respiratorie acută;
 insuficienţa respiratorie cronică acutizată;
 insuficienţa cardiacă congestivă cu sau fără infarct miocardic acut;
 şocul de orice etiologie;
 creşterea nevoilor metabolice (arsuri, politraumatisme, infecţii severe, intoxicaţii,
stări postoperatorii).

Dispozitive şi aparate de administrare ale oxigenului


Suplimentarea de oxigen prin dispozitive speciale pentru a creşte FiO 2 inspirat apare
necesar la un PaO2 sub 60 mmHg şi o SaO 2 de 90%. Dispozitivele şi aparatele de administrare
ale oxigenului trebuie să îndeplinească următoarele calităţi:
 controlul nivelului fracţiunii inspirate a oxigenului (FiO2);
 prevenirea acumulării excesive de CO2 (reinhalare);
 rezistenţă minimă la inspir;
UMF „Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca Caiet de demonstraţii practice ATI, anul IV MG
Catedra ATI - Chirurgie I

 utilizarea eficientă şi economică a oxigenului;


 acceptarea, confortul şi cooperarea pacienţilor.
În afară de ventilatoarele utilizate în terapie intensivă nici un dispozitiv nu furnizează
oxigen 100% numai dacă fluxul este la o rată mai ridicată decât rata fluxului inspirator al
pacientului care în repaus este de 25-35 l/min, iar la pacientul dispneic poate creşte la 60 l/min.
În condiţii de dispnee dacă debitul rămâne constant, FiO 2 furnizat de dispozitiv este dificil de
estimat. Un parametru frecvent utilizat pentru modificarea FiO 2 sunt dimensiunile rezervorului
de oxigen care caracterizează fiecare dispozitiv de livrare a oxigenului.

Dispozitive pentru oxigenoterapie


1. Corturile, incubatoarele, cutiile de cap sunt dispozitive utilizate în nursing-ul copiilor
mici şi al nou-născutului. Ele acoperă întreg copilul sau numai capul şi gâtul,
realizează un FiO2 de până la 0,4 şi necesită rată înaltă de flux. FiO 2 este greu de
estimat.
2. Cateterul nazal este un dispozitiv care se introduce la nivelul nărilor, este prevăzut cu
orificii laterale pentru a evita traumatizarea şi uscarea mucoasei nazale. Sunt uşor de
utilizat şi bine acceptate de pacienţi, ieftine, permit alimentaţia şi nu produc
reinhalare. Rezervorul utilizat de acest dispozitiv este de circa 150 ml la adult, care
este reprezentat de volumul cavităţii nazo-faringiene. Realizează un FiO 2 variabil
între 0,24 şi 0,4 în funcţie de fluxul de oxigen care este între 4 şi 6 l/min. Aceste
dispozitive nu permit creşterea FiO2 la creşteri ale fluxului.
3. Măştile de oxigen
a. simple, adaugă la rezervorul nazo-faringian încă 200-300 ml, realizează un
FiO2 variabil de 40-60% în funcţie de rata de flux a oxigenului între 4 şi 8
l/min. La fluxuri joase o anumită cantitate de CO2 este reinhalată.
b. masca tip Venturi – furnizează un FiO2 fix la un flux înalt a oxigenului şi nu
permit reinhalarea; FiO2 şi respectiv fluxul de oxigen necesar obţinerii FiO 2
sunt inscripţionate pe aparat. Ele folosesc principiul Venturi, fluxul de oxigen,
antrenând prin găuri laterale aer atmosferic pentru realizarea FiO2 propus.
c. masca cu rezervor –are un rezervor pentru oxigen până la 500 ml, realizează
un FiO2 mai mare, dar rezervorul adăugat creează un spaţiu mort mai mare cu
o reinhalare de CO2 uneori considerabilă. Se utilizează cu fluxuri ridicate de
oxigen.. Poate realiza un FiO2 de 60-80% cu flux mare de 12-14 l/min.
d. măştile de traheostomie – sunt măşti simple de dimensiuni mai mici care se
ataşează la sondele de traheostomie.
4. Piesa în T este un circuit neinhalant, ataşat direct la sonda de traheostomie sau
endotraheală. Oxigenul este furnizat printr-o ramură a tubului, iar gazul expirat se
scurge pe cealaltă ramură a dispozitivului.
5. Dispozitive cu presiune pozitivă (CPAP, BIPAP) menţin o presiune pozitivă continuă
în căile aeriene în timpul ciclului respirator. Oxigenarea este ameliorată în principal
ca rezultat al creşterii capacităţii reziduale funcţionale. Complianţa pulmonară şi
travaliul ventilator sunt de asemenea ameliorate. CPAP-ul se aplică fie pe sonda
endotraheală, mască sau pe sondă nazală specială. Este un mod de ventilaţie non-
invazivă, cu largi aplicaţii atât în spital cât şi la domiciliul bolnavului.
6. Camerele hiperbare permit creşterea oxigenului dizolvat în sânge şi ţesuturi printr-un
simplu fenomen de difuziune. În aceste camere oxigenul este stocat la 2-3 atm. Se
utilizează în intoxicaţia cu monoxid de carbon (CO) şi la revenirea la suprafaţă a
scafandrilor după scufundări la mare adâncime pentru a evita embolia gazoasă prin
fenomenul de depresurizare.
7. Membranele extracorporeale îndeplinesc funcţia de plămân artificial, îndepărtează
CO2 şi adaugă oxigen în sânge.
Caiet de demonstraţii practice ATI, anul IV MG UMF „Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca
Catedra ATI - Chirurgie I

8. Schimbătorul de gaze intravascular (IVOX) este un oxigenator cu membrană inserat


în interiorul venei cave care permite oxigenarea sângelui la acest nivel.
9. Aparatul de anestezie şi ventilatorele mecanice furnizează FiO2 reglabil în funcţie de
nevoi în circuit închis.

Aplicaţii clinice
Oxigenoterapia este o metodă terapeutică destinată ameliorării hipoxemiei asociată
tratamentului bolii de bază. Terapia cu oxigen se administrează continuu în concentraţii de
oxigen inspirat în funcţie de profunzimea hipoxiei care de altfel determină şi alegerea tipului de
dispozitiv. Oxigenoterapia trebuie monitorizată prin pulsoximetrie şi determinări ale PaO 2 şi
SaO2 din sângele arterial şi SvO2 din sângele venos amestecat. În hipoxiile moderate
oxigenoterapia se efectuează cu metode neinvazive, cu păstrarea bventilaţie spontane. Odată ce
se agravează hipoxia, iar oxigenarea nu poate fi îmbunătăţită cu supliment de oxigen pe
ventilaţia spontană a pacientului se intubează oro-traheal şi se controlează/asistă respiraţia
pacientului cu suplimentare de oxigen în circuit închis.
Oxigenoterapia în insuficienţa respiratorie acută şi în insuficienţa respiratorie cronică
acutizată este de durată limitată (ore, zile) în funcţie de evoluţia favorabilă sau nefavorabilă a
bolii de bază. Aceasta reprezintă oxigenoterapie de durată scurtă. În insuficienţa respiratorie
acută cu hipoxemie moderată normo- sau hipercapnică, oxigenarea se poate realiza pe mască cu
debit de 2-6 l/min, realizând un FiO 2 de 0,4. Dacă hipoxia se accentuează cu acest regim şi CO 2
creşte se trece la intubaţia oro-traheală şi ventilaţie mecanică.
În insuficienţa respiratorie cronică acutizată (cea mai frecventă cauză de BPOC
decompensată de o afecţiune intercurentă, pneumonie sau viroză) se utilizează FiO 2 cât mai mic.
Aceşti pacienţi tolerează PaO2 sub 55 mmHg. Totuşi menţinerea unui PaO 2 între 55-60 mmHg
este necesară pentru a asigura un aport suficient de oxigen la ţesuturi şi ameliorarea
hipertensiunii pulmonare induse de hipoxie. Administrarea excesivă de oxigen la aceşti bolnavi
cronici poate fi cauza unor depresii respiratorii care conduc la retenţii de CO2 care agravează
evoluţia ulterioară a pacientului. Acesta se explică prin faptul că la aceşti bolnavi prin prezenţa
nivelurilor crescute de CO2 crescut cronic, centrul respirator devine insensibil la stimulul prin
CO2 iar răspunsul la stimulul hipoxic se menţine. Oxigenul administrat în cantitate mare
anulează stimulul hipoxic şi determină depresie respiratorie.
În insuficienţa respiratorie cronică, în afara exacerbărilor intercurente se foloseşte
oxigeno-terapie de lungă durată la domiciliu, intermitent 10-12h/zi. Beneficiile acestui tratament
apar în timp. Acesta se apreciază în creşterea calităţii vieţii şi duratei de supravieţuire.

Complicaţiile oxigenoterapiei
1. Narcoza cu CO2 apare la pacientul cu insuficienţă respiratorie cronică la care se
folosesc concentraţii crescute de oxigen care anulează stimulul hipoxic, determină
depresie respiratorie, creşterea valorii de CO2 care produce somnolenţă până la comă.
2. Toxicitate directă prin utilizare de FiO2 mai mare de 0,6 şi pe durată lungă. A fost
observată la copii unde produce displazie bronhopulmonară şi fibroză retrolenticulară
cu orbire.
3. Barotrauma la administrarea oxigenului hiperbar.

Bibliografie

1. Beers AM, Berkov. Manualul Merck de diagnostic si tratament. Merck Research


Laboratories, 1999.
UMF „Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca Caiet de demonstraţii practice ATI, anul IV MG
Catedra ATI - Chirurgie I

2. Cristea T. Fiziologia respiratiei. In: Acalovschi I (ed I-a). Anestezie clinica,


Clusium, 2001.
3. Oh TE. Oxigen therapy. Intensive Care Manual (4th ed), Butterworth Heinemenn,
1997.
4. Mihaltan FL. Odisea oxigenoterapiei in Romania. Medic RO 2004; iunie: 38-40.